„Până la capăt” și dincolo*

 

Impresii din fotoliul de cititor

 

 

„Să scrii ca și când ai vrea să pui balsam pe rănile lumii, să cauți frumosul chiar și acolo unde mulți cred că nu mai există” – este crezul artistic al unui scriitor care face exact ceea ce spune. Este impresia pe care mi-a lăsat-o, un fel de concluzie finală care m-a însoțit după ce am încheiat romanul de peste 300 de pagini scris de Marian Apostol, pe care l-a construit măiestrit, dozând „balsamul” cu precizie inginerească.

Folosindu-se de pretextul unei povești de dragoste - universale, aș zice -  în care cei doi, deși se iubesc, nu se înțeleg, aflându-se în imposibilitatea de a-și alinia intențiile către un scop comun armonios, autorul plasează povestea într-un context ce reușește să o scoată din banalitate. Astfel, cei doi se despart, pentru a se reîntâlni la capătul unor călătorii obositoare dar benefice, pe renumitul El Camino, pornind, fără a ști unul de altul, din puncte diferite, și întâlnindu-se în același loc, unul cu profundă semnificație, la umbra rămasă pe zidul unei alte așteptări din alte vremuri.

Autorul însuși este un experimentat „caminard”, experiență care i-a folosit din plin la reperele geografice și istorice ale descrierii traseului, dar fără a plictisi cititorul, presărate, cu rost, pe alocuri, atât cât scrierea să pară veridică. Dar nu acesta este esențialul, romanul nu se înfățișează ca un jurnal de călătorie, ci mai degrabă ca o paralelă interesantă și palpitantă între drumul-drum, străbătut cu piciorul, și călătoria interioară către sine a fiecăruia dintre participanți. Aceștia, mulți și diferiți, de vârste, sexe, culturi, religii și naționalități diverse, sunt aduși la numitorul comun tocmai prin umanitatea lor, prin intenția de a se afla fiecare pe sine, deși motivele începerii drumului erau și ele cât se poate de diferite.

Prin întâlnirile de mai scurtă sau mai lungă durată a acestora pe traseu, autorul subliniază frumosul din oameni, arătând o față a lumii care ar trebui să fie normalitatea, aceea în care peregrinii se sprijină reciproc, sunt amabili unii cu alții, dar totodată fiecare își are propriul său drum pe care, până la urmă, merge singur. Ideea de bază care m-a fascinat citind romanul acesta este aceea că El Camino ar trebui privit ca un fel de viață, la scară mică. Ceea ce se petrece pe Camino, unde pretextul este de a parcurge drumul făcut de Sfântul Iacob, se întâmplă și în viețile oamenilor: întâlniri care lasă urme benefice, urmate de despărțiri , atunci când drumurile nu mai coincid, uneori de reîntâlniri aducătoare de bucurie, gânduri, impresii, vorbe sau chiar tăceri.

Deosebirea dintre Camino și viața de toate zilele este aceea că, în primul caz, nu avem de-a face cu dependențe nesănătoase între oameni, cu „agățări” inutile ale unora de existența celuilalt/ celorlalți, cu reproșuri și încrâncenări, ori alte comportamente aducătoare de umbre, iar nu de lumină. Tocmai de aceea, experiența parcurgerii acestui drum ar trebui să fie benefică protagoniștilor (ceea ce se și întâmplă, de altfel), făcându-i să înțeleagă unde anume greșesc sau au greșit în viața lor, aducând înțelegerea vindecătoare.

Scrierea abundă în considerații de ordin psihologic, de sugestii de vindecare și exprimă clar faptul că nu poți fi bine într-o relație, câtă vreme nu ești bine cu tine și că relația nu are sorți de izbândă „până la capăt”, dacă intri în ea nevindecat (de traume, de așteptări, de iluzii, de programe mentale greșite etc.).

Firul roșu care străbate romanul este credința în Dumnezeu, ideea că nu poti străbate drumul/ Drumul, oricare ar fi el, fără ajutorul Acestuia. Oamenii se roagă, fie în parcursul lor, atunci când dau de greu, fie când întâlnesc o cruce sau o biserică, având conștiința că Dumnezeu se află în toată frumusețea și diversitatea acestei lumi. Uneori, dacă ai privirea deschisă, El ți se poate înfățișa sub forma unui străin care te întâmpină în ușa unui hostel după o zi grea în care ai străbătut pe jos zeci de kilometri, întinzându-ți două mere.

