-
Nu te amăgi, dragă! Pentru mine, inima n-a fost
niciodată altceva decât organul format din două atrii și două ventricule, de-a
stânga și de-a dreapta, cu rolul precis de a pompa sângele în corp. Dacă vrei,
îți țin o întreagă lecție de anatomie. În fine, presupun că nu vrei...
Îmi spunea toate acestea studiindu-se în
oglindă, cu vocea ei ușor guturală, fermă, care nu lăsa loc niciodată la
interpretări. Privind-o, ai fi zis că era o mare actriță, o divă a scenelor și
ecranelor, așa cum erau divele odinioară, cu aerul acela misterios, de neatins,
de râvnit. În realitate, Sidonia Mureșanu (chiar și numele mi se părea a fi de
scenă) fusese farmacistă și, în ultimii ani ai carierei sale, încheiați recent,
și profesoară la facultate. Adevărul e că, la cei „optzeci de ani fără unul”,
așa cum îi plăcea să se alinte, arăta mai bine decât multe femei la cincizeci. Alura
îi era dreaptă, suplă, elegantă, părul impecabil și mereu coafat, iar tenul
avea încă strălucire. Ridurile, inevitabile, le ascundea sub o tonă de fard. Umbla
îmbrăcată elegant chiar și dacă ieșea doar până la piață, mereu pe tocuri cui,
refuzând să asculte sfatul medicului, care o somase să renunțe la ele, în
favoarea unora mai „așezate”, spre binele coloanei sale vertebrale. „Doctore –
îi replicase – mai bine moartă, decât să nu mai fiu femeie!” Sfida toate
rigorile modei și cosmeticii impuse femeii trecute de o anumită vârstă: își
purta părul lung, negru-pana corbului, se machia strident, cu dermatograf negru
și folosea cel mai roșu ruj posibil. Și culmea e că toate acestea nu deranjau,
ba, dimpotrivă, îi dădeau aerul unei tinere de „optzeci de ani fără unul”. Exemplare
foarte rare – gândeam. De fapt, nu mai întâlnisem pe nimeni ca ea. Mă
intriga și mă fascina, totodată.
Insistase să merg cu ea în excursie într-o țară
exotică, acolo unde se poate face și plajă, când la noi e ger de crapă
pietrele. Nu mă costase nimic, plătise ea totul, trebuia doar să fiu acolo,
pentru companie și în situații de urgență. Când i-am cerut să definească situațiile
de urgență, mi-a pomenit de una singură: „De-o fi să crăp, pe nepusă masă, în
somn – deși, stai liniștită, n-am de gând, dar viața mai face și d-astea
câteodată – să nu cumva să mă lași față palidă în fața ălora de la morgă, de la
Salvare sau a celor care vor veni să mă vizioneze, din diverse pricini. Mă
îmbraci în costumul crem, îmi pui pantofii roșii, cu toc de zece, ciorapii cei
mai fini, mă fardezi ca la carte. Ai înțeles? Nu cumva să nu respecți toate
astea, că te bântui!” Tot ce speram era să nu fie cazul, îmi luasem gândul de
la această idee morbidă și mă bucuram de binefacerile excursiei, încercând
să-mi îndeplinesc cât mai conștiincios prima responsabilitate din fișa
postului, legată de companie. De fapt, nici măcar nu trebuia să fac vreun
efort, eram o companie plăcută – îmi spusese - altfel nu m-ar fi ales pentru sarcina asta.
„N-am suportat proști prin preajmă, cu atât mai puțin proaste, pițipoance,
îngrămădite, șifonate, la minte și la haine. De aia, probabil, am și trăit singură,
nu m-am măritat, n-am avut copii, n-am apropiat pe nimeni prea mult...” Mi se
păruse că zăresc un licăr de tristețe în ochii ei la finalul frazei și o
întrebasem dacă regretă. Cred că zisesem ceva de prezența cuiva care să-i
bucure sufletul. Atunci a venit replica legată de inimă.
