1 octombrie 2011, 18:00 – 18:30 SALONUL ANUAL DE CARTE, ediţia a XX-a Deschiderea oficială NOAPTEA BIBLIOTECILOR Scriitori şi editori ialomiţeni - prezintă directorul bibliotecii, Mihaela Racoviţeanu Galeriile ARCADIA |
18:30 – 19:00 Programul editorial al Editurii ANCA Urziceni prezintă directorul editurii, George Călin Lansarea nr. 19 al Revistei de cultură, artă şi civilizaţie APOLLON 19:00 – 20:00 Lansări de carte, întâlniri cu scriitori Cătălina Stroe, Constelaţia iubirii, Ed. Anca, Urziceni, 2011 Vasile Groza, Alfabetul, Ed. Anca Urziceni, 2011 George Călin, Truditorul dragostei, Ed. Biodova, Chişinău, 2011 Adrian Georgescu, Opera dezvăluită. Proze, Ed. Sieben, Bucureşti, 2011 George Călin, Clopotul, Ed. ANCA, Urziceni, 2011 Nicolae Puiu Iliescu, Mini, maxi...fabule, Ed. Anca, Urziceni, 2011 Theodor Răpan, Evanghelia cerului, Ed. Semne, Bucureşti, 2011 Marian Nicolescu, Acuarele de suflet, Ed Anca, Urziceni, 2011 Galeriile ARCADIA |
20:00 – 20:30 Vizitarea bibliotecii şi demonstraţii de acces la colecţii on-line, pe calculatoarele BIBLIONET |
20:30 -21:00 Programul editorial al Editurii HELIS Slobozia prezintă directorul editurii, Gheorghe Dobre 21:00 – 22:00 Lansări de carte, întâlniri cu scriitori: membrii Asociaţiei Culturale HELIS Florentina Loredana Dalian, Scrisori netrimise, Ed. Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi, 2011 Gheorghe Dobre, Sărind din piatră în piatră, Ed Helis, Slobozia, 2011 Alexandru Bulandra, Minunata istorie a cărţii lui Iov, Ed. Paideia, Bucureşti, 2011 Dan Elias, Aristocratica, Ed. Elias Expres, Fierbinţi, 2011 Titi Damian, Norul, Ed. EditGraph, Buzău, 2011 Vasile Radu, Felix în valea umbrei morţii, Ed. Vremea, Bucureşti, 2011 Enciu Bobârniche, De la Ceauşescu la Băsescu. Două decenii de viaţă politică în Ialomiţa, Ed. Helis, Slobozia, 2011 Galeriile ARCADIA |
22:00 – 22:30 Programul editorial al Editurii STARTIPP Slobozia-prezintă directorul editurii, Eugen Cristea 22:30 – 23:30 Lansări de carte, întâlniri cu scriitori Ioan Neşu, Ăştia, Ed. StarTipp, Slobozia, 2011 George Stoian, Almanahul Ţăndăreiului, Ed. StarTipp, Slobozia, 2011 Ioan Neşu, Iepuraşul cel viteaz, Ed. StarTipp, Slobozia, 2011 Galeriile ARCADIA |
21:00 – 23:00 Vizionare de film (din colecţia de documente electronice a bibliotecii): CUM SĂ ÎŢI DRESEZI DRAGONUL Regia : Dean DeBlois, Chris Sanders. Sala de festivităţi, etajul I Biblioteca Judeţeană “Ştefan Bănulescu” INTRAREA GRATUITĂ  |
FLORENTINA LOREDANA DALIAN
marți, 27 septembrie 2011
Noaptea Bibliotecilor
http://www.noapteabibliotecilor.ro/noaptea-bibliotecilor-tara/biblioteca-judeteana-stefan-banulescu-dinslobozia
vineri, 23 septembrie 2011
101 Zile de cultură - Costineşti, 2011
Concursul a fost organizat de fundaţia "Patriot", în colaborare cu Cenaclul "Mihail Sadoveanu" al Cercului Militar Constanţa. Festivitatea de premiere a avut loc la Constanţa, joi, 22 septembrie 2011, ora 17. Moderator: Aurel Lăzăroiu - Preşedinte Cenaclu. Domnul Lăzăroiu a reuşit, cu talentul domniei sale, să creeze o atmosferă plăcută, destinsă şi, totodată, sobră. Preşedintele Fundaţiei "Patriot", domnul Alexandru Pleşoianu, a dezvăluit câteva din intenţiile generoase privind etapele următoare ale festivalului. Una dintre acestea, lăudabilă, este cea de a oferi un premiu pentru publicarea unui volum. Felicitări organizatorilor pentru minunatul gest de a aduce literatura în atenţia oamenilor, într-o lume ce pare a nu se mai putea opri din... goana după aur.