Pe alocuri, suntem extrași din proză prin intermediul poeziilor lui Costel Stancu (strălucită alegere!), prieten al autorului și tovarăș fidel de Camino.

Cititorului i se oferă și o mică porție de fantastic, prin introducerea a două personaje, unul uman, altul canin, protagoniști ai unei scene ce s-ar fi putut transforma într-una de groază, dacă autorul s-ar fi abătut de la crezul său artistic, prin care vrea să arate doar partea bună, frumoasă, luminoasă. Prin scena respectivă ni se sugerează conștientizarea răului din lume, dar se induce în plan subtil ideea că acesta este, în cele din urmă, învins, dacă lumina din oameni e mai puternică decât întunericul, fapt ce, desigur, se poate petrece numai cu ajutorul divin.

Romanul, deși încărcat cu reflecții filosofice, religioase și psihologice, se citește foarte ușor, întrucât partea de aventură este măiestrit îmbinată cu acestea. De aceea, cred că s-ar preta foarte bine la un scenariu de film, unul pe care m-aș bucura să-l văd.

Această carte nu e una pe care s-o uiți ușor, ba chiar te îndeamnă la reflecții asupra propriei ființe și a propriului drum interior către sine și apoi către ceilalți. Drept care ar merita să aibă cât mai mulți cititori, cititori pe care îi merită și care o merită. Felicitări autorului!

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 15 aprilie 2025

 

* Marian Apostol – „Până la capăt”, roman, Editura „Hoffman”, 2024

Călătorind prin Muntenegru

 

Muntenegru, Serbia, Croația, 15-21 septembrie 2024

 

 

Ziua I, duminică, 15 septembrie 2024 („De la noi, la Cladova”)

 

Dis de dimineață, la ora 5:30, ne îmbarcăm, în București, din parcarea Muzeului CFR, în autocarul cu număr de Prahova, cu care vom parcurge traseul nostru timp de 7 zile prin Muntenegru (în principal), dar și Serbia (prin care treci, vrând-nevrând) și Croația (numai Dubrovnik).

Foială, lume agitată, ceva neînțelegeri cu locurile (în astfel de situații, dacă ești ceva mai relaxat, poți studia rasa umană în toată splendoarea ei, unii – deși la vârsta deplinei maturități, aflați încă la grădiniță, alții ceva mai vindecați de râzgâielile copilăriei, iar alții, dimpotrivă, cu traumele la vedere, că doar n-o să le lași la graniță, ca pe niște căței abandonați). Ghidul nostru – doamna Gabriela – un fel de doamna educatoare, și șoferul Mugur, în mâinile cărora ne punem viața, la propriu, se străduiesc să ne asigure că totul este și va fi în regulă. În fine, ne mai liniștim, dar nu pentru multă vreme, căci oprim la Craiova, de unde luăm alți companioni, parcă și mai alintați, zici că nici măcar la grădi n-au fost; o doamnă bate din picior și se proțăpește în două, pretinzând „locul ei”. Un domn cu ceva mai multă înțelepciune ia inițiativa și se ridică, răsuflăm cu toții ușurați, altfel, la cât de hotărâtă era cucoana, riscam să vedem Muntenegru pe Youtube din benzinăria craioveană.

Gabriela puncteză esențialul în locurile prin care trecem, dându-ne informații noi, sau împrospătându-le pe cele știute deja. Trecem prin Filiași, localitate asupra căreia, timp de 400 de ani, și-a pus o puternică amprentă familia boierilor Filișanu. Aici, în anul 1906, ultimul descendent al neamului de boieri, Dimitrie, a construit un superb edificiu, cunoscut sub numele de „Capela Filișanului”. Această familie s-a preocupat și de domeniul social al vieții locuitorilor, construind un spital (Spitalul Filișenilor) și două cișmele de apă. În 1935, învățătorul Nicolae Mitea construiește aici Biblioteca Poporului, actualmente Biblioteca Orășenească „Anton Pann”. Trecem apoi prin Strehaia și Drobeta Turnu Severin, mergem în dreapta Dunării (Istros – în mitologia greacă), fluviul pe care Napoleon îl numea „regele fluviilor”, al doilea cel mai lung fluviu din Europa, după Volga.  Punctăm hidrocentrala Porțile de fier I (având în aval Porțile de fier II), cea mai mare hidrocentrală de pe Dunăre, exploatată în parteneriat cu Serbia. Admirăm munții Almajului apoi „ne vămuim”.

