„Mariaj în Do Major” - câștigător

 

Ministerul Culturii al Republicii Uzbekistan anunță rezultatele concursului „Cele mai bune piese traduse” din dramaturgia mondială

După cum se știe, Ministerul Culturii a anunțat concursul „Cele mai bune traduceri de piese de teatru” din dramaturgia mondială, ca urmare a implementării deciziei Președintelui Republicii Uzbekistan nr. PQ–399 din 22 noiembrie 2024, privind „Măsurile pentru creșterea importanței teatrelor în viața culturală a societății și susținerea activității acestora”.

Pentru concursul „Cele mai bune piese traduse” pe baza exemplelor dramaturgiei mondiale, au fost primite 27 de lucrări traduse prin platforma online a ministerului și prin botul de Telegram.

Traducerile au fost analizate și selectate de Comisia de evaluare artistică potrivit regulamentului concursului, ținând cont că operele sunt bazate pe principii universale din punct de vedere ideatic și artistic și că temele alese sunt relevante și importante pentru viața societății.

Ca rezultat, traducerile lui Ahmadjon Meliboyev „Suflyor” (după S. Raev), ale lui Mohlaroyim Ahmedova „Nikoh kuyi” (după F.L. Dallian) și ale lui Musayeva Sagdiana „Quyoshdagi mayiz” (după L. Hansberri) au fost câștigătoare.

Lucrările de traducere câștigătoare au fost premiate conform regulilor stabilite și au fost recomandate pentru a fi puse în scenă în teatrele republicii.

Rezultate

Dacă știam, nu mă mai măritam

 

Mi-am luat bărbat tânăr, frumos, inteligent și cu bani. Credeam c-a dat norocul peste mine, dar în curând aveam să aflu ce fel de noroc. Am ales, până-am cules. Omul meu, deși pare c-ar avea toată țigla pe casă, mi-a venit la pachet și cu o zestre de superstiții de care nu l-am putut dezbăra nicicum.

Încă din ziua nunții, a stat bosumflat fiindcă plouase la nuntă și ăsta-i semn clar de ghinion pentru familie. Era atât de supărat, încât toată lumea-l întreba dacă a aflat cumva că mireasa nu-i fată mare.

Când m-am mutat la el, cu arme și bagaje, mi-am adus și pisica din dotare. Neagră. Nenorocire! Ca să nu divorțez la trei zile după nuntă și să împac și capra și... pisica, am vopsit bietul animal în nuanțe de blond-roșcat cu reflexe verzui fosforescente. Arată ca un girofar, dar măcar mi-am asigurat liniștea în familie. O vreme.

Când am vărsat prima dată sarea, atât a încercat să mă convingă că asta înseamnă ceartă, încât până seara chiar ne-am certat serios. Pe tema sării. De atunci am convenit să nu mai folosim sare, am azvârlit toată sarea din casă și măcar putem spune că mâncăm mai sănătos. Și leșinos, dar ce contează?

Văzând că nu-i chip să-i scot din cap grăgăunii, m-am decis să întorc beleaua asta cu superstițiile în favoarea mea. Am început să-i spun că mă tot mănâncă palma stângă și ăsta-i semn sigur că o să primesc bani. Dar el să se prindă – nici vorbă! Văzând că insist și sătul de văicărelile mele cu palma stângă, mai întâi m-a întrebat dacă nu cumva mă mănâncă și nasul, că ăsta-i semn sigur de bătaie, apoi mi-a zis că, dacă vreau să scap de mâncărimea din palmă, să-i cer șefului o mărire de salariu. Așa am făcut. A doua zi m-am dat subtil pe lângă șef, cu aceeași sugestie, dar când i-am spus că mă mănâncă palma stângă, mi-a zis că precis am râie și s-a oferit să-mi recomande un dermatolog bun.

Mai are soțul meu și altele, cum ar fi: nu duce niciodată gunoiul lunea, nici seara, că asta alungă norocul din casă. Dimineața și la prânz nu-i acasă decât duminica (Cineva mai trebuie și să muncească – mi-a spus), iar duminica nu duce gunoiul, că-i păcat să muncești în ziua Domnului. Așa că mi-am asumat eu și dusul gunoiului, dar trebuie s-o fac pe furiș, să nu mă vadă că îl duc în zilele și orele interzise.