La eveniment a fost prezentă şi televiziunea ROMÂNIA DE MÂINE, prin reprezentantul său, realizatorul de emisiuni, domnul Cezar Lungu. Mai există şi televiziuni centrale care se preocupă de soarta evenimentelor culturale din provincie? Există! Puţine, dar care vor reprezenta, cu adevărat, România de mâine.
Personal, mulţumesc organizatorilor pentru a-mi fi oferit ocazia de a lua "o gură de poezie" într-un ocean de nebunie.
luni, 19 septembrie 2011
De nicăieri
Cu sufletul la geam
ca o colibă de lut
gătită de oaspeți -
de nicăieri sunetul
paşilor de-odinioară...
ca o colibă de lut
gătită de oaspeți -
de nicăieri sunetul
paşilor de-odinioară...
Soul at the window
like a clay hovel
prepared for guests –
from nowhere the sound
of an old times steps
vineri, 16 septembrie 2011
Casa ceaiului
casa ceaiului -
o lacrimă tulbură
luciul oglinzii
in the tea house –
a tear disturbs
the mirror luster
茶室の中で ―
涙がかき乱す
鏡の光沢を
Traducerea în japoneză preluată de pe site-ul
Japanese translation taken from the site
Akita International Haiku Network
joi, 15 septembrie 2011
Plasa monofilară
Mi se păruse interesant să merg cu pescarii, cu barca, pe Dunăre, să ridice plasele. Asta până în momentul când le-au ridicat.
Soarele ardea, parcă n-ar fi fost septembrie. Noroc cu pălăria mea galbenă! Eram desculţă, pe fundul bărcii se acumulase mâl şi totul în jur mirosea îngrozitor a peşte. Dunărea era tulbure, eu – plină de praf. Însă deasupra se lăfăia un cer nedrept de albastru şi de frumos. Multe sunt nedrept de frumoase.
Pomii de pe insulă înverziseră năpraznic, în ciuda gunoaielor lăsate de mâna omului. Şi parcă nici mie nu-mi mai era atât de frică de apă ca de obicei. De fapt, refuzam să mă gândesc.
Păşisem cu teamă pe vârful bărcii, legănarea ei nu-mi era deloc pe plac. Până la urmă, ajutată de cei doi, îmi găsisem un loc confortabil. Atât de confortabil pe cât poate fi un loc într-o bărcuţă cu vâsle şi cu noroi pe fund. Nu mai fusesem cu barca din clasa a zecea, dintr-o expediţie, când ne plimbaserăm câţiva zănateci pe Crişul Repede. Am dat atunci la apă din barcă de mi-a ieşit tot romantismul pe nas. Şi tot noi am plătit vâslaşului. Taxă pe vindecare de romantism. Măcar de m-aş fi vindecat atunci!
