Părintele Serafim
Drumul şerpuia printre dealuri
despădurite, forma de relief în care sufletul mi se simte acasă. Mai ales în
ziua aceea de toamnă coborâtă parcă din mâinile lui Dumnezeu. Soarele,
apropiindu-se de asfinţit, învăluia totul într-o lumină blândă, greu de prins
în imagini sau cuvinte. Plecasem singură, fără vreo ţintă, dorind numai să mă
limpezesc, dar cu ferma convingere că mă voi întoarce înnoită. Habar n-aveam
însă cum s-ar fi petrecut această „înnoire” şi ce ar fi trebuit să fac eu pentru
ea. Mă simţeam împovărată, ca de o haină prea grea, îmbibată cu apă, care te
stinghereşte în mişcări, pe care ai vrea să o lepezi, pentru a putea pluti în
voie. Mersesem zeci de Kilometri printre dealuri, fără să văd vreo casă ori
vreun om. Asta şi dorisem. Dar începusem deja să mă întreb cât voi mai merge astfel
şi unde ar urma să opresc pentru a înnopta. Ideea de a dormi în maşină, pe
stradă, la întâmplare, nu-mi surâdea absolut deloc. Când, la o răscruce de
drumuri, am văzut indicatorul: „Spre Schit”. Era singura soluţie la momentul
acela; am luat-o într-acolo, gândind că nu trebuie să mai fie mult,
indicatoarele nu se pun la distanţe prea mari. Mi-am zis că nu mă vor lăsa fără
un acoperiş şi, chiar aşa, şi dacă aş fi dormit în maşină, tot era bine dacă
ştiam că mai există oameni prin preajmă. Mă gândeam la pustnici şi la curajul
acestora de a înfrunta singurătatea. Mai bine zis izolarea completă de oameni
şi de tot ce înseamnă lume. Şi oricât încercam să-mi spun că nu ar trebui să mă
tem, de vreme ce au mai fost şi alţii în situaţii asemănătoare, ba încă ani de
zile, nu prea reuşeam să mă conving. Cărarea o luase, la un moment dat, prin
pădure, iar acolo mi se părea aproape sinistru. Doar că acum nu mai era cale de
întors. Era atât de îngustă, încât n-aş fi putut întoarce maşina, iar de mers
înapoi nici nu putea fi vorba. În plus, parcă ceva mă chema, o forţă care mă
atrăgea şi mă îndemna să merg mai departe. Încercam să nu mă gândesc la
posibilitatea să se strice maşina, ori să se blocheze drumul, la un moment dat.
Nici măcar nu mai eram sigură că merg pe drumul care duce la schit, nu mai
apăruse niciun indicator prin pădure. Aruncând o privire spre telefonul mobil,
constatasem că îi dispăruse şi ultima liniuţă care indica semnalul. „Sublim!” Din
când în când, garda maşinii, destul de joasă, atingea câte o rădăcină de copac,
scoţând un trosnet de parcă ar fi crăpat în clipa aceea. Tresăream de fiecare
dată şi îmi propuneam să fiu mai atentă. Redusesem viteza cât putusem de mult,
dar nu era cazul să mă târăsc până când mă prindea noaptea, asta ar mai fi
lipsit. Îmi trecu prin cap că iadul trebuie să însemne singurătatea absolută. Să
vrei să simţi pe cineva respirând alături şi să-ţi auzi doar propria răsuflare.
Întotdeauna, când ne cuprinde frica, îl scoatem din ecuaţie pe Dumnezeu. Imediat
ce îmi adusesem aminte de El, am ieşit la lumină. „Chiar de ar fi să umblu prin
valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine.”1)
Doar ce îmi amintisem aceste cuvinte, pe care uitasem demult că le ştiu, şi
pădurea se terminase brusc, ivindu-mi-se în cale o vale largă, de forma unui
lighean, care avea în mijloc o biserică mică, albă. Puţin mai departe, se
zăreau şi vreo două chilii. Am coborât în vale şi am intrat într-o grădină
plină de flori, de pomi, o imagine care îmi amintea de cărţile de poveşti
ilustrate ale copilăriei. Am lăsat maşina undeva, mai în margine şi am pornit-o
în jos, pe alee. Nu mă mai săturam privind împrejurimile. Totul respira calm,
ordine, curăţenie, frumuseţe. Simţeam că mă purific cu fiecare pas făcut şi cu
fiecare respiraţie. Atâtea minuni ascunse ochilor noştri de betoane şi reclame
sclipitoare! Am simţit deodată că, aici, nu mi-ar fi fost frică nici singură.
Un câine alb, mare şi blănos, m-a
simţit de departe şi mi-a alergat înainte. Am încetinit pasul, apoi m-am oprit.