Nu-i cunoșteam povestea, dar ceva mă făcea să
n-o cred. Mi se părea nedrept ca o femeie atât de impecabilă la exterior să nu
aibă și interiorul la fel de bine „mobilat”. Cu cât încerca să mă convingă de
contrariul, cu atât o credeam mai puțin. Purta o mască, gândeam, pe care și-o
pusese demult, pentru a se feri de compătimiri sau de alte închipuiri din
mintea sa. Încercam să-i dezleg limba, să aflu mai multe.
-
Iubirile tale?
-
Eu n-am avut iubiri, doar amanți. Selectați după
criterii exigente: toți, fără excepție, neapărat
mai tineri decât mine, cu cel puțin o zi, înalți, bruneți, viguroși și obligatoriu
potenți, inclusiv la portofel.
-
Unde Dumnezeu i-ai găsit?
-
Ți se pare c-aș fi avut vreo problemă cu asta?
-
Ăăă, nu, în fine... Au fost mulți?
-
Cine-i mai știe? Au fost generoși. Asta a contat.
-
Dar geloși?
-
Eh! Mă faci să râd. Care nu-i gelos, mai ales când
însoțește un exemplar ca mine? Nu mi-o lua ca pe îngâmfare, dar, crede-mă, n-ai
fi vrut să știi cum arătam în tinerețe! Gina Lollobrigida s-ar fi zgâriat pe
ochi, și-ar fi jumulit părul și și-ar fi făcut harakiri, dacă mă întâlnea.
Norocul ei că nu ne-am intersectat drumurile. Dar, a propos de gelozie, am avut
o regulă, de la care n-am făcut rabat: la cel mai mic semn al unei manifestări
de genul acesta, le dădeam papucii. După unii chiar mi-a părut extrem de rău. Dar
n-am avut ce face. Dacă mă lăsam pradă geloziilor lor, n-aș mai fi, astăzi, cea
pe care o vezi.
-
Și totuși, - insist- ție nu ți-a trasărit inima pentru niciunul?
Se întoarse, enervată, de la oglindă, și-mi
dictă, cu degetul arătător îndreptat spre mine:
-
Stai jos și scrie! Azi, prima lecție: despre
inimă...
-
Știu, știu, două atrii, două ventricule...
-
Atunci, dacă știi, nu mai pune întrebări stupide! De
altfel, – înmuie tonul, maimuțărindu-se și țuguindu-și buzele în oglindă – în
curând voi pleca la plajă. Cum îmi stă părul?
-
Bine, ca de obicei.
-
Era o întrebare retorică. Ce ochelari de soare sunt
mai potriviți: ăștia, Versace, sau Dolce&Gabana?
-
Tot retorică? Nu văd nicio diferență. Îți stă bine
cu oricare.
-
OK. Versace să fie!
-
Dar de ce ai spus că pleci la plajă? Nu
mergem împreună, ca până acum?
-
Ah, scuză-mă! Am uitat să-ți zic, azi nu vreau să
ies însoțită. Trebuie să fiu singură. Am pus ochii pe un miliardar. În dolari,
desigur. Stai liniștită, nu ți-l aduc aici, dacă-i miliardar, ar trebui să aibă
un iaht ancorat pe undeva. Ceao!
Ieși, aruncându-mi o bezea din ușă. Prezența ei
mă năucea de fiecare dată, dar îmi dădea o stare de optimism pe care, altfel,
n-aș fi avut prea multe motive să o am. Discuția avusese loc în sufragerie,
închiriase un apartament care mai avea două dormitoare și două băi, plus o
terasă destul de mare. „Că doar n-o să stăm ca sărăciile într-o cameră de hotel
cu două paturi.” Iar atunci când i-am spus că mi se pare, totuși, o cheltuială
cam mare, că e prea scump, replicase, înțepată: „Ți se pare că eu aș fi o
femeie ieftină? Sper că nici tu, altfel nu te mai iau.”
Adevărul e că veneam din lumi diferite. Cel
puțin ca stare materială. În timp ce eu îmi petrecusem tinerețea prin internate
și cămine, mâncând ce se nimerea prin
cantine adeseori insalubre, ea fusese unicul copil răsfățat al unui general,
crescuse cu bonă, cu bucătărească, cu grădinar. Și, așa cum se exprima, avea
standarde înalte. Ceea ce nu mă deranja de fel. Standardele înalte le avusesem
și eu dintotdeauna, doar că nu mereu îmi permisesem să le respect.