Oamenii se întrebaseră ce noroc le voi purta eu la peşte. „Dac-ar fi după mine – le-am spus – l-aş arunca pe tot înapoi, în apă. Aşa că nu vă bazaţi pe norocul pe care speraţi să vi-l port!” Strâmbaseră din nas, dar n-au îndrăznit să zică ceea ce intuiam că ar fi avut de zis: „Dac-ar fi după ecologişti ca dvs., madame, ar muri lumea de foame!”. „Ar muri pe naiba!, am replicat cu voce tare, lăsându-i cu gura căscată. Ştiţi bine că nimeni n-a murit câtă vreme n-au dispărut plantele de pe pământ.” „Să înţelegem că nu vă place peştele?”, întrebase, ironic, unul mai îndrăzneţ. „Ei, nici chiar aşa! Îmi place, deh, dar nu-mi place să-l văd zbătându-se”. Cei doi schimbară priviri cu subînţeles, de cunoscători. Câţi d-ăştia ca tine! Îndrăzneţul prinse şi mai mult curaj: „Noi, la ţară, aveam un profesor de istorie şi geografie. Domnu’ Radu-l chema. Avea domnu’ Radu un obicei: umbla prin curţile oamenilor în ajun de Crăciun. Îi găsea cu porcul tăiat. Ce-aţi avut, măi oameni buni, cu bietul animal? Da’ când îi punea lumea-n traistă, uita. Uita de bietul animal. Zicea bogdaproste şi-o zbughea.” He, he! râseră cei doi. Zâmbii şi eu, să le fac plăcere. În fond, mi-o zisese. Celălalt, mai doct, îşi căută o scuză mai nobilă, sau, cum se zice în drept, un precedent: „Şi Iisus a pescuit”. Ei, nici chiar aşa! Dar, ce-i drept, şi-a ajutat ucenicii s-o facă. Şi a hrănit mulţimile cu peşte, după cum aflăm din pilda cu cei doi peşti şi cinci pâini. El Însuşi a mâncat o bucată de peşte fript, după Înviere, când li s-a arătat Apostolilor.
Culmea e că pescarii „mei” prinseseră acum o grămadă. „Vedeţi, îmi explică unul, ăsta care se zbate mai tare s-a prins mai de curând. Ăştilalţi, chiar dacă sunt vii, nu se mai zbat. Ori au obosit, ori...” S-au resemnat, da. Aşa se resemnează şi omul. Când oboseşte să creadă-n iluzii, să spere, stă pasiv. Nu se mai zbate. Bogdan Amaru scria în jurnalul său: „Speranţele sunt cele mai ieftine plăceri ale noastre”. Dar până şi de-o astfel de plăcere se satură omul, nu-i aşa? Mai ales că ieftinătatea se referă la partea materială. Nu costă bani să speri, cum ar veni. Dar ce de suflet se mai cheltuie pentru-o speranţă!
Îmi explică, plini de mândrie, că folosesc plase monofilare, interzise la pescuit. Acestea sunt foarte dese şi au firul mai subţire ca firul de păr. Nu dau şanse la nimic să scape. Într-adevăr, plasele erau pline de puiet. Ba încă şi o mulţime de raci şi chiar scoici micuţe. „Nu iartă nimic!”, întări unul, de parcă nu era evident. Gândul mă duce la îndrăgostire. Când îţi căşună pe-un om, pici ca prostănacul ăsta de peşte în plasa monofilară. Fără şansă de scăpare.