Și iată-ne ajunși la Kladovo, localitatea de graniță cu Serbia.

Aici, nu se poate să nu-mi amintesc superba nuvelă a lui Gala Galaction („De la noi, la Cladova”), privind spre apele calme ale Dunării, dar imaginându-mi-le ca pe cele învolburate din text, întunecate și adânci, stârnind în Popa Tonea întrebarea „Ce-ar fi...” N-am timp prea mult de relflecție, căci ne îndreptăm vijelios către masă. Intrăm într-o tavernă (nu renumita „Taverna Sârbului”), unde un chelner frumușel care vorbea românește ne ia la rost pe limba noastră, aranjându-ne militărește. Oricum, nu poate fi ușor să hrănești 50 de nehaliți! Mâncarea e bună, porțiile generoase și se acceptă plata și în lei.

Serbia este una din cele șase țări ale fostei Republici Iugoslave, condusă cu mână de fier de mareșalul Iosip Broz Tito, cel care – vorbește lumea – ar fi avut curajul să sfideze autoritatea sovietică. Dar viața se mai răzbună și ea cum poate, tot gura lumii bârfește că a treia soție a lui, Ivanca, lângă care se află înmormântat, ar fi avut ca amant un general rus. C’est la vie! Toate trec și deșertăciuni sunt toate. L-o fi consolat muntele de flori pe care le-au adus oamenii la înmormântarea sa.

În Kladovo există un castru roman (Diana), considerat cel mai important și mare fort militar din Moesia superioară, construit în anii 100-101 d. H. , în perioada când împăratul Traian a pregătit războaiele cu Dacia.

Ajungem în orașul Niș, din Serbia, unde s-a născut Împăratul Constantin cel Mare, în anul 274. Este al treilea ca mărime din țară, după Belgrad și Novi Sad (Voivodina), un oraș universitar, cu 13 facultăți și cca 30.000 de studenți. Numele original este Naissos – Orașul nimfelor. Nu văzurăm nimfe pe-acolo, dar am vizitat City Park, care conține ruinele unei cetăți (bastion turcesc) ce a fost cucerită de prințul Mihailo Obrenovici, considerat un mare reformator și cel mai iluminat conducător al Serbiei, căruia i s-a ridicat și un monument în acest parc. Ne-am plimbat puțin prin parcul stropit de ploaie, apoi ne-am dus la cazare, în Hotelul „Cristal Ice”. Vasăzică, din ploaie, am dat-o de-a dreptul în gheață (ice).

Mâine vom părăsi Niș, pentru a merge la Budva, în Muntenegru.

 

Ziua a II-a, luni, 16 septembrie 2024 (De la Niș, la Budva)

 

Plecăm de dimineață, din Niș (Serbia) spre Muntenegru, unde vom ajunge seara în Budva, principalul oraș turistic al țării, înființat de greci în secolul al IV-lea Î.H. și fortificat apoi în Evul Mediu. Riviera Budva se întinde pe aproape 21 Km, de la Trsteno, la Buljarica, având 17 plaje de împrejmuiesc stațiunea de la Marea Adriatică.

Mergem mult, pe drumuri bune, străbătând niște lanțuri muntoase ce se arată privirii în toată splendoarea, ba împădurite, ba stânci de-ți taie respirația, ascultând între timp explicațiile Gabrielei. Istoria Muntenegrului a fost una frământată, stăpânirile succedându-se pe rând: ba otomane, ba austriece, ba venețiene. Fiecare popor și-a lăsat amprenta asupra țării Muntenegrului, nereușind, în schimb, să șteargă amprenta personală și caracteristicile identitare muntenegrene.

