E iarnă, frig de
crapă pietrele, iar noi, în containerul-birou ascultăm, fără să înțelegem,
disputa pe care o au grecul Ilias, șeful tuturor din șantier, cu mai tânărul
său conațional, Nikos. Ilias se ambalează din ce în ce mai tare, urlă disperat,
nu se poate opri. Tare aș fi curioasă să aflu motivul. Nikos se face mic și
încearcă să-l calmeze – „OK, Kir Ilias”, el nimic, Vlad i se adresează direct,
cu oarecare tupeu – „Potolește-te, că faci AVC!”, Matheos stă neclintit ca de
obicei în zen-ul și cifrele lui, deși el e singurul care pricepe ce se
vorbește, eu trag aer în piept și mă rog pentru Ilias, să se liniștească, iar
pentru Nikos să n-o ia pe cocoașă (chiar am avut impresia că bătrânul a făcut
un gest cu intenția de a-l lovi). Stăm amuțiți, înmărmuriți, iar tăcerea
noastră pare să-l ambaleze și mai tare. Se înroșise la față, ochii îi ieșiseră
din orbite, se învârtea ca un leu în cușcă, gesticulând, azvârlind flăcări pe
nări. În cele din urmă iese în gerul iernii, lăsându-ne cu întrebarea.
Îmi analizez
sentimentele și constat cu stupoare că, în loc să-l urăsc pentru asta (căci nu
suport violența și agresiunea), mi se face o milă de-mi dau lacrimile și mi se
pune un nod în gât. Aflu curând și de ce. Privindu-l și ascultându-l, nu l-am
văzut pe Ilias - șeful autoritar care încearcă să-și desființeze victima, călcând-o
în picioare, ci pe Ilias - copilul foarte mic pe care nimeni nu-l auzea
plângând, cerând atenție, fără să o primească, un strop de căldură care n-a
venit către el. M-aș duce să-l îmbrățișez, să-l mângâi și să-i spun că totul e
bine, că e în siguranță, că e iubit. Aș fi făcut-o, dacă n-aș fi știut că
niciun demers n-ar fi putut să suplinească o mângâiere neprimită la timp. Mă
rog doar pentru copilul din el să ierte, să uite, să iubească, așa cum numai
copiii o pot face. Fragilă ființă e omul! Cât de ușor de scindat, de pus la
pământ și de deconectat de sinele său!
După vreo oră
se-ntoarce-n birou. Figura lui mândră, de grec scoborâtor din marii greci de
odinioară, susținători ai leagănului civilizației, are ceva demn și totodată
spășit. În sinea mea îi spuneam Zorba, căci aducea cu legendarul personaj al
lui Kazantzakis. Aceeași pasiune, aceeași sclipire-n priviri, același mod de a
lua viața cu toate mâinile, cu tot ce are ea, bun și rău. Ni se adresează cu
voce calmă, în engleză: „Guys, vă rog să mă iertați pentru ieșirea de
mai devreme, îmi pare rău!” Am avut, așadar, dreptate, acela de mai înainte nu
fusese el, el era acesta bun și blând și civilizat. Fără să-și dea seama, Nikos
probabil nu făcuse decât să apese cu degetul pe o rană. Și de acolo țâșnise
puroi.
Colegii mei
tăceau în continuare, ca și cum nu l-ar fi auzit, ori poate vrând să-l
pedepsească prin această tăcere. Deși adresarea părea că fusese mai mult către
ei, aveam convingerea că, de fapt, o făcuse mai mult pentru mine, singura
femeie din încăpere. Se lăsase o liniște grea, el părea că așteaptă și atunci
am decis că eu trebuie să spun ceva. „E OK, Kir Ilias, toți mai avem astfel de
momente din când în când, chiar și eu.” Simțisem nevoia să plusez, mințind,
deși bănuiam că știe că mint; oricât mi-aș ieși din fire, n-am făcut niciodată
o asemenea criză demnă de spitalul de nebuni. L-am privit apoi în ochi și i-am
zâmbit cu toată sinceritatea. I-am văzut fața transformată dintr-odată și mi-a
mulțumit. „Thank you, Loredana, thank you!” Părea ușurat că
primise acceptarea pentru ceea ce chiar și pentru el, în momentele acelea,
părea de neacceptat. Am simțit că pricepuse totul, că vorbele mele n-au fost
numai de complezență, pentru a-i salva obrazul, intuise (poate din privirea
mea, din tonul vocii, din firul acela nevăzut care ne leagă pe noi, oamenii) că
i-am pătruns în suflet, în straturile adânci, acolo unde nu oricine poate
pătrunde. O simplă mulțumire nu i s-a părut de ajuns, pe parcursul zilei mi-a
mai adresat mulțumiri de vreo trei ori, fără nicio legătură, în context, cu
cele discutate sau întâmplate ulterior.
Și gândul meu
obsesiv: Cât de frumoasă ar fi lumea, dacă toți am auzi un plânset la timp!
Slobozia
10 iunie 2026
.jpg)
