Copilul din mine (sau întâlnirea cu fantasticul)

Autor: DRAGOŞ IONUŢ ALEXANDRU

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Pasiunea mea pentru fantome, strigoi şi toate cele a luat naştere pe când aveam undeva în jur de zece ani. Prima  conexiune cu aceste “lucruri“ mi s-a întâmplat alături de doi prieteni vechi. Întâmplarea făcea să fim într-un parc, nu departe de casele noastre, jucându-ne şi povestind, râzand şi alergînd de colo-colo. Nu prea obişnuiam să spunem poveşti de groază, acestea fiind printre preferatele celor mai mari decât noi, aşa că pe atunci nu prea ne era gândul la chestiile supranaturale, misterioase.

În joaca noastră, unul dintre noi şi-a aruncat ochii spre ultimul etaj al clădirii din faţă. Băiatul a rămas împietrit, aşa că ne-a făcut şi pe noi să-i urmărim direcţia privirii sale. Atunci am văzut cea mai urâtă creatură de pe acest pământ. Era un fel de om … mare … foarte mare … cu ochii roşii, fără mâini, fără gură, cu nişte coarne negre imense şi care se uita drept în faţă, spre nimic important ..  părea că se uita după ceva anume, dar pe care nu îl putea găsi.  Am ţipat atunci cu toţii şi ne-am ascuns  în spatele unei clădiri alăturate, sperând că acea creatură scăpată parcă din infern nu va veni după noi. Plângeam, eram speriaţi şi ne era teamă să ne uităm din nou spre acel bloc, dar … din curiozitatea specifică unor copii de zece ani, ne-am uitat şi am avut minunata plăcere să constatăm că hidoşenia nu mai era acolo … parcă ştia că fusese văzută şi a preferat să plece înapoi, în ţinutul de unde venise. Însă întrebările nu au încetat: dacă vine după noi?… dacă se va întâmpla ceva rău cu noi? ...dacă?... dacă? şi scenariile au continuat şi mi-au invadat mintea mult timp după întâmplarea bizară.

         Timpul a trecut şi crescând, acel monstru nu mi-a dat pace niciodată … Am căutat explicaţii, m-am documentat, am încercat să aflu adevărul, m-am uitat peste lista celor decedaţi în oraşul nostru, în ultimii cincizeci de ani. Poate vedeam vreo moarte violentă care îmi sărea în ochi şi care ar fi putut crea un monstru negru. Nu am găsit nimic nici în registrele de la bibliotecă, nici pe internet … doar câteva aiureli despre anumiţi demoni negri ce se arată celor mici. Odată cu trecerea timpului, am lăsat acest subiect deoparte, închizând atunci capitolul “omului negru“ , dar...  redeschizîndu-l  mai târziu, peste câţiva ani.

         Vreo cinci ani mai târziu, într-o zi de vară, cam pe la jumătatea lui iulie, eram cu prietenii în faţa blocului şi cineva a venit cu ideea strălucită de a pleca la pădure, ca să mai scăpam de monotonia cartierului. A fost o idee binevenită, mai ales că nu mai ieşiserăm undeva de multă vreme. Ne-am înarmat cu mâncare, apă … unul dintre noi a luat chiar şi un briceag pentru a ne apăra în cazul vreunui eventual atac din partea oricui ar fi avut curaj să încerce. Era puţin trecut de prânz  şi deja ne strânseserăm vreo nouă  aventurieri, dornici de distracţie.

Am pornit aşadar spre pădurea de lângă oraş. În drumul nostru am trecut pe lângă un hotel părăsit de la începutul lui 1990 şi despre care se zicea că ar fi bântuit de o aşa-numită  “doamnă în alb“. Legenda urbană spunea că fantoma iese din apele râului care curge prin apropiere şi se îndreaptă spre hotel, dispărând mai apoi la intrarea acestuia. Nu i-am dat importanţă pentru că mai fusesem pe acolo de două ori şi nu găsisem nimic important… doar pentagrame pe pereţi, grafittiuri ciudate şi alte scrisuri într-o limbă necunoscută, dar  nicio altă activitate demnă de încadrarea în categoria paranormală. Am mers mai departe şi am trecut podul de fier ce făcea legătura între malurile râului de lângă hotel, fără a sesiza nimic deosebit. Am coborât apoi de pe pod şi ne-am lăsat purtaţi de spiritul aventurii  în inima pădurii dese ca un labirint.

