Autor: ELENA ANDREEA CIOBANU
Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)
Ştiu că sunt o mică
începătoare în această lume şi deseori nu reuşesc să realizez ceea ce îmi
propun, însă sunt sigură că experienţele mele, fie ele cât de mici, mă vor
ajuta să mă maturizez şi să gândesc înţelept, devenindu-mi asemenea unor
adevăraţi sfătuitori. Şi cred, chiar cred că au reuşit să mă transforme într-o
altă persoană, mult mai responsabilă.
Acum,
când privesc în urma mea, îmi dau seama, mult mai mult de acest lucru. Ce este
drept, acele imagini ale trecutului meu, readuc în inima mea diferitele trăiri,
întâmplări ce au avut loc în copilăria mea (chiar dacă şi acum tot un copil
sunt şi simt nevoia de a visa, de a mă refugia în locurile dragi mie).
Totuşi,
viaţa mea de copil deţine numeroase ,,poveşti” care îmi învăluie ochii cei de
acum cu fericire, entuziasm sau cu tristeţe, duioşie şi milă.
Deseori
mi-am dorit să pătrund din nou în acea lume pe care o privesc lipsită de
îndatoriri şi plină numai de acel minunat sentiment al bucuriei şi al evadării
prin joc. Însă aceasta nu o mai pot face nicidecum. Dar, tot meditând cu
profunzime la micuţul meu trecut, mi-am dat seama că există o cale, în acest
sens şi anume: amintirea. Astfel, atunci când un dor nespus mă fură şi îmi creează
acea emoţie şi nerăbdare de a mă întoarce în trecut, recurg la amintire.
Ei
bine…dispunând de un mijloc ajutător, mă furişez, fără ca cineva să îşi dea seama
sau să mă vadă acolo, în dulcele loc. Astfel…
Îmi
amintesc… aveam 6-7 ani. Era iarnă. Eu şi verişorii mei eram cei mai apropiaţi
şi mai buni prieteni.
Nu
voi putea uita niciodată jocurile, glumele şi entuziasmul nostru naiv, care se
ivea chiar şi în cele mai
nesimnificative… întâmplări, cum ar fi faptul că noul căţeluş adus de bunicul
făcea primii lui paşi sau îşi mişca a lui codiţă de bucurie, poate, că ne vedea
pe noi, copii fără de vină. Iarăşi, nu voi putea uita cum făceam rost de o
funie lungă, lungă şi împrejmuiam copacii din faţa casei noastre,
transformându-i într-o casă fictivă întâlnită în jocul nostru. Sau cum luam
covoare, poate fără a ne observa cineva, ca să nu facem cunoştinţă cu
„domnişoara nuieluşă” care nu era decât mâna bătătorită de muncă a bunicului, a
mătuşii sau a mamei, din care construiam pătuţuri pentru căsuţă. Sau cum oare
să pot uita înţelegerea noastră de a pregăti ceaiul de dimineaţă, când eu şi
verişoara mea, cu o viclenie, totuşi naivă, fugeam de aceasta, lăsând înţelegerea
noastră doar pe seama verişorului nostru? De asemenea, îmi amintesc cu
încântare de armonia ce stăpânea legătura dintre noi. Dacă unul avea ceva, fie
cât de mic, nu exista îndoială, împărţeam frăţeşte, fără ca vreodată să ne
certăm. Nu ştiam ce semnifică ea.
Nu
pot şterge din lăcaşul inimii mele nici măcar o clipă din timpul ce se scurgea
în ritm alert alături de ei, fără ca noi să ne dăm seama, ci lăsându-ne încă în
magia jocului nostru atât de atrăgător. Erau momente minunate, cărora poate, astăzi,
nu le mai pot găsi un echivalent. Erau clipe care atunci păreau eterne. Erau
secunde ce reuşeau să ne transpună cu adevărat într-o altă lume. Era, de fapt,
tot ceea ce poate însemna, în măreţia ei, copilăria. Îmi dau seama, acum, prin
ochii adolescenţei, că aproape nimic ce a fost atunci, astăzi nu mai există,
iar acest lucru mă întristează.Văd acum o mare prăpastie distrugătoare între
lumea copilăriei de atunci şi cea de acum.