Pe mal, vreo cinci inşi se căzneau să elibereze animalele din plasă. Nu pentru mult timp, desigur. Până-şi vor găsi, cu adevărat, sfârşitul, sfârâind pe grătar. Ce fiinţă nehalită şi omul! Întorc capul, încercând să privesc în altă parte. Unul mă simte şi încearcă să mă salveze, în opinia lui: „Haideţi în spate, să serviţi o ciorbică sau nişte mămăliguţă cu brânză! Mmm, o bunătate!” Mă duc, cu gând să mănânc doar brânză cu mămăligă. Mă ia cu leşin când văd puzderia de muşte dansând cu dezmăţ printre mâncărurile neacoperite din cortul improvizat şi lăsat deschis. Încerc să schimb subiectul – “Ce zi frumoasă de septembrie!” Şi plină de muşte, îmi vine să adaug, dar mă abţin. Nu ştiu cum să fac să nu par fiţoasă, nici să-i jignesc pe oamenii aceştia mândri de munca lor şi de ciorba lor de muşte, pardon! pescărească. „E cu apă din Dunăre”, se laudă nea Costel, de parcă m-ar fi anunţat că tocmai a câştigat premiul Nobel. Eu aproape icnesc, amintindu-mi cât de tulbure e Dunărea şi cu gândul la –deformaţie profesională, deh! – multitudinea de deşeuri care se deversează în ea. Ce mă fac eu, acum, cu nea Costel? Aşteaptă solemn, cu polonicul în aer, încuviinţarea mea. Tot stomacul mi se revoltă şi, tocmai când dau să-l refuz, cu orice risc, mă salvează el. Îl văd înmuindu-se deodată şi căzând pe spate, moale ca o cârpă, cu polonicul în mâna dreaptă. Mă panichez la gândul că a păţit ceva. Nu cred că l-am deochiat. Nu de alta, dar eu mă mir de oamenii frumoşi, şi nici pe-aceia nu-i deochi, că mă uit la ei cu drag şi admiraţie, nu cu ciudă sau alte sentimente negative. Îi zic „Tatăl nostru” şi, ca să întăresc efectul, îi trag şi două palme. Sau poate să folosesc polonicul? Încerc să-mi pun în aplicare cunoştinţele de prim-ajutor. Nu, nu cred c-aş putea să-i fac respiraţie artificială. Respiraţia lui miroase a borhot. A borhot şi a peşte. Mai bine-i mai trag două palme. Doamne, iartă-mă! N-aş fi fost bună de soră de caritate. Omul moare lângă mine şi mie-mi trebuie miros de trandafiri. Ba nu, cred că mi-ar plăcea mai mult violete de Parma. Nu mai sta ca toanta!, îmi zic. Dau fuga la pescari, sărind peste nea Costel (profu de sport ar fi mândru de mine!) şi le strig: „Ajutor! A leşinat nea Costel!” Ăia râd tare, zguduindu-li-se burţile. Pădurea amplifică râsul lor, făcându-l să pară grotesc. Deodată se opresc, parcă înduioşaţi de figura mea nedumerită şi ingenuă. Unul îmi explică: „Staţi liniştită, domniţă! aşa leşină el din când în când, în funcţie de concentraţia alcoolică. Hă, hă!” Şi se pornesc iar. M-am liniştit, înţelegând. Dar insist să-mi etalez latura umanistă; că doar omul mort de beat nu e chiar mort de-a binelea. „Totuşi, n-am putea măcar să-l învelim c-o pătură? Să nu răcească...” Ei o ţin pe-a lor: „Drac mort aţi văzut? N-are nici pe ăla. Trăscăul din el îl face imun la toate.” Mai dau o fugă în spate, să văd ce face nea Costel. Face bine, acum sforăie, c-o expresie de mulţumire pe chip, strângând polonicul, aşa cum trebuie să fi ţinut Ştefan cel Mare sabia. Probabil visează frumos. Visul e singurul refugiu al omului din faţa unei realităţi uneori crude. Adeseori prea crude. Poate nici nea Costel nu-i un fericit să stea toată ziua pe malul apei, să scoată la peşti şi la raci din plasă. Poate de-aceea şi bea. Să uite. Să nu-i mai miroasă a mâl şi a peşte, ci a trandafiri şi a violete de Parma.
Unul dintre pescari, care tocmai luase nişte raci de la fiert, insistă să-mi dea o bucată. „Asta, coada se mănâncă. Uitaţi ce roşu şi frumos e!” Omul făcuse efortul să-i cureţe crusta pentru mine, cu mâinile lui murdare, mirosind a baltă. Nu se cuvenea să-l refuz, mai ales că nu trebuia decât să deschid gura, mi-l apropiase de buze. L-am luat, cu gând să-l scuip mai încolo, dar se uita la mine să vadă dacă mestec. Avea o expresie fericită pe chip, în timp ce mă monitoriza, întrebându-mă, cerşind confirmarea: „Aşa-i că-i bun?” „Îhm”, zic mestecând a lehamite, cu ochii la racii care încă mişcau în găleata în care erau aruncaţi după ce, cu greu, fuseseră desfăcuţi din ochiurile hapsâne ale plasei monofilare. Cu stomacul în gât, simt bucata de rac alunecând de-a lungul esofagului, agresându-mi aparatul digestiv. Mă rog doar să nu ia calea-napoi. Cel puţin până plec de lângă ei.
