Profesori universitari (7)
Filozofia
domnului Cristea
N-am fost niciodată sigură care e forma corectă:
filozofie sau filosofie. Căutând pe alocuri, am aflat că ambele forme sunt
permise. Uitându-mă în carnetul de student, văd că domnul profesor a scris-o cu
„z”, deci așa o voi scrie și eu. Scris nervos (cum părea să-i fie și firea, mai
bine zis privirea, veșnic neliniștită alunecând printre noi), o semnătură
încâlcită și un 9 puțin într-o rână, aplecat ușor spre dreapta, îmi confirmă că
n-am visat, n-am inventat, ci chiar am studiat filozofia în anul II de facultate.
La vremea
respectivă, n-am înțeles de ce era nevoie, la un institut care pregătea viitori
ingineri, să fie studiate și materii ca aceasta, ori ca istoria, psihologia,
sociologia. Acum înțeleg și îmi e clar că, dacă vrei să te numești intelectual, e nevoie să cam știi din toate. Desigur,
aceste materii se studiau la nivel de bază, însă ni se recomandau cărți pe
care, citindu-le, ne-am fi putut dumiri suplimentar.
Domnul (de fapt, tovarășul) Cristea era o figură. Nu
era ceea ce se cheamă un bărbat bine, dar avea o încredere în sine care-i
răzbătea din toți porii, bazată pe cu totul alte considerente. Mic de statură, avea
tendința de a se înălța pe vârfuri din când în când. Ținea mâinile la spate, mergea țanțoș ca un cocoș printre noi și avea
un oarecare șarm. Undeva la vreo 50 de ani, părul îi albise complet, cu niște
ochi de un albastru spălăcit, „de pește fiert” („mort!”, mă corecta Mirela),
cum îmi plăcea să spun, cu acea răutate nevinovată specifică tinereții, care se
leagă ușor de minusurile unor oameni, fără să-și pună prea mult întrebarea dacă
e corect să procedezi astfel, când omul n-are nicio vină pentru ce i-a dat ori
nu i-a dat Dumnezeu. Dar n-o făceam chiar degeaba, era ceva în privirea
dumnealui care nu-mi plăcea deloc. Aveai impresia că ochii aceia ți se lipesc
de piele ca o moluscă și îți veneai să te scuturi. Evitam să-i întâlnesc
privirea, de teamă că ar putea citi în ea ceea ce simt/ gândesc.
Altfel, era om inteligent, cultivat, citit. Era
specializat în psihologie (lucru rar pe atunci) și, cum am aflat ulterior, s-a
făcut remarcat în domeniul informațiilor. O aveam ca șefă de grupă pe nepoata
lui din Câmpina, L, blondă, buclată, scundă și îndesată, cu aceeiași ochi de
pește fiert, dar care, spre deosebire de ai unchiului, nu aveau sclipiri de
laser și nici nu exprimau cine știe ce inteligență. Ne miram toți cine și de ce
o pusese șefă de grupă, știut fiind că erau desemnați, de regulă, cei având
cele mai bune rezultate la învățătură. Nu era și cazul ei, dar ne-am dumirit
ulterior (adică după revoluție), aflând gradele unchiului, mai exact cel de
general în curtea băieților cu ochi albaștri. Așa se explicau și amenințările
ei frecvente – „Te spun lui unchi-miu!” – care mie îmi stârneau enervare și
ilaritate totodată. Era argumentul ei suprem, când nu mai avea argumente într-o
dispută (și nu prea avea). Intram ușor în conflict cu ea, nu atât pentru că eram
o natură conflictuală, cât pentru faptul că mă enervau teribil acești oameni
(deja maturi), ca L, care se comportau ca la grădiniță, pârau și se bazau pe
pile și relații și nici măcar nu se sfiau s-o afirme, într-o formă sau alta. I-am
cam făcut zile fripte, parcă provocând-o intenționat, și îmi exprim toată stima
pentru „unchiul” , că, dacă ea chiar m-o fi pârât, nu a ținut seama și m-a
notat corect, fără să-mi lase impresia că ar avea vreun dinte împotriva mea
(Oricum, e de presupus că era deasupra acestor „micimi”, având treburi mai
importante). Abia prin anii IV, V, am „făcut pace” cu ea, când deja umbra
amenințării unchiului era în trecut (a revenit cu predarea psihologiei în anul
IV, dar eu alesesem sociologia) și când mi-am dat seama cumva intuitiv că felul
ei de a se purta era un mod (e drept, neinspirat) de a obține acceptarea
celorlalți. Am privit-o ca pe un copil, cu care nu trebuie să-ți pui mintea, că
atât poate în etapa dezvoltării lui, îi zâmbeam, chiar dacă în continuare nu mă
dădeam în vânt după compania ei, și reușeam chiar să leg conversații banale, să
mă prefac implicată în ce avea de spus (mai nimic). Ipocrizia se învață, nu-i
așa? Dar nu era tocmai ipocrizie, având în vedere că nu urmăream nimic de pe
urma ei, ci pur și simplu mă obosea să fiu în gardă și scorpie. A fost o primă
victorie a mea asupra propriei mele firi năvalnice doar la suprafață, însă
blândă în adâncul firii ei. Acum, nu mi-aș mai consuma energia în acest sens;
dacă cineva nu-mi place, îl pot pur și simplu ignora. Însă, ce-i drept, acum
nici nu mai dispun de energia tinereții și simt nevoia să mi-o conserv pe cea
care a mai rămas.
Dar nu mă pot abține să spun și întâmplarea – unică la
vremea ei – care m-a șocat, legat de examenul de filozofie. Eram adunate,
câteva fete, în curtea facultății, așteptând intrarea în clasa de examen. Ca de
obicei, majoritatea tremuram, unele, mai slabe de înger, se văitau, că ce s-or
face ele, ce subiect o să le pice etc. Una singură, A, de la secția de
Silicați, o tipă înaltă, frumușică și cu multă carne pe ea, fără să fie grasă
(noi, majoritatea, eram cam piele și os) era liniștită, dezinvoltă și a ținut
să ne informeze și motivul acestei dezinvolturi total contrastante cu emoțiile
noastre: „Toată noaptea m-a obosit profu’,
atât
îi trebuie să nu-mi dea zece!” S-a făcut deodată liniște, nimeni n-a râs,
nimeni n-a întrebat, am rămas cu ochii măriți, aproape uitând de emoția
examenului. Nu era un lucru obișnuit pe atunci nici să se vorbească de astfel
de situații și cred că nici nu se prea întâmplau (în mintea mea de copil naiv
venit de țară, exista chiar convingerea că nu se întâmplă deloc, că e
inadmisibil și că nimeni, nici de o parte, nici de cealaltă, nu s-ar fi pretat
la așa ceva.). Nu știu nici azi dacă A spunea adevărul, dacă i-o fi dat zece
(am intrat în serii diferite la examen), și nici nu mă interesează. Totuși,
când îmi amintesc scena, îmi vine să râd tare de inocența mea și a altora ca
mine.
Slobozia, 25 ianuarie 2025
