Ca într-un basm

Interviu cu scriitorul uzbec Sherzod Artikov

 (În revista „Detectiv Cultural”) 

Florentina Loredana DALIAN: Sherzod Artikov, suntem doi scriitori din țări diferite, de limbi și culturi diferite. Ne-am apropiat prin intermediul literaturii, datorită Internetului și rețelelor de socializare. Ulterior, am avut șansa de a ne întâlni și în persoană, cu ocazia celor două vizite ale tale în România (în septembrie 2023 și aprilie 2025), despre care știu că ți-au adus mare bucurie. La prima noastră întâlnire, am avut surpriza să constat că știai foarte multe lucruri despre țara mea, în special din domeniul literaturii, dar și al muzicii și picturii. Când ai aflat despre România, despre scriitorii români și de unde ți-ai luat sursele de informație?

Sherzod Artikov: Am avut cunoștințe bune despre România încă din copilărie. Întotdeauna o menționam împreună cu Austria, Ungaria și Republica Cehă și mi-o imaginam în mintea mea. În casa noastră erau imagini care arătau aspectul frumos al Bucureștiului, locurile sale notabile și priveliștile străzilor. Desigur, acele imagini aparțineau Bucureștiului din anii 1980. Cu toate acestea, spiritul orașului întruchipat în ele, stilul de viață și cultura oamenilor din România m-au fascinat profund. Această impresie nu s-a schimbat nici atunci când am văzut Bucureștiul cu propriii mei ochi pentru prima dată. Străzile, oamenii și clădirile păreau de parcă mi-ar fi fost deja familiare.

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, interesul meu pentru literatura și arta română a crescut. Înainte de asta, merită menționat că eram, de asemenea, foarte interesat de fotbalul românesc. În acea perioadă, știam totul, de la istoria echipelor românești precum „Steaua” și „Dinamo” până la fotbaliștii precum Gheorghe Hagi și Ilie Dumitrescu, care au lăsat o amprentă asupra fotbalului românesc. Mai târziu, în inima mea s-a dezvoltat o dragoste pentru literatura și arta română. Drept urmare, am citit treptat cu toată inima și m-am familiarizat cu lucrările poeților români precum Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, George Bacovia, Marin Sorescu și Lucian Blaga. Am fost fascinat de povestirile scurte umoristice și piesele realiste ale lui Ion Luca Caragiale. M-am cufundat în picturile artiștilor români precum Theodor Pallady, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian; pot chiar să spun că am trăit în ele. Cântecele folk ale Tatianei Stepa au atins fiecare celulă din corpul meu. M-am îndrăgostit de baladele triste și emoționante ale lui Ciprian Porumbescu și ele au devenit sensul vieții mele.

FLD: Am fost uimită să aflu că primul loc în care ai vrut să mergi a fost mormântul poetului Mihai Eminescu. De ce această preferință și cum te-ai simțit vizitând cimitirul Belu?

Sh A: Știam de mult timp că Cimitirul Bellu din București este locul de odihnă al oamenilor de stat, scriitorilor și artiștilor români. În timpul primei mele vizite la București, mi-am propus să-l vizitez, pentru că printre cei înmormântați acolo se aflau poetul meu iubit Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale, ale căror lucrări le respectam profund. Stând lângă mormântul lui Eminescu, m-am simțit ciudat, de parcă aș fi pășit înapoi în trecut. În afara Cimitirului Bellu era secolul XXI, dar lângă mormântul lui Eminescu părea că secolul XIX încă trăiește. Părea de parcă Mihai fusese înmormântat recent și pământul nu se răcise încă.

La mormântul lui Caragiale, o fată slabă, cu părul închis la culoare, dar frumoasă, plângea. În mod ciudat, am vrut să o consolez, dar, privind mormântul modest al lui Caragiale, și mie mi-a venit să plâng. Până la urmă, atât el, Mihai, cât și Marin Preda, care zăcea mai jos, au fost odată vii, plini de vise și bucurie—la fel ca mine.   Am mai văzut și alte morminte celebre din Bellu. Mormintele poeților precum Alexandru Macedonski și Adrian Păunescu, ale compozitorilor ale căror nume nu le mai țin minte, precum și ale oamenilor de știință, împreună cu monumentele lor, m-au uimit. Parcă era mai puțin un cimitir și mai mult un muzeu în aer liber.

 

FLD: Păreai îndrăgostit de București. Ce ți-a plăcut cel mai mult din cât ai apucat să vezi, care sunt amintirile cele mai pregnante care ți-au rămas?

Sh A: Așa cum am spus mai sus, dragostea mea pentru București a început în copilărie. Până în 2023, am trăit cu visul de a vedea Bucureștiul măcar o dată în viața mea, alături de orașe precum Paris, Roma, Madrid, Viena și Praga. Mulțumesc lui Dumnezeu, acest vis s-a împlinit nu o dată, ci de două ori. În 2023 și 2025 am avut onoarea de a vizita Bucureștiul de două ori. O dată am văzut Bucureștiul toamna, și o dată primăvara. Toamna lui aduce o pace fără sfârșit, în timp ce primăvara aduce energie și bucurie. Cred că vorbele nu sunt suficiente pentru a-mi descrie dragostea pentru București și amintirile dulci pe care le-a lăsat în mine.

FLD: La întâlnirea din 2023, ai participat, ca invitat de onoare, la festivalul ARIS din Slănic/ comuna Aninoasa/ județul Argeș. Cum ai perceput prima întâlnire cu mediul literar românesc?

Sh A: Înainte de a participa la Festivalul Slănic din Argeș, deja cunoșteam mai mulți poeți români moderni și devenisem prieten cu unii dintre ei. În timpul festivalului am întâlnit nume noi, mi-am făcut prieteni și am schimbat experiențe. Atitudinea caldă și sinceră a oamenilor precum Gheorghe Păun (redactor al revistei „Urmuz”), organizatorul festivalului, Firiță Carp și poeții Emilian Marcu, Dan Dragoi, Florin Ciocea și Miron Manega mi-au creat un respect profund în inimă.  Mai ales diminețile din Argeș erau luminoase și plăcute. M-am plimbat, am respirat aerul proaspăt și am petrecut timp visând lângă un pârâu viu.

 

FLD: Am vizitat ulterior împreună, ajutați de prietenul nostru Dan Blebea, mai multe zone frumoase din țară. În Sibiu, în timp ce stăteam la o terasă unde un pianist cânta melodii duioase, mi-ai mărturisit: „Mă simt ca în basme.” Ce ți-a creat senzația aceea și unde altundeva te-ai mai simțit ca în povești?

Sh A: : Nu mai auzisem niciodată de orașul Sibiu înainte. Totuși, când l-am văzut pentru prima dată, am simțit ca și cum aș fi intrat într-o poveste. A fost a doua oară când am avut o asemenea senzație—prima dată a fost în orașul antic Bukhara din Uzbekistan. Sibiu era cu adevărat un oraș de basm. Totul părea magic: orașul în sine, străzile, clădirile, cafenelele, restaurantele și muzeele.

În timp ce luam o gustare la cafeneaua “Atrium”, muzica de pian m-a ajutat să înțeleg și mai mult cum orașul poartă oamenii în trecut. Cupluri sărutându-se lângă pod, vizitatori germani în cafenea, pianistul care semăna cu un muzician misterios de poveste, ospătărița cu păr argintiu, muzica pianului, pizza în fața mea și sucul de mere—totul crea o atmosferă magică. Nu eram eu însumi. Chiar dacă nu beam vin, m-am simțit spiritual amețit. M-am pierdut complet în frumusețea orașului și m-am simțit deconectat de secolul XXI, ca și cum aș fi intrat în lumea Fraților Grimm.