 Eu mergeam mai încet decât ceilalţi pentru că mă lovisem în urmă cu două zile la piciorul drept şi încă mă durea îndeajuns de mult încât să îmi încetinească mersul. Eram se pare ultimul din şirul de aventurieri. A trecut cam o oră de când părăsisem podul şi intrasem pe acest tărâm, iar în faţa noastră se deschidea o vale magnifică între două dealuri de argilă… dar a fost o mare surpriză pentru noi să descoperim că dintr-odată s-a lăsat în faţa noastră o ceaţă atât de groasă care ne împiedica să ghicim măcar conturul lucrurilor. Am mers mai departe prin acea ceaţă şi am mai avut parte de încă o surpriză: auzeam în spatele meu o voce de femeie care, când striga nişte cuvinte necunoscute, când şoptea vorbe într-o limbă ciudată. M-am speriat, nu ştiam dacă e imaginaţia mea sau dacă e real… îi întrebam întruna pe ceilalţi dacă aud şi ei o voce în spate, dar ei mi-au răspuns că nu auzeau nimic şi asta mă înspăimânta cel mai tare. Trecând prin acea ceaţă, unde temperatura scăzuse deja cu vreo zece grade şi vocea acelei femei nu îmi dădea pace, m-am gândit că trebuie să fie doar imaginaţia mea şi să nu îi mai dau importanţă. Dar nu mai văzusem în viaţa mea, nicăieri altundeva,  o ceaţă care să vină din senin, vara, spre tine ... Ciudat, nu ?

În cele din urmă am trecut şi de acel obstacol şi ne-am continuat drumul prin pădure, până seara târziu, oprindu-ne într-un final la locul stabilit dinainte: o cruce veche care nu avea gravat niciun nume şi se afla în faţa unei ruine, în mijlocul unui câmp. Ne-am odihnit puţin, făcând glume şi destinzând putin atmosfera ca mai apoi să plecăm pe drumul pe care veniserăm, ajutaţi de lumina slabă şi insuficientă a telefoanelor noastre. Era un întuneric total ... nu vedeam absolut nimic la cinci metri în faţa noastră, telefoanele făcând lumină la maximum un metru. Am încercat să ne păstrăm calmul, mergând încet şi vorbind mereu pentru că liniştea ne-ar fi adus mai mult incertitudine şi frică decât siguranţa de a nu fi auziţi.

         Am reuşit până la urmă, după un lung drum şi întunecat, să ajungem la podul vechi de fier. Eu eram din nou printre ultimii. Mergând pe pod, am constatat că aveam şiretul dezlegat la un adidas, aşa că m-am aplecat să îl leg, pentru că o cădere în râul care era la vreo 20 de metri sub noi ar fi fost ultimul lucru pe care doream să îl păţesc în acel moment. M-am aplecat aşadar să leg şiretul şi am aruncat o privire spre apă ( nici acum nu ştiu de ce m-am uitat … parcă cineva mi-a spus să o fac ).  Am avut atunci cea mai urâtă senzaţie  din viaţa mea … am văzut o femeie îmbrăcată în alb care ţinea ceva în mâini şi care plutea pe apă, în aceeaşi direcţie în care mergeam şi noi, spre hotelul părăsit. Am încremenit, nu ştiam ce să mai fac, de ce mi se întampla mie asta? M-am uitat pe cer să văd dacă era luna care s-ar fi oglindit în apă, dar era înnorat şi luna era absentă. Totuşi, am fost uşurat să-l văd pe unul dintre camarazii mei, uitându-se spre apă, cu faţa albă de spaimă şi cu mâna înţepenită pe balustradă, ştiind că nu sunt singurul care a văzut acea femeie.

         Am ascuns totul, fără a le spune celorlalţi, până am ajuns în cartier. Le-am povestit apoi eu şi prietenul meu ce am văzut, ce am auzit şi ce am simţit şi de atunci am jurat să nu mai calc noaptea pe acel pod vechi de fier care ascundea atâtea mistere.

         Am căutat apoi în registrele bibliotecii municipale morţile care s-au petrecut în jurul podului de fier sau hotelului părăsit şi, de această dată, istoria mi-a confirmat cele văzute. Am găsit un dosar vechi al unei fete de 28 de ani care fusese ucisă în incinta hotelului de către proprietarul acestuia. Corpul, se zice, îi fusese aruncat în râu, nemaigăsindu-se niciodată. Am căutat apoi informaţii despre ucigaş, germanul proprietar al hotelului groazei şi am aflat că fusese găsit mort la câteva zile dupa dispariţia fetei, având gura cusută şi mâinile legate la spate. Fusese proprietarul acelui hotel timp de aproape cinci ani, preluând clădirea prin licitaţie pentru că fostul proprietar dispăruse în mod misterios cam cu un an înainte de a fi dat spre vânzare.

         Acum începea să se lege totul sau nu… Hidoşenia văzută acum cinci ani era ucigaşul pedepsit pentru moartea femeii, creatura în alb care plutea pe râu? Cine mai ştia ce era? Imaginaţia unui copil dornic de experienţe noi, nevoia de poveste, întâlnirea cu o întâmplare la graniţa cu fantasticul? Copilul acela încă trăieşte în mine.

Dragoş Ionuţ Alexandru

Clasa a XI-a G, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia