Arta de a iubi

Autor: RALUCA BUCNARU

Premiul I la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

În mansarda ponosită totul e tăcut. Niciun suflu de om ori al vreunei vietăți. Doar ticăitul ritmat al orologiului se mai aude, fiind acompaniat în noapte de cântul ascuțit al greierilor ascunși prin iarba de hârtie creponată.

         Nimeni nu mai locuiește de decenii în acea clădire din cărămidă brună, gata să se dărâme. Și nici mansarda nu e un loc mai bun de viețuire decât cele patru etaje bântuite de amintiri trecute ale celor ce au existat demult, făcându-se remarcați prin talentele lor. Podeaua din lemn putred scârțâie și pare atât de fragilă încât ți-e și teamă să mai faci un pas pentru a nu cădea într-un hău al pierzaniei.

         Ceea ce acum îți stârnește plânsul, la vederea lui era un refugiu. Un refugiu pentru orfanii talentați ce-ți trezeau atât interesul, cât și admirația prin variatele lor talente. Mulți fuseseră abandonați la naștere, ori în vremea copilăriei, sub pretextul foametei, alții își pierduseră părinții. Totuși, nu contează poveștile lor, căci era importantă noua lor viață, în care nu se mai simțeau morți, deși erau vii. O puteau lua de la început. Se puteau simți iubiți după atâta amar de vreme. Erau o familie.  Dar totul s-a sfârșit odată cu apariția unui motiv necunoscut ce încă mai ridică semne de întrebare locuitorilor dintr-un orășel aflat la marginea unei păduri. Numele nu are importanță căci chiar și de oameni a fost uitat. Pentru ei este orașul fără nume, locul în care cruda soartă le-a scris în filele îngălbenite ale vieții că vor trăi.

         Orășelul fără nume este un loc trist în care doar nefericiții își mai duc veacul. Singurul lucru care i-a schimbat această reputație care nu este de lăudat a fost tocmai clădirea părăsită. Aceasta oferea omenirii un scop. Generația tânără este cea care duce mai departe tot ce au investit mai bun adulții în viață. Acest orfelinat le demonstra că există încă persoane talentate printre ei. Copiii i-au îndemnat în mod indirect să-și urmeze visul. Copiii aceștia care aveau șansa la o nouă viață reprezentau lumina speranței pierdute, ziua ce urmează după o noapte tristă, ce pare că durează la nesfârșit.

         Oh, unde ești tu, suflet părăsit care te lupți cu frica și pierzania? Mai există învingători în astfel de lume tristă care te face să vrei să-ti curmezi zilele? Unde ești tu, vlăstar al fericirii, al biruinței? Ai rămas doar ca un spectru ce bântuie amintirea ce i-a ajutat odată pe mulți să se simtă vii.

         Pic...pic...pic... Mărgele cristaline zboară prin aerul înțesat de praf, atingând solul într-o izbitură brutală ce le face sa scoată un sunet sugrumat, mut. Sunt lacrimile ce se preling pe obrajii de ceramică ai unei fete care plânge în mansardă.

         Povestea ei nici nu ar trebui spusă, căci nu va aduce decât tristețe, suferință. Este tragedia unui suflet chinuit de cruda-i soartă.

         Emily, căci așa se numește, făcuse parte dintr-o familie săracă. Nu avea jucării și nici prea multe cărți, însă pentru ea dragostea părinților reprezenta mai mult decât avea nevoie pentru a trăi. Obișnuia să citească fel de fel de cărți, însă pasiunea ei era și încă rămâne scrisul. Buchiile formau vrăji ce o conduceau într-o lume de vis, unde nu există războaie, tristețe ori foamete. Realitatea prin care trăia se diferenția mult de cea fizică. Realitatea ei era universul cu ape cristaline, cu păduri întinse colorate de curcubee și cu personaje din cărți. Îi avea ca prieteni buni pe Alice și iepurele cu pălărie, pe Degețica și pe Hansel și Gretel. Era fericită. Până când toată lumea ei, atât imaginară, cat și fizică s-a spulberat precum o oglindă căzută. Părinții și frații i-au murit de gripă, ea rămânând singură într-o lume cunoscută prea puțin.

         Dar speranța nu i-a fost încă pe deplin luată. Din povești auzite dinainte de culcare a aflat de orfelinatul copiilor talentați. L-a găsit undeva în apropiere de centrul orașului, dar ce a văzut i-a spulberat și ultima fărâmă de speranță. În locul minunatei clădiri rămăsese doar o ruină.

         -Ce s-a întâmplat, puiule?

         O voce slabă, răgușită o face să tresară și să se întoarcă. Este un bătrân scund, îmbrăcat sărăcăcios, ce se sprijină de un baston ieftin, din lemn.

         -S-a dus, totul s-a dus. Nu mai am familie, nici încredere, nu mai am nimic, spune în timp ce continuă să plângă.

         Bătrânul se așază lângă ea și îi ascultă tragica-i poveste fără să mai scoată un cuvânt, fiind fermecat de frumusețea modului ei de a vorbi. Fata, deși mică, este într-adevăr o povestitoare uimitoare.

         -Nu mai plânge, răspunde el într-un final, ștergându-i și ultima lacrimă.

         -De ce, domnule? Ce rost are să fiu fericită, eu, o amărâtă de viețuitoare care a rămas singură?

         -Fiindcă ai dreptul la un nou început, spune oferindu-i mâna pentru a o ajuta să se ridice, pe fața-i ridată apărând un zâmbet cald.

         Acesta a reprezentat noul început după care tânjea  copila. Timpul a trecut alene, fata perfecționându-și talentul literar. În fiecare seară era chemată de bătrânul ei ,,tată” pentru a-și continua poveștile  asemănate cu suflul lin al mării privite într-o zi mirifică, atât de liniștită de vară. Cuvintele îi erau surori, iar creaţiile-i pătate de negura sentimentelor suflul vieții. Bătrânul o asculta cu atenție, oferindu-i din când în când zâmbete fugare pentru a o încuraja să îl adâncească și mai mult în vasta, paradiziaca lume a îmaginației unui copil care se detașează de ceilalți prin maturitatea vorbelor și fragilitatea pe care o dovedește. Povestind, se expunea ascultătorului. Devenea o altă ființă, o zeiță mistică, o fiică plăpândă a lumii care prin glasu-i șoptit mișca viori și piane vizibile doar pentru ființa-i necoaptă într-un cântec lent, executat cu atenție și iubire. Astfel și-a pierdut Emily trei ani din copilăria sa.

         Prin fereastra întredeschisă, vălul aurit de lumină intră sfios, acoperind încăperea cu un strat de praf sclipitor, deschis la culoare. Afară, sute de bătrâni regi cu scoarță cenușie execută un ritual știut doar de ei, fiind acompaniați de vântul ce valsează printre aceștia. Tot universul exterior e plin de culoare, pastelul său putând inspira orice creator de artă. Corul de păsări își începe momentul glorios, cântând cu glasuri ascuțite printre arbori, arbuști, ori prin aerul revigorant. Aceasta este chemarea primăverii, doamna în rochie de mătase de un verde crud, ce pe capu-i mic își poartă diadema-i de ghiocei.

         -Ce rost are are să te pierzi în parfumuri evanescente, în fantasmele imaginarului, căutând mereu idealul, prototipul perfecțiunii când deja conștientizezi că nu faci decât să-ți sfâșii și mai mult micul suflet chinuit? Lacrimile sale, țipetele sale, pe toate le renegi, căutând o fericire inexistentă. De ce vrei perfecțiuni îndepărtate când ești prea oarbă să le vezi aici, în fața ta? Sunt chiar aici. Nu le vezi? Desigur că nu, fiindcă ești prea acaparată de frumuseți iluzorii pe care nu le vei putea atinge nici cu gândul. Și acum plângi. Nu vrei să faci nimic altceva decât să-ți îneci amarul în mărgelele-ți  de diamant lichid. Și eu fac la fel...spune copila de zece ani pe când tutorele ei își mișcă încet condeiul pe o foaie  albă precum zăpada, fadă.

         -Acesta este răspunsul prințului? întreabă bătrânul fără să-şi ridice ochii din coala pătată de buchii negricioase, mici, niște furnici împietrite de o vrajă necunoscută.

         Fata dă din cap și face o reverență grațioasă, imitându-l pe tânărul prinț din mintea sa, apoi râde. Cu pași mărunți, se apropie de trupul slăbănog al lui Dean, bătrânul scriitor și muzician, fiind cuprinsă în mrejele curiozității. Nu poate sta departe de ființa iubită, care a crescut-o încă de când avea șapte ani, vârsta la care își pierduse părinții și frații.

         -Ce scrii?

         -O carte de poezii pe care o voi trimite la un vechi prieten, scriitor ca și mine, minte bătrânul, acoperindu-și foaia cu mâna-i osoasă, zbârcită.

         -Și nu te temi că o sa-ți fure ideile? vine replica fetei care, pe nesimțite, se apropie şi mai mult de  ființa îmbătrânită.

         Auzind vorbele ei, acesta doar zâmbește, calm, liniștit, făcându-și fața să pară și mai ridată.

         -Nu, copila mea. Trebuie să înveți să ai încredere în cei mari. Un scriitor ca tine nu și-ar dezamăgi fratele. Acumi fugi afară! Uite, natura te cheamă la ea, lungindu-și brațele verzi pentru a te cuprinde în îmbrătișarea dătătoare de viață!

         Și fata plecă, încrezându-se în vorbele bătrânului. Însă făcuse  cea mai mare greșeală din viața ei.

         După câteva săptămâni, pe când Dean era plecat la o prezentare de carte la Paris, fata intră în camera acestuia, nebănuind ce o așteaptă aici. Încăperea era așa cum o știa: mică, luminoasă, primitoare, dar într-o dezordine cum numai marile spirite ştiu să facă. Ideea de a face curat acum îi surâde, căci bărbatul este prea bătrân și ocupat pentru a se mai ocupa de ordinea lăcașului său de creaţie, unde gânduri și sentimente se joacă, năzdrăvane, cu mintea și sufletul său.

          Printre filele unui caiet deschis la întâmplare se pot vedea sute de cuvinte și imagini înțesate în albul ce fusese nu demult imaculat. Fata privește uimită, fiind acaparată de spiritul ce iese din acele pagini, prinzându-i sufletul în universul unui basm uitat. Cu fiecare secundă ce trece, ochii prind sclipiri cristaline tot mai puternice și, sub imboldul amarului sentiment de trădare, fuge în camera sa.     

         Când se întoarce Dean, casa-i străbătută de recele fior al singurătății.  Fata dispăruse. Și de ce oare o astfel de decizie atât de dezarmantă a fost luată de doar un spirit sub aparență copilăros, dar care a fost nevoit să se maturizeze prea devreme, gustând dezamăgirea crudei vieți? Fiindcă povestea din caiet era a ei... Și alături se afla un bilet în care editorul anunța data apariției tragicului basm, impregnat de iubiri şi trădari.

         Anii au trecut, cei doi nemaivăzându-se în tot acest timp, fiecare mergând pe drumul său. Emily, acum o frumoasă şi nobilă copilă de șaisprezece ani,  intră într-o sală de spectacol. Cortinele rubinii ce acum câtva timp acopereau cealaltă lume, una a artei, a creației străvechi mai trăiesc doar ca amintiri ale nimănui. Scaunele sunt toate ocupate de stane de piatră înveșmântate în costume morbide, negre, ori rochii vaporoase, elegante care au privirile ațintite spre scena colindată de oameni ce par mai mult roboți, executând cu măiestrie arii ale importanților clasici.  Fata, nevrând să îi deranjeze pe cei ce par fără suflu, se așază cu grijă pe locul său din primul rând, examinând chipurile placide ale violoniștilor, pianiștilor, apoi ale celorlalți. Toate acele note, când joase și line, când subțiri și grăbite reușesc să o aducă pe culmile plăcerilor artistice, oferindu-i inspirație pentru un nou roman care oricum nu o să apară.

         Îi văzuse pe toți, dar cineva continuă să se ascundă de plăpânda adolescentă, folosindu-se de paravanul spatelui îmbrăcat într-un costisitor frac. Este dirijorul, un bărbat scund, cu părul de argint, ce reuşeşte să rămână ascuns pe tot parcursul concertului.

         La sfârșit, bărbatul se întoarce, făcând o reverență nobilă, în timp ce liniștea este sfâșiată de puternicele aplauze ale stanelor de piatră transformate ca prin magie în ființe umane, vii. Doar fata  se întoarce la condiţia de stană de piatră pe care o părăsiseră vecinii ei de scaune. Ea doar îl priveşte pe bătrânul din fața ei, vrând să plece, dar neavând puterea de a o lua la fugă. Nici măcar să plângă nu mai poate.  Rămâne împietrită în scaunul său de stofă sângerie chiar și după ce sala este părăsită de toţi spectatorii înviorați de o forță ciudată.

         Rămași doar ei doi, Dean pleacă de pe scena vastă, mergând șchiopătat până la Emily și o  îmbrățişează.

         -Îmi pare atât de rău, fata mea. Am greșit, am făcut fapte ce ți-au distrus încă o dată sufletul. Tocmai eu, omul care ți-a dat speranțe deșarte, făcându-te să traiești într-o lume în aparență pașnică, prielnică ție, te-am dezamăgit, te-am făcut să guști  pentru a doua oară amarul pierzaniei. Scrisul nu este pentru mine. Am ales calea muzicii și i-am spus editorului adevărul. Cartea aceea o are ca autoare pe minunata, scumpa mea fată. Calea ta este cea a scrisului, așa că de ce să ți-o fur, trăind doar ca un fals? Mă vei putea ierta vreodată?

         Înduioșată de vorbele tatălui său, șiroaie de sfere cristaline se desfac dintr-un șirag nevăzut, făcând lacrimile solitare să-i inunde obrajii îmbujorați. Aceasta, desprinsă  din starea de împietrire, îl imbrățișează la rându-i pe bătrân, nemaivrând să-i dea drumul.

         -Tată, vreau acasă! spune plângând, însă lacrimile sale nu sunt de tristețe, ci de fericire.

 

         În mansarda ponosită totul e înghetat. Doar o singură apariţie mai face imaginea hibernală diferită de cea creionată în trecut: o tânără gingașă, cu părul de  onix și ochi mari în care se ascund tainele văzduhului. Pe măsuța din lemn fata lasă o singură foaie. Pe aceasta, sfioasă, ea își însemnase  povestea vieții sale,  cu  bune și rele. Dar ceea ce contează sunt rândurile din colțul de jos, scrise aplecat.

,,Nu contează cât de jos ai căzut, continuă să lupți. Viața o să ți se pară fără rost, tu nu o să mai ai rost, te crezi viu și mort în același timp. Dar așteaptă, căci cineva va veni și-ți va salva soarta. Îl poți numi înger păzitor. Eu nu i-am dat vreun nume, acesta nu are importanță. Ceea ce contează este că te ajută în fiecare zi să crești mai puternic. Îți va greși, dar iartă-l. Nu contează cât de mult greșește sau de câte ori, tu doar iartă-l și crezi în el. Aceasta este arta de a iubi. Iubește ca să fii iubit!”

Raluca Bucnaru

cls. a IX-a A, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia

Profesor îndrumător: Loredana Stan

"As vrea in primul rand sa va multumesc pentru decizia de a organiza astfel de concurs care mi-a antrenat spiritul creativ in incercarea de a scrie acea creatie literara si anume proza scurta. In plus, as dori sa va ofer un raspuns mai bun de aceasta data. M-ati intrebat cum mi-a venit ideea pe baza careia am scris ,,Arta de a iubi``. Atunci emotiile au fost atat de mari incat cu greu am mai putut scoate un cuvant. Da, este adevarat ca de obicei seara este momentul care il pot defini ca un fel de apogeu al inspiratiei. Ideea fiecarei lucrari proprii care sa-mi si placa a fost una din timpul noptii. Insa, din pacate, obisnuiam sa rup la scurt timp ceea ce scriam-mereu imi place sa scriu mai intai pe un caiet, apoi sa transcriu la calculator- fiindca ajunsesem sa consider randurile scrise a fi unele fara esenta. Asa crezusem la inceput ca era si aceasta lucrare fiindca nu aveam decat ideea de inceput formata. Ei bine, probabil ca am fost influentata fara sa-mi dau seama si de ,,Cartea Nuntii``. Am dorit sa prezint si o poveste de dragoste, una pura precum cea din carte, insa diferita. Astfel a aparut noul personaj, batranul care o iubea pe ,,fiica`` sa, desi nu erau legati prin sange. Dar cum ador momentele dramatice, nu am putut rezista tentatiei prezentarii unui moment de tradare.  In sfarsit, sper ca am reusit sa va dau un raspuns destul de bun." (R.B.)