„Mariaj în Do Major”

 

Sau cum s-a născut o piesă

 

Fiecare act de creație are la bază o succesiune de întâmplări, de întâlniri faste cu anumiți oameni, de confruntare cu felurite situații din viață. Așa a fost și cazul piesei „Mariaj în Do Major”, a cărei premieră a avut loc joi, 18 decembrie 2025, la Teatrul „În Culise” din București. Niciun „produs” artistic nu vine de nicăieri și nu reprezintă doar meritul unei singure persoane – creatorul – cu atât mai mult în cazul unei piese de teatru, în care actanții sunt mulți și de categorii diferite, dar care, împreună, trebuie să formeze o echipă sudată care să confere coeziune și sens actului creator.

Am fost dintotdeauna o mare iubitoare de teatru, încă de pe vremea când, copil fiind, jucam (ba chiar și regizam) în piesele pe care le prezentam la serbările școlare. În studenție, am vrut să mă înscriu la Teatrul „Podul” (despre care ulterior am aflat, de la actrița Olga Delia Mateescu, formată acolo, că a fost o pepinieră de mari actori), dar întrucât urmam o facultate (poli)tehnică, care îmi secătuia resursele intelectuale și de timp, am renunțat. M-am consolat cu statutul de spectator, de care m-am folosit la maximum, cât am putut, mai cu seamă în perioada studenției din anii 1987-1992 când, în marile teatre bucureștene am avut șansa de a vedea piese de referință din istoria dramaturgiei românești, jucate și regizate de mari artiști. De acolo și din acea perioadă cred că mi-am luat „țăcăneala” de dramaturg (deși cu sfială îndrăznesc a mă numi astfel, având în vedere „greii” categoriei).

Prin 2008 mi-a încolțit dorința de a scrie teatru. Dar nu pentru că-mi place să-l scriu (dintre toate genurile/speciile literare, e cel mai greu, mai chinuitor și mai dătător de neliniști), ci pentru că-mi doream să-mi văd jucată o piesă. Am scris proză și poezie, am publicat cărți, dar asta e altceva. Doar cine a trăit sentimentul pe care l-am trăit eu joi seară poate să înțeleagă ce înseamnă să vezi/ să auzi cum replicile pe care le-ai așternut pe hârtie în liniștea casei tale prind viață prin rostirea actorilor, transmițând stări și neliniști în sufletele mai multor spectatori deodată.

Așa că m-am apucat, chit că nu prea știam de unde să m-apuc. M-am gândit că cea mai bună școală e lectura pieselor marilor dramaturgi. N-aveam răbdare să citesc mult teatru (Cine are? Lectura dramaturgică e plictisitoare), totuși m-am străduit și l-am citit pe Cehov, dramaturgul care îmi e cel mai aproape de suflet. Apoi am scris și am scris, motivată și de cele câteva (puține) concursuri de dramaturgie de la noi din țară. Am ascultat sfaturile celor binevoitori (puțini și ei) care mi-au citit piesele, am băgat la cap criticile constructive (uneori mi s-a spus: „Ai grijă că teatrul nu-i proză! Replicile trebuie să fie scurte și firești! Rostește-o pe fiecare cu voce tare și vezi dacă ție, ca spectator, ți-ar spune ceva!”). Am trimis la concursuri și, cu ușoară uimire, am constatat că piesele mele se situau adeseori pe locuri fruntașe. Dar după premii și festivitatea de premiere, eventual și o publicare în vreo antologie de concurs, lucrurile se opreau acolo.

Aici vreau să fac o paranteză: Lumea teatrului țipă și se vaită că nu există dramaturgie contemporană, dar acei puțini care o scriu nu sunt maxim încurajați, cu rare excepții. În plus, ceea ce vedem adeseori pe scenele din țară mai degrabă confirmă ideea că nu există dramaturgie contemporană (deși există câțiva, printre prietenii scriitori, ale căror piese ar merita jucate și rejucate). Dar, ca de altfel și în alte domenii, degradarea a pătruns și în lumea teatrului.

