Premiul Naji Naaman 2015

Niciodată nu-i prea târziu... să primești o diplomă.

 

Calendar ialomițean - martie 2018

Azi, 3 martie, serbăm Ziua Scriitorului. Cu acest prilej, urez La mulți ani, plini de creații inspirate scriitorilor, dar și cititorilor și oamenilor de carte/ cu carte. 
Ziua mea de naștere e tot în martie, prilej cu care Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu” Ialomița mi-a făcut o frumoasă surpriză: 
„Expoziția lunii martie
În cadrul expoziției „Calendar ialomițean” din această lună, va fi aniversată scriitoarea Florentina Loredana Dalian, născută în București la 29 martie 1968.”  Reverență!  
Cu acest prilej, m-aș bucura să vizitați biblioteca și să alegeți o carte pentru lectură. Am auzit că literatura nu mușcă. Doar scriitorii. :)

„Şi era noapte…”

„De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de ruşine – sunt şanse maxime să supravieţuim oricărei trădări, oricât de mârşave. […] Dacă nu ne-am zguduit atunci din temelii până la a nu mai fiinţa, să ne vedem mai departe de trădările noastre. Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş. Atunci când trădezi, omori în tine ceva pentru totdeauna. Pe cel trădat îl răstigneşti, însă va reînvia, după o temporară moarte. Şi totuşi, de la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutermură întreg universul.” („Scrisori netrimise”–FL Dalian)

„Ce tragic personaj Sfântul Apostol Petru! Ce dramă, câtă durere în lepădarea lui! Să iubeşti şi să-ţi fie frică să iubeşti până la capăt, apoi să-ţi pară rău şi să plângi la fiecare cântat al cocoşilor. Sună cunoscut? Petru suntem noi! Suntem mai mulţi petri decât iude. Trădăm mai rar pentru arginţi, dar mult mai des fiindcă ne e teamă să iubim. Până la capăt, total.” („Înainte de magnolii” . FL Dalian)

Din bancă, la catedră - „Per aspera ad astra”

Întâlnire literară cu elevi ai clasei a XI-a F a Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Slobozia, 05 aprilie 2016

Jurnal de risipită

 

Acum 30 de ani, încă mă mai aflam pe băncile acestui liceu. În 10 iunie, vom avea întâlnirea de trei decenii. Le spun asta elevilor de la clasa de filologie a XI-a F și îmi imaginez cât de matusalemică trebuie să le par. Mă răzbun cum pot, zicându-le că va fi și doamna Tărăcilă, profa de latină, invitată, ea fiind (și) pe atunci profesoară. Îmi spun în sinea mea: Ce caut aici, să le stric acestor copii armonia la prima oră? Oare numai de cărțile mele nu le-o fi arzând? Poate se gândesc că-i ascultă la mate, ori că nu și-au făcut tema la chimie. Unii stau cu nasul în cărți (de citit, nu de joc); vreo două eleve îmi arată „Concert din muzică de Bach” de Hortensia Papadat Bengescu. Nu o au în programă, dar domnul profesor le-a spus să o citească. Mă bucur să întâlnesc o clasă atât de liniștită și cu preocupări intelectuale. La început sunt mai timizi, zicând că asta se datorează prezenței mele. E ultimul lucru pe care mi-l doresc: prezența mea să aibă un efect timorant asupra oamenilor și mai ales asupra tinerilor. Vorbesc mai mult eu, povestindu-le de una, de alta, citind un capitol dintr-o carte. 

După jumătatea întâlnirii, ne-am dezmorțit, au citit și ei fragmente din cărțile mele, mi-au pus întrebări. Cum e să fii scriitor în ziua de azi și care e răsplata unei astfel de preocupări? Cu ce vă ocupați în timpul liber? Cum v-a venit ideea romanului „Scrisori netrimise”? Cum ați început să scrieți? Și altele. Sunt tineri care fac parte dintr-o elită, care vor fi viitoarea elită a acestei țări. Le spun asta și parcă nu le vine să creadă. Dar eu știu ce spun. Alex îmi dă întrebările pentru un interviu pe care vor să li-l acord pentru un proiect interesant: publicarea unei cărți despre viața din comunism (am zis eu că le par matusalemică!), fragmentat pe diverse planuri, inclusiv cel cultural, la care sunt solicitată să răspund; accept cu plăcere și mă bucur de-o astfel de preocupare. Au și alte preocupări interesante, pe lângă cele obligatorii impuse de programă: participări la trupa de teatru în limba franceză, olimpiade, desen, poate și altele pe care nu mi le-au spus. Sunt oameni frumoși, în sensul cel mai complex al cuvântului. Ne despărțim prieteni și ne promitem să ne revedem undeva, în natură, la un ceai, la propunerea doamnei profesoare Mariana Tărăcilă, „vinovată” de această întâlnire. Îi ameninț că atunci le voi recita poezii. Mă impresionează gestul lor din final, când deja pornisem spre ieșire, când se ridică în picioare și mă aplaudă. Oare vor fi simțind că, sufletește, mă simt de vârsta lor? Că atât mi-aș dori ca ei să nu mai treacă prin tăvălugul de temeri și neliniști specifice vârstei? Se pare, totuși, că ăsta e un dat ce trebuie musai parcurs pe drumul destinului. Îi simt, acum, la final, mai zâmbitori, nădăjduiesc să le fi adus în suflete măcar o rază de lumină. Ei mi-au înseninat ziua și, ca de obicei, plec încărcată și plină de speranță: că lumea va fi mai bună și mai frumoasă. Dar și având în minte dictonul latin ce trona deasupra noastră: „Per aspera ad astra” (Pe căi anevoioase, până la stele). 