Aşa-mi trebuie!, gândesc. Ai vrut poezie. Ai vrut şi-ai avut! Nu-i nicio poezie, nici în Dunărea îmbâcsită, nici în zbaterea peştilor în plasă, nici în cleştii racilor, nici în mirosul de baltă. O! Ce frumos mai sună haiku-urile tale cu pescari, nu-i aşa? Iată pescarii! Cu transpiraţia curgându-le de la tâmple spre bărbie, cu subsuorile asudate, cu mâinile murdare şi burţile atârnate, cu degetele chircite de-atâta desfăcut la plasă. Degetele acelea butucănoase chinuindu-se să desfacă aţa mai subţire decât firul de păr de pe corpul inelat al racilor. Sau nea Costel, biruit în lupta cu alcoolul, cu polonic cu tot! Hai să vedem, scrie! Scrie un haiku! „Miros de baltă/ peşte zbătându-se/ pescar mort de beat”. Aşa-i că-i poetic? Te-ar invidia până şi Basho.
Ca şi când mi-ar fi ghicit gândul, unul mă întreabă în timp ce migălea la un rac: „Domniţă, o să scrieţi o poezie, nu-i aşa?” ”Una care începe cu foaie verde solz de peşte”, adăugă altul, stârnindu-mi un zâmbet.
Nea Costel s-a trezit, de parcă nici nu fusese mort. De beat, vreau să zic. Tot cu polonicul, mai ameninţător chiar decât prima dată, amintindu-şi că-mi era dator c-o ciorbă. „O, nici nu poate fi vorba, m-am umflat de raci!”, exclam, aproape convingându-mă pe mine şi încruntându-mă la ceilalţi să-i conving şi pe ei. Să tacă. Şi-au băgat nasurile în plasă, mustăcind. Unul, mucalit, n-are stare: „Costele, domniţa tocmai zicea că s-a săturat de raci fierţi. Şi tare-ar mânca unii fripţi, aşa cum numai tu ştii să faci.” Îi arunc priviri ucigaşe, ameninţându-l c-o sabie imaginară tip polonic. Râde cu poftă, mulţumit că mi-a făcut-o. Noroc că nea Costel nu-l bagă în seamă. Nu mai aude nimic. A făcut o pasiune pentru o sticlă. Alta.
Soarele-şi trimite frânturi de raze printre crengi. E frumos pe malul Dunării. Dacă fac abstracţie de mirosul de peşte, de muştele care roiesc, de glumele cu jumătate de perdea ale pescarilor. Şi de faptul că sunt departe, departe de cineva!
Soarele ardea, parcă n-ar fi fost septembrie. Noroc cu pălăria mea galbenă! Eram desculţă, pe fundul bărcii se acumulase mâl şi totul în jur mirosea îngrozitor a peşte. Dunărea era tulbure, eu – plină de praf. Însă deasupra se lăfăia un cer nedrept de albastru şi de frumos. Multe sunt nedrept de frumoase.
Pomii de pe insulă înverziseră năpraznic, în ciuda gunoaielor lăsate de mâna omului. Şi parcă nici mie nu-mi mai era atât de frică de apă ca de obicei. De fapt, refuzam să mă gândesc.
Păşisem cu teamă pe vârful bărcii, legănarea ei nu-mi era deloc pe plac. Până la urmă, ajutată de cei doi, îmi găsisem un loc confortabil. Atât de confortabil pe cât poate fi un loc într-o bărcuţă cu vâsle şi cu noroi pe fund. Nu mai fusesem cu barca din clasa a zecea, dintr-o expediţie, când ne plimbaserăm câţiva zănateci pe Crişul Repede. Am dat atunci la apă din barcă de mi-a ieşit tot romantismul pe nas. Şi tot noi am plătit vâslaşului. Taxă pe vindecare de romantism. Măcar de m-aş fi vindecat atunci!
Oamenii se întrebaseră ce noroc le voi purta eu la peşte. „Dac-ar fi după mine – le-am spus – l-aş arunca pe tot înapoi, în apă. Aşa că nu vă bazaţi pe norocul pe care speraţi să vi-l port!” Strâmbaseră din nas, dar n-au îndrăznit să zică ceea ce intuiam că ar fi avut de zis: „Dac-ar fi după ecologişti ca dvs., madame, ar muri lumea de foame!”. „Ar muri pe naiba!, am replicat cu voce tare, lăsându-i cu gura căscată. Ştiţi bine că nimeni n-a murit câtă vreme n-au dispărut plantele de pe pământ.” „Să înţelegem că nu vă place peştele?”, întrebase, ironic, unul mai îndrăzneţ. „Ei, nici chiar aşa! Îmi place, deh, dar nu-mi place să-l văd zbătându-se”. Cei doi schimbară priviri cu subînţeles, de cunoscători. Câţi d-ăştia ca tine! Îndrăzneţul prinse şi mai mult curaj: „Noi, la ţară, aveam un profesor de istorie şi geografie. Domnu’ Radu-l chema. Avea domnu’ Radu un obicei: umbla prin curţile oamenilor în ajun de Crăciun. Îi găsea cu porcul tăiat. Ce-aţi avut, măi oameni buni, cu bietul animal? Da’ când îi punea lumea-n traistă, uita. Uita de bietul animal. Zicea bogdaproste şi-o zbughea.” He, he! râseră cei doi. Zâmbii şi eu, să le fac plăcere. În fond, mi-o zisese. Celălalt, mai doct, îşi căută o scuză mai nobilă, sau, cum se zice în drept, un precedent: „Şi Iisus a pescuit”. Ei, nici chiar aşa! Dar, ce-i drept, şi-a ajutat ucenicii s-o facă. Şi a hrănit mulţimile cu peşte, după cum aflăm din pilda cu cei doi peşti şi cinci pâini. El Însuşi a mâncat o bucată de peşte fript, după Înviere, când li s-a arătat Apostolilor.
Culmea e că pescarii „mei” prinseseră acum o grămadă. „Vedeţi, îmi explică unul, ăsta care se zbate mai tare s-a prins mai de curând. Ăştilalţi, chiar dacă sunt vii, nu se mai zbat. Ori au obosit, ori...” S-au resemnat, da. Aşa se resemnează şi omul. Când oboseşte să creadă-n iluzii, să spere, stă pasiv. Nu se mai zbate. Bogdan Amaru scria în jurnalul său: „Speranţele sunt cele mai ieftine plăceri ale noastre”. Dar până şi de-o astfel de plăcere se satură omul, nu-i aşa? Mai ales că ieftinătatea se referă la partea materială. Nu costă bani să speri, cum ar veni. Dar ce de suflet se mai cheltuie pentru-o speranţă!
Îmi explică, plini de mândrie, că folosesc plase monofilare, interzise la pescuit. Acestea sunt foarte dese şi au firul mai subţire ca firul de păr. Nu dau şanse la nimic să scape. Într-adevăr, plasele erau pline de puiet. Ba încă şi o mulţime de raci şi chiar scoici micuţe. „Nu iartă nimic!”, întări unul, de parcă nu era evident. Gândul mă duce la îndrăgostire. Când îţi căşună pe-un om, pici ca prostănacul ăsta de peşte în plasa monofilară. Fără şansă de scăpare.
