Sâmbătă de februarie

 Gânduri dulci-amărui

 

Sunt Moșii de iarnă și eu bănănăi prin ger, dar nu fără scop. Cumva, are legătură cu stră-moșii. Așteaptă și ei de la noi un semn, cum și noi așteptăm, poate. Cândva, nu m-aș fi gândit că suntem atât de legați prin atât de multe fire nevăzute. E de bine, e de rău? E!

Deși e ger de crapă pietrele, se arată un soare care te cheamă la viață. Dar la un moment dat, sunt nevoită să intru în subteran. Metroul bucureștean e așa cum l-am lăsat. Bărbatul din cabina stației prin care rar trece vreun călător – doarme. Dau să-i adresez o întrebare, dar nu aude. Lasă-l să doarmă! Cine știe ce lupte o fi avut de dus azi-noapte. Din partea mea, ar putea nici să nu fie, istituția n-ar avea nimic de pierdut, căci nu sunt genul care să treacă fără să plătească. E mult din vremea studenției, de când ne mai încumetam să trecem câte doi o dată, pe un bănuț. Eram și mai curajoși, și mai nevoiți, și mai supli, de puteam să încăpem doi între cele două bare. Iar între timp am aflat și că pentru orice trecere neplătită există o plată undeva, care te așteaptă după colț, când te aștepți mai puțin.

Călători puțini, majoritatea absenți, cu gândul la destinație, uitând să fie prezenți în propria viață, aici și acum. Și eu mă gândesc la destinația mea, dar îmi place și să simt clipa, studiindu-mi companionii.

Mai am de mers pe jos vreo zece minute, care se fac cincisprezece, dat fiind zăpada făcută morman pe alocuri. Dar mă încântă. Zăpadă și soare – e combinația perfectă rece-cald.

Ajung într-un loc cu energie bună, unde e liniște și o stare de bine. Maria mă întâmpină radioasă. Cu timpul, îi cunosc și pe ceilalți, ușor, ușor. Cu unii rezonez mai mult, cu alții mai puțin, dar fiecare e special în felul său. Ne facem treaba, sau joaca, sau treaba în joacă, dar cu seriozitate. Cu seriozitatea copiilor când se joacă. Mai rămânem pe gânduri, mai râdem, mai lăcrimăm, în consonanță cu vremea de-afară. Viața se-ntâmplă în multe moduri. Dar, până la urmă există un numitor comun. Cineva opinează cu umor: „E-așa o liniște dătătoare de optimism, când vezi că toți suntem în rahat!”. Și râdem iar – semn de vindecare. Când ne luăm la revedere, e ca atunci când parcă ne-am ști demult.

Drumul înapoi nu mai e prin soare, ci prin noapte și vălătuci de ceață, venind valuri, valuri înspre mine, parcă voind să confirme că viața nu e mereu numai soare. Dar am trecut de ei, și știu că nu putința mea m-a ajutat să fac asta. Ce faci când vin norii groși către tine? Te pui în mâinile lui Dumnezeu și mergi înainte. Te călăuzește El cumva, dacă nu-ți e frică. Și dacă nu faci ca Petru pe apă, să-ți audă urechile „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit!?”.

Maria mi-a spus apoi: „Știam că vei trece prin nori.” Mai trecem uneori și prin nori. Cum trecem prin viață, călători grăbiți.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 24 februarie 2025

Ce se mai vorbește prin târg. Lumea, prin ochi de copil

 

Uneori, merg în mod deliberat pe jos atunci când am treabă prin oraș, nu doar pentru a face mișcare, ci și pentru a mai lua pulsul târgului. Las mașina undeva și merg o bucată de drum. De cele mai multe ori, nu mă încântă ce văd și aud: oameni crispați, debusolați, mergând cu nasul în pământ, uneori agresivi degeaba, femei și bărbați cu bătrânețea la braț și pe umeri, nu pentru că ar avea o vârstă, ci pentru că au ales să afișeze imaginea lor despre vârsta a treia, gropi, gunoaie și musai săli de jocuri de noroc, parcă tot mai multe, că acolo unde-i sărăcie, omul aleargă înspre noroc, doar-doar l-o păli și pe el. Cei mai mulți n-au citit statistica aceea care a stabilit că probabilitatea de a câștiga la loterie – de exemplu – e mai mică decât aceea de a te lovi fulgerul. Și, chiar dacă au citit-o, ei tot mai speră că se află în afara curbei lui Gauss. Uneori, însă, mai văd și aud lucruri care îmi plac sau pur și simplu mă pun pe gânduri.

Azi, aproape de terminarea treburilor care presupuneau bănănăială prin oraș, eram cumva dezamăgită că nimic nu-mi atrăsese atenția, de parcă lucrurile s-ar tot repeta la infinit după același scenariu știut. Stăteam la semafor, așteptând culoarea verde, doar trecerea mă mai despărțea de mașina mea parcată, când vocea unui copil mi-a gâdilat auzul. Lângă mine, așteptând și ei, se aflau un tată și doi băieți, nu mai mari de șapte ani, agățați de o mână și de alta a tatălui.

-        Tati, de ce statuia e făcută din bucăți?

Se referea la o statuie aflată pe partea opusă. În sinea mea: „Unde vezi tu, copile, bucăți?” Și totuși am decis să privesc mai atent, am mare încredere în vederea copiilor, nu doar pentru că, medical, e mai viguroasă, ci și pentru că ei privesc lucrurile cu acea curiozitate și atenție pe care noi ne-am pierdut-o, tot privind în jos la gunoaie și atenți pe unde călcăm, să nu dăm în vreo groapă. Și, spre marea mea surprindere, am constatat că micuțul avea dreptate, deși e abia sesizabilă îmbinarea și suprapunerea blocurilor. Am trecut de sute de ori pe lângă statuia aceea, dar niciodată nu mi-am dat seama că e făcută „din bucăți”. Acum, deja curioasă, ca să nu zic sadică, așteptam răspunsul părintelui. Am așa o satisfacție când văd că și alții sunt puși în încurcătură, că și eu ce încurcată mai eram, pe vremea când mergeam de mână prin oraș. Mă așteptam la o replică de genul: „Habar n-am! Și asta o fi problema noastră majoră?” Dar tatăl (cinste lui!) avea răspunsurile la el:

-        Pentru că, probabil,  sculptorul n-a avut la dispoziție un bloc întreg din piatră și atunci a fost nevoit să o facă din bucăți.

Acum, indiferent care-o fi fost realitatea, răspunsul pare cât se poate de logic și l-a mulțumit pe copil. Verde. Trag de picioare pe lângă ei, pe trecere, și totodată trag cu urechea. Tatăl nu s-a mulțumit să ofere numai răspunsul așteptat, ci, profitând de ocazie, a dat și câteva lămuriri.

-        Statuia se numește „Rod bogat”, e un simbol pentru orașul Slobozia, pentru zona noastră; după cum puteți observa, reprezintă o femeie cu un snop de spice în mână...

Pe bune?! Să pice statuia dacă eu observasem spicele alea! Dar, uite așa, niciodată nu-i târziu să afli, datorită întrebării curioase a unui copil. M-am urcat în mașină și i-am lăsat în fața statuii, continuând contemplarea și explicațiile. Iar ei m-au lăsat pe mine cu promisiunea că voi încerca să privesc cât mai des lumea cu ochii copilului. Să dau la o parte ceața și vălurile de tot felul, să privesc, nu doar să arunc privirea și să caut mereu explicații, să-mi pun mai des întrebări, chiar și atunci când acestea riscă să rămână fără un răspuns convenabil.

Acesta este orașul pe care aș vrea să îl văd. Unul în care copiii întreabă și părinții răspund, în care își iau răgazul și se opresc să contemple; căci, altfel, unde tot fugim?

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 27 februarie 2023

 

Arde focu-n paie ude și vânătoarea de „muști”

 

Cronică de stână (21)

 

 

Am comis-o iară cu prietenii mei pe la stâna din Maltezi, unde Florin și liota de câini ne așteaptă cu aceeași bucurie din totdeauna.

Cum vremea a fost splendidă și soarele se bucura și el că ne vede (ori noi, pe el), am stat destul de mult pe afară. Conform tradiției, am încropit și un foc, dar cum data trecută ne reușise unul orizontal de-a dreptul, de data aceasta romanticul Tic (alias Nicolae Tache) s-a implicat trup și suflet să-l determine să ardă vertical. I-a reușit un minunat foc în paie ude, spre satisfacția lui Florin, care îl tot bombănise că nu pune bine lemnele, că vălătucii de ciulini trebuie călcați etc. Cu această ocazie, am ascultat și cântecul: „Arde focu-n paie ude/ Nime, nime nu m-aude.” Variantă: „Strig la mândra, nu m-aude”. Păi dacă nu știi s-o strigi!

Singura mândră pe-acolo (adică cea mai mândră-ntre poeți) eram eu, dar nu prea mă striga nimeni, companionii mei fiind ocupați ori cu focul (Florin și Tic), ori cu legănatul (Dobre și Costel).

Obosit de atâta „focăreală”, Tic s-a dus în coteț, să-i pozeze ouăle lui Florin. A ieșit dezamăgit, zicând că are doar unul. Așadar, a pozat oul. Dar eu cred că și acela era din plastic, pus acolo pentru a ști roșcatele lui Florin (găinile) cam ce ar trebui să facă.

Unii au băut minunata căpșunică, specialitatea de vin marca Dan Elias (eu mi-am luat acasă, sâc!), alții compot natural de caise, marca FC. Pe lângă paharele cu suc se învârteau niște albinuțe, dezmorțite și ele de căldura de-afară, despre care Florin a întrebat dacă sunt albine sau „muști”. Muști, Florine, dă-l încolo de plural, tu muști, eu muști, noi muștim.

Erau albine (albini), dar în cameră ne-a deranjat și o muscă mare, pe care am vrut s-o dobor cu un linguroi de lemn, dar Florin nu m-a lăsat, că îi spărgeam geamul. S-a sacrificat Tic, care a doborât musca folosindu-se de o cârpă de bucătărie.

Telefoane cu alți prieteni (Teo și Daniel), controverse privind locul în care se va desfășura un apropiat eveniment, demonstrații de yoga făcute mie de către Florin, doar-doar m-oi contorsiona cât să rămân contorsionată, pupat cu toți câinii (în special cu urșii albi de Matezi în vârstă de 5 luni), povești de-ale mele cu Maria Tănase dintr-o carte apărută acum zece ani la Eikon, amintiri din Deltă, despre una, despre alta.

„Și deloc n-am observat/ că demult s-a-ntunecat.” Și-am încălecat. Pe șaua Opelului care ne-a dus acasă. Pe fiecare, la casa lui.

 

Florentina Loredana DALIAN                  

Slobozia, 19 februarie 2023