Ei
bine… ceea ce era mai frumos, nu putea fi constituit decât de sosirea iernii. Pentru
noi, iarna făurea obiecte şi universuri noi, magice. Aşteptam încă din prima zi
a acestei luni, decembrie, cu o mare emoţie, căderea vreunui fulg de nea
rătăcit care să ne vestească în curând cea dintâi ninsoare. Dacă acesta
întârzia să ne salute cu obişnuita-i vioiciune, bineînţeles că în sufletul
nostru se contura o umbră a tristeţii, pe care noi nu prea o cunoşteam deloc. Dar,
nu cădeam în capcană. Imaginaţia noastră, gingăşia nu ne permiteau un astfel de
lucru. Şi, în curând, spre bucuria noastră, mult aşteptatul fulg de nea sosea
ca într-un vals bine coordonat. Priveam, parcă rupţi de realitate la acel puhoi
îndestulat şi vesel de stele. Ochii ne erau aţintiţi asupra cristalelor ce
cădeau din cerul plumburiu. Pentru inima de atunci, a copilului curat asemenea
unor astfel de steluţe, iată că cea mai
mare bucurie putea fi acoperită de o aparentă simplă şi banală ninsoare. Era
naivitatea, puritatea ce se ascundea în firea unui copil, o naivitae care mă
încântă. Aş vrea să o am întotdeauna, căci ea mă poate ajuta să privesc totul
în jur doar cu raze de bunătate şi curaj. Ce era sigur…nu mai voiam să ne
dezlipim de fereastră, cea care fără a ne da seama, constituia chiar o poartă
spre acea lume, des întălnită, amintită, a bucuriei veşnice. Eram ca într-un somn
care a reuşit să ne capteze ochii noştri limpezi şi curaţi, tocmai prin acest
vis real, adevărat. Cu dorinţa ca acea clipă să dobândească un caracter veşnic,
ne depărtam de fereastră, la glasul bunicului. Acesta era cel care, atunci,
credeam noi, reprezenta sfârşitul tuturor năzdrăvăniilor şi visurilor noastre. Acum,
mai mult ca oricând, conştientizez că spre folosul nostru, ne povăţuia cu
sfaturile-i înţelepte. Astfel s-a întâmplat şi acum. El ne-a condus prin glasul
său spre patul care avea să ne fie un prieten de nădejde în acea noapte… Era
mai mult ca subînţeles acest lucru… după toate născocirile acelei zile şi după
aşteptarea celei dintâi zăpezi… Liniştiţi şi mulţumiţi, acum că ştiam că a doua
zi prieten ne va deveni sania, am adormit cu imaginea unor înalte troiene, care
urmau să ne însoţescă în fantasticul jocului nostru. Aşadar, a doua zi care ne
putea fi ocupaţia? Ei… nu-i deloc o întrebare grea. Noi ştiam sigur ce doream
în acea zi. Deja ne schiţasem planul aventurilor noastre de oameni ai zăpezii. După
tradiţia lumii noastre, proprii, aceea a ceaiului, sub atmosfera caldă a colindelor,
am căutat cele mai groase haine. Presupuneam că afară trebuia să fie foarte
frig. Aşa şi era. Ei, dar în ciuda vremii aspre, o surpriză mare avea să dea
deja contur de bucurie acelui început de zi. Când uşa amorţită de ger a fost
deschisă, acele troiene imaginate în mintea noastră dornică de exagerare a
magicului frumos, erau parcă real pictate în curtea noastră. Bine, ce-i drept,
într-o anumită măsură. Adevărul era că în visul nostru, probabil că troienele
ajungeau până la cerul ce sticlea continuu. Oricum, pentru noi era tot una. Avea
să se deschidă în faţa noastră o altă filă de jurnal a cărţii noastre
închipuite, de aventuri.
Încă
ceva era clar pentru noi… trebuia să vină Moş Crăciun!!! Eram cu siguranţă
bucuroşi că el nu îşi va strica sania. Era zăpadă din belşug. Însă, nu avea asta o mai
mare semnIficaţie pentru noi decât darul pe care îl voiam de la el. Până la
urmă, el tot avea să se descurce să zboare cu renii săi fără a-şi strica sania,
deci nu depindea de lipsa zăpezii, nu el avea să aibă probleme, ci noi. Căci,
acum depindea doar dacă noi eram gata a-l întâmpina. Întrebarea ,,Ce, aţi fost
cumva cuminţi, aşa încât să vină moşul?” e bine cunoscută în acest sens. Ei,
dar numai la asta nu ne era nouă mintea. Să ne cufundăm noi în asemenea probleme
mari şi numeroase? Nicidecum. De ce să nu ne cufundăm mai degrabă în acele
troiene de zăpadă? Aşa că, din nou începeam jocul. Ne rostogoleam prin zăpadă,
făceam îngeri de zăpadă, oameni de zăpadă. Deci, să se înţeleagă… totul era din
zăpadă.
Noaptea
de Crăciun era cea mai frumoasă. Îmi amintesc cum mergeam în întunericul nopţii
geroase, dar luminate de albul zăpezii, cu familia la colindat. Oamenii ne
primeau cu bucurie. Satisfacţia noastră era că aceştia, în urma colindului, ce
transmitea vestea minunată şi fără de asemănare a Naşterii Domnului, erau cu
adevărat învăluiţi, măcar pentru câteva clipe în lumea noastră, a bucuriei
veşnice. Şi noi ştiam că doar o clipă trăită aici era… fără cuvinte. Ele nu o
pot defini pe aceasta. Când ajungeam acasă, în timpul în care ceilalţi, fie
dormeau sau se ocupau cu ceva anume, căci era Crăciunul a doua zi, noi eram
cuprinşi, în adevăr de atmosfera aceea… Din păcate, prin intermediul cuvântului
nu pot descrie sentimentele, pacea, bucuria, ce ardeau cu cea mai mare putere
în sufletul nostru curat. Sub licărirea vie, colorată a beculeţelor din bradul
sub care aşteptam să fie aşezate
cadourile de către Moş Crăciun, sub glasul colindelor ce răsunau ca un ecou
rupt din acea lume a noastră, sub imaginea naturii albe, noi eram asemenea unor
furnicuţe. Atât de… mare e Crăciunul! Simţeam micimea noastră, deşi nu eram în
măsură de a analiza asemenea aspecte, străine pentru noi.
Acestea
sunt amintiri scrise cu litere de argint în inima mea care nu vor putea să fie
nicicând şterse. Pot spune că am fost şi sunt în continuare o fiinţă care
trăieşte cu ajutorul bucuriei şi al înţelegerii. Privind acum în urma mea, mă
mustru, căci deseori am reproşat că existenţa mea este una lipsită de tot ceea
ce poate constitui acea bucurie veşnică. Dar nu este aşa. Orice om are acest
talisman.
Şi
iată că trecutul se reflectă în prezent, prin amintire şi mai ales prin acea
lume a bucuriei veşnice.
Elena Andreea Ciobanu
Clasa a X-a F, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu