Femeia visurilor lui Ilarion Teasc

 

N-ar fi putut spune că se plictisea vreodată. Când ești printre cei mai bogați oameni de pe planetă și dintre cei mai inteligenți (mă rog, el se credea cel mai și cel mai, dar hai să nu fim subiectivi!), nu prea ai timp și nici argumente să te plictisești. Tot timpul e ceva de făcut, de inventat, de pus în aplicare. Și totuși, parcă ceva îi lipsea. O vreme nu-și dăduse seama ce anume, însă descoperise recent la o discuție la cafea cu prietenul său imaginar. Nu te râde, cititorule! Ți-am spus, doar, că era cel mai bogat om de pe Pământ. Când ai un astfel de statut, devine obositor să tot faci anchete și să umbli cu subtilități, să afli care ți-e prieten adevărat și care doar se face, în încercarea disperată și cât se poate de umană, de altfel, de a-și atribui o felie cât mai mare de tort din tortul cel mare, vasăzică teșchereaua doldora de bani a celui mai bogat om. Așa că decise că gata cu prietenii sau așa-zișii prieteni, n-avea timp de fleacuri, și își făuri un prieten imaginar, un fel de alter ego, cu care se mai certa uneori, conform principiului „Am și eu o părere, dar nu sunt de acord cu ea.”

Revelația pe care o avu în discuția cu acest prieten fu legată – cum altfel? – de capitolul femei, cel mai sensibil din viața lui. După ce tăvălise și îmbogățise duzine de reprezentante ale sexului frumos, de toate rasele, de toate culorile, mărimile și având diferiți coeficienți de inteligență, de la creatoare de inteligență artificială și până la creatoare de mămăligi, ajunsese la concluzia că nici una nu se ridică la înălțimea femeii visurilor lui. La capătul acestei căutări disperate, pe toate continentele, ale idealului feminin, aproape dăduse în depresie, ajungând la concluzia că așa ceva nu există. Dar tot el își zicea, ca unul care știa bine ce spune, că, atâta vreme cât un lucru există în imaginație (la categoria „lucruri” putând fi incluse fără nicio tresărire a conștiinței și creaturile de sex feminin), atunci e musai să existe și în realitate. Doar el dovedise asta cu multiplele sale descoperiri în domeniul inteligenței artificiale și roboticii, minuni pe care oamenii nici măcar nu și le-ar fi putut imagina cu doar câțiva ani în urmă. Și atunci, ce era de făcut? Se tot învârtea în cerc, precum câinele după coadă, când îl gâdilă niște purici enervanți. Simțea de departe o chemare, a lui cătrea ea, sau a ei către el, dar nu prea știa de unde s-o apuce, pe ea, chemarea. Aici interveni salvator prietenul imaginar, ceea ce-l umplu de admirație pe Ilarion Teasc, zicând că „Uite, mă, există unul chiar mai deștept decât mine!” PI (așa-l vom numi prescurtat pe acest „imaginary friend”, deși n-avea nicio treabă cu multiplele zecimale de după virgulă ale mult mai celebrului număr pi) îl admonestă într-o zi, la cafea, fără niciun menajament, așa cum îi era felul:

-        Ești tâmpit, Ilarioane? Pentru ce mi te vaiți ca o babă îmbrobodită care și-a pierdut banii din batista înnodată? Știi bine doar că poți avea orice femeie îți poftește inima. Inima și... alte organe mai puțin nobile. Dacă nu tu, atunci cine?

-        Vezi tu, dragă PI, îi răspunse abătut, teoretic, ai dreptate. Dar practic... Unde e, unde e femeia aceea pe care o visez și o aștept de juma’ de secol? Pe care o chem în gânduri, în simțuri, în... Ai văzut-o tu prin zonă? Că eu n-o văd.

-        Da, am văzut-o.

-        Unde?

-        În capul tău.

-        Păi vezi...

-        În capul tău ăla tâmpit, de deștept ce-i. Așa-i că soluția e prea simplă ca să poată fi văzută de inteligența ta care a uimit omenirea și a întors planeta cu susu-n jos?

-        Dacă-i așa simplă, zi-o odată, și nu mă mai fierbe! Da, uite, recunosc – știu că asta aștepți ca un șarpe încălzit la sânul meu ce ești – am și eu limitele mele. Mulțumit?

PI se arătă cu adevărat încântat, nu era ușor să-i smulgi celebrului Ilarion Teasc o astfel de mărturisire. Aruncă un zâmbet sarcastic ce dădea bine în rânjet, apoi, după o pauză de efect, nescăpând ocazia de a-l mai fierbe la foc mic pe prietenul său, îi aruncă de sus:

-        Soluția e simplă și la îndemâna ta. Ți-o spun, dar dai o bere, și nu una

d-aia creată cu AI, ci fix din hamei, cum se făcea odată. La banii tăi, n-ar trebui să fie o problemă. Dacă n-ai găsit-o (de femeia visurilor zic), dacă ea nu apare cu niciun chip, o creezi! Așa cum ai creat o grămadă de alte minunății, de la Tesle și alți gărgăuni ce ți-au mai populat mintea ta de om dus cu vaca pe alte planete și pe izlazul vast al inteligenței artificiale.

Ilarion Teasc primi lovitura fix în centrul neuronilor săi fără număr, fără număr și al naibii de prolifici, dar care nu-i folosiseră la nimic când venise vorba de rezolvarea unei probleme atât de simple. Mă rog, simple pentru el. Nu-i veni să creadă că nu se gândise până acum. Din dorința de a se pune cât mai degrabă pe lucru, nici nu mai avut timp să-i mulțumească lui PI. Îi azvârli doar un țeșcălău de bitcoin, cu indicația precisă de a-și procura singur berea aia mult râvnită și el se puse cu burta pe treabă, vasăzică pe femeia visurilor sale. Munci cu frenezie câteva săptămâni, tot schimbând datele inițiale ale proiectului, revenind, refăcând, adăugând, că, dacă tot putea să o facă așa cum îi poftea inimioara, era păcat să nu obțină perfecțiunea întruchipată și întrupată, iată, sub numele de Caterina. Acum stătea și o admira, din toate unghiurile și sub toate aspectele, gata să intre în șoc cardiogenic de la atâta efort de concentrare și mirare.

     Caterina era cu adevărat perfectă. Ca frumusețe o întrecea cu mult pe Aishwarya Rai, actrița indiană pe care o considera cea mai frumoasă femeie de pe Pământ. Ca inteligență, îi depășea pe Marie Curie, Alan Turing și Albert Einstein la un loc. Vocea îi suna mai suav decât a unei mierle, manierele sale băteau la fund o întreagă dinastie regală britanică, iar în ce privește... hm... alte apucături, pe care bărbații le apreciază în mod deosebit, aici depășea chiar visurile sale cu toate fanteziile trecute, prezente și viitoare. Nu exista nimic la Caterina, din cele ce sunt pe pământ și în cer, care să nu fie la modul superlativ. Dar, ca să vezi drăcia dracului, ceva nu era în regulă. Bietul Ilarion Teasc, cum stătea cu mâna la inimă, crucindu-se și gâfâind după atâta efort creator (să mai spună cineva că bărbații nu pot să nască!), încerca să dezlege misterul, să afle ce anume nu-l mulțumește, de-i gata să pice iar pe buza depresiei.

Iluminarea salvatoare îi veni tot de la prietenul PI care se întorsese nițel abțiguit după ce dăduse gata două butoaie din berea cea mai adevărată pe care-i fusese dat să o ingurgiteze vreodată. Acesta, când dădu cu ochii de Caterina, avu reacția unui biet ocnaș care stătuse douăzeci de ani în întuneric, lovit brusc de lumina soarelui. Închise ochii, iar după un timp, când prinse curaj a-i deschide iar, scoase un fluierat admirativ, cum fac gloanii de pe bulevardele rău famate, atunci când zăresc umbra unei fuste prin dreptul lor. Fluieratul lui PI îl scoase din sărite pe Ilarion, născătorul Caterinei, și reacționă ca o cloșcă apărându-și puii:

-        În puii mei, PI, să nu te prind că te comporți necivilizat în preajma Caterinei! Că dacă te prind, știi tu de ce te prind, și ai să-mi fluieri ascuțit ca un amărât de contratenor. Pricepi?

-        Jumătate am priceput eu, hâc! Da’ mi-a dat cam cu virgulă la inteligență faza cu contratenorul, că nu știu ce treabă are amărâtul ăla cu bijuteriile mele, la o adică, hâc!, da pesemne că are, în mintea ta aia încâlcită care le știe pe toate. Hâc de două ori!