Revin. Piesa de care facem vorbire am scris-o prin 2015 și avea pe atunci numele „Dirijorul”. O scrisesem special pentru un concurs de dramaturgie cu două personaje. La acel concurs n-a obținut nicio distincție, dar la un altul, ulterior, a fost evidențiată, iar în 2023 chiar jucată ca spectacol lectură la Teatrul „Vasile Alecsandri”, din Iași, sub numele „Simfonia Minciunii fără sfârșit”. Aceasta, față de piesa inițială, fusese completată astfel încât să devină din teatru scurt, ceva mai lung, pretabil la o piesă de peste o oră. Și asta s-a datorat regizorului Vasile Toma, cu care am avut una dintre acele întâlniri mirabile în 2022, într-o excursie organizată de Uniunea Ucrainenilor din România. M-am trezit invitată acolo de cantautorul și poetul Traian Chiricuță, și chiar mă întrebam ce caut eu acolo. Acum am aflat ce-am căutat, trebuia să-l întâlnesc pe Vasile. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că este actor și regizor, jucase și regizase în mari teatre bucureștene, că acum se ocupă mai mult de teatrul independent; mai cu teamă, i-am zis că măzgălesc și eu câte ceva, m-a rugat să-i trimit, și prima piesă care mi-a picat la tastatură a fost „Dirijorul”. A citit-o, i-a văzut potențialul, dar mi-a spus că e prea scurtă, să mai adaug una-două scene. Mi-a picat cerul în cap (nu scriu la comandă), dar m-am înverșunat și am scris-o (cu mâna pe inimă spun că n-aș mai fi umblat la piesa aia și n-aș mai fi dezvoltat-o, dacă nu mi-o cerea el. Dar nu voiam să-l dezamăgesc, era primul regizor care mă lua în seamă. Plus că îmi trimisese filmarea unei piese regizate de el – „Comedie de modă veche” de Arbuzov, și îmi plăcuse maxim, altfel poate nu l-aș fi luat eu în seamă pe el.) Ulterior, a încercat să facă piesa cu diverși actori, care mai de care mai ocupați. Uneia dintre actrițe îi datorez faptul că a cerut mai multă „substanță”, astfel că am adăugat cele două monoloage (preluate din prozele mele scurte: „Când Dumnezeu era impiegat” și „Balerina”) care dau greutate piesei. Iar celor doi protagoniști – Magda Băcescu și Ștefan R. Apostol – le datorez faptul că și-au dorit să joace în piesă și astfel, împreună cu regizorul Vasile Toma, au adus la viață, la stadiul de produs finit, piesa care își aștepta actorii. Acestora li s-au alăturat (fericită asociere!) scenograful Valeriu Panait și designerul Marian Stăiculescu. Tuturor le adresez mulțumiri pentru munca și talentul pe care l-au pus în fiecare detaliu, astfel încât premiera piesei „Mariaj în Do Major” (așa cum a rămas titlul final, după mai multe căutări) să fie un succes. Nu voi face o cronică, întrucât, eu fiind autorul, aș putea fi subiectivă. În schimb, dramaturgul Constantin Venerus Popa a scris o cronică laudativă chiar de a doua zi după premieră, fapt pentru care îi sunt/ suntem recunoscători.

Calde mulțumiri și recunoștință adresez și domnului director al teatrului, Adam Q. S. David, regizor la rândul său. Nicio piesă nu poate fi jucată, dacă nu există un teatru și cineva avizat care s-o gireze.

Nu în ultimul rând, aș vrea să adaug prețuirea și mulțumirile mele pentru publicul care a ales să ne fie aproape, pentru impresiile „livrate” la cald, chiar după premieră, în foaierul teatrului, atât de primitor și gătit de sărbătoare.

Dintre cei apropiați mie, nu pot să nu-i amintesc pe cei care au ales ca, după o zi obositoare de muncă, să se înhame la traficul infernal al Bucureștiului de la acea oră, pentru a veni să-mi fie alături într-un astfel de moment important: sora mea, Alina Carmen, prietena poetă Vali Șerban (venită de la Slobozia), fosta colegă de bancă din liceu, Tatiana, mai vechea prietenă, Gabi, cu toată gașca ei de alți șapte prieteni și rude, fostul meu coleg de școală generală, Nelu (care a fost chiar o supriză, întrucât nu mă așteptam). Au fost și alți oameni dragi pe care i-am întâlnit acolo, cunoștințe comune ale mele și ale actorilor sau regizorului, scriitori sau din alte categorii profesionale, astfel încât m-am simțit ca într-o familie.

Pentru toate momentele frumoase, încărcate de emoție, de bucurie, pentru aplauze, flori, zâmbete sau doar simpla prezență, mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte! Mulțumesc, de asemenea, celor care au transmis gândurile și felicitările lor, pe facebook, chiar dacă nu s-au putut afla, fizic, în sală.

Închei cu îndemnul de a veni/ reveni la Teatrul „În Culise” și pentru alte piese care se joacă acolo și bineînțeles la următoarea reprezentație a „Mariajului...” care va avea loc tot acolo, în data de 24 Ianuarie 2026.

Scriam, prin 2013, o poezie care începe așa: „Sunt zile când viaţa-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.” Dragi spectatori, nu lăsați sălile de teatru goale, ele au fost create pentru voi! Chiar dacă teatrul ne poartă într-o lume iluzorie, el e despre fiecare dintre noi, iar prin teatru, și viețile noastre devin ceva mai luminoase.  

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 20/21 decembrie 2025