Dimineață de luni

 

 

(În revista culturală „Leviathan”, octombrie-decembrie 2020)

Era luni dimineața și mă durea capul. La naiba! Nu mă durea niciun cap. Nu, la propriu. Asta era tâmpenia de frază pe care abia reușisem s-o aștern pe pagină după minute bune de privit în gol, așteptând râzgâiata de muză să mă gâdile la idei, ca să pot încropi o proză pe care mi-o ceruse cu insistență redactorul-șef al unei reviste. Era singurul care putea să facă asta, să mă determine să scriu la comandă, și nu pentru că mi-ar fi umplut buzunarele de bani, nici vorbă, ci pentru că, în vreo două rânduri când procedase la fel, deși nervoasă, că nu suport scrisul ăsta la comandă, reușisem să scot niște texte chiar bune, de mă miram și eu de ele. Totuși, de data aceasta, simțeam că parcă n-o să iasă nimic de soi.
În realitate, era sâmbătă - ador sâmbetele, dar nu știu cum se face că mi se îngrămădiseră toate, mai ceva ca în zi de luni. Promisesem și un articol la ziar, un reportaj de călătorie, trebuia să mă pregătesc pentru un recital, să verific o traducere, să termin o piesă de teatru pentru un concurs al cărui termen se apropia, să... Telefonul suna ca în Gara de Nord, iar eu nu mă puteam aduna la gândul că am atâtea de făcut. În concluzie, admiram pereții cu grație, străduindu-mă să mă conving că sunt scriitor. Mintea îmi colinda tot aiurea, prin fața nevăzută a lumii și mă gândeam că singurul lucru care m-ar putea liniști ar fi o revedere cu Sebi, bărbatul pe care-l întâlnisem o singură dată, la o recepție, și de care credeam că m-am îndrăgostit. Credeam prost, desigur, că eu nu mă mai puteam îndrăgosti, decretasem asta demult și așa rămăsese. La ce bun îndrăgosteala asta, când totul se transformă până la urmă în scrum?
Mă obseda sintagma rostită recent de cineva: „fotografii care nu au fost făcute niciodată”. Așa se întâmplase cu Sebi, îmi dorisem mult o fotografie cu el, eram pregătiți, având un splendid decor în spate, îmi pare că mă și luase ușor pe după mijloc, fotograful își pregătise aparatul, dar, până să apuce să facă „țac”, ceva s-a-ntâmplat, un acel ceva care se întâmplă mereu ca să strice lucrurile perfecte. Nu mai știu exact, poate venise acel cineva din familia încurcă-lume, care pică exact la țanc, în momentul cel mai nefavorabil, nevinovatul perfect, căruia nici măcar nu-i găsești motive să-i verși cafeaua în poală, să te mai răcorești. În orice caz, fotografia aceea n-a mai fost făcută, iar eu am rămas cu o mare nedumerire, dacă nu cumva o fi fost vreun semn. Nu sunt superstițioasă, dar uneori îmi pun întrebări, mai ales atunci când lucrurile par să intre pe un anumit făgaș și, ca prin minune, își schimbă traseul într-o fracțiune de secundă. Apoi, mă deranja foarte tare faptul că mă preocupă asta, în loc să-mi văd de lucrurile concrete pe care le aveam de făcut. Ce atâta zdrobeală pentru o fotografie?! Și totuși, cu cât îmi dădeam seama de absurdul frământărilor mele, cu atât mai tare mă înverșunam să cred că altfel ar fi stat lucrurile dacă fotografia aceea ar fi fost făcută. Poate ar fi fost singura dovadă, palpabilă, că n-am visat, că n-a fost vreo năzărire de-a mea, ori vreun personaj ieșit dintr-o carte, că omul era real și că nu îmi cășunase că m-am îndrăgostit de-o hologramă.
Asta mai lipsea, soneria! Care tembel o fi greșit apartamentul, ce curier sau ce mândrețe de candidat (că doar suntem în campanie electorală) îmi strică mie feng-shui-ul la ora asta? Urăsc să mă uit pe vizor, dar, întrucât nu așteptam pe nimeni, am făcut-o. Dincolo de ușă, un ins care semăna mai degrabă a martor al lui Iehova, ăștia umblă mereu puși la țol și cu zâmbetul lipit de moacă. N-aș fi zis că e un candidat, ăia circulă-n haite, să facă impresie. Deschid, fie ce (cine)-o fi!
