Cutia de lemn

Autor: ANDREEA IRINA LAZĂR

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi" (2013)

O lacrimă mi s-a prelins pe obraz şi a udat hârtia îngalbenită de trecerea a zeci de ani. Abia se mai distingeau cuvintele scrise cu greutate de o mână tremurândă, o mână pe care am ţinut-o de atâtea ori, o mână pe care am iubit-o şi respectat-o, o mână jalnică ce reprezenta doar umbra a ceea ce a fost cândva. Lacrimile continuau să curgă provocate de tristeţea şi regretul ce mă copleşeau treptat. Mă simţeam vinovată pentru ignoranţa mea, pentru suferinţa pe care i-am provocat-o bunicii prin atitudinea mea sfidătoare. Stăteam în casa ei şi aşteptam să vină să o îmbrăţişez, să-i cer iertare şi să-i mărturisesc descoperirea făcută ca să scap oarecum de vinovăţie. Ajunsesem să stau în acea camera rece şi veche cu o cutie din lemn în braţe doar din cauza unor accidente bizare.

Era ziua de Crăciun, cea mai iubită sărbătoare din an, când familiile se reunesc pentru a sărbători Naşterea Domnului. Ca în fiecare an, am mers cu părinţii în vizită la bunici. Era o zi rece de iarnă, iar afară începuse să ningă abundent spre bucuria copiilor care se jucau cu neaua proaspăt căzută. Fulgii mari de zăpadă ajungeau pe geamul cald al maşinii şi se topeau curgând şiroaie. În interior mirosea a cozonac şi rasunau colinde ce întregeau atmosfera de sărbătoare. În timp ce părinţii mei vorbeau cu bucurie despre cadourile cumpărate bunicilor, eu eram captivată de spectacolul naturii. Când am ajuns la casa bunicilor, viscolul pusese deja stăpânire pe întregul sat. Nici măcar câinii nu mai lătrau, înţelegând parcă importanţa acelei zile. Am fost întâmpinaţi cu bucurie de cei doi bătrâni entuziasmaţi, care în momentul sosirii noastre semănau mai mult cu nişte copii care deschid cadourile de sub brad. Focul ardea în sobă, iar mirosul sarmalelor pregătite de cu seară îmi aminteau de gustul copilăriei. Mamaia şi tataia, căci aşa îi numeam pe cei doi bunici încă de mic copil, îmi pregătiseră un coş plin cu bunătăţi pe care-l primeam în fiecare an. O singură persoană lipsea pentru ca bucuria să fi fost completă: străbunica mea, căreia îi spuneam simplu: bunica. Întotdeauna era alături de noi de sărbători, întotdeauna avea poveşti noi de istorisit şi lucruri de aflat. Nesimţindu-mă în largul meu fără ea, m-am hotărât să merg să o vizitez şi să-i propun să vină alături de noi. În ciuda vremii potrivnice, am plecat hotărâtă spre casa ei, care era la doar câţiva zeci de metri distanţă. Încă de la moartea bunicului locuia singură, întrucât nu dorea să plece din căminul în care fusese fericită atâţia ani, pe care l-a construit cu greu, înfruntând obstacolele vieţii şi care păstra încă spiritul acelor ani. Fiecare colţisor îi amintea de câte o întamplare şi fiecare obiect avea secretul său. Obişnuia să ne spună asta de câte ori încercam să o convingem să se mute pentru a nu mai fi nevoită să înfrunte singurătatea.

         Am ajuns cu greu din cauza troienelor şi am bătut în uşă. Am privit o clipă modesta căsuţă care reprezenta pentru mine un fel de sanctuar al copilăriei de care mă simţeam legată. În adâncul sufletului, nici eu nu-mi doream ca bunica să-l părăsească, tocmai ca să păstrez spiritul acelor ani. Am bătut din nou în uşă, de data aceasta nerăbdătoare, dar nu am primit niciun răspuns. După câteva minute de aşteptare am apăsat pe clanţă, iar în mod surprinzător uşa s-a deschis. Am intrat temătoare, gândindu-mă că i s-ar fi putut întampla ceva rău, dar casa era goală. Nu aveam telefonul cu mine ca să pot cere ajutor, aşa că am decis să mă întorc la părinţii mei. Chiar în momentul în care am vrut să deschid uşa, toată zăpada de pe acoperiş a căzut, blocându-mi calea.

