Revelion cu prietenii mei, „frumoşii nebuni” ai marelui oraş

Călimăneşti, 30 decembrie 2013-03 ianuarie 2014

Lady Guardia (not me)

Vara lui 2009 (august). Împreună cu fiul meu, m-am îmbarcat într-un microbuz cu destinaţia Turcia. Acolo i-am cunoscut. Şi de atunci, au ocupat un loc special în cămara cu prieteni. Bucureşteni, stilaţi, educaţi, dar fără fiţe. Veseli, prietenoşi, credincioşi, dar fără să facă mult caz de asta. Văzându-i, ai zice că viaţa i-a scutit de orice fel de probleme. Cunoscându-i, înţelegi că viaţa nu scuteşte pe nimeni. Diferă doar modul în care ne pricepem să le facem faţă. Ei, când se întâlnesc, îşi lasă problemele acasă. Râd mult, glumesc, se „prostesc”, aşa, ca nişte copii mari. Aşa cum ne dorim din când în când să fim cu toţii.

I-am revăzut la două revelioane (2009/2010, la Olăneşti şi 2010/2011, la Cozia). Apoi, când au aflat că mi-am luat casă şi mi-au crescut cheltuielile, mi-au spus că nu mă mai anunţă când pleacă, să stau cuminte, că am de plătit rate la casă. Am stat. Însă rate la casă am de plătit până la 70 de ani. Să nu-mi mai văd până atunci prietenii? Apoi, casa nu va merge cu mine Dincolo. Prietenii, însă, da. Mi se făcuse dor de ei, de nebunia lor frumoasă. Aşa că la sfârşitul anului 2013, fără să-mi fi neglijat datoriile faţă de preacinstiţii pereţi, am decis că e cazul să-i reîntâlnesc. Ne-am revăzut cu bucurie după 3 ani, de data aceasta la Călimăneşti. M-am bucurat să-i regăsesc aceiaşi. Pe unii mai slabi, pe alţii mai graşi, pe unii mai fericiţi, pe alţii mai încercaţi, însă la fel de frumoşi. Parcă ne despărţisem ieri. Şi parcă ne ştiam de-o veşnicie.

În prima seară, ne-am adunat să ne recunoaştem. La tradiţionala ţuică fiartă a lui Florin, după reţeta sa unică, de ţuică fiartă cu portocală. Nu mai ştiu dacă şi cu lămâie. Portocala e de vină. Apoi ne-am plimbat de-a lungul străzii principale a Călimăneştiului, unde am „luat aer” şi am mai sporovăit. Seara, ne-am adunat la masă şi ne-am făcut antrenamentul la dans.

A doua zi, dis de dimineaţă (adică la 7:00, oră mult prea matinală pentru o zi de concediu), am alergat cu Geta şi Ion pe malul Oltului, până spre Căciulata şi dincolo de ea. Evident, şi înapoi.

Seara, la revelion, ne-am revăzut cu alte feţe, mai gătiţi, că deh! Trebuia să întâmpinăm anul nou cum se cuvine. Veselia ne-a fost temporar curmată de căzătura Marianei (împiedicată în prea lungile eşarfe înfăşurate de spătarele scaunelor- risc de împiedicare, cum se cheamă în limbaj de securitate şi sănătate în muncă; deformaţie profesională, deh! Dar dacă m-aş fi pronunţat în vreun fel, probabil aş fi fost gratulată cu binecunoscutul: „Ce-ai cucoană, nu-ţi e bine? Aici eşti la distracţie, nu la serviciu! Ai început să vezi riscuri peste tot?”). Puţin după miezul nopţii, Mariana, o luptătoare prin excelenţă, s-a întors zâmbitoare de la Serviciul de Urgenţe al Spitalului din Râmnicu Vâlcea, e drept cu umărul şi mâna dreaptă „înveşmântate” în ghips. O ţinută de revelion inedită, trebuie să recunoaştem. Dar hotărâtă să nu lase acest inconvenient să-i strice bucuria, nici pe a ei, nici pe a celor din jur. Şi, evident, nici s-o împiedice să danseze, că doar omul dansează cu picioarele, nu cu mâinile. Mai greu a fost de bietul Jan căruia, după spusele Marianei, „îi e cam greu să mă îmbrace, că nu prea-i obişnuit să poarte ciorapi de mătase.” Aşa-i trebuie! Să facă bine să exerseze îmbrăcatul (la dezbrăcat nu ne pronunţăm) ciorapilor de mătase, că nu se ştie când are nevoie.