În ușă era el, cel de demult. M-aș fi așteptat la oricine, mai degrabă la Iisus coborât de pe Cruce, dar nu la bărbatul care fugise din viața mea cu mai bine de zece ani în urmă, fără nicio explicație, fără înțeles, după ce mă înăbușise cu dragostea lui timp de trei luni și aproape jumate. Trei luni și jumătate într-o viață de om nu înseamnă nimic, dar sunt trăiri ce nu pot fi măsurate cu cronometrul, se manifestă în afara timpului așa cum îl definim de obicei. Trei luni în care nu era zi să nu mă încredințeze de nenumărate ori de dragostea lui. Toate acele cuvinte frumoase fuseseră luate pe făraș și azvârlite în tomberonul sentimentelor printr-un mesaj aproape ermetic, din care reieșea doar atât: că s-a terminat. De ce - nu putusem afla niciodată. Ani de zile mă învârtisem în jurul aceleiași banale întrebări, care mă aruncase într-un hău, în timp ce viața trecea pe lângă mine, iar anii cei mai frumoși îi petrecusem fără să conștientizez multe lucruri, ratându-mi tinerețea, poate și ocaziile, prieteniile, iubirile ce ar fi putut să fie, trăind într-un automatism enervant. Până ce mă obișnuisem, aproape uitasem și ieșisem din cercul vicios al aceleiași întrebări rămase fără răspuns. Ce căuta el, acum, în ușa mea?
Nu știu cum m-am dat la o parte, cum s-a strecurat pe lângă mine, m-am trezit deodată cu el în mijlocul sufrageriei. Nu spuneam nimic, nu reacționam în niciun fel, îmi era indiferent dacă se așază sau rămâne în picioare, dacă pleacă așa cum a venit ori dacă-i pică tavanul în cap. Acum nu mă mai interesa „de ce”. Răspunsul de care atunci avusesem atâta nevoie, acum îmi era la fel de indiferent ca orice altă banalitate pe care aș fi aflat-o de pe canalele de știri.
Vorbea. Dar nu auzeam ce spune, îi vedeam buzele mișcându-se, mimica ce se voia caldă, parcă cerșea un soi de înțelegere, dar eu nu mai puteam oferi nimic, nici măcar o aparență politicoasă, întrucât oferisem totul cu ani în urmă. Un tot ce s-a dovedit inutil, fusese și o mică lecție din care pricepusem că niciodată nu trebuie să dai totul nimănui, că poate asta e principala greșală. Nu înțelegeam ce spune, mă teleportasem în trecutul acelei toamne aurii când îl cunoscusem și crezusem că l-am apucat pe Dumnezeu nu de un picior, ci de amândouă. Îmi aminteam vorbele, gesturile, atât de calde, până la sufocare, apoi răceala de gheață din care nu mai voise să iasă, oricât aș fi insistat, retrăiam acele momente cu tot bagajul lor de fericire, urmată de prăbușirea în hău. Acum, mă apucase un soi de greață, o stare fizică, până la vomă. Mi-ar fi plăcut să vomit pe el, dar bruma de decență care nu mă părăsește nici măcar atunci când s-ar impune mă împiedica să fac asta. Eram toată o scârbă, nu atât la adresa lui, el nu mai conta, cât mai ales la adresa mea. Pe cine iubisem, cui îi scrisesem atâtea poezii, cum putusem să fiu atât de idioată încât să pun restul oamenilor și întâmplărilor pe plan secundar, cine era străinul acesta pentru care m-aș fi dus ca tembela aia de Ana lui Manole să mă zidească? Într-un fel mă zidise, mă zidise în mine, într-o iluzie, până la urmă într-un mare nimic. Voiam să strig „ieși afară din casa mea!”, dar nici voce nu mai aveam, să-i sparg vreo două vaze în cap, dar nici asta nu eram în stare, totul se petrecea doar în minte, de parcă m-aș fi decorporalizat. „Fotografii ce nu au fost făcute niciodată...”
La un moment dat, am revenit la realitate, începusem să aud frânturi de cuvinte, apoi chiar fraze întregi. Îmi adusese niște frunze îngălbenite (ținuse minte cât îmi plac), umil semn al toamnei, pe care mi le-a întins, apoi le-a retras, văzând că nu reacționez. Continua să vorbească, pesemne-mi dădea o atât de târzie și inutilă explicație, iar eu auzeam din ce în ce mai bine: „Sper că acum ai înțeles. Și aș vrea să mai știi că în tot acest timp te-am iubit.” La faza asta n-am mai rezistat, am deversat fix pe pantofii lui lucioși, în care îți puteai face mustața. Și am simțit că dau afară tot veninul care stătuse în mine în stare latentă. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, m-am simțit un om liber cu adevărat, liber să vomite în casa lui, ori pe pantofii cui poftește; îmi imaginam cât de mult trebuie să-i fi deranjat pedanteria lui dusă la extrem și asta îmi producea o bucurie imensă. Nu mai știu cum a plecat, probabil scârbit, dar nu mai conta, plătisem prea scump prețul acestei libertăți și mi se rupea de sensibilitățile lui.
Din ziua aceea, viața mea s-a schimbat în bine.

Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 10 septembrie 2020

Textul l-am scris la sugestia unui prieten care mi-a propus propozițiile de început și de final.

Poezii siameze: FIUL RISIPITOR

Experiment literar, autori: Marius Stan şi Florentina Loredana Dalian

Mi-a venit rândul să propun tema, titlul şi versul "de lipitură"; la sugestia lui Marius, am ales să scriem poezie. Am convenit cu el că tema va fi "Părinţi (mamă, tată)", titlul "Fiul risipitor" şi vom începe cu acelaşi vers: "Sunt, mamă, fiu risipitor". În rest, am scris fără a ne consulta. Mi s-a părut interesant că amândoi ne-am gândit cam la acelaşi lucru şi, totodată, am folosit în poezii viţelul biblic. Evident, fiecare cu stilul său. Rezultatul - mai jos. 

FIUL RISIPITOR

Sunt, mamă, fiu risipitor;

mi-am risipit şi dragostea şi anii.

Am bătut pe la toate uşile inimilor;

nimeni nu-i acasă.

Uscate sunt buzele mele

de arşiţa atâtor nesăruturi.

Am plecat cu aripi de-acasă,

m-am hrănit cu visuri;

acum mi-au rămas numai roşcove.

Uneori, seara, îmi amintesc

apusurile pe după dealul nostru.

Ah, mamă,

a fost o vreme când vedeam numai răsăritul.

Tu ce mai faci?

Lacrimile tale sunt la fel de sărate,

la fel de tăcute

ca inima mea bătând

pentr-o dragoste nemărturisită?

Mă voi întoarce, mamă,

dar nu-ţi vei mai recunoaşte fiul.

Sunt mai bătrân decât tine, mamă

şi port în inimă ca-ntr-o raniţă

cenuşa înstrăinărilor.

Să nu-i spui

să nu-i spui tatei să taie viţelul cel îngrăşat!

Fă numai focul în odaie;

mi-e dor să văd lumina  flăcărilor

cum joacă pe pereţii albi

văruiţi de tine înainte de Paşti.

Nici să nu

nici să nu tocmească lăutari

-         ce folos? –

Vreau numai să-ţi aud ţie cântecul

acela pe care mi-l cântai când eram în leagăn.

Aşa să faci!

Aşteaptă-ţi, mamă, fiul risipitor,

căci el se va întoarce…

… într-o zi.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 13 martie 2014

FIUL RISIPITOR

Sunt, mamă, fiu risipitor

te aud și te văd de peste mări și țări

îți trimit vederi din colțurile lumii

cu scris mărunțel, ca să încapă mult

M-am îndepărtat, mamă, și abia acum

te simt mai aproape

te văd într-o lumină caldă, crepusculară

necăjită că ne-am împrăștiat, că ceva nu e bine

cum ne uităm la fotografii înrămate

Sunt, tată, fiu risipitor

ca lăcustele au trecut peste mine anii

conștiința mea spălată în ropote de ploaie

e mai curată ca niciodată

 „Fii bărbat” – ziceai tu – „O să fie bine”

și a fost, și este

Așa că nu tăia încă vițelul cel gras

abia am mers jumătate de secol

și mai pot merge

și mai pot face lucruri minunate 

Marius STAN

Washington DC, 13 martie 2014

"Fiul risipitor" - de F.L. Dalian, în interpretarea autoarei

Muzica: Ernesto Cortazar - "Bethoven's silence"

Pictură de Andrew Atroshenko

Povestiri siameze: Jucării

Experiment literar; autori: Marius Stan şi Florentina Loredana Dalian

Cum s-a petrecut

În numărul din luna ianuarie 2014 al revistei „Helis”, au apărut pe aceeaşi pagină un text de proză de FL Dalian şi nişte poezii de Marius Stan. Am citit cu nesaţ (ca de fiecare dată) poeziile lui Marius, apoi, pentru că erau aproape de textul meu, l-am citit şi pe acesta, deşi, evident – îl ştiam. Apoi am recitit poeziile lui Marius. Şi nu ştiu cum mi-a căşunat că textele parcă ar „lucra” în tandem, ca un răspuns, ca un ecou al unuia la celălalt. Şi-atunci mi-a sclipit ideea: ce ar fi să-i propun să scriem un text împreună. Nu ştiam prea bine cum ar trebui să arate, din ce specie literară să fie, nimic. Însă am avansat propunerea către Marius, mizând pe acceptul său din următoarele motive: o minte strălucită şi în permanentă „mişcare” acceptă mereu provocările de natură intelectuală; mi s-a părut că mă pot baza şi pe spiritul său ludic (căci tot ce ar fi urmat s-ar fi petrecut ca o joacă, dar una serioasă). Nu am greşit, răspunsul lui Marius nu s-a lăsat mult aşteptat şi – mai mult – a propus un titlu („Jucării”), un concept  („Povestiri siameze”) şi – spre uimirea şi deruta mea – a venit şi cu un sinopsis: nume de personaje, timp de desfăşurare a acţiunii, câteva replici obligatorii, etc. Na-ţi-o, Loredano! Ai vrut şi-ai avut! Să te văd acum pe unde scoţi cămaşa! Sau, mă rog... jucăria. Mi-am revenit însă repede, căci nici eu nu mă dau în lături când vine vorba de provocări. Apoi, mi-am amintit că sunt inginer -  ce chimia noastră! - şi mi-am spus că, de vreme ce sunt obişnuită să respect reţete, instrucţiuni de lucru etc., de bună seamă că voi scoate un text şi după sinopsisul lui Marius. Un fel de... „curaj găină, că te tai!” L-am scos. Am scris şi eu şi Marius, independent, fără să mai stabilim nimic despre cum va decurge povestirea fiecăruia. Ideea a fost ca, plecând de la câteva elemente comune, să vedem unde „duce” povestirea fiecăruia. Un experiment care ne-a dovedit că, pornind de la frânturi de realitate, oamenii (toţi, nu doar scriitorii) îşi pot crea în imaginaţie lumi diferite, „realităţi” cu totul altele decât realitatea obișnuită. Pe mine m-a mai fulgerat un gând: iată de ce nu e bine să judecăm. Pentru că întotdeauna judecăm după „realitatea” din mintea noastră. Necunoscând pe nimeni în întregime, intrând în posesia unor frânturi de existenţă, se poate să construim un „adevăr” cu totul fals, convinşi fiind că adevărul e de partea noastră. Aşadar, „nu judeca, dacă vrei să nu fii judecat!” N-am spus-o eu!