Pe mal, vreo cinci inşi se căzneau să elibereze animalele din plasă. Nu pentru mult timp, desigur. Până-şi vor găsi, cu adevărat, sfârşitul, sfârâind pe grătar. Ce fiinţă nehalită şi omul! Întorc capul, încercând să privesc în altă parte. Unul mă simte şi încearcă să mă salveze, în opinia lui: „Haideţi în spate, să serviţi o ciorbică sau nişte mămăliguţă cu brânză! Mmm, o bunătate!” Mă duc, cu gând să mănânc doar brânză cu mămăligă. Mă ia cu leşin când văd puzderia de muşte dansând cu dezmăţ printre mâncărurile neacoperite din cortul improvizat şi lăsat deschis. Încerc să schimb subiectul – “Ce zi frumoasă de septembrie!” Şi plină de muşte, îmi vine să adaug, dar mă abţin. Nu ştiu cum să fac să nu par fiţoasă, nici să-i jignesc pe oamenii aceştia mândri de munca lor şi de ciorba lor de muşte, pardon! pescărească. „E cu apă din Dunăre”, se laudă nea Costel, de parcă m-ar fi anunţat că tocmai a câştigat premiul Nobel. Eu aproape icnesc, amintindu-mi cât de tulbure e Dunărea şi cu gândul la –deformaţie profesională, deh! – multitudinea de deşeuri care se deversează în ea. Ce mă fac eu, acum, cu nea Costel? Aşteaptă solemn, cu polonicul în aer, încuviinţarea mea. Tot stomacul mi se revoltă şi, tocmai când dau să-l refuz, cu orice risc, mă salvează el. Îl văd înmuindu-se deodată şi căzând pe spate, moale ca o cârpă, cu polonicul în mâna dreaptă. Mă panichez la gândul că a păţit ceva. Nu cred că l-am deochiat. Nu de alta, dar eu mă mir de oamenii frumoşi, şi nici pe-aceia nu-i deochi, că mă uit la ei cu drag şi admiraţie, nu cu ciudă sau alte sentimente negative. Îi zic „Tatăl nostru” şi, ca să întăresc efectul, îi trag şi două palme. Sau poate să folosesc polonicul? Încerc să-mi pun în aplicare cunoştinţele de prim-ajutor. Nu, nu cred c-aş putea să-i fac respiraţie artificială. Respiraţia lui miroase a borhot. A borhot şi a peşte. Mai bine-i mai trag două palme. Doamne, iartă-mă! N-aş fi fost bună de soră de caritate. Omul moare lângă mine şi mie-mi trebuie miros de trandafiri. Ba nu, cred că mi-ar plăcea mai mult violete de Parma. Nu mai sta ca toanta!, îmi zic. Dau fuga la pescari, sărind peste nea Costel (profu de sport ar fi mândru de mine!) şi le strig: „Ajutor! A leşinat nea Costel!” Ăia râd tare, zguduindu-li-se burţile. Pădurea amplifică râsul lor, făcându-l să pară grotesc. Deodată se opresc, parcă înduioşaţi de figura mea nedumerită şi ingenuă. Unul îmi explică: „Staţi liniştită, domniţă! aşa leşină el din când în când, în funcţie de concentraţia alcoolică. Hă, hă!” Şi se pornesc iar. M-am liniştit, înţelegând. Dar insist să-mi etalez latura umanistă; că doar omul mort de beat nu e chiar mort de-a binelea. „Totuşi, n-am putea măcar să-l învelim c-o pătură? Să nu răcească...” Ei o ţin pe-a lor: „Drac mort aţi văzut? N-are nici pe ăla. Trăscăul din el îl face imun la toate.” Mai dau o fugă în spate, să văd ce face nea Costel. Face bine, acum sforăie, c-o expresie de mulţumire pe chip, strângând polonicul, aşa cum trebuie să fi ţinut Ştefan cel Mare sabia. Probabil visează frumos. Visul e singurul refugiu al omului din faţa unei realităţi uneori crude. Adeseori prea crude. Poate nici nea Costel nu-i un fericit să stea toată ziua pe malul apei, să scoată la peşti şi la raci din plasă. Poate de-aceea şi bea. Să uite. Să nu-i mai miroasă a mâl şi a peşte, ci a trandafiri şi a violete de Parma.