M-a întâmpinat cu aerul maiestuos al câinilor de la munte, parcă plictisiţi de
viaţă şi scârbiţi de rasa asta superioară numită om. Câinii noştri, de la
câmpie, sunt exuberanţi, când se bucură o arată cu toată fiinţa lor, cu tot cu
coadă, îţi sar în braţe, te ling, scot sunete de bucurie. Blănosul ăsta părea
că îmi face o mare favoare că nu mă sfâşie. I-am adresat vreo două vorbe, să
priceapă că nici nu e cazul:
-
Salut, prietene! E voie mai departe? , întrebându-mă ce-ar fi să-mi
răspundă.
Ca-n bancul ăla cu omul care strigă la poartă, iese
cîinele şi zice: „Stăpânul nu-i acasă”. Ăla leşină, mai deschidea ochii din când
în când, câinele „Sunteţi bine, domnule?”, victima leşina la loc. Până când îşi
revine şi ceartă câinele: „Păi bine, măi câine, dacă tot eşti câine, de ce nu
latri?” „N-am vrut să vă sperii, domnule.”
Nu mi-a răspuns. În schimb a luat-o înainte pe alee,
mergea, apoi se oprea uitându-se înapoi, să vadă dacă-l urmez. Deştept şi cu
simţul datoriei. Şi frumos, frumos. Mi-aş fi înfipt mâinile în blana lui albă,
să-l smotocesc puţin. Dar nu părea genul care să agreeze astfel de intimităţi.
Sau poate nu cu oricine. Aşa că mi-am băgat mâinile în buzunare şi minţile-n
cap, urmându-l docilă. De două ori fusesem capsată de câini şi asta din pricina
mea, pentru că ignorasem nişte reguli simple pe care le învăţasem încă din
copilărie: să nu fugi sau să-i întorci spatele atunci când te latră, să nu te
atingi de mâncarea câinelui niciodată şi de puii căţelei până ce nu te asiguri
că îţi dă voie.
Am ajuns în
apropierea unui frate care stătea cu spatele, aplecat asupra unor flori pe care
le pigulea. Blănosul a lătrat scurt, de două ori, a înştiinţare. Fără să-şi
lase ocupaţia, fratele l-a interogat:
-
Ce-i, Pripas? Ce nevoie ai?
Aş fi intervenit să-mi fac simţită prezenţa, dar m-am
gândit să nu-l sperii precum căţelul pe omul din banc. Am lăsat în cârca lui
Pripas misiunea. Care, schimbând tonalitatea, a mai lătrat o dată. Atunci,
fratele a răspuns sigur pe el:
-
Am înţeles, avem oaspeţi.
Apoi s-a ridicat şi s-a întors. După prezentările de
rigoare, i-am adresat rugămintea de a mă găzdui.
-
Nu vă pot da eu răspunsul. Trebuie să-l întreb pe Părintele Stareţ.
A dispărut şi a reapărut după un timp, spunându-mi:
-
Părintele zice că avem un loc în grajd.
Îi mulţumesc, încurcată, dar îi spun că aş prefera, în
cazul acesta, să dorm în maşină. Când mă pregăteam să mă întorc, s-a ivit în
uşa unei chilii Stareţul, cu un râs care a făcut să răsune valea. Apoi:
-
Stai liniştită, soră! N-o să dormi în maşină. Ţi-am testat smerenia. Zero
barat! Va să zică, Maica Domnului a putut să-L nască pe Dumnezeu
în iesle, dar tu nu poţi dormi o noapte în grajd! Frumooos!!!
-
Părinte, îi spun, nu este vorba de asta, aş dormi şi direct pe pământ. Însă
îmi e foarte frică de şoareci.
-
Frica e de la diavol! tună, de parcă un întreg pluton de artilerie îşi
revărsă tirul. L-am compătimit pe diavol în clipele acelea, la
gândul că are de-a face cu Părintele. Bietul Pripas, crezând că pe el îl ceartă,
se făcu mic, luând poziţia de apărare a câinilor, cu botul pe labe, scheunând.
-
Uite, soră, vezi? Câinele ăsta, cu tot neamul lui câinesc, deşi nu l-a
învăţat nimeni smerenia, ştie prea bine cum trebuie să se apere
de rău. Merge târâş, pune botul pe labe şi scheaună, cerând iertare. Cât de
tâmpit ar trebui să fii ca să-l loveşti, în condiţiile astea? Noi, în schimb,
nu ne lăsăm convinşi cu niciun chip că smerenia e scutul care ne apără şi de
mânia lui Dumnezeu şi de viclenia lui mamona. Zici că vrei să dormi la noi?
-
Da, Părinte, dacă se poate...
-
Se poate, dar numai în anumite condiţii. Când te-ai împărtăşit ultima oară?
-
Când eram copil, cred...
-
Crezi?
-
Nu-mi aduc aminte exact.
-
Îhm. Parfum! Dar de spovedit, când te-ai spovedit ultima oară?
-
Niciodată.
-
Parfum de roze. Treci la spovedit!
De data asta, plutonul de
artilerie se făcu regiment. Pripas se ascunse de-a binelea, iar eu... Treci la spovedit! Vocea i-a sunat cu
ecou în capul meu. Nu ştiu dacă muntele din faţă îi întorsese vorbele prin
efectul de ecou, ori dacă în mintea mea a mai vorbit o voce. Ştiu numai că mi-a
fost anihilată voinţa. Aş fi vrut să-i spun că nu ştiu ce-i aia spovedanie, că
nu mă simt pregătită... n-am fost în stare, mi se încleştase maxilarul. Şi
parcă, aceeaşi forţă care mă târa prin pădure, mă atrăgea şi acum către ceea ce
urma să se întâmple. L-am mai auzit zicând:
-
Nu te iau eu. Nu suntem la aceleaşi măsuri. Te-aş speria mai rău decât
şoarecii ăia din capul tău. Te dau unui Părinte mai răbdător. Hai,
treci încoace, nu te mănânc, doar m-am ridicat de la masă.
M-a dus în biserică, a deschis uşa şi s-a adresat unui
preot care stătea într-o strană, citind dintr-o carte:
-
Părinte Serafim, ţi-am adus o petardă. Dar una care Îl iubeşte pe Dumnezeu.
Văzându-mi mirarea de pe chip, adăugă:
-
Te întrebi de unde ştiu? De la Pripas. Are un nas pe care nu-l poate păcăli
nimeni.
O umbră de zâmbet mi-a cuprins
toată faţa. Mă gândeam că, probabil, „nasul” era al lui, dar, din smerenie,
dădea pe Pripas. Cred că aşa şi era. Dar a ţinut cu tot dinadinsul să mă convingă
de contrariul:
-
De ce zâmbeşti? Dacă există câini dresaţi să detecteze drogurile, de ce
n-ar fi şi câini care-i detectează pe necredincioşi? Vrei să-ţi spun
ce-ţi făcea dacă te simţea cum nu trebuie? Nu te omora, l-am învăţat porunca a
şasea, dar te punea jos şi te târa de poalele rochiei până aici.
Mi-a venit să râd, imaginându-mi cum aş fi arătat târâtă
de Pripas.
-
Nu râde, că în curând ai să plâgi!
Şi plecă.
Câtă dreptate avusese! Nu ştiu
nici eu de unde a ţâşnit plânsul ăla din mine, pe ce căi lacrimile şi-au făcut
loc. Toată viaţa ştiusem să-mi controlez plânsul în faţa altora, chiar şi în
situaţiile cele mai tragice. Ba chiar uram să mă vadă cineva plângând. Când am
îngenunchiat în faţa Părintelui Serafim, după vreo două vorbe introductive pe
care mi le-a adresat, la care am încercat să formulez un răspuns, am simţit că
nu mai pot spune nimic. Şi lacrimile au erupt ca o lavă care mocnea demult. Simţeam
o infinită blândeţe că mă înconjoară şi ea venea dinspre el. Scăpată de biciul
stareţului, percepeam atingerea de mătase a unui suflet asemenea mie. Părintele
Stareţ intuise perfect că în faţa lui nu m-aş fi putut deschide niciodată, că
aş fi fost îndărătnică şi falsă. Părintele Serafim mi-a acultat lacrimile,
parcă le plângea odată cu mine şi nu ştiu dacă doar în sens metaforic, mi s-a
părut de vreo două ori că l-am surprins ştergându-şi ochii. Asta în timp ce-i
spuneam povestea cu David. Când eu deja terminasem toate lacrimile şi am avut
puterea să vorbesc.
Stătusem mult, nu ştiu cât de mult. Două, trei ore?
Oricum, cât să cuprinzi o viaţă în câteva ore? Esenţializasem, sărisem,
uitasem, ocolisem dar, până la urmă, eu am rămas cu convingerea că adevărata
mea spovedanie nu a stat în vorbe, ci în plânsul acela venit din toată fiinţa,
de parcă toată omenirea plângea odată cu mine. După rugăciunile de iertare,
întrucât genunchii îmi erau îngrozitor de amorţiţi, am dorit să fac câţiva paşi
prin grădină. Se înnoptase. Părintele Serafim s-a alăturat paşilor mei,
printr-un gest firesc. Am mers în tăcere. În dreptul unei magnolii, se opri, şi
eu odată cu el. Zise încet:
-
Au murit magnoliile.
- Şi iubirile mor, am adăugat, cu gândul la ale mele.
-
Îl mai iubeşti pe David?
-
Da.
-
Te-ai dezlegat de el?
-
Nu ştiu.
- Iubirile... nu mor; ele doar se transformă. Ne ajută să evoluăm, către forma supremă a Iubirii.
După o pauză, în care parcă s-ar fi întrebat dacă să continue sau nu, a rostit vorbele care, de
data aceasta, m-au lovit ca un trăznet:
-
Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi.
Se învârtea pământul cu mine.
Pământul şi cerul. Parcă s-ar fi întâlnit facerea lumii cu sfârşitul ei. Abia adunându-mi
forţele, am exclamat:
-
David!
-
Părintele Serafim, m-a corectat.
-
David!!!
-
Părintele Serafim!!!
-
Părinte...
A doua oară, „sentinţa” fusese
rostită pe acelaşi ton ca atunci când îmi spusese, în primăvara nedrept de
frumoasă, cu ochii la magnoliile înflorite: „Zorina, eu plec”. Doar că de data
aceasta am simţit, am ştiut că sentinţa era definitivă. Şi fără drept de apel. Am
ştiut în clipele acelea, cu ştiinţa pe care nu ţi-o dă nicio ştiinţă, că David
se pulverizase în particule fine, formând un nor invizibil. Din el mai rămăsese
doar o lacrimă, care i se scurgea acum pe la colţul ochiului, nestingherită în
alunecarea ei gravitaţională înspre pământ. Pentru prima oară, după atât amar
de vreme, l-am privit în ochi. Părintele Serafim privea la Cer.
1)
Psalmul
23:4
Slobozia, 27/ 28
august 2013
- Sfârşit -
Cum s-a născut romanul "Înainte de magnolii"
În decembrie 2011, am scris un text de proză scurtă intitulat "Cântecul". L-am citit într-un cenaclu. Deşi textul era destul de lung pentru o lectură publică, era atâta linişte încât n-a mai fost nevoie de aplauze, de nicio declaraţie încât să-mi dau seama că a plăcut. Iar cineva mi-a zis că lui îi sună ca un început de roman. Am negat cu vehemenţă (cum fac adeseori, berbec încăpăţânat), motivând că sunt texte la care nu mai ai ce să adaugi. Mai ales dacă textul e bun, nu cumva ai strica adăugând? Şi l-am lăsat aşa. Textul. Ba chiar a fost inclus în manuscrisul unui volum ("A unsprezecea poruncă") ce a câştigat un premiu la concursul "Titel Constantinescu" din 2012, având drept rezultat tipărirea cărţii. Aşadar, "A unsprezecea poruncă" are ca ultim text, de sine stătător, primul capitol al acestui roman. Semn că nu aveam niciun gând mai departe. În ziua de 09 martie 2012, s-a întâmplat ceva. Întâmplarea e descrisă (cu modificările şi înfloriturile de rigoare) în capitolul 2 "Călugărul de la Athos". Întâmplarea aceea mi-a deschis apetitul de a continua romanul care, de unde nici nu voisem să aud de el, a început să mă obsedeze. Întâmplarea s-a suprapus peste
o idee de-a mea, de a scrie un roman pornind de la ceea ce am auzit despre
pictura „Cina cea de taină” a lui Da Vinci, anume că aceeaşi persoană i-a
servit, la 12 ani diferenţă, drept model pentru Iisus şi Iuda. Nu ştiu cât este
de adevărat, eu am auzit-o povestită într-un teatru radiofonic despre Părintele
Arsenie Boca: „Sfântul şi omul cavernelor”. Deodată, cele două direcţii s-au
suprapus în mintea mea şi le-am unit sub acest roman.
Restul, e pură imaginaţie, plus un amestec de lucruri petrecute, auzite, presupuse. Dar, vorba lui Marin Preda, faptele, întâmpările, personajele sunt inventate. Trăirile sunt adevărate. Dacă nu "trăieşti" odată cu personajele tale ori dacă n-ai trăit cândva anumite stări, scriitura e falsă şi fără ecou în sufletul cititorului. O vreme mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă că voi intra pe un teren alunecos, pe un tărâm unde îmi voi prinde urechile. Sper că am reuşit să driblez rezonabil acele lucruri la care nu mă pricep sau despre care nu-mi este îngăduit să am opinii. De-aceea nici nu m-am grăbit cu scrierea lui, uneori trecând luni între capitole. Am aşteptat să-mi curgă inspiraţia de sus, să mă inunde şi abia apoi am pus pixul pe hârtie. N-am forţat nimic. Şi m-am rugat.
Mulţumesc celor doi Preoţi, unul de mir, celălalt călugăr, care s-au rugat împreună cu mine şi care m-au susţinut şi încurajat în demersul meu, ajutându-mă să nu abandonez, sfătuindu-mă să mă rog, sau răspunzând întrebărilor mele agasante: dar aia cum e, dar acolo cum ar trebui?
Adâncă plecăciune tuturor cititorilor şi fiecăruia în parte!