M-am panicat pentru moment, dar după câteva clipe mi-am dat seama că pot folosi telefonul fix al bunicii. Aş fi putut să încerc să arunc zăpada din drum, dar era mai important să anunţ absenţa bunicii. Ţinea telefonul  într-o cameră în care nu intrasem  de foarte multe ori, pe o măsuţă de lemn pe care o cumpărase dintr-un târg din Buzău. Am intrat în odaie  speriată şi hotărâtă să fac orice pentru a pleca cât mai repede, deorece îmi era oarecum teamă să rămân singură pe vremea aceea. Când m-am apropiat de măsuţă, am observat lângă vechiul telefon o cutie din lemn pe care o mai văzusem o dată, cu ani în urmă. Bunica mă chemase la ea, spunându-mi că trebuie să îmi arate ceva ce o să mă încânte. Venisem degrabă, dar când am văzut despre ce era vorba, am preferat să plec minţind-o că trebuia să mă întorc urgent acasă. Sinceră să fiu, pe vremea aceea, preferam să mă joc liberă, în grădină sau să culeg fructe din livadă decât să ascult învăţăturile bătrânei. Deşi îmi dădeam seama că ceea ce urma să fac putea să însemne lipsă de respect, am deschis cutia, îndemnată de curiozitate. Aşa cum bănuiam, înăuntru erau numeroase documente vechi, cele mai multe semănând cu nişte scrisori. Printre ele se găsea şi felicitarea pe care i-o dădusem cu cinci ani în urmă, cu ocazia zilei de 8 martie. Nu m-aş fi gândit niciodată că avea să o păstreze, căci pentru mine nu reprezenta decât un simplu desen uitat, printre atâtea altele. Am rămas impresionată şi m-am simţit un pic vinovată pentru atitudinea mea superficială. Am mai găsit o mică medalie de aur în formă de stea care aparţinuse cel mai probabil bunicului. Pe cutia ei era scris: “Medalia Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial /1941-1945”. Am fost uimită şi m-am cutremurat la gîndul că trecuse prin această experienţă nefastă. Aflasem cu ani în urmă că bunicul luptase într-un război şi că îşi pierduse ochiul în luptă, dar atunci nu eram capabilă să înţeleg ororile de care a avut parte, greutăţile pe care le-a înfruntat şi care i-au schimbat viaţa. Era de ajuns să mă gândesc la suferinţa pe care a văzut-o în jurul său, la riscul la care era expus în fiecare moment în care lupta pentru ţară, ca să ma întristez. Am privit cu admiraţie obiectul din palma mea, după care am continuat să analizez cu atenţie lucrurile din cutia veche. Modelul floral de pe capacul acesteia semăna în unele locuri cu nişte lacrimi, arătându-mi parcă misterul său.

         Lângă medalie am găsit o scrisoare aproape indescifrabilă, ce conţinea mesajul: “Nu am mai primit veşti de la tine de aproape două luni. Am înţeles că germanii sunt din ce în ce mai aproape, iar satul e neliniştit. În fiecare zi apar veşti proaste. Puţinii bărbaţi care au mai rămas aici se pregătesc pentru luptă. Încearcă să-mi trimiţi curând de veste şi nu te îngrijora pentru mine. O să mă descurc. Lucia”. Am lăsat îngrozită hârtia pe masă. Mesajul părea atât de simplu, dar ascundea atâta suferinţă şi teamă. Mi-am închipuit pentru o clipă că eram în postura bunicii. Erau anii 1940, iar eu eram tânără şi disperată, aşteptand ştiri de la soţul meu plecat în război. Mă agăţam de speranţe, dar viitorul era incert. Moartea era deja cunoscută de tot satul, căci mulţi soldaţi muriseră pe front. Singurul meu sprijin era reprezentat de părinţii mei bătrâni, mai vulnerabili decât mine. După o clipă, am revenit la realitate şi am încercat să-mi controlez emoţiile, dar lacrimile năvăliseră deja pe obrajii mei reci. Casa era neprimitoare, contrar spiritului Crăciunului, chiar dacă în cameră plutea miros de cozonac.

Mi-am şters lacrimile şi am luat o altă hârtie, cu mult diferită de prima. Pe ea era un sigiliu al armatei române. Era un comunicat oficial prin care bunica era înştiinţată că soţul ei fusese rănit în luptă şi că cea mai gravă rană era cea de la ochiul drept, pe care risca să îl piardă. Hârtia fusese mototolită, semn că vestea pe care o aducea era tragică. Lângă înştiinţare era o poză a bunicului de pe vremea cînd era sănătos. Era îmbrăcat în haine de soldat şi avea o sclipire cuceritoare în ochi. Părea atât de fericit... Am mai găsit o scrisoare pe care nu era trecut numele niciunui destinatar şi am reuşit să recunosc scrisul bunicii: “Am primit vestea. Sper că Dumnezeu să ne ajute să te faci bine şi să vii acasă. Aştept şi sper. Poate vreau prea mult, dar soarta nu poate fi atât de crudă cu noi, tocmai acum când avem un copil. Aş fi vrut să-ţi spun în alte împrejurări”. Cel mai probabil nu a îndraznit să i-o trimită. A preferat să sufere în tăcere, dar mult aşteptatul răspuns a sosit: “Sunt bine. Am reuşit sa-i învingem şi să înaintam în Transilvania. Mă întorc acasă peste două zile.”