-        Lasă mascarada! Zi mai bine ce părere ai despre Caterina!

-        Păi, eu ce-am avut de zis, am fluierat, n-ai priceput? Ești deștept, Ilarioane, așa cum te știu de mic, ai creat perfecțiunea perfecțiunii, ești genial! Dar ia zi, mămăligă știe să facă? Mi-e o foame de mor, după atâta bere.

-        Mămăligă ești tu! Caterina știe șirul lui Fibonacci, numărul de aur, cu toate zecimalele din perioadă, să extragă radical din numere cu zece cifre, îți recită ecuațiile Maxwell-Plank pe de rost și câte și mai câte, și tu, tărane, mă întrebi de mămăligă!

-        Mă, perfecțiunea-i perfecțiune! Dacă e așa perfectă cum zici, tre’ să știe să facă și mămăligă. Altfel, nu se mărită.

-        Vezi să nu-ți mărit eu una după ceafă! Caterina-i a mea, am creat-o numai pentru mine și pentru nevoile mele (printre care – a propos – nu se numără și mămăliga), dar, că să-ți dovedesc ție, Toma necredinciosul, am să-i cer să facă și asta. Ar trebui să se priceapă, că i-am îndesat în căpățână toate rețetele cunoscute de omenire până acum.

Apoi se adresă Caterinei, cu un zâmbet larg pe față:

-        Caterina, darling, iubirea vieții mele, spune-mi te rog, nu că eu aș avea nevoie, dar ca să potolesc suspiciunea acestui nătărău care mă instigă, ai putea fi atât de drăguță încât să ne faci o mămăliguță? Oare știi tu ce-i aia, dragostea mea, și cum se face?

Caterina răspunse dând din genele create anume să bage fiori chiar și în cel mai înrăit misogin:

-        Desigur, stăpânul vieții mele! Doar că, pentru a face ceea ce mi-ai cerut (vezi, am depistat singură diminutivul de la mămăligă), aș avea nevoie de câteva ingrediente, cum ar fi: mălai, apă și sare (oare știi tu acestea ce sunt?). În plus, aș mai avea nevoie de mijloace de muncă potrivite: un ceaun, un făcăleț și un aragaz. Plus, un șorț de bucătărie și un elastic să-mi prind părul, că nu se cuvine să-mi folosesc firele de păr cu care m-ai dotat din abundență pe post de ingredient principal în felul de mâncare comandat de tine, inteligentul meu. Însă, din câte am observat, nu dispui de niciunul din elementele enumerate de mine, nici materia primă, nici instalația de preparare, nici măcar bucătărie n-ai, că mi te știu mâncând tot prin restaurante. Așadar, deși teoretic aș putea să fac mămăligă, practic, mi-e imposibil, din cauza lipsei mijloacelor de producție. Că doar n-am s-o fac din circuitele cu care m-ai împânzit.

Și încheie argumentul cu un zâmbet atât de serafic, de-ți venea s-o mănânci. În loc de mămăligă. Ilarion se întoarse mândru către PI, umflându-și pieptul a izbândă:

-        Vezi, băi țărane mămăligar, știe fata să rezolve orice problemă.

-        Știe pe naiba! Problema ar fi fost rezolvată dacă vedeam mămăliga aburindă pe masă. În schimb, te-a aburit ea pe tine. Bine ți-a făcut! Dar dă-o-n colo, că mi-a pierit și foamea, când am auzit-o pe privighetoarea asta demonstrându-ți atât de suav cum nu se poate ceva ce ea teoretic ar putea și bătându-te cu argumentele tale. Zi mai bine de ce ești amărât, hâc!, că nu de la mămăligă ți se trage! Te-ai pleoștit mai ceva ca mine, după ce a mâncat România bătaie de la Olanda.

-        Eh, dacă aș ști, ce bine ar fi! – oftă Ilarion din toți rărunchii. Nu știu, prietene, nu știu ce am de nu mă pot mulțumi după ce mi-am împlinit visul de o viață. Am creat femeia asta perfectă, ce mama mă-sii mai vreau?!

PI zâmbea cu substrat, dar văzând că Ilarion nu se prinde, îi tufli replica-n nas:

-        Eu știu. Dar te costă. Încă două butoaie de bere adevărată. Hai, scoate criptomonedele-alea!

-        Ce faci, PI, ceri banii înainte, ca la c...

-        Vezi cum vorbești în fața Caterinei!