Când mi-am făcut un amant, m-am bazat pe faptul că soțul meu nu se întoarce niciodată din drum, că altfel are ghinion toată ziua. Dar, spre surprinderea tuturor, o dată s-a întors. Ghinion, curat ghinion!

Florentina Loredana Dalian

Potcoava cu noroc

 

Mergea pe stradă cu capul plecat, ca un om amărât și cocoșat de toate grijile lumii, gândind că n-a avut și el noroc în viața asta și că-i mai mereu urmărit de ghinion, care se ține de el ca râia de om. Nu că n-ar fi avut și râie, dar pe asta o considerase oarecum un noroc, la vremea respectivă, că-l ajutase să scape de una urâtă care pusese ochii pe el și se ținea după trena lui tot cam ca râia.

Și cum se târa el așa cu ochii-n pământ, văzu deodată o potcoavă. De cal mort, de cal viu, nu mai conta, câtă vreme norocul i se arătase în cale tocmai lui care... Iată – își spunea – cum din toată lumea asta care trece pe stradă, tocmai pe el l-a ales potcoava să-i iasă în cale. Așa încât, fără să stea mult pe gânduri, se aplecă și o culese de jos.

Luă potcoava și-o azvârli în buzunarul de la piept, întrezărind o urmă de speranță prin mirosul de bălegar care se insinua tot mai insistent din buzunar. Nevasta îl boscorodi când îl simți așa înmiresmat, regina nopții, nu alta, dar lui puțin îi păsă de boscorodelile ei, câtă vreme azi îi ieșise norocu’nainte. Deja se visa prin palate de cleștar, cu zeci de cadâne în preajmă, înfulecând bucatele cele mai alese și ingurgitând cu sughițuri cele mai fine vinuri, de care nici măcar nu auzise, însă de bună seamă trebuia să existe, că doar potcoava nu minte.

O scoase din buzunar, o șterse de mânecă, dar nu prea tare, să nu șteargă și norocul odată cu rahatul de cal aferent, și o așeză la loc de cinste, într-un cui deasupra ușii, așa cum îi șade bine unei potcoave norocoase. Se dădu un pas înapoi și-o privi, zicându-și că viața se vede oleacă mai roz acum. Mă rog, dacă se uita mai bine, era mai mult maronie, dar ce mi-e roz, ce mi-e căcăniu.

Peste noapte, pământul s-a cutremurat. S-a trezit din somn speriat, în zgâlțâielile nevestei, care credea că au intrat rușii cu tancul sau cu bomba atomică până la ei în odaie. Dar el era un ins lucid, a priceput repede că nu războiul le bate la ușă, ci cutremurul și a-nceput să-i strige netoatei de femeie: „Repede, treci în toc, treci în toc!” Asta, amețită de-a binelea, își căuta singura pereche de pantofi cu toc pe care-i păstrase încă de la nuntă, dar nu-i găsea nici cu lumânarea. Atunci el își zise în sine: „N-ai decât să crăpi, dacă ești proastă! Unde mi-o fi fost mintea, când te-am luat? Vorba aia: am ales, pân-am cules!”

După aceste reflecții făcute cu obidă,  se așeză în tocul ușii, așa cum știa din moși strămoși că se face la cutremur, chiar dacă Inspectoratul Pentru Situații de Urgență avea, mai nou, cu totul alte recomandări în caz de seism.

Și cum stătea și se zgâia la nevastă-sa, căutând amețită după tocuri, deodată simți că-l pălește ceva în moalele capului. Crezu că se dărâmase casa pe el și murise, dar nevăzând niciun înger prin preajmă, nici vreun drac, exceptând-o pe diavolița de nevastă, și mai ales simțind un oarecare parfum de bălegar, înțelese. Potcoava, potcoava lui norocoasă îi făcuse un ditamai cucuiul. Se putea să aibă și el noroc măcar o dată-n viață? „La mine – gândi – chiar și norocul se transformă-n ghinion.” Și, mai mult decât atât, simțind încă durerea de la fierul dușmănos ce-i găurise inteligența, se lumină deodată și pricepu sensul profund al urării: „Bată-te-ar norocul să te bată!” Pe el îl bătuse. În cap.

Florentina Loredana Dalian

 

 

Premiu Special

 

 

Film 𝐅𝐞𝐬𝐭𝐢𝐯𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐍𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐂𝐫𝐞𝐚ț𝐢𝐞 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐫ă „𝐈𝐨𝐧 𝐁ă𝐢𝐞ș𝐮”-Prima ediție- ...

Femeia visurilor lui Ilarion Teasc

 

N-ar fi putut spune că se plictisea vreodată. Când ești printre cei mai bogați oameni de pe planetă și dintre cei mai inteligenți (mă rog, el se credea cel mai și cel mai, dar hai să nu fim subiectivi!), nu prea ai timp și nici argumente să te plictisești. Tot timpul e ceva de făcut, de inventat, de pus în aplicare. Și totuși, parcă ceva îi lipsea. O vreme nu-și dăduse seama ce anume, însă descoperise recent la o discuție la cafea cu prietenul său imaginar. Nu te râde, cititorule! Ți-am spus, doar, că era cel mai bogat om de pe Pământ. Când ai un astfel de statut, devine obositor să tot faci anchete și să umbli cu subtilități, să afli care ți-e prieten adevărat și care doar se face, în încercarea disperată și cât se poate de umană, de altfel, de a-și atribui o felie cât mai mare de tort din tortul cel mare, vasăzică teșchereaua doldora de bani a celui mai bogat om. Așa că decise că gata cu prietenii sau așa-zișii prieteni, n-avea timp de fleacuri, și își făuri un prieten imaginar, un fel de alter ego, cu care se mai certa uneori, conform principiului „Am și eu o părere, dar nu sunt de acord cu ea.”

Revelația pe care o avu în discuția cu acest prieten fu legată – cum altfel? – de capitolul femei, cel mai sensibil din viața lui. După ce tăvălise și îmbogățise duzine de reprezentante ale sexului frumos, de toate rasele, de toate culorile, mărimile și având diferiți coeficienți de inteligență, de la creatoare de inteligență artificială și până la creatoare de mămăligi, ajunsese la concluzia că nici una nu se ridică la înălțimea femeii visurilor lui. La capătul acestei căutări disperate, pe toate continentele, ale idealului feminin, aproape dăduse în depresie, ajungând la concluzia că așa ceva nu există. Dar tot el își zicea, ca unul care știa bine ce spune, că, atâta vreme cât un lucru există în imaginație (la categoria „lucruri” putând fi incluse fără nicio tresărire a conștiinței și creaturile de sex feminin), atunci e musai să existe și în realitate. Doar el dovedise asta cu multiplele sale descoperiri în domeniul inteligenței artificiale și roboticii, minuni pe care oamenii nici măcar nu și le-ar fi putut imagina cu doar câțiva ani în urmă. Și atunci, ce era de făcut? Se tot învârtea în cerc, precum câinele după coadă, când îl gâdilă niște purici enervanți. Simțea de departe o chemare, a lui cătrea ea, sau a ei către el, dar nu prea știa de unde s-o apuce, pe ea, chemarea. Aici interveni salvator prietenul imaginar, ceea ce-l umplu de admirație pe Ilarion Teasc, zicând că „Uite, mă, există unul chiar mai deștept decât mine!” PI (așa-l vom numi prescurtat pe acest „imaginary friend”, deși n-avea nicio treabă cu multiplele zecimale de după virgulă ale mult mai celebrului număr pi) îl admonestă într-o zi, la cafea, fără niciun menajament, așa cum îi era felul:

-        Ești tâmpit, Ilarioane? Pentru ce mi te vaiți ca o babă îmbrobodită care și-a pierdut banii din batista înnodată? Știi bine doar că poți avea orice femeie îți poftește inima. Inima și... alte organe mai puțin nobile. Dacă nu tu, atunci cine?

-        Vezi tu, dragă PI, îi răspunse abătut, teoretic, ai dreptate. Dar practic... Unde e, unde e femeia aceea pe care o visez și o aștept de juma’ de secol? Pe care o chem în gânduri, în simțuri, în... Ai văzut-o tu prin zonă? Că eu n-o văd.

