Mersul acela cu pași târăgănați, prin centrul capitalei unde nu te vede nimeni, unde nu exiști, unde poți fuma liniștit pe o stradă mai dosnică, cu ochii ațintiți pe clădirea Electrica; să se facă lumină!
să fii tu, dar să-ți fie milă de alții, de toți cei de dinainte pe care nu-i știi, să simți cum durerea lor trece prin tine, nu fără urme, cum face sângele să țâșnească lăsând împunsături mai ascuțite decât cele de baionetă;
să simți răul în toți porii, dar să continui să te prefaci, că n-a fost niciun război, că nici nu va fi, că lumea a dormit dintotdeauna pe un pat de flori, să zicem lăcrămioare, florile tale preferate;
apoi să-nțelegi că, de fapt, lumea a dormit pe un pat de lacrimi...
Doi pași la stânga, doi la dreapta, înfășurată-n blană ca o Karenină second-hand, în frigurile lui februarie zisă și luna iubirii.
Bulshit!
Ți-ai ars degetele, ți-ai ars iluzia, ai crezut că e el, n-a fost.
Bulshit again!
Aruncă chiștocul în scrumiera mașinii, nu pe jos – ești femeie civilizată, deși îți vine să-l strivești sub tălpi odată cu toate iluziile spulberate.
Te credeai deșteaptă, puternică, Și mai cum? Frumoasă – aha! (asta a fost acum o mie de ani).
Urci în mașină, nu te mai privești în oglinda retrovizoare, arunci doar o privire fugară, vezi poarta mică din fier forjat în toată încremenirea ei de poartă prin care nu iese nimeni.
În fine, dai semnalul de plecare, apoi îți apare iluzia în carne și oase, nu mai e doar un fum, un gând, o dorință, e un vis cu mască; îi zici șoferului să-i dea un claxon s-o dea la o parte, să nu calci pe ea ca pe o iluzie oarecare, merită o soartă mai bună decât să sfârșească banal călcată de-un opel corsa și ăla roșu unde mai pui, apoi îți vezi de drum, de neastămpărul plecărilor și-atât.
Te întrebi doar atât: ce lași în urmă, ce mare nimic va mai fi și amintirea ta în vreo inimă care n-a bătut la fel.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 02 februarie 2022