Muntenegru (și ea una din țările din fosta Iugoslavie), având capitala în Podgorița, aparține Mediteranei meridionale și Europei de Sud-Est. Limba oficială este sârba, dar și muntenegreana, iar în sudul țării întâlnim și albaneza, dată fiind prezența multor albanezi în această zonă. La fel ca în Serbia, religia majoritară este cea ortodoxă de rit vechi (spre deosebire de Slovenia și Croația, unde majoritari sunt catolicii), dar întâlnim și un anumit procent de musulmani (cu preponderență albanezi). Suprafața este de 14.800 Km² (din care 73 Km de plaje), iar populația de aproximativ 650.000 de locuitori.

Singurul rege al Muntenegrului a fost Nikola I, supranumit și „socrul Europei”, întrucât avea 12 copii (9 fete și 3 băieți). Una dintre fiicele sale a fost căsătorită cu Vittorio Emanuelle, fostul rege al Italiei. Aflăm informații despre Petar al II-lea Petrović-Njegoš, un prinț-episcop ortodox sârb, episcop al Muntenegrului și unul dintre cei mai mari poeți și filozofi sârbi. Opera sa literară este foarte apreciată în Muntenegru. Acesta a fost și canonizat de Mitrolopia Muntenegrului și Litoralului și introdus în rândul sfinților sub numele de Sfântul Mitropolit Petar Drugi Lovćenski Tajnovidac, sărbătorit la 19 mai.

Am traversat Munții Durmitor, un masiv limitat de canionul râului Tara, la Nord, canionul râului Piva, la Vest și canionul râului Komarnica, la Sud, munți care au dat și numele parcului național omonim. Vizitarea Muntenegrului merită și numai pentru peisajele sale de o frumusețe aproape ireală, care îți taie respirația. Totuși, n-aș sfătui șoferii neexperimentați să se aventureze la volan pe un asemenea traseu. Al nostru, din fericire, a fost cât se poate de profesionist, fapt care ne-a conferit mult confort.

Muntenegru, această „Elveție neatinsă” cum a numit-o cândva un jurnalist german, după un sejur în Kolasin, stațiunea preferată, în secolul XIX, de regele Nikola, pentru vânătoare, e preferat și de schiori și de amatorii de sporturi extreme.

Ajunși la Budva, facem un tur al orașului, în noapte, apoi ne cazăm în splendidul complex „Slovenska Plaza”, cu multă vegetație, fântâni arteziene și spații largi, prin care eu mă rătăceam de fiecare dată, spre încântarea surorii mele, bucuroasă că a aflat una mai rătăcită decât ea.

Ziua a III-a, marți, 17 septembrie 2024 (Budva, Cetinje, mănăstirea Ostrog)

 

O zi plină, dedicată descoperirii altor frumuseți din Muntenegru. Oricât ar fi construit mâna omului, nimic nu pare mai spectaculos decât ceea ce a construit Mâna lui Dumnezeu, adică frumusețile naturale care în Muntenegru au un aer de sălbăticie, de ancestral, de neatins,  de viață departe de ochii lumii.

În Cetinje, capitala istorică a țării (unde se află și reședința oficială a președintelui muntenegrean), însoțiți și de ghidul local Dragana, ne plimbăm prin zona de promenadă a orașului, cu opriri din loc în loc, unde aflăm episoade scurte din istoria zbuciumată a țării. Martori muți: mormântul lui Danilo Petrovici (există și Danilovgrad, localitatea primului episcop al Muntenegrului), fântâna, biserica Cipur și Palatul regelui Nikola, acum muzeu, rege ai cărui urmași au donat averea poporului muntenegrean.

Dragana e foarte cunoscută aici, se salută cu lume peste tot, iar cel mai impresionant moment a fost când un șofer a oprit mașina în mijlocul drumului și a coborât să se îmbrățișeze cu ea. Oamenii sunt amabili, deschiși.