-        Ai dreptate. Na! Și zi mai repede, ce am, ce-mi lipsește?

-        Păi, tocmai aia e, că nu-ți lipsește!

-        Fii, te rog, mai explicit!

-        Ilarioane, Ilarioane, te-a făcut mă-ta deștept, dar unde-i multă deșteptăciune, e și prostie. Răspunsul e atât de simplu, dar nu-l găsești în înțelepciunea populară a roboticii prin care te învârți tu. Cată la oameni! Că tu, din câte știu, om te-ai născut și funcționezi după regulile oamenilor, nu ale roboților. Cum știi și tu, sau ar trebui să știi, noi, bărbații, suntem vânători. Ne place mai mult vânătoarea, decât trofeul. Ce folos că ți-ai construit femeia perfectă, cine are nevoie de perfecțiune? – dacă n-ai alergat nițel după ea? Dacă nu ți-a bătut inima la gândul că are să-ți scape, că poate vine alt vânător mai iscusit sau mai cu fibră lucrată la sală, să ți-o salte? Etc. Etc. ... pot să-ți țin un curs de două semestre pe tema asta, dar ai prins tu care-i șpilul, că prost nu ești, chiar dacă ești genial. Ai băgat la cerebel?

Ilarion înțelese deodată că PI are dreptate și, într-un impuls necontrolat, cum îi era firea, apăsă butonul de distrugere al Caterinei care se dezintegră pe loc, în cele din care fusese alcătuită, lăsând în urma ei tot o sârmă și-un circuit, softul ducându-se pe pustii numai el știa unde, iar hardul împrăștiindu-se pe jos în bucăți de aluminiu, oțel și alte „ingrediente”, cum zisese săraca atunci când venise vorba de mămăligă. Ilarion căută în mintea lui o formulă care să semene cu cea care se aplica la oameni: „Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”, dar nu-i veni în minte nimic asemănător, decât poate: „Căci circuit electronic ești și în circuit te vei întoarce”. În circuitul naturii. Desigur – gândea – o să avem o problemă cu protecția mediului, dar o rezolvăm noi cumva și pe asta.

În schimb, PI, trezit din beție ca prin minune, rămase mască și îi reproșă prietenului său, în timp ce încerca să adune bucățile de pe jos și să le lipească la loc, așa cum fac copiii cu picioarele insectelor, după ce le rup și le pare apoi rău:

-        Ce-ai făcut, nenorocitule?! Cu ce te-a supărat biata femeie? Nu-ți plăcea, nu-ți plăcea, îți construiai alta sau te duceai la vânătoare. Dar pe asta puteai măcar să o faci cadou prietenului tău de o viață. Eu mă mulțumeam cu ea, chiar așa perfectă cum era.

Enervat de vocea din mintea sa, nu alta decât a prietenului său imaginar, PI, creat tot de el, hotărî că a venit momentul să o termine și cu acesta. Și astfel, Ilarion Teasc, zis și domnul IT,  rămase din nou singur. Cel mai singur om dintre cei singuri. Dar avea o consolare: era măcar cel mai bogat și cel mai deștept dintre ei.

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 13 iulie 2024

(Text premiat la Brăila, Întâlnirea Umoriștilor, 2025) 

 

Saloanele Liviu Rebreanu 2024

 

Fapt divers în Univers

 

 

 

Ipocrizana Vădana nu fusese vădană de când se știa. Fericitul eveniment avusese loc cu trei zile în urmă, iar acum, gândind că erau ultimele ore în care mai putea să-și facă selfie cu fizicul neînsuflețit al iubitului ei soț, se chinuia să-și alinieze moaca aparent plânsă cu moaca răposatului foarte adormit și întins la orizontală în copârșeu, dar nu prea-i reușea poza aia; când ea era prea sus, când el prea jos. În cele din urmă renunță, dar o să pună mai târziu pe cineva să-i fotografieze, după ce-și va aduna rimelul întins pe ochi, că îi cursese porcăria de rimel contrafăcut, chiar dacă ea se străduise să plângă doar atât cât îi permitea machiajul. Dacă era după ea, n-ar fi plâns deloc, dar ce avea să zică lumea?