Slobozia, 05 aprilie 2016

„Cărțile, ferestre în ziduri”

Școala Profesională Scânteia, 27 noiembrie 2015

Jurnal de risipită

„Loredana, dragă, n-ai vrea să vii odată și la Scânteia, la clasa unei profesoare tinere, Loredana Goțea, mi-a fost elevă, care vrea să organizeze la clasele ei o întâlnire cu scriitorii? Cred că merită și copiii de la țară să...” Nu știu de ce simte nevoia profesoara Mariana Tărăcilă să-mi prezinte atâtea argumente, că doar nu mă știe de ieri. Normal că merită și copiii de la țară, sau mai ales ei merită. Oricum, din unele puncte de vedere, sunt defavorizați față de cei de la oraș. Și-apoi, eu unde mi-am început pregătirea, nu la țară? A, sigur, există și varianta lui „am uitat de unde-am plecat”. Pentru ăștia am eu o vorbă, dar o voi spune altădată...

          Revin de unde am plecat. Sigur că am acceptat invitația, solicitând numai să fiu anunțată din timp. A venit ziua, Mariana m-a încurcat puțin cu mașina, mă anunță cu cinci minute înainte (deși cunoșteam aproximativ ora), fac spume la telefon, spumeg și în mașina Loredanei a mică (îi vom spune Lori, s-o deosebim), asta mică râde la volan, îi văd ochii tot un zâmbet în oglinda retovizoare și-mi dau seama pe loc că-i de-a mea. Pentru mine ăsta-i semnul cel mai clar că mă voi înțelege cu un om, dacă, văzându-mă prima dată în viață și atunci într-o situație de criză pe mai multe voci, el mai are puterea să râdă ori măcar să zâmbească. Îmi zic: „Iată, ce mai curajoasă! Alta, în locul ei, ar fi înghețat văzând că șterg pe jos cu cea care i-a fost mentor, întrebându-se ce-ar urma să-i fac ei.” Doamna Văceanu, din dreapta șoferiței, nu prea știe ce să creadă, nu m-a prins în pase d-astea. Mariana, vinovata, râde de se prăpădește la trăznetele mele, dar măcar ea mă cunoaște și știe prea bine că alea-s așa, ca o mângâiere pentru cei la care țin, că, în fondul meu sufletesc sunt o bleagă, numai bună să faci din ea ce vrei, dacă o lași să-și facă damblaua și să-și descarce năduful. Dar asta mică, oare chiar m-o fi „citit” așa, din prima? Parcă nu-mi vine să cred. Mă dumiresc ulterior, când aflu că ea îmi tot citise textele din cărțile împrumutate de Mariana, pe blog, le citise și elevilor la clasă, și, ca un bun profesor de literatură, care știe să citească și printre rânduri, știa demult cu cine are de-a face. Scrisul unui autor, dacă te-ai aplecat cu seriozitate asupra lui, e cel mai bun profil psihologic al său (asta în cazul în care nu e meschin în scriitură, încercând să pară altcumva decât este; dar sunt cazuri rare). 

          La școală, deja ne așteptau poetul Costel Bunoaica și doamna bibliotecar Mariana, doamna director al școlii și copiii, elevi ai celor două clase la care predă doamna profesoară Loredana Goțea, a VI-a B și a IX-a. Surpriza a fost domnul profesor de istorie Ion Cioranu, care e și poet, întâlnit și cunoscut din paginile revistei „Helis”. Am fost pentru prima dată la Scânteia. Mi s-a părut o comună frumoasă, curată, îngrijită. Îmi place că școala e „gard în gard” cu biserica. O întreb pe Lori: „Aici slujește părintele Daniel Ion Matei?” „Da - zice - e prietenul nostru.” Și-al nostru. Ne mai întâlnim la spectacolele în care concertează Corala, prin scrierile de pe blog, unde lasă semne pe facebook (Like și e de-ajuns să-nțelegi că cel care a apăsat un buton a rezonat cu ceea ce tu ai scris).