FLD: Delta Dunării, cu Pădurea Letea, și Marea Neagră (văzută de la Eforie Sud) ce impresie ți-au lăsat? Dar orașul Constanța?

Sh A: Delta Dunării m-a uimit prin flora și fauna sa, în special prin diversitatea păsărilor sale. Dar impresia mea despre Dunăre în sine a fost și mai puternică. Am simțit râul mai profund acolo. Încă din școală știam că Dunărea furnizează apă pentru jumătate din Europa și a fost martora multor evenimente istorice. Întotdeauna am iubit-o. Prin urmare, când am văzut-o în portul Tulcea, m-am simțit ca un îndrăgostit reunit cu iubita sa.

Nu m-aș înșela spunând că nu aș schimba acea zi pe Dunăre pentru nicio altă zi din viața mea. Marea Neagră este, de asemenea, o altă dragoste a mea. Oh, Marea Neagră! Aproape că nu exista zi în copilăria mea în care să nu fi visat la ea. Mare veche, fermecătoare și frumoasă! Când m-ai dus la malul ei, am simțit să te îmbrățișez și să îți mulțumesc din adâncul sufletului. Dar în fața mării, am uitat totul pentru un moment - chiar și pe tine. A fost un sentiment special. Am simțit că am pătruns chiar în mare. Valurile sale tunătoare și spuma argintie m-au făcut fericit. Mai târziu, am văzut-o și din Constanța. Clădirea cazinoului, statuia lui Eminescu și marea formau un ansamblu frumos. În portul Constanța, Marea Neagră era mai liniștită. Orașul în sine, precum și moscheea din perioada otomană aflată lângă o biserică catolică, m-a impresionat profund. Cred că acesta este un semn bun, deoarece oamenii ar trebui să fie toleranți unii cu alții, indiferent de religie.

 

FLD: Cu ocazia primei vizite, ascultând un CD în mașină, ai descoperit muzica Tatianei Stepa, care te-a fascinat. Mi-ai cerut și ai căutat informații despre ea, ulterior i-ai dedicat un eseu impresionant. N-am să uit ce mi-ai spus atunci, ascultând „Copaci fără pădure”, deși nu înțelegeai niciun cuvânt: „Când ea cântă, sufletul meu plânge.” Cum crezi că este posibil miracolul acesta al muzicii, de a transmite emoții fără cuvinte?

Sh A: Când am auzit prima dată melodia Tatianei Stepa „Copaci fără pădure” în mașina lui Dan Blebea, am simțit imediat o tristețe profundă și o durere ascunsă în ea. Mai târziu te-am întrebat despre versuri și mi le-ai tradus, spunându-mi că autorul era Adrian Păunescu. Din acel moment, melodia Tatianei Stepa a ocupat un loc permanent în inima mea. Am ascultat-o repetat și am cântat împreună. Prin această melodie am simțit milă pentru copacii fără păduri. Când mi-ai spus că murise de cancer cu mulți ani în urmă, am devenit trist și am simțit că ceva se rupe în mine. După ce m-am întors din România, am scris un eseu dedicat ei, ca semn de recunoștință.

FLD: Vizitele tale în România ți-au oferit prilejul de a stabili un contact benefic cu Ambasada României de la Tașkent, condusă de Excelența Sa Ambasadorul Daniel Ciobanu, secondat în munca sa diplomatică de doamna Consul Luminița Ciobanu. Știu că ai fost invitat de mai multe ori cu prilejul omagierii unor personalități sau de Ziua României. Povestește-ne despre relația ta cu ambasada!

Sh A: În timpul procesului meu de aplicare pentru viză pentru România, am stabilit relații amicale cu Ambasada României din Uzbekistan. Aș dori să mulțumesc în mod special consulului Luminița Ciobanu pentru ajutorul său. De asemenea, am dăruit bibliotecii ambasadei o copie a cărții mele „Sonata lui Rahmaninov” (publicată în traducere română în 2022). Ulterior, am fost informat că atât consulul, cât și ambasadorul Daniel Ciobanu au apreciat cartea, ceea ce m-a făcut extrem de fericit. 

Astfel, relațiile mele amicale cu ambasada s-au consolidat. Am participat la mai multe evenimente culturale, inclusiv seri memoriale dedicate compozitorului George Enescu și sculptorului Constantin Brâncuși. De asemenea, am fost printre oaspeții de onoare la evenimentul Ziua Solidarității cu România, desfășurat la hotelul „Hyatt Regency” din Tașkent.

FLD: La a doua ta venire – cum am numit-o undeva – ai venit țintit să vizitezi muzeul „George Enescu” și Casa Memorială Tudor Arghezi. Din păcate, la „Mărțișor” (fosta reședință a poetului) n-am mai avut timp să ajungem, iar muzeul era închis (ne-am consolat cu Casa Memorială Enescu din Sinaia). De unde pasiunea pentru Enescu și Arghezi? Ai mai descoperit și alți compozitori români?

Sh A: În timpul celei de-a doua vizite în România, am planificat să vizitez casele-muzeu ale compozitorului George Enescu din București și ale poetului Tudor Arghezi în afara orașului. Din păcate, casa-muzeu a lui Enescu era în renovare (mai târziu am avut ocazia să văd muzeul său din Sinaia), și nu am avut timp să vizităm muzeul lui Arghezi. Am cunoscut de mult timp ambii creatori. Știam despre viața lui Enescu la Paris, despre apropierea sa de familia regală română și despre simfoniile sale. Am ascultat și analizat lucrările lui pe YouTube. Cunoașterea mea despre compozitorii români nu se limita la el - eram, de asemenea, interesat de Ionel Perlea și Ciprian Porumbescu. Vizitarea casei-muzeu a lui Perlea și călătoria prin Bucovina, trecând pe lângă satul lui Porumbescu și ascultând balada lui melancolică, m-au afectat profund. Înainte de a vizita România, citisem o traducere în rusă a cărții lui Arghezi. Poeziile lui cu tematică religioasă m-au impresionat profund, motiv pentru care am vrut să vizitez casa-muzeu a sa.

FLD: Nici pictorii români nu-ți sunt străini. La Muzeul de Artă al României am constatat că știai despre mulți dintre ei, recent mi-ai mărturisit că citești biografia lui Grigorescu, iar una dintre dorințele tale, aceea de a vizita muzeul Theodor Palladi, a rămas pe altădată. Care sunt preferații tăi? Ce ai descoperit interesant în biografia pictorului Nicolae Grigorescu?

Sh A: Nu voi uita niciodată cele două ore petrecute la Muzeul Național de Artă din București, unde am avut ocazia să văd picturi originale ale artiștilor mei favoriți: Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Theodor Pallady și Ștefan Luchian. Întotdeauna am fost profund interesat de pictura europeană, iar acest lucru m-a condus către arta vizuală românească. Îmi place în mod special viziunea și stilul lui Aman și Grigorescu. Lucrările lui Grigorescu, inspirate din viața de zi cu zi, în special „Doi țărani”, m-au făcut să reflectez profund. Studiind biografia sa, am reușit să îl descopăr și mai bine.