Lumea aia pe care ea se străduise din răsputeri s-o convingă, acolo pe facebook, unde mai posta când și când câte o poză atârnată de gâtul lui, ca jugul pe bou, să-i adoarmă bănuielile întemeiate și vigilența. Acuma, nu-i vorbă, el adormise de tot, dar tot mai rămăseseră fraieri care trebuiau îmbrobodiți și adormiți, convinși de iubirea ei indestructibilă și ireductibilă pentru nefericita victimă decedată.

Se socoti că e momentul să joace actul al doilea, primul fusese jucat bine și avusese succes la scenă deschisă, așa că dădu iar ochii peste cap, în realitate unul singur,  pe celălalt îl aruncase-n lateral, pentru a-l spraveghea pe Aemunu (AM1, amantul numărul unu) care – ptiu nenorocire! – vrăjea de zor la una, tot vădană, dar cu doliul terminat, iar Ipocrizana nu voia să-l scape din mână tocmai acum când scăpase de problema ei majoră.  Așa că leșină nițel, pe jumătate, dar insensibilul nici n-o băgă în seamă, fapt ce o determină să se prefacă mai cu talent, adică să leșine de tot, întinsă la picioarele ăluia, dar ochiul care nu plângea stătea ațintit tot pe el, ca pe butelie, și mai avu timp să ceară sărurile înainte să-i șteargă pantofii cu părul ei, așa cum auzise că făcuse mai demult o prostituată cu picioarele lui Iisus. Lumea se panicase, careva adusese sarea din bucătărie, dar nu prea știa la ce-i bună în situația dată, un vecin o ciupise de unde i se năzărise și lui, dar ea să se trezească pace. Cineva opinase că ar trebui să-i dea pe la nas cu ceva puternic mirositor, amoniac sau oțet, iar această idee se dovedi salvatoare când același vecin decise să-și scoată șoseta din picior și i-o dădu pe la nas. Ca prin minune, Ipocrizana sări ca arsă, înviind mai rapid decât Lazăr din mormânt.

Își aminti pentru ce se afla acolo, îl mai jeli în falset cu vreo două vorbe bine ticluite și țintite, apoi începu să se jelească pe ea, pe Aemunu, pe Aemdoi și pe cine se mai simțea eventual vizat. Omul ei, dragostea ei, veniturile ei, plecările ei, bancomatul ei și toate alea ale ei, pe care acum le va pierde pentru totdeauna! Și, dacă el plecase colo, sus, ce-o să se facă ea singură, colo, jos? Asistența părea impresionată, deși nimeni nu credea această suferință bine jucată, știau ei ce poamă era Ipocrizana, dar aparențele trebuia să fie păstrate și consemnate întru eternitate. Culmea e că și ea știa că ei știu, iar ei știau că ea știe că ei știu.

Iaca, tocmai venise și părintele, iar femeia trebuia să joace și în fața lui actul al treilea, zicându-i de când l-a văzut, repezindu-se la el și jumulindu-și părul din cap, atât cât îi permitea coafura și fixativul: „Părințele, sunt atât de nenorocită, aș vrea să mor chiar acum, să mă duc și eu împreună cu bărbatul meu iubit acolo unde se duce el!”, iar părintele îi răspunse, consolator: „Doame ajută, Ipocrizano, Doamne ajută!”.

Nenorocitul de Aemunu continua să vrăjească la vădana ailaltă, consolând-o, de parcă ei tocmai îi murise bărbatul, de parcă ăla n-ar fi fost demult oale și ulcele, lasă că-i arată ea lui, după ce o scăpa de povara asta și l-o îndesa pe robul lui Dumnezeu la doi metri sub pământ! De zici că uitase câte eforturi a făcut pentru el, cum se zdrobise să-i adoarmă bănuileile lui bărbat-su și cum reușise să-l scape de furca ăluia, odată, când aproape-i prinsese în fapt. În faptul serii și-al mângâierii!

Părintele ar fi vrut să înceapă slujba, dar nu avea loc de bocetul sfâșietor al Ipocrizanei. Într-o pauză de respirație a acesteia, dădu să preia microfonul: „Cu Sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului tău...”, dar Ipocrizana înjura acum de toți sfinții și avu din nou câștig de cauză. În cele din urmă, îi spuse părintelui să scurteze slujba, că erau așteptați la restaurant la oră fixă, apoi dispăru din decor, să-și refacă machiajul care i se deteriorase în proporție de 80%. Dar ea știa prea bine vorba aia înțeleaptă care spune că arta cere sacrificii.

 

Florentina Loredana Dalian  

Slobozia, 01 martie 2024