Momentul culminant al zilei l-a constituit excursia la Mănăstirea Ostrog, important loc de pelerinaj pentru locuitorii peninsulei Balcanice. Aceasta a fost înființată de Sfântul Vasile de Ostrog (n. 1610), la ale cărui moaște șiruri imense de oameni își așteaptă în liniște rândul pentru a se închina. Făcuserăm rugăciuni și cruci (care fățiș, care cu limba-n gură) și dinainte de a ajunge (vii!) până acolo, pe drumul care urcă la cota 2000, cu serpentine cum n-am văzut nicăieri, nici către meteorele grecești, un drum atât de îngust și cu pantă atât de mare și curbe atât de strânse, încât autocarele nu pot urca, astfel încât am fost transportați cu niște microbuze, chiar și acelea fiind nevoite să ia curbele din mai multe mișcări, nu din prima. Mănăstirea este așezată pe o stâncă aproape verticală a muntelui Ostrog, la o altitudine de 2.000 de metri, într-un ținut stâncos, între orașele Danilovgrad și Niksic. Sfântul Vasile de Ostrog este considerat făcător de minuni, la racla cu moaștele sale venind să se închine atât creștini ortodocși, cât și catolici, dar și (surprinzător!) musulmani. Din gura peșterii unde se află racla, o minunată priveliște se arată privitorilor.

Vrând-nevrând, facem și drumul înapoi, care, la coborâre, mi se pare și mai fioros decât la urcare, și revenim, târziu, în complexul din Budva de unde, în ziua următoare, vom pleca spre Dubrovnik, mergând de-a lungul Fiordului Kotor.

Ziua a IV-a, miercuri, 18 septembrie 2024 (Fiordul Kotor, Dubrovnik)

 

În drum spre Dubrovnik (Croația), călătorim de-a lungul Fiordului Kotor (Muntenegru), care ne dă... fiori de atâta frumusețe. Această minune a naturii face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Are 6 golfuri și 78 Km².  De-a lungul timpului, s-a aflat sub control venețian, de altfel mai este numit și „Veneția Muntenegrului”, dar și francez și austro-ungar. Urmele venețienilor se văd chiar și în Dubrovnik – orașul vechi, fiind vizibile în structura clădirilor și bisericilor.

Unul dintre orășelele pitorești ale golfului este Perast, despre care Gabriela ne-a spus că este (sau era) considerat paradisul poeților și pictorilor. Aici se întâlnește arhitectură barocă, precum și o serie de palate care au fost transformate în hoteluri de 5-7 stele. Sunt și două mici insule, una funcționează ca cimitir, unde se află mormintele venețienilor, alta găzduiește biserica „Fecioara de pe stâncă”, devenită muzeu cu obiecte ceramice dar și din argint și aur. Un obicei al marinarilor care ajungeau la această biserică era acela de a dona argint. Această biserică-muzeu este foarte vizitată, multe bărci se îndreptau în direcția aceea, chiar și atunci când treceam noi, admirând peisajul din autocar. În Kotor, am văzut Catedrala Catolică Sfântul Trifon, ridicată în secolul al V-lea, dedicată patronului orașului, precum și biserica ortodoxă „Sfântul Luca” (fostă catolică, dar venețienii au oferit-o cadou Muntenegrului).

Vama dintre Muntenegru și Croația am trecut-o greu (nu știu dacă așa se întâmplă de fiecare dată sau a fost un caz special), după o așteptare în rândul de mașini de vreo 3-4 ore. Câțiva temerari am preferat să facem drumul pe jos până la o benzinărie (nu de benzină aveam nevoie, se înțelege), apoi întors până la autocar, plimbare care – mie, cel puțin – mi-a prins bine, pe lângă statul degeaba pe scaunul mașinii.

