Zi de martie cu vals și tango

 

Sunt oameni care parcă-s plămădiți dintr-un aluat magic. Așa e și prietenul meu aproape nonagenar dintr-un oraș moldovan. Oricând mă sună, vocea sa reflectă un tonus bun, o poftă imensă de viață și e mai mereu pus pe șotii.

Astă-seară m-a sunat și a început direct o cântare din voce (alteori, cântă la muzicuță). După ce și-a terminat cântecul, mi-a spus să aștept, că mai urmează ceva, o melodie la CD. M-au învăluit curând acordurile valsului numărul 2 de Șostacovici.

-        Din cartea dumneavoastră – a adăugat („Înainte de magnolii” – n.m.) Și să știți că eu  acum dansez în cinstea dumneavoastră. Vă invit să faceți la fel.

Îhm... Eu stau răsturnată în balansoar, cu picioarele pe masă și laptopul în brațe.

-        Să nu închideți, că mai urmează ceva!

Nu închid. Acum ascult un tango. Oftează din rărunchi și își exprimă regretul:

-        Ce păcat că suntem așa departe!

-        Că altfel?... dau glas unei întrebări al cărei răspuns îl ghicisem deja.

-        Altfel așa v-aș fi dansat vals și tango!

Închid ochii, ce mă costă, visatul e pe gratis, văd o sală de bal, cucoane în rochii și volane, domni eleganți, la frac, și mă pierd cu prietenul meu printre dansatori.

Când tangoul se termină, îmi povestește cum își va sărbători peste câteva luni cei 90 de ani, câte persoane a invitat, unde vor merge, ce vor face.

Și eu mă strofoc să-mi amintesc cu exactitate ziua lui de naștere, nu reușesc, dar el n-o uită niciodată pe a mea. Tinerețea, deh! Închid iar ochii și-mi doresc ca omul acesta să trăiască veșnic și la cei 90 de ani ai mei să mă sune, să-mi cânte, să mă invite la vals, să mă asigure că sunt tânără și că viața e frumoasă. Și-mi mai doresc ca toți oamenii să fie așa. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră, celor care citiți și treceți pe aici!

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 29 martie 2025

Tangoul

 

Ascultându-l pe profesorul de dans vorbind despre istoria tangoului, despre cursurile pe care le predă, despre obiceiurile dansatorilor, despre bunele practici și câte și mai câte, îmi revenise fascinația inexplicabilă pe care acest dans o înstăpânise asupra mea de-a lungul timpului.

Într-o abordare nerealistă a vieții, îmi imaginam că mi-aș fi putut petrece întreaga existență dansând tango. Chiar dacă nu-l dansasem niciodată, sau niciodată așa cum ar fi trebuit, cum se cerea dansat acest gen care era mai mult decât un dans, era poezia amestecată cu povestea și muzica, o înălțare și-o coborâre, împletire de tragic și vis, de trăire și netrăire, de permanentă căutare a ceva ce știi că poate nu vei afla. Făcând o paralelă cu planul floral, asociasem dintotdeauna tangoul nuferilor. La fel ca și aceștia, provenind din noroaie, din mâluri incerte și dubios mirositoare, prin transformări succesive și miraculoase, ajunsese la puritatea supremă, păstrând doar frumusețea, esențializând, oferind privitorului numai acel parfum suav, discret, care te lasă mereu cu semne de întrebare.

Tangoul e o stare, nu-i așa? – îl întreb și profesorul îmi confirmă. Cum poți preda stări?

- Nu poți, tot ce poți face e să-i înveți pașii, mișcările, execuția cât mai corectă, asta e baza, e abc-ul, restul ține de fiecare cum reușește să exprime. Arta pe care o presupune tangoul e tocmai aceasta, în lipsa ei, e doar un sport, banal, rămas în uitare.

Privind perechea de dansatori din ring, mă învăluie stări pe care parcă le-am trăit cândva, cine știe, într-o altă viață, de va fi existând așa ceva, într-un alt timp, sau poate chiar în vis. Mi se năzare că tangoul e definiția iubirii neîmplinite, dar atât de mult dorite. Protagoniștii se caută, se ating abia simțit, cu atât de multă tandrețe și senzualitate, încât simți că nu mai e loc de nimic, de nimeni între ei, și totuși gestul nu e dus niciodată până la capăt, rămâne mereu acea neîmplinire tragică, o simți din priviri, din postura corpurilor, din fiecare fibră zvâcnind abia perceptibil. O căutare permanentă a acelui suflet pereche a cărui existență doar o intuiești, cu care simți că te-ai contopi într-unul singur, un șir de apropieri-depărtări, torsionări ce aduc cu torsiunile sufletului în alergarea lui nevăzută, apoi zvâcniri de revoltă, apoi liniștiri resemnate, ori speranțe reînviate, când el își trece mâna pe spatele ei cu acel amestec de forță și gingășie pe care doar o masculinitate bine așezată în toate ale ei o poate exprima, privirile profunde care scormonesc sufletul și viscerele, unduirea ei după semnalul dat de el abia perceptibil. O singură privire sau un singur gest mărunt e de ajuns s-o determine să-l urmeze.

N-am dansat niciodată tango, dar, de fiecare dată când privesc un dans la limita perfecțiunii, știu că am fost și eu acolo cândva, în acea împletire, în acel zbor tragic care sfârșește inevitabil pe sol, în acea privire, în gestul acela mărunt, în atingerea fină și îndrăzneață, atât de senzuală, niciodată dusă până la capăt. Și da, sunt din ce în ce mai convinsă că mi-aș petrece întreaga viață dansând tango... dacă aș întâlni dansatorul potrivit. Acela care să mă facă să-l urmez, dintr-o singură privire.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 03 septembrie 2023

Din volumul în curs de apariție „Frumusețe străină”

Text apărut în revista „Repere literare”/ Canada

Festivalul de Muzică Tradițională Ucraineană „Cervona Ruja Troiaka”

 

Filiala București UUR - 16 iulie 2022

 

          Mă dusăăăi..., nu, nu la Olt, mă dusei să trec Bucureștiul în „caleașca” Bolt, că mașinii mele îi place la metrou, la „Nicolae Teclu” (și mie îmi place numele ăsta, a fost chimist). Doar că eu nu știam că sunt două uureuri în București, una - sediu principal, alta - filială, și, chiar dacă prietenii îmi spuseseră să mă duc unde am mai fost (când plecai colo, în Bucovina), eu nimeri cu oiștea, pardon, cu Boltul, în partea cealaltă, adică fix unde nu trebuia. L-am somat pe taximetrist: „Stai, că trag!”, adică, mă scuzați, vrui să zic „Trage pe dreapta, că asta nu-i uniunea noastră.” Sun prietenii, îi beștelesc gingaș și în cele din urmă aflu o adresă validă. Și uite așa m-am plimbat prin juma de București până ce am nimerit unde trebuie. Mai ceva decât orbul Brăila.

          Dar a meritat. A meritat din plin, întrucât am asistat la un regal artistic, anume Festivalul de Muzică Tradițională Ucraineană " Cervona Ruja Troiaka" , unde ne-au încântat ansamblurile Kolomyika din Siret, Filiala Suceava UUR și Rybalka, din Crișan, Filiala Tulcea UUR, precum și grupul vocal „Tysa” din București. Am ascultat muzică tradițională ucraineană superbă, cântată și dansată atât de adulți, cât și de tineri/ copii. Ba tristă, ba veselă și jucăușă, precum trebuie să fie și sufletul neamului care a izvorât-o. S-a cântat, de asemenea, și din repertoriul românesc. Am început relatarea cu spectacolul, deși acesta a fost precedat de salutul transmis de deputatul Nicolae-Miroslav Petrețchi, prin scriitorul Mihai Traista, președintele filialei București a UUR, și de rugăciunea „Tatăl nostru” rostită în ucraineană și în română.

          După spectacol, festin, impresii și iar cântece.

La masă, cum sunt un as al îndemânării, am reușit să pun sosul pe mine și, chiar dacă mi-am spălat rochia cu simț de răspundere, apă și săpun, folosind o mască pe care o luasem cu mine, să fie, tot mi-a rămas o hartă dubioasă cam pe unde nu trebuie și, până acasă, nu m-a părăsit mirosul de porc. Mă gândesc că putea fi și mai rău: porcul să fie vacă. Dar asta n-a reușit să umbrească bucuria momentului artistic și nici pe cea a înfulecatului. :)

Plus bucuria de a revedea oameni dragi: pe Mihai și frumoasa lui familie, pe Traian, pe Vasile, pe Felicia și Zenovia. Felicitări organizatorilor, tuturor actanților și mulțumiri pentru invitație!

