De la noi, la Teleorman

Roşiorii de Vede, Dideşti, Siliştea Gumeşti, Zâmbreasca, 17-18 mai 2014

Jurnal de risipită - 2

Florina Isache, poetă şi membră a Asociaţiei Culturale „Mileniul 3” din Roşiorii de Vede, mi-a lansat o provocare în octombrie anul trecut, la Festivalul de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” de la Mizil: Ce-ar fi să ne întâlnim la Roşiorii de Vede în cadrul unei acţiuni organizate de Asociaţia lor? De ce nu? Ne-am revăzut anul acesta, în februarie, la lansarea mea de carte de la Bucureşti, când Florina, internată pentru analize, a fugit din spital să ia o porţie de literatură. Iar m-a ameninţat cu invitaţia, eu iar am ameninţat-o că vin, dacă mă cheamă. N-a durat mult şi invitaţia a sosit via e-mail din partea A. C. „Mileniul 3” pentru A.C. „Helis”. Au dat curs invitaţiei, în afară de mine, scriitorii ialomiţeni: Titi Damian, Florin Ciocea şi Carmen Tănase. Întâlnirea a avut loc în zilele de 17 şi 18 mai 2014.

Sâmbătă, la Casa de Cultură din Roşiorii de Vede, ne aşteptau, împreună cu doamna directoare, membrii Asociaţiei, care ne-au întâmpinat cu o bucurie care s-a suprapus peste a noastră şi care ne-a însoţit pe tot parcursul întâlnirii.

Mihai Petrescu ieşise la drum, să nu cumva să ne rateze. Deşi eram numai cunoştinţe virtuale, când am parcat maşina şi i-am zărit silueta pe partea cealaltă, am ştiut că este el şi că pe noi ne aşteaptă. Îl „cunoşteam” de pe un site de literatură, unde îi citisem articolele dedicate aviaţiei şi aviatorilor. Nebun de aviaţie, ăsta-i Mihai. Mă aşteptam să ne întâmpine într-o carlingă.

Constantin Ciubotaru mai să nu mă recunoască. Mă văzuse prima şi ultima dată în 2008 (tot la Mizil) şi a ţinut să precizeze: „Vai, domniţă, dar ce v-aţi schimbat! Eu vă ştiam aşa subţiricăăăă!” Nu vrea să priceapă că au trecut şi peste mine anii. Sau kilogramele, mă rog. Încerc inutil să-l conving că tot eu sunt, să-l acomodez cu noua mea imagine. A doua zi o ţinea tot pe-a lui: că el îmi păstrează imaginea aceea şi numai pe aceea! Drept pentru care am hotărât că, de săptămâna viitoare, voi dubla numărul turelor de stadion.

Liviu Comşia strânge mâini în uşă. Nu, nu aşa! Cordial, nu ca la securitate. Trec de el, apoi mă întorc, precum personajele din desene animate, cărora le pică fisa mai greu. Îmi amintesc că l-am văzut la Alexandria, în 2012, că a făcut o cronică la una dintre cărţile mele, pe care a şi publicat-o. Se cuvine să-i strâng şi eu mâna (tot în uşă) pe chestia asta.

Florina, ca Florina... tot timpul a zburat ca un fluture. Zbâr încoace, zbâr încolo, să le fie invitaţilor bine, să nu le lipsească ceva, să nu-i scape vreun detaliu. Da’ mai stai şi tu, soro!

După formalităţile de întâmpinare, am trecut la fapte. Mai întâi am fost invitaţi noi să ne prezentăm, apoi s-au prezentat şi gazdele noastre. Fiecare a spus câte un cuvânt bun, a lecturat sau a cântat, într-o atmosferă demnă de ... mileniul 3. Am prezentat pe scurt „Helis”-ul, apoi pe noi înşine. Carmen şi Florin au citit poezie, domnul Damian şi cu mine – proză. După ce ne-au ascultat cuminţi şi ne-au aplaudat, a venit rândul gazdelor să vorbească. Domnul Constantin T. (de la tata) Ciubotaru a făcut o prezentare succintă a Asociaţiei „Mileniul 3” despre care aflăm că a luat fiinţă acum 14 ani şi că are relaţii de colaborare cu peste 20 de localităţi din ţară. Florina Isache a citit cu multă sensibilitate poezie, acompaniată la chitară de Silviu Arsu. De altfel, momentele „vorbite” au alternat cu cele muzicale. Foarte frumos a cântat Silviu, împreună cu un tânăr licean.