Revenind la literatură, cu speranţa că experimentul nostru va plăcea, măcar ca idee, promitem să revenim şi cu alte ... siameze, orice vor fi fiind ele.

Florentina Loredana Dalian

Un concept literar: Texte siameze

Oamenii răspund diferit întâmplărilor aparent minore, interacțiilor aparent nesemnificative, sau evenimentelor de mare anvergură. Reacțiile, sentimentele, emoțiile depind de gradul de implicare, de relația cu participanții, de accesibilitatea detaliilor. Scriitorii sunt, între altele, martori ai lumii în care trăim și percepția lor este nemijlocit reflectată în creația literară. Textele siameze incită doi sau mai mulți scriitori să descrie și să interpreteze în stil pesonal o întâmplare, o imagine, un sentiment, sau o emoție. Autorii cad de acord asupra unor elemente comune cum ar fi titlul, unele personaje, elemente de dialog sau locație, versuri sau fraze cheie, după care dezvoltă textele in mod independent. Grupate după gen și specie literară în povestiri siameze, poezii siameze, etc., aceste creații oferă cititorului ocazia de a evalua diverse „mărturii”, îmbogățind astfel viața reală și imaginară.

Marius Stan

Iată, mai jos, cele două texte

JUCĂRII

Mda, am înlocuit lumina taborică... am înlocuit-o cu lumini artificiale. Peste tot lumini şi luminiţe, globuri, globuri, globuri, vitrine colorate. Ce sperăm? Să facem mai multă lumină în noi?

Cătălina Matei îşi auzea gândurile şi paşii, călcând apăsat zăpada proaspăt căzută pe străzile oraşului. Se oprise indecisă în faţa unui magazin cu geamurile acoperite de globuri multicolore. Trebuia să cumpere nişte cadouri pentru Irina şi Andrei, copiii familiei Tomescu. Nu prea se pricepea la cadouri pentru copii. Deşi ea însăşi abia ieşise din copilărie. La cei 19 ani, încă se mai gândea la fostele ei jucării. Îi veni să râdă... un râs amar. Bietele mele păpuşi din linguri de lemn! Nu se jucase cu păpuşi adevărate, nu-i plăceau. Făcătură! Iluzii. Aşa cum e cam totul în viaţa noastră. Moş Crăciun! , pufni, văzând jucăria din geam, cu mişcări mecanice, sunând dintr-un clopoţel, ca un perpetuum mobile care nu se mai opreşte. Sta-ţi-ar bateria! Altă iluzie! De ce trebuie să-i minţim pe bieţii copii? Ca să-şi înceapă viaţa cu o deziluzie măreaţă. Când am aflat că nu există Moşul ăsta inventat, am zăcut o săptămână. Ai mei nu ştiau cum să mă mai îmbuneze cu fel şi fel de cadouri. Oameni mari, lipsiţi de imaginaţie! De parcă eu după cadouri plângeam! Îmi furaseră mirajul, aşteptarea, surpriza... Cred că, de fapt, ieşirea din copilărie atunci s-a produs. Mai bine!

Intră şi mângâie cu privirea plasa cu luminiţe aşezată neglijent pe un scaun. Niciodată nu-i plăcuse perioada aceea dintre Crăciun şi Anul Nou, cu atât mai puţin acum, când... I se părea că, în zilele acelea scurse între sărbători, ceva murea încetul cu încetul... ceva ce nu mai putea fi readus la viaţă. Ori poate această angoasă era doar urmarea acelei întâmplări din copilărie.

Avea vreo cinci ani. În seara de Revelion, un ofiţer aflat la ei la masă zisese la un moment dat: „Şi acum, să ieşim să împuşcăm Anul Vechi!”. „De ce să-l împuşcăm?”, întrebase contrariată, cu ochii măriţi aţintiţi asupra ofiţerului  de care era îndrăgostită în secret şi cu care îşi spunea că se va mărita când va creşte. Toţi au râs. Dar nimeni n-a înţeles. Îi auzise ieşind în curte, hărmălaia lor şi păcăniturile ajunseseră până la ea, deşi îşi astupase urechile. Îi era milă de Anul Vechi, deşi nu prea ştia ce-i acela an. Pricepea numai că cineva era împuşcat şi că-l doare. Ofiţerul îi explicase apoi că Anul Vechi trebuia împuşcat pentru a face loc celui nou. „Dar acela vechi ce-avea, de ce nu mai era bun?”, se revoltase, în hazul tuturor. Nu-i plăceau lucrurile noi, mai ales dacă, din pricina lor, ar fi trebuit să le arunce pe cele vechi. Lucrurile vechi îi vorbeau, aveau viaţă. De aceea nu-şi aruncase niciodată păpuşile din linguri de lemn făcute de bunica, dăruite ca să o distreze, dar pe care nu le-a vrut înlocuite cu fandositele alea de Barbie. Atunci, la Revelionul acela, brusc îi dispăruse îndrăgosteala de ofiţer şi i-a aruncat cu năduf în faţă: „Nu mă mai mărit cu tine!” De data aceea, râsul clătinase ferestre. Şi corzi ale sufletului. Ce ştiau ei?

-         Alex, cu ce pot să te-ajut?

Vânzătoarea se adresase unui tânăr pe care Cătălina îl vedea din spate. Cu infatuarea celor 23 de ani ai săi, când bărbaţii se cred stăpânii lumii, Alexandru răspunse de parcă l-ar fi chemat Alexandru cel Mare:

-         Pe mine nu mă puteţi ajuta cu nimic.

Mioara Drăgan râse din spatele tejghelei. În şaizeci de ani de viaţă văzuse ea destui zmei. Nu prea o mai impresionau aerele unui erou ca Alex.

Pe Cătălina, vocea lui Alexandru o scoase din reverie. Cunoştea vocea asta. Era chiar el! Ah! Nu voia să fie văzută. Se tot învârtea pe lângă plasa cu luminiţe, de parcă ar fi descoperit în ea vreo nouă minune.

-         M-am decis, doamna Drăgan, tună Alexandru. Vreau un lego – trebuie să fie potrivit pentru un băiat de opt ani. Şi pentru fetiţă un ursuleţ. La cinci ani, fetiţelor le plac ursuleţii.

Habar n-ai!, comentă în gând Cătălina. La cinci ani, fetiţelor le plac ofiţerii. Îşi camuflă cu greu un chicotit. Lego, ursuleţ? Opt ani, cinci ani? Te pomeneşti că ia cadouri tot pentru... a! Bineînţeles! De bună seamă, şi el a fost invitat la familia Tomescu. Acolo doar l-am cunoscut. Anul trecut, pe vremea asta. Ce ghimpe! Şi încă n-am scăpat de el. Doamne!