Răspunsul era scurt, dar însemna viaţă atât pentru el, Alexandru, cât şi pentru ea, Lucia. La moartea bunicului a fost distrusă, chiar dacă anticipa inevitabila tragedie. A plâns timp de câteva săptămâni fără oprire, iar în fiecare zi mergea la mormânt să duca flori proaspete şi lumânări. Era dependentă de prezenţa soţului său, chiar dacă în ultimii ani de viaţă bunicul îţi petrecea majoritatea timpului în pat. Anii grei de muncă îşi lăsaseră amprenta asupra corpului său brăzdat de riduri.

În cutie mai erau câteva hârtii tot la fel de vechi ca precedentele. Ele ofereau indicii despre viaţa bunicilor de după război. Erau acte, scrisori cu ajutorul cărora puteam să le privesc viaţa ca pe o poveste. Eu eram criticul literar care analiza fiecare personaj şi fiecare pasaj narativ. Dar nu puteam să nu privesc totul subiectiv. Plângeam în continuare gândindu-mă la suferinţa lor, la eforturile lor, la modul în care au fost urmăriţi de necazuri. După întoarcerea bunicului, primul lor copil, adică unchiul mamei mele s-a îmbolnăvit de pneumonie. Lucia şi Alexandru primiseră un mic bilet de la medic prin care le dădea verdictul cu privire la sănătatea fiului lor şi câteva indicaţii de îngrijire. Acesta a reprezentat doar un alt episod trist din viaţa lor. Ghinionul i-a urmărit tot timpul. Au fost pe cale să-şi piardă casa în timpul regimului comunist, le-au fost furate vitele, principala sursă de venit, şi s-au îmbolnăvit de zeci de ori. Când mâ gândeam la toate aceste trăiri, nu puteam să nu privesc cu admiraţie casa construită cu atâta trudă şi să nu mă simt vinovată pentru ignoranţa mea. Suferinţa bunicilor mei a culminat cu moartea fiicei lor, Georgeta. A murit la vârsta de 25 de ani, din cauza unei complicaţii din timpul naşterii. O foaie ciudată a fost folosită de Lucia pe post de jurnal: “Nimic nu mai are sens, oare sunt condamnata pentru totdeauna? Fericită nu pot să mai fiu... Mi-a murit sufletul...”.

În aceste condiţii am ajuns să stau singură în casa bunicii, plângând şi aşteptând cu nerăbdare să vină. Îmi doream cu tot sufletul să pot să o strâng în braţe şi să îi spun cât de mult o iubesc. După ce am mai răsfoit o dată documentele, le-am aşezat la loc în cutie, acel obiect banal care conţinea secretul a două vieţi. Când mi-am ridicat privirea, am văzut-o de la fereastră pe bunica, intrând pe poartă. Mergea cu greutate, sprijinindu-se de un baston improvizat. Nu semăna deloc cu fata inocentă şi fericită din pozele acelea vechi. Toată frumuseţea s-a risipit odată cu anii, iar necazurile au lăsat urme pe chipul ei. Doar ochii te fac să te gândeşti că este într-adevăr fata din fotografie. Am mers în dreptul uşii şi am împins cu toată forţa şi furia zăpada ce bloca intrarea, încercând parcă să mă răzbun pe destinul crunt al celor doi bătrâni. Din fericire, am reuşit să o deschid, iar chipul bunicii s-a luminat când m-a zărit. Fusese la biserică, ducea în mână coşul cu pachetele pe care le împărţea în fiecare an nevoiaşilor. Fără ezitare, am strâns-o în braţe şi i-am mărturisit că i-am descoperit secretul, cerându-i totodată iertare pentru comportamentul meu din trecut. Mi-a zâmbit bucuroasă şi m-a invitat înăuntru să mă ospăteze cu bucate de Crăciun. Am profitat din plin de acele momente în care mi-a povestit despre viaţa ei şi în care i-am putut citi sufletul. Cel mai mult m-au impresionat cuvintele pe care mi le-a spus înainte de plecare, cuvinte pe care nu le voi uita niciodată: “Trăieşte ca şi cum ai muri mâine, visează ca şi cum ai muri azi! Să rămâi mereu tânără prin ceea ce simţi, să fii bătrână doar prin ceea ce faci.”.

Andreea Irina Lazăr

Clasa a IX-a A, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia