Tot un fel de şezătoare

De când cu povestea apropiatului summit al NATO, Ghiţă al Gherghinii lu` Săndel nici că mai avea pace. Se certa cu oile, cu porcii, cu toate orătăniile din bătătură, gratulându-le cu tot felul de invective, cu adresă la NATO şi la mama lor de americani: „Niaaa, boală! V-aţi sumiţit şi voi! Nici iarba nu vă mai place! Oţi fi vrând d-aia americănească. Las că vine el sumitu-ăla, să vedeţi ce-mi staţi la arest în coteţ, că doar n-o să vă las să săriţi gardu`, să-i puţiţi lu Buş ăla, buşi-l-ar să-l buşească!”

Nevastă-sa nu scăpase nici ea nefelicitată: „Ce, fă? Ţi-ai luat-o-n cap? Oi fi zicând că vine-americanii să-ţi sape porumbu`, ori să-ţi pună direct mălaiu-n ceaon. S-o crezi tu!”

„Ce-ai, mă Ghiţă, cu mine? îl întrebase femeia; şi până la coadă, de ce vine ăştia, mă, peste noi? N-or avea şi ei porumbu` lor de săpat, care va să zică?”

Chiar aşa, de ce veneau? Uite, vezi, asta nu-i dădea pace lui Ghiţă, de-i sărea ţandăra din te miri ce; că nu prea ştia el cu ce se mănâncă sumitu-ăsta. Că ăia de la televizor vorbeau limbi străine, zici că nu-i făcuse mă-sa tot pe câmp!

Da las` că se duce la Mărin din capu` satului, că ăla prea le ştie pe toate. D-apăi cum să nu le ştie, dacă toată ziulica se zgâieşte la televizor! şi mai are şi-un băiat în „cadrili armate”, care cic-a ajuns mare ofiţer.

Aşadar nu mai e de stat. Înfipse furcoiul în pământ (mai dă-le-n colo de bălării!), scuipă în palme, apoi le şterse de pantaloni, îşi tufli pălăria pe-o parte şi se duse întins la Mărin.

Acesta, cu ţigara aprinsă, tocmai citea un ziar.

-         Ce vânt te-aduce, Ghiţă,  pe la mine?

-         Vântu` dinspre miază-noapte, mea Marine. Că ăla dinspre miază-zi n-are voie să mai bată. Hă, hă!

-         De ce, mă, să n-aibă voie? Nu-i dai tu?

-  Păi n-are – făcu pe deşteptul. Că le suflă-n faţă la americani, şi dacă le răstoarnă sumitu`?

-         Păi ce, mă, summitu-i barcă? (Mărin pronunţase corect, cu accent englezesc, aşa cum auzise la televizor).

-         Da ce-i, car cu boi?

-         Bou eşti tu! Da` fără car, îl admonestă ridicând un deget. Ai grijă cum vorbeşti! Cu-aşa ceva nu se glumeşte.

-         Da` ce se face, bre? Uite... io n-am prea-nţeles ce-i cu asta. D-aia bătui drumu` până la matale, m-oi mai deştepta şi pe mine oleacă.

-         Apăi să te deştepte mumă-ta! Că nu eu am pus-o să te facă c-un prost. Ia zi, care-i treaba? Ce n-ai priceput?

-         Mai nimica...

-         Atunci spune ce-ai priceput!

-         Tot nimica.

Marin stinse ţigara, nu înainte însă de a-şi aprinde alta, şi se ridică în picioare urcând o treaptă, încât să-l poată privi pe Ghiţă cum se cuvine, adică în creştetul capului. Ridică un deget a atenţionare şi zise, plin de importanţă:

-         Ia zi, de şezătoare-ai auzit?

-         Am.

-         Păi vezi? Ai priceput tot.

-         Ce să pricep, bre? Zău aşa, nu-ţi mai râde de mine, că destul râde soarta!

-         Băi Ghiţă, soarta nu râde de orş`ce fraier. Cum ar fi, par igzamplî, să nu râză, când tu habar n-ai pe ce lume trăieşti!

-         Păi d-aia zic, fă-mă şi pe mine să aflu! Ziceai ceva de şezătoare...

-         Ziceam.

-         Şi?

-         Şi nimic.

Marin îl studie preţ de câteva clipe şi, neîntrezărind pe faţa lui nicio urmă de viaţă inteligentă, îl bătu uşor pe umăr, cam cum bătea scroafa pe spinare, când voia s-o consoleze că soarta a hărăzit-o să fie mâncată, după ce o viaţă-ntreagă s-a bălăcit în noroi.

-         Hai să te iau ca pă proşti. Ce se face, Ghiţă, la şezătoare?

-         Se şede, cum altfel, că d-aia o cheamă...

-         Se şede pe mă-ta! Se şede şi mai ce?

-         Şi se mănâncă.

-         Se mănâncă, Ghiţă, sigur că da! Numai la mâncare ţi-e gândul! Tu n-ai pic de conştiinţă d-asta civicoasă?

-         Deh, ştiu şi io? Nu prea mi-a mai rămas nimic, cu seceta-asta...

-         Secetă, ai? Secetă-n capul tău! Cum ziceam... cu şezătoarea. Ce se mai face?

-         Se bea, se joacă, se mai ciupeşte câte-o fată de cur...

-         Îhm… p-ăla ţi l-a pus ţie mă-ta-n loc de cap. Auzi, mă, da` tu de muncă-ai auzit?

-         Şi dacă n-auzeam, tot auzea ea de mine. Că nu se mai termină, termina-s-ar!

-         Apăi vezi? Aşa şi cu summitu.

-         Ai, bre, doar n-o să zici că toate feţele-alea sulemenite s-adună la noi la capitală să rânească la oi!

-         Fiţi-ar oile de rahat! Am zis eu aşa ceva? Să rânească! Dacă tu nu ţi-ai părăsit ograda decât să dai o fugă pân` la cârciumă şi una până la mine, asta-nseamnă că nu mai e şi altfel de muncă pe lumea-asta? Acolo se dezbate, măi, se pune ţara la cale, adică lumea...

-         Cin` să zbate, bre, şi de ce? Că io n-am văzut zbătându-se pă niciunu`.

-         Du-te-n colo, că eşti prost! Dacă n-ai vocabular, să nu te mai prind că-mi calci bătătura! Că n-am vreme de pierdut c-un alfabet ca tine.

-         Ce n-am, bre?

-         Vocabular.

-         Ce-i aia?

-         O zestre, pă care, dacă tac-tu nu ţi-a lăsat-o, tre să ţi-o procuri singur. Să mai înveţi şi tu câte-un simonim, câte-un ologism... ia zi, ai priceput acuma?

-         Îhî.

-         Atâta lume luminată s-adună să-ţi hotărască ţie soarta, şi tu o tratezi cu „îhî”.

-         Da` io n-am cerut la nimeni să-mi hotărască soarta.

-         Vezi să nu ţi-o hotărăsc eu cu vreun dos de palmă. Vorba vine. Dacă trăiai în Afganistan sau în Kosovo, tot aşa nu mai cereai? Sau dacă trăiai pe la ăia pe unde se moare de foame, ce te făceai? Zi!

-         Zic că, dacă puteam să trăiesc cu foamea, puteam şi să mor de mâna ei.

-         Atuncea mori! Du-te-n sărăcia ta şi să nu-mi mai vii la poartă, pân-oi muri de mâna cui vrei tu! Pentru mine eşti dus, Ghiţă, şi ireperabil.

Irecuperabilul Ghiţă îşi îndesă cu năduf pălăria şi părăsi curtea înţeleptului şi cosmopolitului Marin şi mai bâtă decât venise, înjurând nu de zei, ci de „ologisme” şi „simonime” cu tot cu mamele lor.

         

          Ajuns acasă, îşi aprinse şi el ţigara, îşi luă o mină deşteaptă, cum văzuse la nea Mărin, şi se adresă de sus neveste-sii:

- Auzi, Lenuţo, nu-i nicio sfârâială cu summitu-ăsta (na, că era să-şi scrântească limba!); e, şi la ăia, un fel de şezătoare ca pă la noi. Şi la ei să stă, să bea, să mănâncă, nu ştiu dacă şi-ntre ei... doar că ăia, în loc să joace, să zbate. Pă vocabularu` meu, Lenuţo, ca peştele pă uscat să zbate!

Slobozia, aprilie 2008