FLD: Cum a fost întâlnirea ta cu elevii Colegiului Național din Slobozia și cât de interesați ți s-au părut de opera ta?

Sh A: În timpul unei întâlniri creative cu elevii Colegiului Național din Slobozia, am vorbit despre cartea mea publicată în România, literatura și arta română, precum și despre impresiile mele despre România. Am fost foarte fericit de interesul elevilor, de reacțiile lor față de cartea mea și de întrebările îndrăznețe pe care le-au pus.

FLD: De la Slobozia sau de la Ograda ai rămas și cu alte amintiri?

Sh A: Am multe amintiri dulci legate de Slobozia. În special de neuitat sunt vizitele noastre la Muzeul Agricol și la casa-muzeu a compozitorului Ionel Perlea. La Muzeul Agricol, am înțeles pe deplin modul de viață al poporului român din trecut. La casa-muzeu a lui Perlea, am descoperit compozitorul, deoarece anterior nu știam prea multe despre el.

FLD: Ai participat pentru prima dată la un festival de umor, la Brăila, acesta fiind și motivul principal al celei de-a doua vizite ale tale. Ai impresionat umoriștii prezenți prin implicarea ta și simțul umorului, în ciuda barierelor lingvistice. Cu ce impresii ai rămas după festival și cât de mult ți-a plăcut Brăila?

Sh A: Brăila a fost un oraș de vis pentru mine. Înainte de a-l vizita, citisem un roman al scriitorului bulgar Ivan Vazov legat de oraș, iar dorința mea de a vedea Brăila a devenit un vis arzător. După aproximativ patru luni, l-am văzut cu ochii mei. Părea o fantezie.

Impresiile mele despre Festivalul Internațional de Umor din Brăila au fost excelente. Am participat ca invitat și mi-am făcut mulți prieteni. Nu voi uita niciodată personalitatea plină de umor a lui Mihai Frunză, glumele lui Alexandru Hanganu și conversațiile mele profunde cu Ion Diviza, care vorbește bine rusa. Cel mai important, am simțit o atitudine prietenoasă din partea tuturor și am fost foarte încântat de atmosfera caldă. Plimbarea prin Brăila, vizitarea casei-muzeu a lui Panait Istrati și petrecerea timpului cu tine lângă Dunăre mi-au oferit un sentiment profund de pace.

FLD: La Ferma de la Maltezi a prietenului nostru Florin Ciocea, ai participat la o „nebunie” frumoasă: ai tăiat iarba cu coasa (se vedea că făceați cunoștință prima oară, dar te-ai descurcat), ai cântat din voce și chitară (una care n-avea toate corzile la ea), ai recitat în limba ta lângă un foc încropit de noi. Cum se simte poezia la țară, într-un sat aflat lângă un braț al Dunării?

Sh A: Timpul petrecut la casa de la țară a lui Florin Ciocea din Maltezi mi-a oferit energie și putere. Tăiatul ierbii în aer liber, cântatul la chitară, statul pe malul Dunării, mâncatul peștelui pregătit de Florin și joaca cu câinii lui s-au simțit ca un paradis pe pământ - pentru mine personal.

FLD: Iașul, Sighișoara, Brașovul, aceste repere ale celei de-a doua vizite, cum le-ai descrie pe scurt, într-un cuvânt sau câteva cuvinte. Dar călătoria cu vaporașul de la Orșova către cazanele Dunării?

Sh A: Aș numi Iași „orașul tramvaielor”, pentru că am văzut atât de multe tramvaie acolo. Dintre amintirile mele din Iași, aș menționa mai întâi parcul național și „teiul lui Eminescu”, precum și Palatul Culturii. Să văd acolo lucrări de artă ale maeștrilor precum Rubens, Tintoretto și Aivazovski a fost un cadou neprețuit.

Cetatea Sighișoarei și Biserica Neagră din Brașov rămân, de asemenea, în amintirile mele pentru totdeauna. În special Biserica Neagră - m-am pierdut complet în interiorul ei. Am simțit o teamă ciudată, iar atmosfera rece m-a făcut să tremur. Totuși, m-am îndrăgostit de istoria pe care o purta. Orșova rămâne în memoria mea datorită excursiei noastre cu vaporul pe Dunăre. A fost o plăcere pură. Când am parcurs traseul odată parcurs de împăratul roman Traian, m-am simțit ca și cum aș fi fost el.

FLD: Vizita în România, locurile, oamenii, situațiile te-au inspirat în literatură? În afară de eseuri, ai scris și proză sau poezie inspirată de aici?

Sh A: Am scris în mare parte eseuri despre România - despre Tatiana Stepa, Mihai Eminescu și alți oameni de cultură români. Recent, am început să scriu haiku-uri bazate pe amintirile mele despre România. În viitor, intenționez să scriu o carte mare despre România.

FLD: Ce ți-a plăcut mai mult și ce mai puțin sau deloc la mediul literar românesc?

Sh A: Pot vorbi doar cu căldură despre literatura română. Am tradus mulți poeți români în uzbecă și pot spune că poeții români nu sunt inferiori altor poeți europeni ca talent și nivel. Totuși, spre deosebire de alții, scriitorii români nu au fost traduși sau promovați pe scară largă la nivel internațional. Aceasta ar putea fi una dintre principalele lipsuri ale literaturii române.

FLD: Ce proiecte de viitor ai, legat de literatură dar și de România?

Sh A: În viitor, plănuiesc să îmi public cartea despre România. Aceasta va include eseuri despre figuri ale literaturii și artei românești, cum ar fi Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ciprian Porumbescu, Ion Luca Caragiale, Marin Sorescu și alții. Sper să o public cu sprijinul Ambasadei României în Uzbekistan. Acesta este în prezent unul dintre proiectele mele principale.

FLD: Cum e să lucrezi cu studenții? Ce satisfacții profesionale îți aduce noua ta activitate de responsabil cu presa la Universitatea din Ferghana?

Sh A: În prezent, am părăsit locul meu de muncă la Universitatea Tehnică de Stat din Fergana. Am lucrat bine cu studenții de acolo, dar din cauza circumstanțelor, a trebuit să încetez să lucrez.

FLD: Revenind la România, pe parcursul șederii aici, te-ai simțit străin într-o țară străină? Când ai avut astfel de momente? Ai simțit că barierele de limbă și diferențele de religie au fost un obstacol în calea comunicării?

Sh A: În timpul primei mele vizite în România, m-am simțit ca un străin, dar în timpul celei de-a doua vizite, acel sentiment a dispărut și m-am simțit ca acasă. Poate că acest lucru s-a datorat grijii tale și a lui Dan pentru mine. Nu m-am simțit ca un necunoscut printre oamenii români sau în anumite împrejurări. România este a doua mea patrie și va rămâne întotdeauna așa.

FLD: Îți mai e dor de România? Când ți se face cel mai dor? Mi-ai spus, cu prilejul ambelor vizite, că nu vei uita niciodată cele trăite aici și vei purta amintirile cu tine tot restul vieții. Mai e valabil sau a trecut? Crezi că putem rămâne fideli unor amintiri toată viața?

Sh A: Încă îmi este dor de România. Când navighez pe rețelele sociale, văd adesea videoclipuri cu Bucureștiul și alte orașe românești. De exemplu, clădirea restaurată a Cazinoului din Constanța mi-a amintit de acel oraș. Când văd locuri precum „Caru’ cu bere” sau Biserica Greacă din București online, îmi vine imediat să mă întorc în România.