Zi de întâi ianuarie. De câţiva ani, oriunde m-aş afla, oricât de puţin aş dormi (sau chiar dacă n-aş dormi deloc), ziua de 1 ianuarie o încep la biserică. Anul acesta, am ales Mănăstirea Ostrov, aflată pe insula (cum îi spune şi numele) din mijlocul Oltului, destul de aproape de hotelul în care am stat. Prietenii mei, mai sportivi, au ales să meargă până la Cozia. Eu am preferat Ostrov, pentru că acolo nu mai fusesem.

Mersesem în recunoaştere cu o zi înainte, aflasem ora la care începe slujba, astfel că m-am înfiinţat chiar mai devreme decât era cazul, de grijă să n-o ratez. 

Aşa cum ne informează plăcuţa de la intrarea în biserică: „În înfăţişarea sa actuală, biserica Sfântului Schit Ostrov este ctitoria recunoscută a domnitorului Neagoe Basarab (1512 – 1521, septembrie 15) şi a Despinei Doamna, soţia sa, fiică a despotului sârb Ioan Brancovici. După moartea lui Neagoe Basarab, Despina Doamna, care va mai trăi 33 de ani după moartea soţului său, se călugăreşte la Schitul Ostrov, sub numele de Platonida.” Biserica poartă hramul „Naşterea Maicii Domnului” şi păstrează, la scară redusă, toate particularităţile structurale ale bisericilor Vodiţa II şi Cozia. Este construită din piatră de râu şi cărămidă, folosindu-se ca liant varul hidraulic. Actualmente, este mănăstire de maici (de altfel, primul aşezământ monahal pentru maici, de pe teritoriul actual al României). 

Slujbele (Utrenia, Acatistul Sf. Vasile cel Mare, Sf. Liturghie, Moliftele Sf. Vasile şi Slujba de Te Deum) au fost săvârşite de trei preoţi, dintre care doi de mir. Măicuţele au dat răspunsurile de la strană şi au cântat. M-am bucurat că am putut să încep anul astfel, cu rugăciune şi cu mulţumire către Dumnezeu.

Restul zilei l-am petrecut la piscina-jacuzzi cu apă termală şi dormind. Seara a urmat carnavalul, unde fiecare şi-a folosit imaginaţia pentru a se deghiza. Mariana mă anunţă solemn că, întrucât ea e invalidă, am fost desemnată drept urmaşă demnă a ei, ca pereche a lui Florin în concursul de dans. Protestele mele au fost inutile. S-a simţit datoare să mă şi instruiască: „În mod normal, ar trebui să te ţii după ritmul lui. Dar vezi că el n-are niciun ritm, aşa că nu te ţii de nimic. Îţi vezi de ritmul tău şi, dacă reuşeşti să i-l impui, bine, dacă nu...” Beton! Mai participasem la Olăneşti cu Dan, soţul lui Clary (marii absenţi de anul acesta), când am şi câştigat locul II. Cu Florin, nu mă vedeam câştigând nimic. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am ieşit, totuşi, pe un onorabil loc 4 (din 10, parcă). Pe parcursul concursului, am simţit că-mi dau duhul (ştiu, ţigara e de vină!), dar când i-am văzut pe prietenii mei gata să-şi dea duhul încurajându-ne, am tras de mine cât am putut, reuşind să nu abandonez şi să salvez cum-necum onoarea grupului. Mariana mi-a mărturisit, la final, că a fost atât de impresionată, încât i-au dat lacrimile. Atunci mi-am spus că a meritat efortul, dacă am reuşit să storc lacrimi unei fiinţe atât de vesele şi mereu zâmbitoare. Chit că eram mai roşie la faţă decât costumaţia în care eram îmbrăcată şi că a trebuit să stau vreo 5 minute îndoită în unghi drept, cu mâinile pe genunchi, ca să-mi recapăt ritmul normal al respiraţiei.

În 02 ianuarie ne-am plimbat în grup, până aproape de Cozia, ne-am relaxat la piscină, am mai vorbit, ne-am mai amintit, iar în 03 ianuarie dimineaţa ne-am luat la revedere. Până când, nu ştim. Până când va vrea Dumnezeu.

Pentru că există, pentru că sunt aşa cum sunt, pentru că m-au adoptat, pentru că m-au suportat, mulţumesc prietenilor mei: Florentina şi Dan, Mariana şi Jan, Geta, Florin şi Andreea, Raisa, Lili cu fiii – Bianca şi Dani, Mihaela, Tavi, Cici, Ion, Ionel şi Marilena, cu fiica lor. Tuturor un gând bun!

Slobozia, 04 ianuarie 2014