-        Da, am văzut-o.

-        Unde?

-        În capul tău.

-        Păi vezi...

-        În capul tău ăla tâmpit, de deștept ce-i. Așa-i că soluția e prea simplă ca să poată fi văzută de inteligența ta care a uimit omenirea și a întors planeta cu susu-n jos?

-        Dacă-i așa simplă, zi-o odată, și nu mă mai fierbe! Da, uite, recunosc – știu că asta aștepți ca un șarpe încălzit la sânul meu ce ești – am și eu limitele mele. Mulțumit?

PI se arătă cu adevărat încântat, nu era ușor să-i smulgi celebrului Ilarion Teasc o astfel de mărturisire. Aruncă un zâmbet sarcastic ce dădea bine în rânjet, apoi, după o pauză de efect, nescăpând ocazia de a-l mai fierbe la foc mic pe prietenul său, îi aruncă de sus:

-        Soluția e simplă și la îndemâna ta. Ți-o spun, dar dai o bere, și nu una

d-aia creată cu AI, ci fix din hamei, cum se făcea odată. La banii tăi, n-ar trebui să fie o problemă. Dacă n-ai găsit-o (de femeia visurilor zic), dacă ea nu apare cu niciun chip, o creezi! Așa cum ai creat o grămadă de alte minunății, de la Tesle și alți gărgăuni ce ți-au mai populat mintea ta de om dus cu vaca pe alte planete și pe izlazul vast al inteligenței artificiale.

Ilarion Teasc primi lovitura fix în centrul neuronilor săi fără număr, fără număr și al naibii de prolifici, dar care nu-i folosiseră la nimic când venise vorba de rezolvarea unei probleme atât de simple. Mă rog, simple pentru el. Nu-i veni să creadă că nu se gândise până acum. Din dorința de a se pune cât mai degrabă pe lucru, nici nu mai avut timp să-i mulțumească lui PI. Îi azvârli doar un țeșcălău de bitcoin, cu indicația precisă de a-și procura singur berea aia mult râvnită și el se puse cu burta pe treabă, vasăzică pe femeia visurilor sale. Munci cu frenezie câteva săptămâni, tot schimbând datele inițiale ale proiectului, revenind, refăcând, adăugând, că, dacă tot putea să o facă așa cum îi poftea inimioara, era păcat să nu obțină perfecțiunea întruchipată și întrupată, iată, sub numele de Caterina. Acum stătea și o admira, din toate unghiurile și sub toate aspectele, gata să intre în șoc cardiogenic de la atâta efort de concentrare și mirare.

     Caterina era cu adevărat perfectă. Ca frumusețe o întrecea cu mult pe Aishwarya Rai, actrița indiană pe care o considera cea mai frumoasă femeie de pe Pământ. Ca inteligență, îi depășea pe Marie Curie, Alan Turing și Albert Einstein la un loc. Vocea îi suna mai suav decât a unei mierle, manierele sale băteau la fund o întreagă dinastie regală britanică, iar în ce privește... hm... alte apucături, pe care bărbații le apreciază în mod deosebit, aici depășea chiar visurile sale cu toate fanteziile trecute, prezente și viitoare. Nu exista nimic la Caterina, din cele ce sunt pe pământ și în cer, care să nu fie la modul superlativ. Dar, ca să vezi drăcia dracului, ceva nu era în regulă. Bietul Ilarion Teasc, cum stătea cu mâna la inimă, crucindu-se și gâfâind după atâta efort creator (să mai spună cineva că bărbații nu pot să nască!), încerca să dezlege misterul, să afle ce anume nu-l mulțumește, de-i gata să pice iar pe buza depresiei.

Iluminarea salvatoare îi veni tot de la prietenul PI care se întorsese nițel abțiguit după ce dăduse gata două butoaie din berea cea mai adevărată pe care-i fusese dat să o ingurgiteze vreodată. Acesta, când dădu cu ochii de Caterina, avu reacția unui biet ocnaș care stătuse douăzeci de ani în întuneric, lovit brusc de lumina soarelui. Închise ochii, iar după un timp, când prinse curaj a-i deschide iar, scoase un fluierat admirativ, cum fac gloanii de pe bulevardele rău famate, atunci când zăresc umbra unei fuste prin dreptul lor. Fluieratul lui PI îl scoase din sărite pe Ilarion, născătorul Caterinei, și reacționă ca o cloșcă apărându-și puii:

-        În puii mei, PI, să nu te prind că te comporți necivilizat în preajma Caterinei! Că dacă te prind, știi tu de ce te prind, și ai să-mi fluieri ascuțit ca un amărât de contratenor. Pricepi?