Unul dintre pescari, care tocmai luase nişte raci de la fiert, insistă să-mi dea o bucată. „Asta, coada se mănâncă. Uitaţi ce roşu şi frumos e!” Omul făcuse efortul să-i cureţe crusta pentru mine, cu mâinile lui murdare, mirosind a baltă. Nu se cuvenea să-l refuz, mai ales că nu trebuia decât să deschid gura, mi-l apropiase de buze. L-am luat, cu gând să-l scuip mai încolo, dar se uita la mine să vadă dacă mestec. Avea o expresie fericită pe chip, în timp ce mă monitoriza, întrebându-mă, cerşind confirmarea: „Aşa-i că-i bun?” „Îhm”, zic mestecând a lehamite, cu ochii la racii care încă mişcau în găleata în care erau aruncaţi după ce, cu greu, fuseseră desfăcuţi din ochiurile hapsâne ale plasei monofilare. Cu stomacul în gât, simt bucata de rac alunecând de-a lungul esofagului, agresându-mi aparatul digestiv. Mă rog doar să nu ia calea-napoi. Cel puţin până plec de lângă ei.
Aşa-mi trebuie!, gândesc. Ai vrut poezie. Ai vrut şi-ai avut! Nu-i nicio poezie, nici în Dunărea îmbâcsită, nici în zbaterea peştilor în plasă, nici în cleştii racilor, nici în mirosul de baltă. O! Ce frumos mai sună haiku-urile tale cu pescari, nu-i aşa? Iată pescarii! Cu transpiraţia curgându-le de la tâmple spre bărbie, cu subsuorile asudate, cu mâinile murdare şi burţile atârnate, cu degetele chircite de-atâta desfăcut la plasă. Degetele acelea butucănoase chinuindu-se să desfacă aţa mai subţire decât firul de păr de pe corpul inelat al racilor. Sau nea Costel, biruit în lupta cu alcoolul, cu polonic cu tot! Hai să vedem, scrie! Scrie un haiku! „Miros de baltă/ peşte zbătându-se/ pescar mort de beat”. Aşa-i că-i poetic? Te-ar invidia până şi Basho.
Ca şi când mi-ar fi ghicit gândul, unul mă întreabă în timp ce migălea la un rac: „Domniţă, o să scrieţi o poezie, nu-i aşa?” ”Una care începe cu foaie verde solz de peşte”, adăugă altul, stârnindu-mi un zâmbet.
Nea Costel s-a trezit, de parcă nici nu fusese mort. De beat, vreau să zic. Tot cu polonicul, mai ameninţător chiar decât prima dată, amintindu-şi că-mi era dator c-o ciorbă. „O, nici nu poate fi vorba, m-am umflat de raci!”, exclam, aproape convingându-mă pe mine şi încruntându-mă la ceilalţi să-i conving şi pe ei. Să tacă. Şi-au băgat nasurile în plasă, mustăcind. Unul, mucalit, n-are stare: „Costele, domniţa tocmai zicea că s-a săturat de raci fierţi. Şi tare-ar mânca unii fripţi, aşa cum numai tu ştii să faci.” Îi arunc priviri ucigaşe, ameninţându-l c-o sabie imaginară tip polonic. Râde cu poftă, mulţumit că mi-a făcut-o. Noroc că nea Costel nu-l bagă în seamă. Nu mai aude nimic. A făcut o pasiune pentru o sticlă. Alta.
Soarele-şi trimite frânturi de raze printre crengi. E frumos pe malul Dunării. Dacă fac abstracţie de mirosul de peşte, de muştele care roiesc, de glumele cu jumătate de perdea ale pescarilor. Şi de faptul că sunt departe, departe de cineva!
Slobozia, 04 septembrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)