Mihai Atanasie Petrescu a citit o proză neterminată. Doina Chereceş din Alexandria a avut o intervenţie graţioasă. Ne-am amintit că ne-am cunoscut la Călăraşi, acum 6 ani. Mică, mică-i lumea asta! I-am mai ascultat pe Vasile Dumitru Delceanu care şi-a exprimat nostalgia întâlnirilor de altădată, întrebându-se retoric  unde sunt tinerii, pe Domniţa Neaga, Sanda Maria Popescu, Ion Scarlat, Ion Drăghici, Ion Bădoi (de la „Opinia Teleormanului”); ne-au fost prezentaţi pictorul Dumitru Ciocan Sin şi sculptorul Costel Păun.

Eugenia Dumitriu, pictor şi poet, a făcut invitaţilor o frumoasă surpriză, încondeindu-ne pe fiecare, citând din „Fidelitatea lecturii” de Titi Damian sau dintr-un text al meu – „Plecările”, un fragment în care s-a regăsit. Scriitorul şi jurnalistul Liviu Comşia a venit cu remarci pertinente privind destinul literaturii actuale şi ne-a prezentat revista „Drum”, de fapt un jurnal cultural, o formă de jurnal care nu prea mai există.

Doamna Elena Drăghici ne-a cântat un cântec românesc şi, pentru că apucase să-i scape că ştie şi ruseşte (ulterior am aflat că a studiat rusa la facultate), am rugat-o să cânte unul şi pe limba lui Dostoievski. Ceea ce a şi făcut. Mulţumiri!

O frumoasă surpriză am avut din partea Primăriei care a oferit fiecărui invitat de la „Helis” cărţi, pliante şi reviste, documente aşadar care reprezintă oglinda Roşiorilor. Prima parte a întâlnirii s-a încheiat cu schimburi de cărţi şi reviste, adrese de e-mail, invitaţii de colaborare la revista „Caligraf” şi alte „bazaconii” care se petrec atunci când se întâlnesc scriitorii.

         Ne-am deplasat apoi la Centrul Cultural unde am admirat expoziţia de sculptură (în piatră de râu!) a lui Costel Păun. Extrem de interesantă, având în vedere materialul folosit, varietatea şi frumuseţea acestuia, dar şi măiestria artistului. Instrumentul cu care face prelucrarea este flexul, iar finisajul se execută prin polizare. Spre deosebire de Mihai, care umblă cu ochii în sus, după avioane, Costel Păun merge cu privirea plecată, căutând pietre. L-am întrebat, când nu expune, unde ţine lucrările. Iar răspusul a fost: acasă, mărturisind că are peste 150 de piese. Ne-a invitat să mergem a doua zi acasă la dumnealui, dar, din păcate, n-am reuşit, programul fiind încărcat. Dar am plecat fiecare cu câte o amintire de la domnul Costel, câte o frumoasă lucrare, pentru care mulţumim.

         Sediul Asociaţiei „Mileniul 3” este mic, dar cochet, respirând literatură. Fotolii, mese, cărţi, sobe. Şi expoziţia de pictură a Eugeniei Dumitriu. Mai important dintre toate mi se pare faptul că, după cum au mărturisit milenarii, „Avem sau nu treabă, ne întâlnim aici în fiecare joi.” Florina îmi arată: „Iarna, ăsta e locul meu. Domnul Ciubotaru face focul, iar eu stau lipită de sobă.” Asociaţia are şi un binefăcător: domnul doctor Viorel Dinu care le oferă găzduire pentru sediu şi le „mai scapă din ciubucul dumnealui”, cum a glumit C.T. Ciubotaru. Tot respectul nu doar pentru gestul domniei sale, ci şi pentru prezenţa sa încântătoare. Dacă astăzi cultura mai supravieţuieşte, se datorează şi acestor oameni generoşi (rara avis, dar mai găseşti câte unul pe unde te duci) care, din ce am observat, de regulă sunt foarte modeşti, spunând că ei nu fac nimic, ei doar ajută cu ce se poate. Dar să ne intre bine în cap: fără acest gen de ajutor, nu se poate! Doar guvernanţii consideră că actul cultural nu cere (sau nu merită) bani. Şi pentru că am ajuns la acest capitol, nu vreau să rămână lucruri nespuse. Poate unii cititori îşi imaginează că întâlnirea noastră a beneficiat de ajutor financiar din partea vreunei instituţii de stat. Mi-ar fi plăcut să fie aşa. Dar toată cheltuiala a fost efortul comun al milenarilor care au pus mână de la mână (fără a fi neapărat oameni cu dare de mână; unii sunt profesori pensionari), în faţa cărora mă înclin cu respect. În lumea în care cei mai mulţi se văicăresc că nimeni nu face nimic, sunt oameni care tac (sătui de-atâta vorbă) şi fac. Cinste lor!

În curtea în care se află sediul ne-am fotografiat, mângâiaţi de un soare prietenos care, de altfel, ne-a însoţit pe tot parcursul celor 2 zile.

         Surprizele nu s-au terminat. Am mers la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Roşiorii de Vede, unde ne aştepta masa, într-o ambianţă superbă, pe o terasă în grădina bisericii. Dar înainte de a merge la masă, am intrat în biserică unde părintele Emilian Trică, bun prieten al milenarilor, cum aveam să constat, ne-a întâmpinat, ne-a dat câteva explicaţii, ne-a miruit şi apoi a făcut o scurtă rugăciune, după care am cântat „Hristos a înviat din morţi”. Din monografia Bisericii „Sf. Ioan”, alcătuită de Constantin T. Ciubotaru, care este şi membru al Consiliului Parohial, aflăm că aceasta este a şaptea, în ordinea vechimii, din cele opt biserici din Roşiorii de Vede. După cum se menţionează în Pisania originală, a fost construită între anii 1842-1845.

         La masa frumos aranjată, forfoteală mare. Florina şi-a pus toată familia la muncă. Pe soţul ei nu l-am văzut stând jos (nici a doua zi), doar a servit, a debarasat, a supravegheat. Mulţumim, domnule Isache! Ştiu, ştiu, de mulţumiri aveţi sacul plin, dar ce mai contează una în plus? Atmosfera e întreţinută de Silviu (chitară/ voce) şi părintele. Unii cântă, alţii vorbesc. Se abordează teme literare, religioase, generale. Mai primim nişte cărţi, comandate special pentru noi, de domnul doctor, având ca autori pe Sf. Teofan Zăvorâtul şi Sf. Nicodim Aghioritul. Domnul doctor şi domnul poliţist vorbesc despre Israel, de unde se întorseseră nu demult, marcaţi. Aflu că între părintele Trică şi Asociaţie există o legătură strânsă, uneori organizând acţiuni culturale împreună. Ne îndurăm cu greu să ne smulgem din peisaj, dar trebuie. Aşa că mergem să ne cazăm, ne facem că ne odihnim o oră, apoi din nou la program. Cât am stat în camere, s-a arătat o ploaie scurtă, pretext pentru un curcubeu să se ivească pe cer. Privindu-l din balcon, mi s-a părut ca un salut în cinstea venirii noastre la Roşiori. Dom’ doctor, aţi comandat cumva şi curcubeul?

         Repede repejor plecăm spre muzeu. Era doar noaptea muzeelor. La intrare, trona afişul cu noi. Am intrat şi am asistat la două expuneri însoţite de expoziţii despre două foste personalităţi ale oraşului: Petre Stroescu şi Petre Voivodeanu. Ne-am bucurat şi de surpriza muzicală, susţinută de un domn profesor (vioară) şi doi elevi ai săi (vioară şi acordeon). Înainte de a urca la etaj, pentru un tur, am schimbat câteva cuvinte cu jurnalistul Gabriel Argeşeanu şi scriitorul Liviu Comşia. Turul muzeului ne-a fost asigurat de fosta doamnă directoare, acum pensionată. Am întrebat-o ce o motivează să vină în continuare, deşi nu mai este nevoită. A ridicat din umeri, un fel de : „parcă poţi sta departe de ce-ai iubit!” Foarte interesante exponatele, modul de prezentare şi mai ales atmosfera creată, constituind o fărâmă de viaţă dintr-un Teleorman de altădată, atât al ţăranilor , cât şi al intelectualilor. La ieşire, o colecţie de păpuşi japoneze, donată de o japoneză care lucrase doi ani la muzeu. Aflăm că în Japonia, colecţia de păpuşi e un fel de zestre pentru fete, o zestre care se alcătuieşte încă de când copila se află în primii ani. La ce se presupune că-ţi folosesc păpuşile ca zestre n-am înţeles. Dar e adevărat că, pentru a-i înţelege pe japonezi, ar trebui să trăieşti (cel puţin o vreme) printre ei. Şi nu doar printre ei, ci la ei acasă!

 

         Ne plimbăm pe străzi. Roşiorenii serbează zilele oraşului. O sărbătoare ca peste tot în ţară, care îmi lasă un gust amar. Muzică bezmetică dată tare, fum de la grătarele de mici, câteva comedii, tarabe cu nimicuri. Numai pe feţele oamenilor nu se vede bucuria. Tinerii se plimbă dezorientaţi. Măcar ei au tinereţea! Mă bucur de compania unui maidanez care are chef de joacă. Îmi tot înhaţă o mână, prefăcându-se a o muşca. Eu mă prefac că mă doare. Nu mă crede, evident. Ştie prea bine că nu muşcă, ba chiar are grijă să nu înfigă colţii.  În tot acest joc al prefăcătoriei, se află o sinceritate debordantă. Dacă tot ne-am împrietenit, îmi aplică şi două lăbuţe pe haine. Nu-i nimic, tot trebuia să spăl rochia! Ne conduce până la hotel, apoi dispare în drumul lui. Mă simt trădată; mi se pare că se desparte prea uşor. Mentalitate de maidanez! Când trăieşti pe drumuri, nu-ţi permiţi luxul ataşamentelor.

         Mai socializăm pe holul de pe palier, râdem, glumim, vorbim sau tăcem, însă tot comunicăm. Ne îndurăm, în cele din urmă, să mergem fiecare pe la casele noastre. A doua zi nu era de stat!

         Duminică. Bat clopotele. Pentru slujba de duminică, Florina îmi indicase o biserică mai aproape de hotel. Poartă hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Nu stau mult, timpul nu-mi permite. În curtea bisericii, pe o băncuţă, o bătrânică vinde frumuseţe cu un leu. Buchete de steluţe albastre (nu ştiu ce flori sunt, dar sunt minunate), combinate cu clopoţei mov. Iau unul. Îmi mulţumeşte şi îmi urează sănătate. De parcă i-aş fi dat cine ştie ce avere. În timp ce mă îndepărtez, mă întreb de ce n-am luat mai multe. Mă ruşinez de mine, dar nu mai am timp să mă întorc. Ce puţin suntem dispuşi să plătim pentru frumuseţe!

         Pornim cu trei maşini. Mergem pe un drum pe care nu mai circulă nimeni. O vreme superbă ne încântă privirile, ca şi peisajul uşor sălbatic, iar colinele sunt chiar forma de relief care mă face să simt că plutesc. Mihai greşeşte drumul, întoarce. Eu întorc după el. Dar nu ştiu cum se face că lui, deşi are maşina mai lungă, îi reuşeşte din trei mişcări. Mie, abia din cinci. Prudenţa, deh! Şanţurile nu mi-au plăcut niciodată. Intrând în Dideşti, mi se accentuează senzaţia de sat părăsit, de lume dincolo de lume. Intrăm în clădirea care se recomandă drept „Expoziţia Gala Galaction”. M-am bucurat atât de mult să merg acolo! De când am descoperit scrierile acestui mare scriitor, m-am îndrăgostit de ele. De altfel, titlul acestui text l-am „furat” de la nuvela „De la noi, la Cladova”. Nu ştiu ce mă aşteptam să văd, nicidecum vreun Luvru, dar nici o biată clădire ce stă să cadă, cu uşa de la intrare având vopseaua cojită... Dar eu nu mă dusesem să văd uşi, ci să mă umplu de spiritul unui mare om de cultură, nu doar scriitor, dar şi preot (pe numele adevărat Grigore Pişculescu), traducător de elită (a realizat traducerea Bibliei după textul grecesc al Septuagintei), profesor de teologie, decan al Facultăţii de Teologie din Chişinău, academician etc. A publicat atât cărţi teologice, cât şi literatură de ficţiune. A excelat în proza scurtă. Cineva chiar spunea că Galaction şi V. Voiculescu sunt marii corifei ai prozei scurte româneşti. Subscriu!  Doamna Sanda îmi arată o fotografie şi îmi spune: „Aceasta este biserica la care aţi fost azi-dimineaţă. Înainte, a fost mănăstire. Zidul acesta exterior, era, de fapt, partea din spate a chiliilor.” Apoi: „Aici s-a petrecut acţiunea din „Papucii lui Mahmud””. Nişte odăjdii, un potcap, instrumente de scris, cărţi îngălbenite – semne ale trecerii sale prin viaţă. Atât rămâne dintr-un om? Ba nu! După Gala Galaction au rămas o traducere a Bibliei şi alte traduceri semnificative, Papucii lui Mahmud, Moara lui Călifar, Lângă apa Vodislavei, De la noi, la Cladova...

         Puţin mai departe, mergem la biserica din sat. Acolo unde a slujit ca preot şi bunicul dinspre mamă al scriitorului. Enoriaşii plecaseră. Părintele se afla în biserică, încă nu-şi lăsase straiele de slujbă. Ne-a privit puţin mirat când a văzut o mulţime năvălind pe uşă. Semn că mulţimile nu se prea îmbulzesc pe acolo. Senzaţia de părăsire e parcă şi mai accentuată aici. Biserica, un adevărat monument de patrimoniu, are tencuiala şi pictura deteriorate. Părintele ne spune că singura pictură originală (de pe la anul 1700) este icoana pictată pe peretele din stânga a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Restul s-a refăcut în 1936. De-atunci, nimic. Vopseaua e ştearsă, scorojită. Sfinţii parcă plâng. Dumnezeu abia se zăreşte din mucegai. Ce bijuterie ar fi această biserică, dacă ar fi restaurată! Am găsit şi legături cu ialomiţenii: tatăl părintelui slujitor e din Manasia; tatăl lui Gala Galaction – de la Gura Ialomiţei (mărturisire a autorului).

         Plecăm spre altă lume a satului: Siliştea Gumeşti. Satul de baştină al unui alt mare scriitor: Marin Preda. Oprim la Memorialul Marin Preda, din clădirea fostei şcoli în care a învăţat scriitorul. Aici, ceva mai multă dichiseală decât la Dideşti. Mirosul de duşumea dată cu motorină mă aruncă în timp. Şi la noi la Munteni, când eram elevă, duşumeaua se ştergea cu motorină. Ce conta că vaporii sunt toxici, iar noi îi respiram? Stăm în băncuţe, facem poze, ne prostim. Vorbim, ascultăm explicaţiile gazdei. În curte, tronează şi un bust al lui Marin Preda. La un moment dat, se arată şi domnul Primar care ne salută.

Îl pescuim pe poetul Alexandru Cutieru şi ne continuăm drumul până la fosta casă a scriitorului, cea care ar fi trebuit să fie casă memorială, dar deh! Urmaşii cer mult, statul nu dă. Drumul e plin de gropi, mari şi dese. Nu mă mai chinui să le ocolesc, oricum sunt pe ambele părţi, aşa încât, oricum ai coti-o, tot ... dai în gropi. Părăsire, sărăcie, amorţire... Totul îmblânzit de soare care, doar el, străluceşte pentru toţi. Prin contrast, pe sus flutură bannere electorale, cu doamne vopsite blond sau roşcat, râzând cu toţi dinţii, plesnind de bunăstare şi asigurându-ne că numai votându-le pe ele vom fi fericiţi. Sau domni la cravată. Totuna. Pe băncile de la poartă, oameni bătrâni, trişti, plictisiţi de viaţă. 

Casa lui Tudor Călăraşu (tatăl scriitorului) e o ruină. O ruină păzită cu lacăt. În curte, iarba strigă după coasă. Cineva a aruncat pesemne cu o piatră care a spart un geam. Aşa. Să se ştie că el e mai tare. Ne cocoţăm pe gard să vedem cât mai mult. Ce curte mică, ce căscioară! Câtă sărăcie trebuie să fi fost aici cândva. De nicăieri apare un vecin care ne deschide poarta, fără să i-o cerem. Ne bucurăm şi năvălim prin iarba până la genunchi. Îmi lipesc ochiul de geam şi văd un interior gol. Se zăreşte doar undeva, în stânga, o vatră. Cândva, aici au trăit oameni, au iubit, au dat viaţă, au plâns, au suferit... Nu ştiu de ce, mă simt ca un violator care dă buzna în intimitatea cuiva. Doar că acel cineva nu se poate apăra în niciun fel. La plecare, vecinul ne spune că mai încolo a fost fierăria lui Iocan (ştie omul!), colo, în capul străzii, cum te duci pe dreapta. Dar acum e bouticque. Bouticqul lui Iocan. Un butic foarte închis şi cu reclamă de butelii de la Petrom. Acum, proprietatea privată din România nu se mai află în mâinile unor alde Iocan, ci în „lopeţile” marilor magnaţi petrolieri. Ce-ar fi zis Moromete? „Asta depinde de facultăţi!” Nu, Moromete, acuma depinde de bani. Dacă marii petrolişti s-ar scutura de mărunţiş din buzunare, vi s-ar umple şi vouă gropile. Dar cum marii petrolişti nu-şi vor scutura niciodată mărunţişul din buzunare, încercaţi şi voi cu bannerele alea care fâlfâie pe sus. Poate reuşiţi să astupaţi măcar o groapă.

         Sufletu-mi plânge şi-mi râde în acelaşi timp. Stranie, dar plăcută senzaţie. Totuşi, nu cred că mi-ar fi plăcut să văd termopane. Pare mai autentic. Dar consolidată şi scoasă din ruină şi bălării ar fi meritat casa asta.

         Din nou în maşini. De data aceasta, către Zâmbreasca, la căsuţa părinţilor Florinei. Dar mai întâi, oprim să fotografieze Mihai un avion al Romanian Air Force. La casa Florinei,  pe lângă un peisaj mirific, ne întâmpină doi oameni calzi, părinţii ei, plus fiica şi nepoţica, soţul şi tot neamul. Suntem primiţi cu pâine şi sare. Minunat! Suntem hrăniţi ca purceii îngrăşaţi în ajun de tăiere. Convin cu Carmen să mai dublăm o dată numărul de ture de alergare. Toată lumea e veselă, vremea e splendidă. De mult nu m-am mai simţit atât de acasă la nişte oameni pe care abia i-am cunoscut. Îmi era dor de frumuseţea simplităţii şi a tradiţiei. Părinţii doar tac şi veghează să avem ce ne trebuie. Sunt oameni obişnuiţi să facă. Lucrul acesta se vede şi din gospădăria pusă la punct. Facem o plimbare în spatele curţii, unde-i şi-un râu şi o privelişte de vis. Carmen se oftică pentru că a crescut la oraş, în cutii de chibrit. Găsim un Ciuş care paşte liniştit şi care se dă la o parte când ne vede. Nu-i place de noi. Are dreptate. Nici el nu-i obişnuit cu oameni care vin doar să se uite.

         În fine... ne luăm cu greu la revedere, ne urcăm în maşini şi revenim la Roşiori. Acolo, pupături, schimburi de cărţi, de telefoane, promisiuni. Aproape nu-mi vine să cred că am trăit două zile atât de minunate! Şi îmi pare rău că trebuie să plec, dar chiar trebuie. Pe domnul Damian abia îl scot dintre gagici. Îl ameninţ cu doamna Victoria, n-are niciun efect. Îl ameninţ că plec fără el, abia aşteaptă. N-am încotro şi-mi folosesc vocea de amiral: „Domnule Damian, azi! Acum!” Şi îi arăt uşa maşinii. Execută ordinul şi, în sfârşit, demarăm. De la Roşiori, la noi.

         Dragi prieteni care ne-aţi fost, care ne sunteţi, nu am cuvinte să vă mulţumesc. Voi, ca scriitori, ştiţi prea bine că uneori cuvintele sunt atât de sărace. Doar vă îmbrăţişez în stilul meu stângaci şi vă dedic textul acesta. Vă spun doar atât: mi-a fost drag să vin (şi poate am să revin) de la noi, la Teleorman.

Slobozia, 19, 20 mai 2014

Foto: Carmen Tănase, Mihai Petrescu, FL Dalian

Despre eveniment si aici: 

Florina Isache