-        Jumătate am priceput eu, hâc! Da’ mi-a dat cam cu virgulă la inteligență faza cu contratenorul, că nu știu ce treabă are amărâtul ăla cu bijuteriile mele, la o adică, hâc!, da pesemne că are, în mintea ta aia încâlcită care le știe pe toate. Hâc de două ori!

-        Lasă mascarada! Zi mai bine ce părere ai despre Caterina!

-        Păi, eu ce-am avut de zis, am fluierat, n-ai priceput? Ești deștept, Ilarioane, așa cum te știu de mic, ai creat perfecțiunea perfecțiunii, ești genial! Dar ia zi, mămăligă știe să facă? Mi-e o foame de mor, după atâta bere.

-        Mămăligă ești tu! Caterina știe șirul lui Fibonacci, numărul de aur, cu toate zecimalele din perioadă, să extragă radical din numere cu zece cifre, îți recită ecuațiile Maxwell-Plank pe de rost și câte și mai câte, și tu, tărane, mă întrebi de mămăligă!

-        Mă, perfecțiunea-i perfecțiune! Dacă e așa perfectă cum zici, tre’ să știe să facă și mămăligă. Altfel, nu se mărită.

-        Vezi să nu-ți mărit eu una după ceafă! Caterina-i a mea, am creat-o numai pentru mine și pentru nevoile mele (printre care – a propos – nu se numără și mămăliga), dar, că să-ți dovedesc ție, Toma necredinciosul, am să-i cer să facă și asta. Ar trebui să se priceapă, că i-am îndesat în căpățână toate rețetele cunoscute de omenire până acum.

Apoi se adresă Caterinei, cu un zâmbet larg pe față:

-        Caterina, darling, iubirea vieții mele, spune-mi te rog, nu că eu aș avea nevoie, dar ca să potolesc suspiciunea acestui nătărău care mă instigă, ai putea fi atât de drăguță încât să ne faci o mămăliguță? Oare știi tu ce-i aia, dragostea mea, și cum se face?

Caterina răspunse dând din genele create anume să bage fiori chiar și în cel mai înrăit misogin:

-        Desigur, stăpânul vieții mele! Doar că, pentru a face ceea ce mi-ai cerut (vezi, am depistat singură diminutivul de la mămăligă), aș avea nevoie de câteva ingrediente, cum ar fi: mălai, apă și sare (oare știi tu acestea ce sunt?). În plus, aș mai avea nevoie de mijloace de muncă potrivite: un ceaun, un făcăleț și un aragaz. Plus, un șorț de bucătărie și un elastic să-mi prind părul, că nu se cuvine să-mi folosesc firele de păr cu care m-ai dotat din abundență pe post de ingredient principal în felul de mâncare comandat de tine, inteligentul meu. Însă, din câte am observat, nu dispui de niciunul din elementele enumerate de mine, nici materia primă, nici instalația de preparare, nici măcar bucătărie n-ai, că mi te știu mâncând tot prin restaurante. Așadar, deși teoretic aș putea să fac mămăligă, practic, mi-e imposibil, din cauza lipsei mijloacelor de producție. Că doar n-am s-o fac din circuitele cu care m-ai împânzit.

Și încheie argumentul cu un zâmbet atât de serafic, de-ți venea s-o mănânci. În loc de mămăligă. Ilarion se întoarse mândru către PI, umflându-și pieptul a izbândă:

-        Vezi, băi țărane mămăligar, știe fata să rezolve orice problemă.