Literatura îmi provoacă, de asemenea, dorul de țară. Am cumpărat recent o carte cu picturile lui Grigorescu, care m-a făcut să-mi amintesc imediat de România. De asemenea, am citit povestirile și piesele de teatru umoristice ale lui Caragiale și, citind, am simțit ca și cum aș fi fost în România alături de personajele lui.

Cred că amintirile mele despre România nu se vor estompa niciodată și vor trăi atâta timp cât eu voi trăi. Mai mult, intenționez să vizitez din nou România, pentru că mai avem mult de făcut acolo - eu, tu și Dan. De exemplu, mai trebuie să vizităm casele-muzeu ale lui Theodor Aman în București, Nicolae Grigorescu în Câmpina și Nichita Stănescu în Ploiești.

FLD: Îți mulțumesc pentru răspunsuri și te rog să adaugi un cuvânt de încheiere sau să răspunzi unei întrebări nepuse pe care ai fi dorit s-o primești.

 

Sh A: Îți sunt recunoscător pentru acest interviu. Mi-a amintit de frumoasa Românie și m-am simțit de parcă aș fi fost acolo în timpul interviului.

Florentina Loredana Dalian     

Slobozia, 29 decembrie 2025                             

Sherzod Artikov

Marghilan, Uzbekistan, 05 mai2026

„Fericirea înseamnă să trăiești peste așteptări”

Dialog cu dr. Marius Stan

 

Florentina Loredana Dalian: Marius Stan, mărturisesc că, citindu-ți biografia (pe care, din păcate, din lipsă de spațiu, o vom prezenta cititorilor doar în forma restrânsă), CV-ul extins și lista de publicații științifice la care ai avut o contribuție majoră, prima întrebare care mi-a răsărit în minte a fost: Când a avut un om timpul necesar să facă atât de multe,  importante și variate lucruri în câțiva ani de existență umană. Nemaivorbind de „cum”. Desigur, nu-ți voi adresa această întrebare/ mirare, întrucât ești dovada vie a faptului că se poate și probabil nici tu nu ai ști cum să răspunzi la ea. Dar pentru că întrebarea mea aștepta, totuși, un răspuns, el a venit automat, zicându-mi că probabil ești extraterestru. Așadar, iată prima întrebare: Ești extraterestru? Și dacă da, de unde vii?

Marius Stan:

Da, sunt un extraterestru. De multe ori mă trezesc cu capul în nori. E bine acolo: e răcoare, adie vântul, trec păsările călătoare. Aerul e rarefiat, dar timpul e vâscos, ceea ce explică productivitatea mea exagerată. O altă explicație este atracția către „multitasking”, cuvânt din limba engleză adesea tradus ca „a face multe lucruri în același timp”. Am însă altă definiție: Multitasking înseamnă să faci multe lucruri bine, fiecare la timpul lui. Ziua mea de lucru începe la 5 dimineața și se încheie pe la 9 seara. Așadar mă scol cu cocoșul și mă culc cu găinile.

FLD: Mă feresc cât pot de utilizarea superlativului „cel mai/ cea mai”, dar în cazul tău, recunosc că ești cea mai fascinantă personalitate și inteligență pe care mi-a fost dat să le întâlnesc, iar pentru asta sunt profund recunoscătoare. Însă această recunoștință vine la pachet și cu o multitudine de întrebări, deci vreau să aflu cât mai multe. Întâi de toate, aș dori să știu cum a fost copilul Marius Stan? Și vorbesc chiar de perioada anilor copilăriei (să zicem până la... definește tu). Știu că ai declarat că încă mai copilărești prin Urziceni, accept metafora și o înțeleg, dar spune-ne despre copilul-copil. Cum te comportai, cum te tratau cei din jur, ce pasiuni/ fascinații aveai, cum te jucai, orice altceva dorești să ne spui despre copilul-extraterestru nimerit pe Pământ.

MS: Părinții mi-au spus că am fost un copil cuminte, curios și studios.  Au mai zis că îmi plăcea să desfac și să refac jucării, ceea ce nu-mi amintesc. Îmi mai plăcea să citesc toată ziua, asta îmi amintesc. În vacanță la bunici, la Alexeni, citeam la lampa cu gaz. Era romanic, dar mirosea urât. Ce bucurie când au apărut lanternele cu baterii mari, pătrate. Puteam citi noaptea sub pătură, să nu mă certe bunica. Bunicul sforăia tare în camera alăturată și nu știam cum să-l dau mai încet. Am avut o copilărie bună, caldă, cu libertate și încurajări. Ca elev la Școala Numărul 1 și apoi la Liceul Teoretic din Urziceni, mi-au plăcut matematica și literatura. Învățam bine, luam note mari și stârneam antipatia colegilor. „Păi da, iar iese Stan la tablă și face problema aia nasoală” sau „Cine a citit Baltagul? Cum cine? Tocilarul ăla de Stan”. În ciuda obiceiului nesuferit de a face temele, am rămas prieten cu mulți colegi. Ne-am revăzut la 33 de ani de la terminarea liceului și încet-încet ne-am recunoscut.

FLD: Mi-a plăcut declarația ta, pe care am preluat-o în titlu: „Fericirea înseamnă să trăiești peste așteptări”. Care au fost așteptările tale inițiale? E clar că le-ai depășit, întrucât te-am auzit (cu ocazia unei lansări a unei cărți ale tale la Urziceni) declarând cu toată inima: „Sunt un om fericit”. Vorbește-ne (și) despre fericire!

MS: Am avut mereu încredere că pot crea ceva valoros care să schimbe lumea în bine, nu omenirea sau universul, ci lumea din jurul meu. Am început modest cu câteva probleme în Gazeta Matematică, două-trei poezii publicate în volume colective, desene, scrisori. Apoi articole științifice, cărți, prezentări la conferințe sau evenimente literare și tot așa. Pe măsură ce așteptările au crescut, efortul de a le depăși a fost răsplătit cu un sentiment crescând de mulțumire, de bucurie. Mă fac fericit bucuriile mici. Faptul că a ieșit soarele când se anunța ploaie sau faptul că încă pot să îmi leg șireturile la pantof stând într-un picior. Viața e plină de bucurii mici pe care uneori le ratăm în așteptarea fericirii supreme.

FLD: De câțiva ani, susții, în diverse orașe, o serie de conferințe pe teme științifice, în special despre un domeniu cât se poate de actual: inteligența artificială. Însă latura ta artistică te conduce și înspre alt gen de abordări. Îmi amintesc, de exemplu, de o întâlnire la Slobozia, în care tema abordată a fost „Frumusețea”. Care este viziunea unui om fericit asupra frumuseții?

MS: Frumusețea este un drog. În căutarea ei au pornit Cervantes, Michelangelo, Einstein, Nichita Stănescu, Steve Jobs … Chiar și ChatGPT, un motor de căutare care prezintă informația mai frumos decât Wikipedia. Frumusețea nu poate fi definită, este ceva subiectiv, care ne place în mod inexplicabil. Ce bine că e așa, că nu ne plac aceleași lucruri sau aceeași oameni. Altfel am sta toți la rând să cumpărăm aceleași haine sau să citim aceleași cărți. Ca să nu mai vorbesc de cozile interminabile la întâlnirile cu Taylor Swift sau Brad Pitt. Ce ni se pare frumos depinde de mediul în care ne-am format. Asta explică varietatea muzicii și a costumelor populare în diferite regiuni ale țării și ale lumii. Și uneori se schimbă cu vârsta. Când eram adolescent nu-mi plăcea Arghezi însă acum îl recitesc adesea. „De-abia plecaseși, te-am rugat să pleci, Te urmăream în umbra molatecii poteci …” În schimb, nu mi-a plăcut și nu-mi place Picasso. Există frumusețe în știință. Spre exemplu, ecuația exp(iµ) +1=0 propusă de Euler este considerată cea mai frumoasă din matematică deoarece reunește patru constante fundamentale într-o formulă simplă și elegantă. Dar frumusețea nu poate fi definită doar prin simplitatea și eleganță, altfel nu ne-ar plăcea Bach sau arhitectura barocă. În orice caz, frumusețea joacă un rol important în toate aspectele vieții umane. Chiar și în politică. Cum spunea Dostoievski, „Frumusețea va salva omenirea”. Excesul de frumusețe este uneori periculos. Spre exemplu, faptul că am folosit cuvântul „frumusețe” de șapte ori în acest paragraf este o exagerare.

FLD: Mă întorc la omul Marius Stan. Un profesionist desăvârșit în multe domenii, oricât de special ar fi, este mai întâi de toate om (vezi bine, nu iau în calcul posibilitatea să fii vreun robot ultra-performant, construit de vreo inteligență artificială de mai demult, care ne-a fost trimis să aflăm și noi către ce ar trebui să tindem), iar acest om (fie și extraterestru) se naște din alți doi oameni. Vorbește-ne despre părinții tăi. Cine/ ce au fost, cum te-au crescut, ce valori ți-au transmis?

MS: Am avut părinți buni care m-au iubit, m-au îngrijit și m-au susținut chiar dacă nu au fost mereu de acord cu ideile mele. Spre exemplu, tata, Nicolae, nu înțelegea de ce vreau să dau atâția bani pe cărți de poezie. Proza mai merge, că înveți ceva din ea – zicea el. Dar poezia? Interesant că spre sfârșitul vieții ne recita din Eminescu, Coșbuc și chiar Bolintineanu. I-au plăcut și unele poezii ale mele, în special cele cu rimă. A fost contabil de meserie, apoi a făcut ASE-ul pe la patruzeci și cinci de ani pentru a deveni economist. Îmi amintesc cu emoție cum l-am ajutat să se pregătească pentru examenele de matematică iar el mi-a explicat pe îndelete cum se face bilanțul unei întreprinderi de stat, ca să nu se lase mai prejos. Mama, Floarea, contabilă și ea, ne ținea din scurt. Pe toți, inclusiv pe tata. Îi plăcea să povestească în detaliu și folosea cuvinte din afara limbajului comun. Uneori le pronunța greșit iar eu mă făceam că nu observ. Dar ea simțea că ceva nu e în regulă și mă întreba „N-am zis bine?” O corectam cu blândețe și zâmbeam discret când zicea „Păi așa am spus și eu”. Au murit în 2024. Pentru o vreme am folosit expresia „ne-au părăsit în 2024”, dar nu este adevărat.

FLD: Chiar dacă în biografia ta nu scrie, cei care te cunosc știu că, dincolo de profesionistul Marius Stan, acesta este și soț, tată, bunic. S-ar putea crede că o persoană cu atât de multe preocupări profesionale nu mai are timp sau energie pentru a-și construi și a se implica într-o familie. N-a fost și cazul tău. Totuși mă întreb (și te întreb) cât de greu sau cât de ușor a fost pentru familia ta să conviețuiască cu un asemenea „specimen” (știu că nu te superi). S-au simțit ei copleșiți, în special copiii (care, la rândul lor au obținut rezultate notabile) de un tată atât de dotat intelectual și profesional, a fost pentru ei un imbold sau dimpotrivă, o presiune resimțită permanent?

MS: Am avut norocul să o întâlnesc pe Liliana acum mai bine de patruzeci de ani la Facultatea de Fizică a Universității București, la Măgurele. Trecea așa prin campus și mi-a plăcut felul în care mergea, atletic și elegant. Apoi ne-am întâlnit de câteva ori și m-a impresionat  felul reținut în care vorbea, folosind cuvinte puține care însemnau mult. În cele din urmă ne-am dus la Balul Bobocilor pe Universitate și mi-a plăcut cum dansa cu ochii închiși. Am simțit că așa, în felul ei tăcut și răcoros, îi era drag de mine. La fel de important, am simțit că, după câteva aventuri înflăcărate, am intrat în sfârșit într-o relație stabilă, de cursă lungă. Ne-am căsătorit după un an și am mers împreună la Urziceni pentru primele locuri de muncă: eu fizician la Fabrica de Ferite, ea profesoară la Școala Nr. 1. Apoi ne-am mutat la București și la câțiva ani după revoluție am plecat în America. Știu că Lilianei i-a fost uneori ușor și alte ori greu cu mine. Ne-am ajutat unul pe altul și am avut răbdare unul cu altul. Mai ales ea. Îi datorez faptul că am rămas împreună atâția ani în ciuda nesăbuințelor mele. O supără uneori ce scriu, mai ales poeziile de dragoste despre care spun în glumă că „sunt inspirate în mare parte de soția mea”. Dar îi și plac unele texte, în special povestirile. Este primul meu critic și nu economisește cerneală roșie la editarea manuscrisului. Liliana mi-a dăruit doi copii extraordinari: Tiberiu și Patricia. Amândoi cu doctorate în știință, amândoi cu slujbe bune în S.U.A., cu familii și copii. Ne este tare drag de ei mai ales că vorbesc bine românește și ne sună săptămânal să afle ce mai facem și pe unde mai călătorim. Desigur, succesul American al părinților i-a încurajat să îndrăznească, le-a dat încredere că e posibil să reușească în tot ce fac. Este însă și un factor stresant. Ne-au spus că „Dacă voi, care ați trăit pe vremea lui Ceaușescu la Urziceni și Medgidia, ați ajuns unde ați ajuns, atunci noi, care am avut cele mai bune condiții, ar trebui să progresăm și mai mult, și mai rapid. Este o presiune mare.”

FLD: Eram obișnuită cu multiplele fațete ale personalității tale, la nivel ridicat de perfomanță în știință și în artă (literatură, film). Dar, studiindu-ți recent CV-ul, am mai aflat ceva ce m-a dat peste cap: faptul că ai și abilități economice. (Mă refer la faptul că, în calitate de Consilier Principal și Director Tehnic Național la Ministerul Energie al S.U.A, în perioada 2013-2015, ai crescut bugetul cu 50%  la un nivel de peste 25 mil. dolari /an.) Cum se face asta? (Acuma chiar mă enervezi! E știut că atât oamenii de știință, cât și artiștii sunt mai cu capul în nori când vine vorba de bani. Zi „zău” că nu ești extraterestru!).

MS: Da, am fost detașat pentru doi ani la Ministerul Energiei al S.U.A. Ei folosesc aceste programe pentru a completa posturi în care nu au angajați federali cu pregătirea și experiența necesară. Este bine și pentru cei detașați – cercetători științifici, profesori universitari, ingineri și alți specialiști – deoarece programul este o ocazie minunată de a înțelege cum funcționează și cum nu funcționează structurile de putere în S. U. A. A fost și un prilej de a forma legături de durată (networking) cu senatori, deputați, miniștri și alți politicieni. Am învățat că un lider trebuie să aibă o viziune, să o comunice cu claritate și să aibă susținători. Toate trei sunt necesare, nu merge cu două din trei. Mi-am descoperit și două talente. Primul este capacitatea de a forma o echipă bună, ceea ce este dificil în special la nivel național unde diverse entități și  persoane au ambiții greu de armonizat. Al doilea este fermitatea. Eu, fizician, poet și prozator, om blând și mărinimos, a trebuit să tai în carne vie de câteva ori, se reduc sau să elimin fonduri de cercetare, să concediez fără milă și să angajez oameni care îmi displăceau, dar de care aveam nevoie. Dar m-am descurcat și am rămas prieten cu cei mai mulți.

FLD: Legat de întrebarea anterioară, mi s-a năzărit o alta (și să știi că nu o pun în glumă): N-ai vrea să candidezi la Președinția României? Mă ofer să-ți fac campanie gratuit.

MS: Da, m-am gândit să revin în Romania, inclusiv să particip la viața politică. Printre argumentele în favoarea unei astfel de decizii este dorința de a face ceva bun pentru țara în care m-am născut, unde am fost educat și unde mi-am întemeiat o familie. Ziceam la o întâlnire la București că nu locuiesc în Chicago, locuiesc în limba română, la intersecția dintre Nichita Stănescu și Marin Preda. Ar mai fi și experiența pe care am dobândit-o la Washington, precum și faptul că nu sunt legat de structurile actuale de putere, afaceri sau influență din Romania. Acest ultim aspect este și un dezavantaj, în sensul că pot fi perceput ca fiind insuficient de bine conectat la realitățile românești. Dacă hotărăsc să mă implic, va trebui să revin în țară pentru câțiva ani înainte de a candida, ceea ce este dificil având în vedere ce frumusețe de copii și nepoți avem în S.U.A. Vestea bună e că au reînceput zborurile directe și e tot mai ușor de călătorit.

FLD: Care au fost cele mai mari satisfacții profesionale ale tale în activitatea de cercetare? Dar în cea didactică?

MS: M-a bucurat aprecierea colegilor privind rezultatele cercetărilor noastre științifice, în special citările articolelor și mențiunile făcute în timpul unor conferințe. Ceva de genul: „Una dintre lucrările care au deschis drumul în utilizarea calculatoarelor de mare performanță pentru crearea materialelor noi a fost publicată de Marius Stan și grupul lui în anul ...” sau „Am inclus această figură care prezintă propagarea incertitudinii în simulările la scale multiple, preluată dintr-un articol publicat acum câțiva ani de Marius Stan și grupul lui în revista ...”  Faptul că rezultatele și metodele propuse de noi sunt acum folosite pe scară largă de comunitatea internațională este cea mai mare mulțumire. Înseamnă că rezultatele noastre contează, au un impact pozitiv în știință și în tehnologie. M-au bucurat și premiile, titlul de Doctor Honoris Causa acordat de Universitatea Politehnica București, prezentările invitate sau „key-note”.

În privința activității universitare, simt că interacțiunea cu studenții dificili mi-a adus cele mai multe satisfacții. Spre exemplu, când predam Chimie Fizică – după unii, cea mai disprețuită materie – la Universitatea New Mexico, filiala Los Alamos, am decis să permit studenților să deschidă orice carte și chiar să caute răspunsul pe internet. Bineînțeles că testul era dificil și mulți au protestat viguros, că noi n-am făcut exact așa asta la curs, că n-a fost suficient timp să căutăm răspunsul și tot așa. Le-am spus că așa e în viață, trebuie să rezolvi probleme noi în timp scurt, că rareori îți cere cineva să reciți din manualul de liceu sau din notițele de la cursuri. Și că a învăța mecanic nu folosește prea mult în fizică sau chimie, trebuie să înțelegi ce se întâmplă, să nu te lași până nu înțelegi. M-a bucurat faptul că unii dintre cei mai recalcitranți au luat în cele din urmă note mari.  La Universitatea Chicago și la Northwestern a fost mai ușor deoarece rolul meu ca Senior Fellow (profesor asociat) era mai mult în cercetare. Seminariile de fizică computațională sau știința materialelor ținute acolo erau la nivelul studenților de la master sau doctorat. Bucuria era să văd uneori în sală câte un asistent sau profesor universitar, semn că se dusese vestea că prezint ceva nou, interesant.

FLD: Fă-ne o dezvăluire despre volumul la care lucrezi, carte despre inteligența umană și cea artificială! Cum abordezi paralela dintre cele două, ce te inspiră etc.?

MS: Idea cărții a pornit de la observația că după 70 de ani de evoluție, inteligența artificială (IA) se apropie îmbucurător și îngrijorător de mult de cea umană. Spre exemplu, ChatGPT – un model de prelucrare a limbajului natural dezvoltat de OpenAI (Microsoft), poate genera text asemănător cu cel scris de oameni, bazat pe prompt-uri (cereri) de la utilizatori, precum și pe modele de limbaj pre-antrenate. La fel și Gemini (Google), Claude (Anthropic) și multe altele. În plus, aceste programe pot genera imagini și pot da sfaturi în subiect de mare complexitate. Ele dispun de cunoștințe mai vaste decât oamenii, au o inteligență comparabilă cu cea a oamenilor, dar suferă la capitolul creativitate. Această evoluție fulminantă (Chat GPT a apărut în noiembrie 2022) are deja un impact pozitiv asupra societății. Însă nu este lipsită de pericole. Spre exemplu, este evident că multe profesii vor fi afectate și trebuie să se adapteze. Am vorbit despre acest subiect la conferința Diaspora Științifică Românească – Smart Diaspora, Cluj-Napoca, 4-7 noiembrie 2025. Am spus că în pericol sunt profesiile bazate pe cunoaștere și care nu necesită interacțiuni umane, cum ar fi contabilii sau programatorii, în vreme ce profesiile bazate pe cunoștințe, dar care implică interacțiuni directe cu oamenii trebuie să îmbrățișeze IA: medicii, avocații sau profesorii. Creatorii de toate tipurile concurează cu IA: scriitorii, actorii de film sau muzicienii. Profesiile care necesită interacțiuni umane sunt sigure: frizerii, pompierii, polițiștii, preoții. Vestea bună este că apar noi locuri de muncă în securitatea cibernetică, etică și legislație. În carte, discut asemănările și deosebirile dintre cele două tipuri de inteligență și câteva aplicații în știință, tehnologie și artă. În fiecare capitol, discuția este purtată mai întâi la un nivel acceptabil pentru publicul larg, interesat în acest subiect, dar nu neapărat cunoscător. Apoi, la un nivel intermediar, discuția este axată pe cei care vor să afle mai mult și să folosească diverse componente ale IA. Sfârșitul capitolului  este la un nivel tehnic înalt, dedicat experților în domeniu. Fac și două predicții îndrăznețe: Până în 2035, IA va fi coautor de lucrări științifice în reviste de specialitate și tot până atunci IA va câștiga premii literare.

FLD: Să ne ocupăm acum puțin de literatură. Atât proza ta, cât și poezia, pe care le-am citit în cărțile publicate și în revista „Helis”, mi-au plăcut foarte mult și mi-au întărit convingerea că, și dacă ești un extraterestru, ești unul cu suflet și simțire umană. Nu te întreb ce te inspiră, întrucât este evident că sursele de inspirație sunt la tot pasul. Aș vrea, totuși, să aflu dacă și tu ai simțit – așa cum simt și alți creatori – că, în momentele de inspirație, e ca și când ai avea acces/ conectare la o sursă comună de idei, un soi de mental colectiv (nu știu dacă am ales bine termenul, dar tu ești deștept și pricepi ce-am vrut să zic). Dacă uneori ți se întâmplă să te întorci asupra unor texte și să te întrebi dacă chiar tu le-ai scris.