Îl cunoscuse cu un an în urmă la familia Tomescu. De cum îl văzuse, lumea i se păruse mai frumoasă. Inima începuse să-i bată cu putere, atât de tare, ca şi acum, încât se temea ca bătăile acelea incontrolabile să nu fie auzite de cei din jur. Lumea ei se schimbase dintr-odată, topindu-se în zâmbetul lui, jumătate înfumurat, jumătate tandru. Ochii negri care o priveau de sub sprâncenele stufoase îi spuneau că nici ea nu-i era indiferentă. Dar bucuria dură atât de puţin. Dintr-o cameră alăturată, apăruse prietena lui. Frumoasă, cochetă, elegantă. Ea era încă o copilă, îmbrăcată simplu, şcolăreşte.  Pentru conversaţie, Alexandru o întrebase la ce facultate are de gând să dea. Vrăjită de vocea lui de bariton-bass, se bâlbâise, se înroşise şi, în final, fusese salvată de doamna Tomescu care răspunsese în locul ei: „Cătălina va merge la Conservator. Pardon! Universitatea Naţională de Muzică, aşa îi zice mai nou. Studiază canto. Poate o vom convinge mai târziu să ne cânte. Are o voce superbă.” Se arătase impresionat, rostise doar „Adevărat?” ca şi când nu i-ar fi venit a crede că fetiţa aceea stingheră din faţa lui, cu mâinile aşezate cuminte în poală, cea care nu fusese în stare să articuleze un cuvânt, ar putea să cânte fie şi numai o gamă do major, darămite să mai aibă pretenţii de Universitate. I se păruse totuşi că în priviri are un licăr nou, ceva ca o lumină ce nu poate fi stăvilită. Dar poate i se păruse numai. Incertitudinile! Ce vipere care muşcă din noi! Dar atât de mult ne place uneori veninul acesta. Aflase ulterior, din conversaţie, că Alexandru studia Medicina, urmând ca în anul viitor să-şi dea examenul de rezidenţiat. Iar frumoasa lui prietenă termina Farmacia. Nu mai reţinea cum o cheamă. Barbie! Ea aşa o botezase: Barbie. Semănau destul de bine, ea şi păpuşa cu pricina: la fel de frumoase, dar la fel de artificiale. Pe ea se vedea, pe lângă Barbie, ca pe una dintre păpuşile ei din linguri de lemn. Cum ar fi putut avea Alexandru ochi pentru ea, Cătălina? Şi-apoi... Barbie vorbise cu multă emfază despre o iminentă căsătorie. El părea să nu aibă vreo opinie contrară. Îşi propusese să-l uite. Nu-l uitase. Dar se obişnuise cu absenţa lui. Ştia că e acolo, undeva, făcând disecţie pe cadavre sau pe ... suflete. Uneori, trecea fără motiv pe lângă Facultatea de Medicină, doar aşa, să se simtă mai aproape de el. Dar nu îndrăznise niciodată să-l caute. Cum să facă asta, cu Barbie aflată la post? Poate că între timp devenise o Barbie cu drepturi depline. Pf! Ce aiurea sună! Drepturi depline. Adică ce? Să-l sufoci pe celălalt cu prezenţa ta? Să-i anihilezi personalitatea? Să-l contopeşti până la uitare de sine? În fine... era răutăcioasă. Uneori, spera ca pe Barbie să fi călcat-o tramvaiul. Apoi, îşi revenea în sine, cerând iertare lui Dumnezeu pentru un asemenea gând. Dar măcar trenul ar fi putut...

Toanta de vânzătoare o dăduse de gol, întrebând-o ce doreşte să cumpere. Astfel, atrăsese atenţia lui Alexandru care îşi fixă instinctiv privirile pe ea. Şi bineînţeles că o recunoscu:

-         Cătălina, tu?

-         Nu. Sora mea geamănă, încercase, stângaci, nici ea nu ştia ce: o glumă, să pareze, să...

Alexandru râse, cu râsul ăla al lui care atât de mult îi plăcea. Deşi parcă de data asta identificase un registru cu o octavă mai jos. Fals? Nu! Fals ar fi fost dacă era mai sus. Vocea joasă trădează emoţie. Aşa învăţase la facultate. Dar parcă mai ştii? Cu Alexandru nu era niciodată sigură. Şi, ca şi anul trecut, devenise fâstâcită şi împiedicată. Încercă să-şi ascundă stângăcia, cerând vânzătoarei un lego. Habar n-avea de ce zisese lego, mai ales că văzuse ce a cumpărat Alexandru; doar nu era să ducă aceleaşi cadouri. Dar poate că el nu mergea tot acolo. Familia Tomescu n-or fi singurii de pe globul pământesc care au o fiică de cinci ani şi un băiat de opt.

-         Eu am fost primul care a zis că vrea lego.