Ajunși în Dubrovnik, abordăm orașul vechi pe la una din cele trei intrări. Orașul este considerat Perla Adriaticii, înscris în patrimoniul UNESCO și a fost ales ca platou de filmare pentru „Urzeala Tronurilor”. Nu știu ce se urzește prin filmul acela, că n-am văzut, dar spun ce am admirat noi (din exterior) în orașul acesta cu parfum nobiliar vechi, ca într-o nostalgică întoarcere în timp: Un muzeu al marinei (fost palat al familiei Gregonino, sec. XVIII, cu blazonul familiei), turnul cu ceas, o farmacie din secolul XIV și chiar un muzeu al pisicilor (aici, intrarea era numai 1 euro și se menționa că, din sumele strânse, sunt hrănite pisicile orașului). Statuia unui poet, fântâna unde se adunau servitoarele să-și bârfească stăpânele, oferind apoi știri „pe surse” ziarului Karampana, fostul Teatru de Operă, clădire transformată în Hotel, unde a locuit și Napoleon, Palatul Rectorului și Palatul Sponza, o impresionantă basilică barocă finanțată de Richard, Inimă de Leu (naufragiat pe aici cândva) – toate acestea și altele pe care le voi fi uitat - au avut darul să mă arunce departe, în timp, să pună o amprentă aparte pe amintirea acestei călătorii.

După atâta călătorie în timp, am revenit în zilele noastre, căci foamea își făcea simțită prezența, și am poposit la o terasă elegantă (și scumpă!) unde m-am înfruptat cu niște fructe de mare.

Și ne-am întors din nou în Budva, pentru care vom avea mai mult timp în ziua următoare.

Ziua a V-a, joi, 19 septembrie 2024 (Mănăstirea Razevici, Budva, Lacul Skadar)

Mănăstirea ortodoxă Razevici (Muntenegru) își leagă istoria de clanul Pastrovic, fiind una dintre cele patru mănăstiri ale regiunii Pastrovici. Mănăstirea se află sub protecția statului și sub protecția UNESCO. Aflăm că, în vechime, aici erau aleși prinții domnitori, ultimul dintre aceștia fiind Stefan Stiljanovic, cunoscut în popor ca Sfântul Ștefan, ale cărui moaște se află în Catedrala din Belgrad. Mănăstirea are în componență trei biserici, cu hramurile: Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Arhidiacon Ștefan și Sfânta Treime. Vizităm, admirăm, intrăm pentru închinare, apoi ne pregătim de turul orașului Budva.

Budva este cel mai vechi oraș al Muntenergului, menționat încă din secolul IV Î. H (au fost descoperite relicve din sec. I î. H) și cel mai important oraș turistic muntenegrean.

Orașul este împărțit pe 3 zone, pe care le vizităm, pe rând: sectorul poeților (asta-mi place!) reprezentat prin litera grecească Π (pi), sectorul bisericilor și cel al iahturilor.

Gabriela ne spune că e locul cu cel mai mare procent de milionari din Europa, majoritatea ruși și ucraineni. Nu i-am văzut, nu i-am auzit, fiecare cu lumea lui. Eu aparțin cel mult de zona poeților, nu de cea a iahturilor.

În schimb, ca să ne dăm în bărci, câțiva dintre noi am ales, în particular, o plimbare cu vaporașul pe lacul Skadar (cel mai mare lac din Balcani, cu cea mai mare rezervație ornitologică), unde ne-am bucurat de faună și vegetație oarecum asemănătoarei Deltei Dunării, un nufăr curajos încercând chiar să înflorească galben, înveselind cerul noros ce amenința cu ploaie.

Seara, având program de voie, împreună cu Alina, am mers să vedem și noi tot complexul, cu parcurile lui, dar mai ales să ne plimbăm pe malul Adriaticii (aflată la o azvârlitură de băț), în care vreo doi temerari se încumetaseră să înoate.

Ziua a VI-a/ a VII-a, 20/ 21 septembrie 2024 (Canionul Tara, Belgrad, București)

Părăsim maiestuoasele tărâmuri ale Muntenegrului și ne îndreptăm către spectaculosul canion Tara, unul dintre cele mai lungi defilee din Europa și cel mai adânc. Imaginile sunt de vis, dar și puțin dătătoare de vertij, când privești de sus, de pe podul care traversează canionul.

Suntem invitați la tiroliană, două tinere îmi spun că vor să meargă, dacă merg și eu, le dezamăgesc („Poate al’dată!”) și, după ce ne plimbăm și ne pozăm, luăm masa în acest loc greu de uitat.