Am observat că lăsase lumina aprinsă în
dormitorul ei și m-am dus să o sting. Ne amuzam pe tema asta, mă poreclise
„salvatoarea resurselor omenirii”, când îi atrăgeam atenția că lumina stă
aprinsă degeaba sau că a uitat apa curgând, în baie. Din cadrul ușii, înainte
de a acționa întrerupătorul, mi-au picat ochii pe o carte cu copertă vișinie
cartonată, aflată pe noptieră, și m-am apropiat, curioasă, să văd ce citește.
Discuțiile noastre nu prea se învârtiseră în jurul lecturii, încât îmi lăsase
impresia cuiva care n-are printre preocupări acest „viciu”. Cartea nu avea
niciun titlu pe copertă, astfel că am deschis-o. Spre surprinderea mea, am dat
de un jurnal. Pe prima pagină era caligrafiat frumos: „Jurnalul singurătății.” L-am închis repede la loc, cu un gest de parcă
m-ar fi ars ceva, apoi am privit îngrijorată în jur, ca omul care se știe
vinovat de crima de a intra, chiar și fără să vrea, în intimitatea cuiva.
Dar vezi să mai am pace! Vreo două ore, am
încercat să-mi ocup timpul cu diverse activități cotidiene: cafeaua, țigara,
lenevitul pe terasă, răspuns la e-mailuri, am încercat chiar să citesc, dar
frazele fugeau ca animalele hăituite la vânătoare, apoi cădeau ca împușcate,
fără să lase vreo urmă în mintea mea. Am recurs apoi la gestul de a face ordine
în camera mea, dar mai întâi a trebuit să fac dezordine, căci, din fire, sunt
ordonată. Am scos toate hanțele din șifonier și le-am rearanjat, am șters un
praf inexistent, dar în tot acest timp îmi sunau în minte două vorbe: jurnalul
singurătății. În cele din urmă, n-am mai rezistat și am săvârșit păcatul. Mă
încurajam că nu fac niciun rău, că era doar pentru mine și curiozitatea mea,
fir-ar ea de curiozitate!, că oricum nu voi sufla o vorbă nimănui, că...
Am stat acolo, jos, lângă patul ei, și am citit.
Am aflat ceea ce intuiția îmi spusese din prima: că Sidonia nu era femeia care
voia să pară, rece, dură, cu inima tot un sânge, cu atrii și ventricule, de-a
stânga și de-a dreapta. Ba, din contră, inima ei tresărise și suferise, iubise
și își înăbușise iubirile, suspinele, plecările. „Amanții” ei tineri, bogați,
înalți, potenți și milionari nu existaseră nici măcar în imaginația ei. Făcuse
obsesii pentru bărbați care, dintr-un motiv sau altul, i se arătaseră într-un
nefericit contratimp. Contratimpul iubirii, cum ea însăși îl definea. La
sfârșitul lecturii, aveam lacrimi în ochi și un mare nod în gât. Am ieșit pe
terasă, mi-am luat o carte în brațe, dar, de data aceasta, nici măcar nu mai
intenționam să citesc. O deschisesem la o pagină oarecare și priveam departe
către oceanul întunecat, al cărui vaiet răzbea până la mine. Nu-mi aminteam ca
vreun roman de dragoste să mă fi tulburat în asemenea măsură precum o făcuse
jurnalul ei. Când citești un roman, știi, cel puțin, că e ficțiune, chiar dacă
se bazează și pe fapte reale. Dar viața ei interioară cuprinsă între copertele
vișinii, raportată la viața exterioară pe care încerca să o afișeze, erau de un
tragism tulburător până în măduva oaselor.
Așa m-a găsit Sidonia când s-a întors, târziu,
în noapte. Ceva părea schimbat la ea. Ca și când și-ar fi dat masca jos. S-a
așezat pe fotoliul din fața mea și și-a aprins o țigară, după ce, mai întâi, a
aprins lumina în terasă. Apoi, m-a fixat cu privirea ei albastră, ușor ironică.