          În clasă, copiii ne așteaptă cuminței și atenți. Doamna bibliotecar - dusă prin multe școli - remarcă faptul că elevii de la țară sunt mult mai ascultători decât cei de la oraș. Există o anume sfioșenie, combinată cu-n soi de mirare, pe care la oraș arareori le găsești. Lori, care predă și cursuri de engleză la Ciulnița, ne spunea în mașină că are o relație foarte bună cu elevii, că o ascultă, o ajută, o iubesc. Nici nu mă mir, un astfel de profesor, care intră în clasă cu zâmbetul pe buze și nu-i dispare niciodată, e ușor de iubit și de ascultat. Îi spun că e unul dintre puținii profesori pe care i-am auzit vorbind atât de frumos despre elevii săi, care nu se vaită de ei cum fac cei mai mulți, de zici că le-a picat pe cap vreo năpastă. Mi-aș dori ca în sistemul de învățământ să existe NUMAI astfel de profesori care, pe lângă faptul că sunt bine pregătiți și au o preocupare permanentă pentru îmbunătățirea cunoștințelor lor, prin felul de a fi, știu să găsească cheia către sufletele curate și sensibile ale copiilor și către mințile lor avide de cunoaștere. Care îi învață și alte lucruri decât cele din manualele tembele impuse de un sistem draconic de învățământ, care știu să le deschidă ochii - în cazul celor de română - și spre altă abordare a literaturii decât cea seacă, „disecantă” care trebuie predată la clasă. Îmi spunea (mi-au confirmat-o și ei) cât de încântați au fost și ce s-au mai amuzat când le-a citit textul meu „Miss Univers” („În care m-am regăsit și eu, parcă mă vedeam!”). Și nu numai atât. Câțiva dintre elevi (Laura, Andreea, Valentina, Mădălin, Diana, Elena și Silvia) și-au extras fragmente din cărțile poetului Costel Bunoaica, din cărțile mele: „Aceeași lună peste sat” și „Scrisori netrimise” și ne-au făcut o surpriză frumoasă, citindu-le, pe rând. După ce le-am spus și noi câteva cuvinte, doamna Laura Văceanu (originară din Bucu, actualmente constănțeancă, tot profesoară de română) le-a ținut o scurtă lecție de poezie japoneză (tanka și haiku). A recitat apoi poeme din Matsuo Basho, haijin emblematic, mi-a făcut surpriza să recite și un poem tanka pe care eu chiar uitasem că l-am scris și să le prezinte trei haiku-uri de-ale mele în power point, scrise demult și „aranjate” pe muzică și în imagini de Cornel Atanasiu. 

          Am oferit fiecărui elev prezent câte o carte din autori contemporani și am lăsat bibliotecii școlii romanul meu „Înainte de magnolii”. Doamna Tărăcilă împreună cu doamna bibliotecar (acțiunea s-a înscris celor din seria „Biblioteca vine la tine”) a dat vreo 5 cărți elevilor care au răspuns la niște întrebări, iar Costel Bunoaica a oferit fluturași cu poezii. La propunerea sa, noi, invitații ne-am ridicat în picioare și i-am aplaudat pe elevi, rămași cuminței și răbdători până la capăt. Sunt sigură că vor continua dezbaterile la o oră următoare când vor rămâne doar cu doamna lor, noi probabil intimidându-i. De fapt, Lori mi-a spus deja la telefon că i-au dat mesaje pe facebook, în care și-au exprimat bucuria și aprecierea pentru întâlnirea noastră. 

          Pe afișul care prezenta invitații, Lori scrisese: „Cărțile, ferestre în ziduri”. Costel i-a întrebat pe elevi cum „traduc” ei sintagma. Până la urmă, am convenit cu toții că o carte (vorbim de o carte bună, totuși) este ca o fereastră prin care intră lumina (lumina cunoașterii), o fereastră care te ajută să vezi „dincolo”, dicolo de zidul aparenței, al palpabilului, al realității imediate. Și - de ce nu? - o fereastră către libertate. 

Slobozia, 28 noiembrie 2015

Mulțumiri pentru inițiativă doamnei prof. Mariana Tărăcilă, pentru organizare și ospitalitate doamnei prof. Loredana Goțea și doamnei prof. Ancuța Gerea, directoarea școlii. Mulțumiri, de asemenea, tuturor elevilor prezenți care, din câte am înțeles, au participat pentru prima dată la o astfel de activitate.

Fotografii: Nicu Mihai. Mulțumiri!