La Belgrad ajunsem seara, târziu și, a doua zi, ne dăm întâlnire cu ghidul local – Luminița – al cărei tată a fost român, scriitor și director de teatru în Serbia. Mihai Avramescu se numea (întrebată de cineva dacă avea legătură cu familia poetului Lucian Avramescu, Luminița a negat, spunând că e doar coincidență de nume. Domnul Avramescu a scris și un scenariu, după care s-a realizat filmul „Tinerețe frântă”).

Vizităm împreună cetatea Kalemegdanului, practic Belgradul vechi, cel nou arătându-se ochilor noștri „în vale”. Cetatea Kalemegdan a fost construită de austrieci, însă numită de turci, numele acesteia simbolizând, în turcă „cetatea luptelor” fiindcă, într-adevăr, aici s-au purtat multe lupte, fapt confirmat și de muzeul militar în aer liber, cu a sa expoziție de obuziere și tunuri. Cetatea are 9 porți duble, fiecare având poartă interioară și exterioară, este foarte solidă și bine păstrată.  

Parcul Kalemegdan și cetatea se întind pe 25 de hectare, unde putem găsi mai multe galerii de artă, un planetariu, grădină zoologică, 2 biserici (Luminița subliniază faptul că, pentru a vizita tot acest ansamblu, ar cam fi nevoie de o zi întreagă).

Intrăm pe poarta Instanbul a cetății a cărei hartă are formă semistelară, este așezată pe malul râului Sava și al fluviului Dunărea, fiind împărțită în 7 zone. Structura porților (toate fiind originale, din lemn fiert, cu armătură de fier și cui de fier) mai păstrează încă urme de ghiulele. În vârful turnului cu ceas se află și un observator, de bună seamă foarte util la vremea lui.

În cetate s-a păstrat și o fortificație mai veche decât Kalemegdanul, construită în secolul XV de primul domnitor al Belgradului – Stefan Lazerevici.

Privim de sus înfățișarea diferită a Belgradului Nou (Novi Belgrad), cu spații largi, față de cel vechi, construit pe coline, cu străzi înguste, a cărui construcție a început abia după Al Doilea Război Mondial. Legătura dintre vechi și nou se face prin cele 7 poduri, peste râul Sava și fluviul Dunărea.

Luminița vorbește (românește, cu accent slav) cu amărăciune despre intenția de a face dintr-un cartier al Belgradului un fel de „Dubai”, cât și despre clădirea cu antenă, bombardată în timpul bombardamentului NATO.

Apoi schimbă registrul și ne spune amuzată și spre amuzamentul tuturor povestea lui Viktor (pe care o auzisem și de la Gabriela, dar acum aveam ocazia să-l și vedem), o sculptură (înaltă de 14 metri) a lui Ivan Mestrovici (cel care este și autorul statuii ecvestre a regelui Carol I, ridicată la București). Viktor e un simbol al libertății – din câte am înțeles – ține în mână un porumbel, dar și o sabie cu vârful în jos (semn al încetării ostilităților); după oarece considerații de ordin anatomic legate de fizicul gol-goluț al lui Viktor (musculos din spate, ceva cam dezamăgitor din față, zic doamnele, eu nu mă pronunț), Luminița adaugă cu ochii sticlind de ironie: „Interesant e cum a fost așezată această statuie: cu spatele spre Turcia și cu fața spre Austria”. O palidă răzbunare artistică – aș zice – față de cotropirile otomane și austriece din trecut.

Drumul înapoi spre casă (București) îl parcurgem de data aceasta pe malul celălalt al Dunării, străbătând Defileul (Cazanele Mari și Cazanele Mici), având ocazia să privim și din alt unghi, așadar, statuia lui Decebal și Mănăstirea Mraconia, de strajă apelor.

Desigur, ar mai fi fost multe de spus, cum multe ar mai fi fost de văzut, dar cât poți cuprinde cu mintea și privirea în doar șapte zile din frumusețea, istoria și măreția acestei lumi? M-am întors cu sentimentul că măcar o parte esențială din ceea ce se cheamă Muntenegru, dar și ceva din Serbia și Croația, am văzut, am simțit și m-a bucurat.

Recunoștință ghidei noastre, Gabriela, ghizilor locali și șoferilor care au avut grijă ca experiența noastră să fie una cât se poate de frumoasă!

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 05 -10 octombrie 2024