-
Ai citit?
-
Da. Îi arăt cartea ca pe o confirmare.
-
Nu mă refeream la hârțoaga din brațele tale. Vezi
că o ții invers!
M-am fâstâcit și am întors cartea, gest inutil
și absurd, apoi am adăugat, cu voce stinsă:
-
Am citit până mai adineauri, e o carte interesantă.
Acum luasem o pauză...
-
Nu face pe toanta cu mine! Te întrebam dacă mi-ai
citit jurnalul.
O fi avut camere de
luat vederi, și eu, inconștientă, nu m-am gândit la asta. Eram rușinată și îmi venea să
sar în ocean. Văzându-mi figura, care probabil indica și disperare și
contrariere, a izbucnit în râs.
-
Nu-ți face probleme! Și nu, n-am instalat camere,
dacă asta te întrebai. În schimb, am studiat psihologia. Îți imaginezi că, dacă
aș fi vrut să ascund ceva, de tine, de oricine, n-aș fi putut-o face?
Intenționat l-am lăsat la vedere. Și lumina tot de aia am lăsat-o aprinsă,
știam că n-o să te rabde inima și ai să te duci să o stingi. Așa-i că puteam să
lucrez la criminalistică?
Am dat să schimb vorba:
-
Cum a fost cu miliardarul?
-
Ești proastă, sau te faci? Care miliardar?! Am stat
singură pe plajă, riscând să mă ia poliția, târziu în noapte, la întrebări, ca
să-ți dau timp suficient să citești jurnalul și să te mai și instalezi comod pe
terasă apoi, cu cartea asta pusă de-a-ndoaselea, să mă păcălești. Nu înțelegi
că nu mă deranjează că ai citit și că am vrut să faci asta?
-
OK, am înțeles. Dar asta nu mă face să mă simt mai
confortabil că ți-am scotocit prin viață. Te rog să mă ierți. Să știi că n-am
să suflu o vorbă nimănui.
-
Chiar mă crezi idioată! Dacă aș fi avut cea mai mică
îndoială în ce te privește, n-ai fi văzut nici holograma jurnalului.
-
Totuși, am o
întrebare: de ce ai vrut să citesc?
A tăcut o vreme, până a terminat țigara. A dat
să-și aprindă alta, apoi a renunțat, a ridicat din umeri și mi s-a adresat cu
voce scăzută:
-
Nu știu. Așa am simțit. Erai curioasă. Te aburisem
cu tot felul de povești. Am zis că e corect să știi cu cine ai de-a face, dacă
tot stăm zece zile împreună și respirăm același aer. N-aș fi avut nici timp,
nici dispoziție să-ți povestesc, iar tu nu ai fi înțeles mare lucru.
-
Când am acceptat să vin cu tine, n-am pus condiția
să știu cu cine am de-a face. Îmi era suficient ce știam. Nu erai obligată...
-
Știu. Da, poate a mai fost ceva. Singurătatea e mai
puțin apăsătoare când o împărtășești cuiva. Altfel, e o singurătate dublă,
înțelege din asta ce vrei. Ești mai singur decât singur. Poate voiam și eu,
pentru prima dată, să-mi știe cineva secretele. Să am sentimentul ăla, pe care
nu l-am încercat niciodată, că există cineva care știe și înțelege. Care nu te
judecă. Care-ți pricepe tainele inimi...
-
Hei, hei, care inimă? Inima e un organ care
pompează sângele în corp, format din...
-
Tacă-ți gura! Replica asta e doar a mea. Trebuia
s-o înregistrez la OSIM. Îmbracă-te și hai la restaurant, să mâncâm! Am
flămânzit toată ziua.
-
Bine, mergem. Și mie mi-e o foame de lup. Ai ceva
împotrivă dacă agățăm niște miliardari?
-
Nu, desigur. Cu condiția să aibă și niște iahturi
ancorate pe undeva.
Florentina Loredana
Dalian
Slobozia, 04
noiembrie 2023
Din volumul „Frumusețe străină”
Ilustrație de Marian Avramescu
Apărut în revista „Literadura” - decembrie 2024
