Cu gluma pe glumă călcând

En garde! Cu oiștea-n gard - 14

 

    Vinerea mare, așadar cu două zile înainte de Paști. Într-un mare supermarket, numele nu contează, într-un mic oraș (nici ăsta nu contează) din România.

    Lume multă, ca de obicei în astfel de locuri înainte de sărbători. Mă dusesem să iau niște „verze”, că legumele nu pot fi cumpărate cu mult înainte de folosire, altfel, m-aș fi lipsit. O voce masculină informează cumpărătorii despre diverse promoții, case deschise etc. La un moment dat, se aude în difuzor: „Stimați cumpărători, aplicația de plată cu cardul nu funcționează, așa încât plata poate fi acceptată numai cu cash.” Dacă, în momentul acela, ar fi apărut vreo dronă militară pe tavanul magazinului, lumea ar fi fost mai puțin stupefiată. Mișunătorii dintre rafturi au rămas stană de piatră, ca într-un tablou vivant. Unii deja începuseră să pună produsele înapoi pe rafturi, alții își întrebau însoțitorii: „Tu ai ceva cash la tine? Tu cât ai? Eu am doar atât.” Tablou am rămas și eu, știind sigur că n-am mai mult de cincizeci de lei în portofel (suma de urgență în caz de... nu se știe), dar așteptam încă, nevenindu-mi să cred că e adevărat. Îmi și imaginam cum fac cale întoarsă, ca de altfel majoritatea celor prezenți.

    Pe raftul din spatele meu, un angajat, cu microfonul atașat la bărbie, așeza niște produse pe rafturi și îl aud deodată vorbind cu cel care făcuse anunțul, după cum am dedus: „Ce-a fost asta, băi Coaie? Cum ce? Anunțul pe care l-ai făcut mai devreme. E pe bune? Ce s-a întâmplat?” Îl văd punându-și mâna la cap, apoi a început să strige după cumpărători: „Stați, nu e adevărat, e în regulă, se poate plăti și cu cardul!”, apoi, revenind la numitul Coaie: „Bă, cât de prost să fii, ca să faci o asemenea glumă?!” Mai pun și eu paie pe foc, amuzată: „Spuneți-i că a trecut 1 aprilie!” Coaie n-avea nicio problemă  (dar se pare că avea... ce-i trebuie), în timp ce colegul său abia începuse să-și revină din înverzeală. Eu nu mă întrebam „cât de prost să fii?”, ci cât curaj ar trebui să ai, dacă aveai de gând să-ți păstrezi slujba, sau cât de mult ar trebui să-ți urăști slujba, dacă vrei să scapi de ea și nu prea știi cum.

    Fiindcă tot n-aveam multe cumpărături de făcut, am stat o clipă în loc și m-am întrebat: eu în care categorie de angajați mă situez? În niciun caz nu-s din gașca lui Coaie (deși uneori tare mi-ar fi plăcut), ci, dimpotrivă, sunt toanta care se înverzește de parcă s-ar hrăni cu clorofilă dimineața, la prânz și seara, nu doar când o dau eu în bară, ci și când un potențial coleg ar face una de pomină din care posibil am avea cu toții de suferit.

    Eu, care mă dau scriitoare umoristă și imaginez tot soiul de situații, în viața reală n-aș fi avut niciodată tupeul să fac o asemenea glumă, nici dacă aș fi avut de gând să-mi dau demisia în minutul următor. Dar trebuie să recunosc că mi-a plăcut tupeul lui Coaie (cine are, are!). Sau poate făcea un studiu sociologic, mai știi („Ia să vedem, câți fraieri pun botul.”)? Am mai aruncat o privire îngrijorată spre colegul cu microfonul la bărbie, să văd dacă are nevoie de resuscitare (n-avea) și apoi mi-am văzut de verzele mele, amuzată. 

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 03 mai 2024

         

 

Balerina și dansatoarea la bară

 En garde! Cu oiștea-n gard - 11

 

Acum trei decenii, eram o tânără de-abia ieșită de pe băncile unei facultăți de inginerie, încercând să mă integrez într-un serviciu care nu-mi oferea cine știe ce satisfacții, însă cu ferma convingere că trebuie să faci ceva în viața asta și, dacă tot nu ești prea sigur pe tine și pe ce ți-ar fi plăcut, atunci ai face bine să iei ce-ți scoate viața înainte și să nu te plângi. Ce-i drept, uneori mă mai apucau nostalgiile și, când eram provocată, chiar destăinuirile.

Într-una din zile, unul dintre „dinozauri” (așa-l vedeam eu pe atunci, avea vârsta mea de acum, dar eu nu m-aș încadra neam la „dinozauri”), dintr-o vorbă în alta, m-a întrebat dacă îmi place ceea ce fac (se referea la munca mea). I-am răspuns cu sinceritate că se putea și mai bine. „Dar ce ți-ar fi plăcut să faci?” – a venit firesc întrebarea. I-am răspuns că mi-ar fi plăcut să fiu balerină. Dansul mi-a stimulat întotdeauna imaginația romantică și mi-a susținut ideea de zbor. Cu fălcile căzute de uimire, mi-a replicat că nu-i târziu. „Ba da – i-am răspuns – baletul se începe la vârste fragede, iar acum e foarte târziu.” Pentru că era dinozaur-șef și nu-i plăcea să fie contrazis, a ținut-o pe a lui: „Ba nu-i târziu, dragă, ce, nu poți să te faci dansatoare la bară?”

A fost rândul meu să rămân perplexă. Nu știu, poate omul glumise, deși mie nu mi s-a părut. Dar am simțit atunci că eu și domnul dino(zaur) proveneam din lumi total diferite. Cu tot respectul pentru prestația domnițelor de la bară, care, dacă o iei în serios, nu e o treabă deloc ușoară, care chiar presupune artă pe alocuri, ca să nu mai vorbim de alte aspecte încântătoare, ideea de a asocia baletul cu dansul la bară mi s-a părut la fel de năstrușnică precum aceea de a identifica dragostea cu sexul, deși una o implică (sau cel puțin n-o exclude) pe cealaltă. Ce-aș mai fi putut adăuga la discuția noastră? O secundă, mi-a stat pe buze să zic că n-am bară, dar am tăcut, căci sigur mi-ar fi spus că se rezolvă, poate oricând să comande una din cel mai bun inox înalt aliat la atelierul mecanic.

În altă zi, același dino mi-a adresat întrebarea dacă sunt măritată. La răspunsul meu afirmativ, a aprobat pe loc statutul meu civil: „Excelent! E foarte bine că te-ai măritat din facultate, că după aia, n-ai mai fi avut cu cine.” Am înțeles ideea omului, că, pe măsură ce te îndepărtezi de situația în care ești înconjurată de mulți tineri de vârsta ta, plaja de alegeri se restrânge mult (Ba chiar adăugase: „Uită-te-n jur, cu cine te-ai fi măritat acum?”), dar conversația aceasta m-a făcut să mă simt cât se poate de jignită. Și asta din două motive:

Primul, că mi-a vorbit de parcă aș fi avut 84 de ani, nu 24, de parcă aș fi fost Muma Pădurii, nu la polul opus, o pocită împiedicată, de nu m-ar mai fi luat nimeni.

A doua, pentru că mi-a transmis clar că singura menire a unei femei este aceea de fi măritată, la casa ei etc. Poate și aici avea dreptate, dar mie, căsnicia (cuvântul vine de la casnă, da?) nu mi se părea cea mai cool treabă care ți se poate întâmpla, ba chiar, deși consimțisem la ea de bună voie, ca la o „afacere” musai să se întâmple,  o simțeam cumva ca pe un fel de cușcă ce te împiedică să explorezi viața. Dacă i-aș fi spus asta dinozaurului, precis ar fi înțeles prin „explorat” ceea ce înțeleg cei mai mulți și m-ar fi trimis la bordel. Așa că am preferat să-mi afișez zâmbetul naiv de (proaspăt) măritată și să tac.

Deși ei par a fi cei cu adevărul la purtător (viața a demonstrat-o cumva), oamenii excesiv de practici nu mi-au creat niciodată impresia că ar face parte din lumea mea. Sau eu, dintr-a lor. Ceea ce nu înseamnă că nu ne putem reconcilia sau că nu putem conviețui fie și pe aceeași scară. De bloc, nu de valori. Totuși, nimeni nu mă va convinge vreodată să pun semnul egal între balet și dansul la bară. 

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 20 iulie 2023

         

 

Dimineți

En garde! Cu oiștea-n gard! (10)

          Ador somnul de dimineață și rar, spre foarte rar mă trezesc înainte să mă „deștepte” alarma. Azi dimineață a fost un asemenea caz rarisim. Cred că am făcut ochi puțin înainte de ora șase. I-am închis la loc, desigur, dar urechile au rămas deschise. Înspre ele venea zumzetul dimineții, așa cum nu prea îl prind de obicei. Cântecul a zeci de păsări răzbea până la mine chiar și prin geamurile termopan. Și m-am bucurat, gândind că uite Natura ce harnică e și ce frumos își începe ziua cântând.