-        Știe pe naiba! Problema ar fi fost rezolvată dacă vedeam mămăliga aburindă pe masă. În schimb, te-a aburit ea pe tine. Bine ți-a făcut! Dar dă-o-n colo, că mi-a pierit și foamea, când am auzit-o pe privighetoarea asta demonstrându-ți atât de suav cum nu se poate ceva ce ea teoretic ar putea și bătându-te cu argumentele tale. Zi mai bine de ce ești amărât, hâc!, că nu de la mămăligă ți se trage! Te-ai pleoștit mai ceva ca mine, după ce a mâncat România bătaie de la Olanda.

-        Eh, dacă aș ști, ce bine ar fi! – oftă Ilarion din toți rărunchii. Nu știu, prietene, nu știu ce am de nu mă pot mulțumi după ce mi-am împlinit visul de o viață. Am creat femeia asta perfectă, ce mama mă-sii mai vreau?!

PI zâmbea cu substrat, dar văzând că Ilarion nu se prinde, îi tufli replica-n nas:

-        Eu știu. Dar te costă. Încă două butoaie de bere adevărată. Hai, scoate criptomonedele-alea!

-        Ce faci, PI, ceri banii înainte, ca la c...

-        Vezi cum vorbești în fața Caterinei!

-        Ai dreptate. Na! Și zi mai repede, ce am, ce-mi lipsește?

-        Păi, tocmai aia e, că nu-ți lipsește!

-        Fii, te rog, mai explicit!

-        Ilarioane, Ilarioane, te-a făcut mă-ta deștept, dar unde-i multă deșteptăciune, e și prostie. Răspunsul e atât de simplu, dar nu-l găsești în înțelepciunea populară a roboticii prin care te învârți tu. Cată la oameni! Că tu, din câte știu, om te-ai născut și funcționezi după regulile oamenilor, nu ale roboților. Cum știi și tu, sau ar trebui să știi, noi, bărbații, suntem vânători. Ne place mai mult vânătoarea, decât trofeul. Ce folos că ți-ai construit femeia perfectă, cine are nevoie de perfecțiune? – dacă n-ai alergat nițel după ea? Dacă nu ți-a bătut inima la gândul că are să-ți scape, că poate vine alt vânător mai iscusit sau mai cu fibră lucrată la sală, să ți-o salte? Etc. Etc. ... pot să-ți țin un curs de două semestre pe tema asta, dar ai prins tu care-i șpilul, că prost nu ești, chiar dacă ești genial. Ai băgat la cerebel?

Ilarion înțelese deodată că PI are dreptate și, într-un impuls necontrolat, cum îi era firea, apăsă butonul de distrugere al Caterinei care se dezintegră pe loc, în cele din care fusese alcătuită, lăsând în urma ei tot o sârmă și-un circuit, softul ducându-se pe pustii numai el știa unde, iar hardul împrăștiindu-se pe jos în bucăți de aluminiu, oțel și alte „ingrediente”, cum zisese săraca atunci când venise vorba de mămăligă. Ilarion căută în mintea lui o formulă care să semene cu cea care se aplica la oameni: „Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”, dar nu-i veni în minte nimic asemănător, decât poate: „Căci circuit electronic ești și în circuit te vei întoarce”. În circuitul naturii. Desigur – gândea – o să avem o problemă cu protecția mediului, dar o rezolvăm noi cumva și pe asta.

În schimb, PI, trezit din beție ca prin minune, rămase mască și îi reproșă prietenului său, în timp ce încerca să adune bucățile de pe jos și să le lipească la loc, așa cum fac copiii cu picioarele insectelor, după ce le rup și le pare apoi rău:

-        Ce-ai făcut, nenorocitule?! Cu ce te-a supărat biata femeie? Nu-ți plăcea, nu-ți plăcea, îți construiai alta sau te duceai la vânătoare. Dar pe asta puteai măcar să o faci cadou prietenului tău de o viață. Eu mă mulțumeam cu ea, chiar așa perfectă cum era.

Enervat de vocea din mintea sa, nu alta decât a prietenului său imaginar, PI, creat tot de el, hotărî că a venit momentul să o termine și cu acesta. Și astfel, Ilarion Teasc, zis și domnul IT,  rămase din nou singur. Cel mai singur om dintre cei singuri. Dar avea o consolare: era măcar cel mai bogat și cel mai deștept dintre ei.

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 13 iulie 2024

(Text premiat la Brăila, Întâlnirea Umoriștilor, 2025)