În primul număr al revistei „Leviathan”
Poșta Română. Pe
numele ei vechi P.T.T.R (Poșta-Telegraf-Telefon-Radio). E prima instituție pe
care am deschis ochii, mai bine zis pe care am conștientizat-o și ale cărei
amintiri mi-au rămas vii în memorie.
Când
eram foarte mică, mama m-a lăsat la bunici și a mers la Școala Postliceală de
Diriginți de Poștă din Bacău. După terminarea școlii, a luat repartiție în
satul în care, la împlinirea vârstei de 6 ani, m-a luat și pe mine, pentru a mă
da la școală. Mergeam des la Poștă. Mă fascina totul acolo, de la mirosul de
motorină al dușumelei, până la felicitările frumos colorate și sclipitoare,
care mă trimiteau cu gândul în lumea basmelor. Mă fascina cabina
telefonistelor, cu multiplele ei fișe care se introduceau după legi doar de ele
știute pentru ca oameni din diferite colțuri ale țării să poată afla unii
despre alții, biroul mamei în care se întâmplau lucruri necunoscute mie și de
care nu aveam voie să mă apropii prea mult, poștașii cu nelipsitele biciclete,
pe care uneori aveam șansa de a mă lua și pe mine într-o scurtă plimbare,
ținuta lor cu șapcă și geanta pusă pe-o parte, din care scoteau multe hârtiuțe
constituind tot atâtea povești.
Eu
am iubit Poșta Română și poștașii ei. Dovadă stă unul dintre primele mele texte
de proză scurtă și poate unul dintre cele mai bune, intitulat chiar așa
„Poștașul” (din volumul „Aceeași lună peste sat”), text ce, alături de un altul
(„Bunica”) au fost primele trimise la un concurs literar („Vasile Voiculescu”,
în 2005) unde am și câștigat prima mea mențiune. Am făcut din poștaș un
personaj cald, înțelept și înțelegător cu toate ale lumii.
Am
priceput, totodată, cu mintea-mi de copil, faptul că Poșta Română nu era o
instituție oarecare, ci una extrem de importantă în țară, locul unde se face și
se desface, de funcționarea căreia depinde bunul mers al țării. Acest sentiment
mi-a fost întărit de cele petrecute la cutremurul din 1977. Aveam 9 ani, eram
acasă, cu mama, cu sora mea de 4 și cu Tanti. După ce am ieșit afară, speriate,
după ce căzuse jumătate dintr-un perete al casei, după ce zguduiala s-a
potolit, prima grijă a mamei, după ce i-a spus lui Tanti să o ia pe sora mea și
să meargă la o vecină, a fost să mă ia de mână și să plecăm la Poștă, să vedem
în ce stare se află, dacă nu cumva s-a dărâmat ceva. Îmi amintesc noaptea și
teama și mersul alert către poștă (aflată lângă sediul Miliției), întâlnirea cu
preotul și cu doctorul, care ieșiseră și ei să verifice biserica, respectiv
dispensarul. Nu înțelegeam la vremea aceea de ce poșta era mai importantă decât
casa în care locuiam, pe care o lăsasem baltă cu peretele ei căzut, de ce mama
a dat roată clădirii poștei să se asigure că totul e în regulă, de ce a spus milițianului-șef
de Post să aibă grijă s-o anunțe și să pună pază dacă se întâmplă ceva cu
clădirea la o eventuală replică seismică. Însă am intuit, cumva, că Poșta
trebuie să fie o instituție de importanță vitală.
Eu
am iubit Poșta Română și poștașii ei. Dar în ultima vreme, această iubire scade
tot mai mult, alterată de multiple dezamăgiri. Nu mai zic de cozile la care se
stă ca să-ți ridici o amărâtă de scrisoare recomandată ori numai să iei un
timbru (cel puțin așa se întâmplă la oficiul poștal la care merg eu, din
Slobozia, de lângă magazinul „Ialomița”). Totuși la una nu mă așteptam. Am
trimis sute de plicuri și numai de unul știam că n-a ajuns, pe la Dorohoi, dar
atunci fuseseră în zonă niște inundații și am considerat scuzabil...
„Şi
d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc
andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: "andrisantul necunoscut", ori
"nu se află", ori "mort", care va să zică fiecare după cum
devine...” (I.L. Caragiale)
De
câte ori nu m-am amuzat de replica aceasta din „O scrisoare pierdută”, a
cetățeanului turmentat care fusese „distributor” la poștă. Am râs până m-a
pălit. Că, vorba ceea, „Râsul nu doare, dar te-ajunge.” Pe mine m-a ajuns
(retur) o scrisoare pe care o trimisesem cu vreo 2 săptâmâni înainte să se
întoarcă. N-am primit ca Zoe Trahanache o scrisoare amoroasă compromițătoare,
ci una pe care era scrisul meu și al unui „cetățean” care făcuse mențiunea
„destinatar necunoscut”. Trimisesem de fapt un plic cu „imprimate” (însemnând 3
cărți de poezie) Direcției pentru Cultură Bacău, notasem adresa corectă, dar
omisesem localitatea și județul, deși cuvântul „BACĂU” apărea cu litere de
tipar în dreptul instituției. S-a plimbat pe unde s-o fi plimbat scrisoarea
mea, după care mi-a parvenit cu mențiunea respectivă. Din cercetările mele (și
nu numai), reiese că bulibășeala s-a produs la Slobozia, poștașul trimițând
scrisoarea prin alt oraș. În fine, nu mai contează. Am făcut o reclamație pe
site-ul instituției, însoțită de fotografiile doveditoare, am primit un răspuns
provizoriu, m-a sunat diriginta de la Oficiul Poștal din Bacău și se pare că
scrisoarea mea nici măcar nu ajunsese la ei. Cu această ocazie am aflat și că
acel cod poștal nu prea folosește la nimic. „Cartarea nu se face după cod” mi-a
spus doamna dirigintă. Păi și atunci de ce îl mai punem? Aștept concluzia (sau
„confuzia”) celor în drept, nu vreau să emit judecăți, dar am rămas cu un gust
amar întrebându-mă: Oare poștașii „mei”, din care eu am făcut un personaj
frumos, n-or fi știind că Direcția de Cultură Bacău se află în Bacău? Chiar
și-or fi imaginnând-o pe la București sau Bragadiru ori prin cine știe ce colț
de țară? Și cum poți spune unei instituții de cultură „andrisant necunoscut,
ori mort, ori nu se află”?
Florentina
Loredana DALIAN
Slobozia,
02/03 septembrie 2018