          Apoi, printr-o ciudată asociere de idei, mi-am amintit mașinile militare pe care le-am văzut deunăzi pe un drum de mașini civile cu oameni care se duc și ei care-încotro, cu treburi pașnice. Și mă gândeam ce aiurea le stă la blindatele astea printre mașinile-mașini, arătând ca niște babe cotoroanțe care șed pe margine la bal și clănțăne tineretul în care clocotește viața. Și cum ar fi ele în stare să pună pe silent cântecul păsărilor, să astupe zumzăiala firească a naturii, să extermine viața însăși.

          Cu tot respectul pe care-l am pentru simbolurile militare în vreme de pace, când vine vorba de utilitatea lor în vremuri tulburi, îmi dă ghes un gând pe care-l adresez celor care aleg să pună căluș trilului păsăresc: Băgați-vă armele undeva și lăsați păsările să cânte!

(Slobozia, 08 iunie 2023)

 

Textul acesta îl scriam până să plec la Festivalul din Neamț, cu prietenii poeți Florin și Firiță. Câteva ore mai târziu, la plecarea din Maltezi, am stat vreo 20 de minute în urma unei coloane militare care nu se mai sfârșea. De parcă gândul trezirii mele matinale se materializase. Prilej de a repeta îndemnul de mai sus, cu o mică adăugire: Lăsați păsările și poeții să cânte! (Slobozia, 11 iunie 2023)

 

Florentina Loredana DALIAN

         

Lui Tante Ursula, cu picătura

          En garde! Cu oiștea-n gard! (7)

      

          Stimată doamnă care dai după noi cu sfaturi, vă rog să-mi permiteți să azvârl și eu cu unul în domnia voastră cea atotpurtătoare de grija neamului înfrigurat până la criogenare, despre care multe-aș avea să vă spui, dar tac. Dar înainte de-a tăcea, îmi voi lua permisiunea să vorbesc, adică să scriu, să vă spun cum am trăit eu treaba cu economia la energie și apa rece, că caldă de unde? C-am dat în bâlbâială și-n cacofonie când am auzit că trebuie să mă spăl numai de Paști și de Crăciun și să mai pun o pătură pe mine, cum bine și înțelept ne sfătuia împușcatul (a mai fost un înțelept înaintea dumneavoastră, așa să știți! E drept că n-a scăpat neșifonat de atâta înțelepciune).

          M-am născut în București, dar am trăit la țară, treabă care nu se prea pupa cu trei dușuri zilnice, acum juma' de secol, ci doar cu o copaie cu apă scoasă dintr-o fântână cu apă sălcie, și aia din când în când. Ceea ce nu înseamnă că eram nespălați, dar nici spălați foarte, că praful și noroiul erau ingrediente nelipsite în jocurile de copii crescuți fără tabletă și alte „divaisuri”.

          Mai târziu, când m-am dus la liceu, unde am stat în internat, la oraș va să zică, am devenit expertă în a mă spăla cu jumătate de litru de apă (rece!), strâns cu grijă într-o sticluță pe care o procuram cu greu. Turnându-mi apa cu picătura pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, jinduiam după albia de-acasă, care, acum, mi se părea un adevărat jacuzzi. Măcar din fântână puteai scoate câtă apă vrei, așa sălcie cum era. E drept că vinerea ne dădeau la cămin apă caldă, vreo două ore, seara. Și parcă văd cum ne înghesuiam ca oile în staul să prindem un loc la duș, vreo 50 de fete de pe două paliere. Ba încă ne mai și luam la harță în cazul în care constatam că vreuna se lăfăie peste limita regulamentară de fix 2,4 minute. Mi-am și uitat de vreo două ori ceasul la duș, că mergeam cu el să cronometrez. Prima dată mi l-a adus un suflet milostiv, a doua oară n-a mai fost să fie. Uneori se-ntâmpla să scape pe conductă - din greșeală - apă caldă dimineața. Profitam de ocazie și mă spălam, inclusiv pe cap, apoi ieșeam afară cu părul ud, dar nicio problemă, se usca el în clasă, pe parcursul celor 6 ore de studiu. Noroc că tinerețea își are atuurile ei, m-a apărat Dumnezeu de probleme și pe la cap și pe la ovare.

          M-am făcut mare și chiar am luat la facultate, în capitală, deh! Dar nici pe-acolo nu se prea inventase apa caldă, adică s-o fi inventat ea, dar noi făceam economie. Într-o vreme, m-apucase un elan sportiv, alergam din Regie până sus la Automatică, în Politehnica nouă, și înapoi. Dar cum alergarea presupune implicit transpirație, până la urmă am renunțat, că ori trebuia să rămân nespălată, cu transpirația uscată pe mine, ori să mă spăl cu apă rece ca gheața, ori - cum mi s-a întâmplat de vreo câteva ori - începeam dușul cu apă caldă și îl sfârșeam cu rece, asta dacă nu preferam să rămân cu săpunul pe mine. Oricum, devenisem expertă în dușurile cu apă rece, din practica agricolă, de la Jegălia, unde apa caldă chiar nu se inventase. Dar acolo, măcar era rece din belșug. Și dacă s-ar fi oprit la robinet, aveam Borcea aproape. În care, la cât de murdară era, nu s-ar fi zis că te speli, dar măcar puteai trăi cu această iluzie. Ce dacă era octombrie? La cămin, în marele București, se oprea chiar și apa rece. Într-o noapte, moartă de sete, n-am mai rezistat și am băut apă din vaza florilor, erau niște zambile superbe și băloase, cărora le mulțumesc și acum că m-au salvat de la deshidratare, nebând ele toată apa din glastră.

          În fine, am dat numai câteva exemple din multitudinea care s-ar fi putut da, ca să înțelegeți că eu nu mă spariu de metodele abracadabrante propuse de dumneavoastră, la o adică aș fi în stare să reînvăț să mă spăl cu juma de litru de apă, să mă refreșez în apă rece și chiar să beau apa de la flori. Pe dumneavoastră, în schimb, și pe neamurile dumneavoastră crescute în puf, nu vă văd neam reușind asemenea performanțe. Eu da, aș putea, dar vreau să vă spun, doamnă, că nu vreau și mi se rupe de picătura economisită de mine pentru salvarea Planetei! Nu, nu sunt o risipitoare, nu arunc niciodată apa care mai e bună de băut, nu-mi țârâie niciun robinet pe nicăieri și nu las apa să curgă fără rost. Dar n-am să-mi mai cronometrez niciodată statul la duș, ba dimpotrivă, dacă am chef să scriu un roman în timp ce curge apa caldă pe mine, fiindcă asta mă inspiră, așa voi face! Mi-am câștigat dreptul acesta în toate diminețile în care ieșeam în gerul iernii cu părul ud, fiindcă nu aveam apă decât dimineața, că n-aveam uscător de păr și nici nu-mi permiteam să întârzii la ore. Dar n-am nimic împotrivă să economisiți dumneavoastră și picătura mea.

          Așa cum n-am să stau la 19 grade în casă, când mie și la 22 mi-e frig. Am stat destul. În studenție, în căminul P1, iarna ne ieșea abur pe gură și uneori deschideam fereastra ca să încălzim camera. Umblam îmbărcate în molton, arătam ca niște extratereștri și ni se vedeau numai ochii. Despre frigul din sălile de curs și din laboratoare, nu mai spun! Am tremurat atunci cât pentru salvarea a zece planete. A, dar trebuie s-o mai spun și pe asta. În anul I, cum stăteam la parter, am avut o inundație care a produs umezeala pereților lângă care dormean două dintre noi, cele din paturile de jos. Am rugat imbecila de administratoră să ne lase cu un reșou mic să mai uscăm ce se putea usca, ne-a dat acordul, iar a doua zi, la controlul oficial (că erau dese, făceam economii, da?), n-a mai recunoscut și ni l-a luat. Eu, fire mai rezistentă, n-am tras-o de la mucegaiul format decât vreo 3 săptămâni. Mă văd și acum învățând pentru examen, la masă, cu geaca pe mine, gluga în cap, fularul la gât și un prosop în poală pentru suflat nasul (nu mai făceam față cu batistele). Dar cealaltă colegă a avut o tuse cumplită timp de vreo 3 luni de zile. Așa că, scutiți-mă! Dar iarăși n-am nimic împotrivă să economisiți dumneavoastră și gigacaloria mea! Faceți ce vreți și economisiți cât poftiți! Dar nu mai dați cu oiștea-n gard! En gard!

 

 Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 08 septembrie 2022