MS: Eu scriu literatură împreună cu cititorii. Să zicem că cele 14 texte apărute în cartea mea de povestiri „Câteva zile” au fost citite fiecare de câte o mie de cititori. Am vorbit cu unii dintre ei, am primit comentarii prin e-mail sau pe platformele online și am rămas uimit de cum arată personajele în mintea lor, de explicațiile surprinzătoare date unor întâmplări și de cum este interpretat finalul povestirii.   Am realizat că sunt de fapt 14 mii de povestiri, că fiecare text căpătă viață din doi părinți: scriitorul și cititorul. Și seamănă cu fiecare părinte, mai mult sau mai puțin. Nu știu dacă asta reprezintă accesul la un mental colectiv. Ar fi prea frumos.

FLD: Ai mărturisit, la un moment dat, că ți se întâmplă des să scrii când te afli în avion. Asta probabil fiindcă te folosești de un timp în care nu poți face altceva și nu-ți vine să pierzi timpul, ca un om ocupat ce ești. Crezi că ești inspirat în călătoriile cu avionul și pentru că ești – spațial vorbind – mai aproape de Dumnezeu? Glumesc, desigur, distanța dintre om și divinitate nu se măsoară în kilometri, de fapt nu se măsoară în niciun sistem de unități. La această întrebare poți să nu răspunzi sau poți răspunde tot cu o glumă. În schimb, te-aș ruga să ne spui care este cel mai recent text scris în avion și câte ceva despre el.

MS: Mă apropii de Dumnezeu în timp, nu în spațiu. Pe măsură ce trec anii, reflectez tot mai des și mai profund la divinitate. Este o apropiere asimptotică trasă „unul hăis și altul cea” de pasiunea pentru filosofie, pe de-o parte, și de pregătirea științifică, pe de alta.

În avion e ca într-un cuib: stau liniștit și cineva are grijă de mine. Asta mă îndeamnă să scriu, să folosesc acea bucățică valoroasă de timp pentru a lăsa ceva în urmă. Depinde și de destinație. Dacă merg la o conferință tind să scriu ceva serios, profund. Dacă merg în vacanță, îmi vin în minte subiecte însorite, nisipoase, văluroase. În drum spre România scriu povești sau poezii de dragoste. De fapt, toată literatura pe care o scriu este de dragoste. Chiar și acest text scris recent pe avion care începe cu „Cel mai bun prieten este acela care te ajută atunci când nu meriți. Și de câteva ori chiar n-am meritat. O dată am greșit din slăbiciune, de trei ori din aroganță și de șaisprezece ori din încăpățânare”.  Nu-ți face griji, se termină bine.

FLD: Ești un cinefil pasionat, dar ai și jucat în două filme, unul fiind celebrul Breaking Bad, un serial excelent, care mi-a făcut și mie nopți nedormite, în timp ce-l urmăream pe Netflix, pe care probabil nu l-aș fi urmărit, dacă nu eram curioasă de prestația ta. Legat de acesta, am mai multe întrebări: Ce ți-a plăcut cel mai mult când ai fost actor?; Având în vedere că ești și scriitor, te-ai gândit să scrii și un scenariu de film (știu că e altceva decât a scrie literatură, dar la tine toate sunt cu putință); Ce filme ne recomanzi (a short-list, desigur, că ele-s multe, probabil)?

MS: În ciuda opiniei generale, Breaking Bad nu este un serial despre droguri; este despre lăcomie, despre cum banii transformă un om cumsecade, profesor de chimie, într-un monstru. Creat de Vince Gilligan, scris de el împreună cu un grup de scenariști talentați și regizat tot de el împreună cu un grup de regizori îndrăzneți, serialul este considerat unul dintre cele mai bune făcute vreodată. Am avut norocul să interpretez rolul Bogdan, un român cumsecade aflat într-o situație dificilă. Mi-a plăcut atmosfera de pe platou, disciplina de care toți dădeau dovadă, de la vedetele internaționale, la membrii echipei de filmare, până la cei cu machiajul și recuzita. Am simțit că am dat viață unui personaj credibil, convingător, dovadă faptul că după atâția ani sunt încă oprit pe stradă cu cereri de poze și autografe. Și asta în S.U.A, Franța, Spania, România, sau Japonia. Cel mai recent în Mexic.

Am un scenariu în lucru. Până termin de scris, recomand serialul Pluribus, tot de Vince Gilligan. Este mult diferit de Breaking Bad ca subiect, dar păstrează calitatea scenariului și a regiei. În privința filmelor, mi-au plăcut Forrest Gump și The Shawshank Redemption (imposibil de pronunțat dar foarte bun). Îmi plac și câțiva regizori români, în special Bogdan George Apetri, cel care a creat Periferic, Neidentificat și Miracol.    

FLD: Nu pot încheia acest interviu, fără a te ruga să ne vorbești despre o minunată valoare în care știu că și tu crezi: Prietenia (am văzut cum, de câteva ori, ți-ai făcut timp și pentru întâlnirea cu prietenii, între atâtea alte activități importante ale tale). Cum se vede ea de la tine? Este necesară sau putem trăi foarte bine și fără? Care este viitorul relațiilor de prietenie într-o perioadă din ce în ce mai dominată de inteligența artificială (iată o temă pentru o viitoare conferință la care mi-ar plăcea să particip).

MS: Prietenia este cel mai valoros cadou care poate fi făcut cuiva. Este însă fragil. Trebuie primit cu bucurie, prețuit necondiționat și menținut cu grijă. De aproape treizeci de ani vin anual în România ca să-mi revăd familia și prietenii. Chiar dacă părinții au murit, am acolo o soră, Camelia, și veri și nepoți și prieteni pe care abia aștept să-i revăd. De fiecare dată trec pe la Urziceni, unde am rădăcini adânci. Am rămas un băiat din Bărăgan care scrie povești și poezii de dragoste. 

FLD: Întrebările ar fi fost mult mai multe, dar le vom lăsa pentru altă dată. Probabil dacă ți-aș adresa toate întrebările pe care le am, am scoate o carte.

Nu voi încheia fără a le transmite cititorilor o constatare personală obținută din ocaziile (prea puține și prea de scurtă durată) în care te-am întâlnit: Dr. Marius Stan, în ciuda strălucitelor sale prestații/ rezultate în domenii diferite, este unul dintre oamenii cei mai modești și mai binecrescuți (nu mă refer la înălțime, deși se include și ea) pe care i-am întâlnit. Aici, n-ai voie să protestezi!

Apreciez în mod deosebit că ai acceptat acest interviu și îți mulțumesc.

Totodată, te rog să lași un cuvânt (mai multe cuvinte) cititorilor, în genul celor care nu se pot uita.

MS: Ziua de mâine a început deja. Curaj!

 

MS, Chicago, 29 noiembrie, 2025

FLD, Slobozia, 18 aprilie 2025

Mărgăritare de la Cititori - azi, prof. dr. Elis Râpeanu

 Însemnări pe marginea unei cărți

 („Frumusețe străină” - proză scurtă, 2024) 

 

 

 

O liniște neliniștită

 

 

Citind acest al treilea volum de poezii al poetului Romeo Aurelian Ilie, m-a încercat o stare de liniște neliniștită, stare ce mi se pare că străbate toate cele trei părți ale cărții.