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 16 iulie 2022

Notă: Câteva dintre fotografii sunt șutite din Traista lui Mihai :) 

 

 

Ora de artă la Ciulnița

Școala Generală Ciulnița, 18 decembrie 2015

Jurnal de risipită

 

 

În așteptarea vacanței, elevii clasei a VII-a de la Școala Generală Ciulnița, s-au bucurat de o oră altfel, la inițiativa tinerei și neobositei lor profesoare de engleză, doamna Loredana Goțea și a inimosului diriginte, părintele Gheorghe Felician Lungu. Am participat și eu, invitată în calitate de scriitoare, alături de doamna prof. Maria Ionașcu de la Liceul Pedagogic, însoțită de trei eleve din clasa a VIII-a a liceului, de doamna profesoară de info, Nicoleta și doamna director Ana Mirela, de la Ciulnița. 

          Copiii ne așteptau în clasă, în picioare, împreună cu părintele lor (la propriu și la figurat, întrucât părintele Felician e chiar părinte pentru acești copii). Timp de o oră, a fost un festin al artelor, elevii citind din compozițiile lor în proză, cântând colinde în română și engleză, coordonați de cei doi profesori (cele în română fiind chiar compoziții ale părintelui), și chiar dansând dansuri moderne (am înțeles că tot prin grija părintelui se antrenează). Nu a lipsit nici desenul, pe mese fiind felicitări confecționate de ei. Le-am citit și eu un text de proză, am închegat un dialog cu ei, din care am înțeles că le place să citească (și chiar o fac), să cânte și să danseze. Doamna Loredana Goțea a citit și câteva dintre poeziile date de elevii de clasa a IV-a din Poiana, după ce ne-a delectat și cu o poezie proprie. Apoi, Loredana le-a oferit diplome și daruri pe care i le lăsase ei Moș Crăciun. Le-am oferit și eu cărți și bomboane și m-am bucurat împreună cu ei de frumusețea brăduțului împodobit. 

                Am fost încântată să aflu, și aici, o școală cu tineri talentați și cu dascăli care le încurajează talentul și libertatea de exprimare. Continuând discuțiile în biroul doamnei directoare, cu părintele Felician și profesoara Loredana, am depănat amintiri din anii noștri de școală - mai vesele sau mai puțin vesele, unele care lasă urme, ne-am împărtășit reciproc bucuria de a oferi amintiri frumoase copiilor. Părintele îi duce de două ori pe an în excursie, îi cheamă în vacanțe la activități distractive, iar Loredana îi încurajează cât poate să se exprime în scris, le oferă întâlniri cum a fost cea de astăzi (ca și elevii de la Scânteia, și cei de la Ciulnița s-au întâlnit pentru prima dată cu un scriitor). Și uite-așa ne-am copilărit și aproape că a mai trecut un an, dar noi rămânem cu sufletul tot într-un timp al copilăriei, de neegalat și de neuitat... 

Și povestindu-ne noi unele frustrări ale copilăriei, mi-au venit în minte niște superbe versuri de Sully Prudhome, în traducerea excepțională a Elisabetei Isanoș (fiica poetei Magda Isanos și a scriitorului-traducător Eusebiu Camilar). Poezia se cheamă „Le vas brise” (Vasul spart). O redau mai jos, pentru gingășia ei, exprimând-o, de fapt, pe ea a  sufletului omenesc:

„Un vas unde verbina moare,

De-un evantai a fost lovit,

Atingere întâmplătoare

Şi care nu s-a auzit.

Dar rana, cât ar fi de fină,

Tot muşcă zilnic din cristal,

O invizibilă ruină

Îi dă înconjurul total.

Şi apa fuge pic cu pic,

Şi seva piere ca un fum,

Nebănuindu-se nimic.

Să nu-l atingi, e spart de-acum.

Tot astfel mâna cea iubită

Atinge inima din noi,

Şi nu mai trebuie lovită,

Se rupe singură apoi.

Când teafăr vasul pare încă,

Aflată-ntr-însul îl învinge

O rană fină și adâncă.

E spart de-acuma, nu-l atinge!”

Și mă gândesc ce mare asemănare cu vasul acesta au sufletele copiilor. Când vom înțelege toți aceasta, poate că lumea va fi mai frumoasă!

Slobozia, 18 decembrie 2015

Mulțumesc băieților pentru fotografii!