Liniște - pentru că se simte o așezare a poetului în versuri matură și mai chibzuită (mie mi-a plăcut cel mai mult dintre volumele sale de până acum), neliniștită, pentru că n-ai cum să fii liniștit când ai de a face cu un potop.

Potopul este o temă recurentă ce apare ca un laitmotiv în versurile sale, de altfel prima parte se intitulează chiar așa – „Născut de ziua Potopului”. Iar această primă parte, dacă nu cumva întreaga construcție a volumului, mi se pare a fi un parcurs inițiatic al eului poetic, începând chiar de la ziua nașterii: „M-am născut în ziua în care a început Potopul.”  

Fără a fi o poezie religioasă în sensul restrâns al cuvântului, referințele religioase sunt nelipsite din majoritatea poeziilor, iar inserția acestora în structura poeziei mi se pare una atent meșteșugită, uneori mai subtilă, alteori mai evidentă, însă de fiecare dată bine plasată în context. De altfel, cartea începe cu un motto din „Facerea”. Iar personajele, și ele sunt din două spații: spațiul acesta tridimensional (mama, tata, iubita), însă ne „lovim” și de cele din supra-spațiu sau din relatările biblice: avem dialoguri cu îngerul, poezii în care apar sfinții – stâlpnicii, Saul, adică Sf. Pavel, întâlnim chiar și simbolul șarpelui. Iar la pag. 35, printr-un joc de cuvinte interesant, poetul face o inversare a vorbelor lui Iisus pe cruce, care îi spune Sf. Ap. Ioan „Fiule, iat-o pe mama ta!”. Poetul ne spune, prin vocea mamei: „Fiule, iată, tatăl tău!” Poezia se încheie cu niște versuri puperbe: „Mi-am deschis braţele

pentru îmbrăţișare

iar umbra mea

a desenat

pe pământ

întâia

cruce.” (Iată o măiastră și subtilă schițare a absenței absenței!)

Ordinea poeziilor este și ea interesantă, mi s-a părut deloc întâmplătoare, ci cu rost, astfel încât cititorul să-și desfășoare lectura mergând pe firul roșu al căutării de sine și așezării în rosturile lumii, pe care orice om ar trebui să o parcurgă, iar poetul face aceasta prin versurile sale.

Tema morții se înfățișează și ea cu umbra ei insidioasă, dar mai mult ca intenție de scurtă durată, fiind urmată mereu de readucerea la viață, fie printr-un glas apărut în vis, care îi șoptește: „Ai de ţesut o viaţă, o lume, o poveste.”, fie de parfumul unei flori „care se tălmăcește Floarea vieții”, parfum ce îl trezește din visul în care era „vânat de singurătate din toate părțile”. Tema singurătății apare și mai pregnant în partea a doua a volumului, mai cu seamă în poezia cu numărul 13: „Oamenii

sunt încă

prea departe.

Altfel,

m-ar fi auzit

în nopţile în care

am strigat

până mi-am pierdut

speranţa.”

 

Fiorul dragostei, căci da, avem și dragoste în aceste poezii, se împletește uneori cu cel al deznădejdii, alteori cu cel al speranței. Din nou visul, care este văzut și ca împlinitor al unei nădejdi ce nu își poate afla izbăvirea în realitate: „Mai lasă-mă,

îngere,

să dorm puţin,

poate se-ndură

și-mi apare în vis.”

 

Partea a doua este intitulată „Cruci și WC-uri” , un titlu ce se pare că unora le-a strânit indignarea. Mie nu, dar mărturisesc că nici nu îmi place această asociere, nu din motive de fanatism, ci pur estetice. Dar, dincolo de ce-mi place mie și ce nu, am înțeles sensul acestor două extreme între care se situează ființa umană, mai departe sau mai aproape de una dintre cele două extremități. Una dintre explicațiile titlului o regăsim în poezia „Stâlpnicii”, în care prin vorbele unui părinte-profesor ni se înfățișează perspectiva omului care cu cât e mai sus, mai aproape de cer, și mai desprins de cele omenești, cu atât e mai departe de locul acela unde trupul își varsă... mațele și neputințele.

Dar și poezia din acest capitol e cât se poate de profundă (în mod deosebit mi-au plăcut cele de la pagina 51 și 57), uneori străbătută de un zâmbet ironic și chiar autoironic, dar și de strigăte de revoltă, de neputință în fața războiului de ex. („Doamne,

fă să cadă

toate bombele

aiurea!”)

 

În poezia „Sincopă” avem de-a face cu un alt fel de fiu risipitor, dar care, spre deosebire de cel din pericopa evanghelică nu știa nici măcar unde fusese plecat și pentru cât timp. Sunbînțelegem că nu știa sau nu înțelegea nici măcar de ce.

Interesant de citit și „Confesiunile toaletei” care, biata de ea, își spală toate mizeriile cu niște lacrimi curate.

 

Asupra celei de-a treia părți nu voi insista. Este o poezie altfel, dar fără a rupe contextul. E practic o privire asupra viitorului, dar pornind din prezent, o lume care deja se arată, potențial stăpânită de Inteligența Artificială. Capitolul se intitulează I.A – R.A.I – făcând o bombinație între I.A și inițialele poetului. Am reținut poeziile: „Fișa tehnică” (pg. 80), „Confesiunile I.A” (pg. 91) și Epitaf (pg. 101). Este o poezie mai rece, cum era și normal, dar din care izvorăște cu putere un strigăt de ajutor: Ce ne facem, fraților, într-o lume artificială, fără emoții? Dar mai ales, ce se face poezia, ce se va alege de ea și de noi?

 

În sfârșit, partea a patra, care dă și titlul volumului – „Liniștea de a doua zi” –care a adunat câteva poezii de dragoste sau de nedragoste. Ori poate de „geneză amânată”, cum descoperim în versurile adunate sub acest titlu: „Să lenevim

și azi

singuri pe lume

crearea celorlalţi

să aștepte până mâine.”

 

Mai remarc o definiție originală a singurătății, la pag. 135 – vă las s-o descoperiți, precum și o întrebare legat de această singură viață urmată de viața de apoi, de veșnicia „îngerească și asexuată” (pg.148). Întrebare rămasă fără răspuns sau cu răspuns amânat: „Dar dacă s-a greșit la traducere?”

 

Ca să mă leg un pic și de formă, poezia acestui volum este una minimalistă, curățată de inutilități, fără cuvinte în plus, dar relevând esențialul, lăsând posibilitatea citiorului să pătrundă înțelesul tocmai pentru că nu se împiedică de zidul multor cuvinte.

Pentru mine, lectura a fost o reală bucurie, un festin poetic, ceea ce cred că va fi la fel și pentru ceilalți cititori. Felicitări autorului!

 

„Ia Pruncul acesta, mamă,

și aruncă-L în lume!

Ia Pruncul acesta, mamă,

și așează-mă pe mine

în locul Lui în iesle.

Dar mai întâi

dă la o parte paiele,

mamă,

și umple ieslea

cu lacrimile tale.

Căci prin potop se cuvine

să-mi încep nemurirea

cum tot prin potop

m-am născut.”

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 11 noiembrie 2024

 

* Romeo Aurelian Ilie - „Liniștea de a doua zi”, editura Charmides, 2024