Şi i-l arătă ca să întărească cele spuse.

-         Tu n-ai fost niciodată primul.

Pisici! Ce-o apucase să spună asta? Idioată!, se admonestă. De fapt, fără să realizeze, dăduse glas gândului de mai-nainte: Alexandru era al doilea bărbat de care se îndrăgostise în viaţa ei. Primul fusese ofiţerul. Dar ăla nu se pune, era o dragoste de copilărie, cu totul altceva. Şi copiii se îndrăgostesc, dar în felul lor plin de candoare. Alexandru râse din nou, de data asta cu voce normală. Parcă-şi revenise din emoţie, din surpriză sau din cine mai ştie ce.

Între timp, intrase şi Ilie Panait, client obişnuit al magazinului, care acum bătea darabana pe tejghea. Văzând-o pe Cătălina nehotărâtă, interveni cu glas enervat:

-         Haideţi domnişoară că ne apucă noaptea!

Mioara îi sări Cătălinei în ajutor:

-          Lăsaţi, domnu’ Panait, că mai e până se face noapte.

Mormăise ca pentru el: „La cei 75 de ani ai mei, nu mai am răbdare să stau după nimeni la rând. Când timpul ţi se scurtează, fiecare secundă devine preţioasă.”

Dându-şi seama că nu era cazul s-o apuce Revelionul acolo, Cătălina alese până la urmă două cadouri, cerând vânzătoarei să le împacheteze. Alexandru se apropie, băgându-şi nasul:

-         Ia să vedem! Măi, măi! Un soldăţel şi-un doctoraş. Pentru cine iei tu astfel de cadouri?

-         Pentru... copiii Tomeştilor. Soldatul i-l voi da lui Andrei şi Irinei doctorul.

-         Aha! Şi de ce tocmai soldat şi doctor?, o iscodi zâmbind.

-         Nu ştiu, aşa mi-a venit. Ăăă... să zicem că cei doi copii vor dori să se joace împreună... soldatul împuşcă omuleţi, iar doctorul îi „repară”.

Alexandru n-o mai asculta. O privea, vrăjit de frumuseţea ei, de un farmec aparte pe care-l emana, şi se întreba de ce anul trecut nu i-l observase. O văzuse doar ca pe un copil frumos şi atât. Nu prezentase niciun interes pentru el, deşi parcă mişcase, undeva, o coardă. A! Anul trecut nu era singur. Îşi impusese autocenzura. Acum e altceva. După ce Ioana îl părăsise pentru un doctor stagiar, lumea îşi recăpătase culorile şi începuse şi el, în sfârşit, să vadă. Îi spuse cu hotărâre şi cu bucurie în glas:

-         S-ar părea că avem acelaşi drum. Te conduc, sunt cu maşina.

-         Ăăă, nu, Alexandru, eu, ştii… aş vrea să fac vreo doi paşi pe jos.

-         E-n regulă; asta se rezolvă uşor, te leg de maşină, glumise. 

-         Mulţumesc! Dar, te rog nu te supăra... eu, ştii...

Mofturi? Iar mofturi? Nu! Hotărât, nu mai avea de gând să suporte mofturi. Pentru ce? Nu-i ajunseseră lui mofturile Ioanei? Şi cu ce se alesese? Cătălina...crezuse că-l place. Ba chiar era convins de asta, o simţise el încă de anul trecut. Şi-acum... domnişoara a descoperit subit binefacerile mersului pe jos. Du-te! Ajută la circulaţie!

-         Bine, atunci, îi zise cu aerul unui sultan refuzat. În cazul acesta am o rugăminte: tot mergi tu la Tomeşti, iar eu am o urgenţă în altă parte. Te rog să le dai din partea mea darurile acestea şi spune-le că îmi cer scuze de absenţă.

Îi plasă cadourile în braţe şi ieşi trântind uşa. Cătălina rămase înţepenită, cu braţele pline de pachete cu jucării, arătând ea însăşi ca o jucărie stricată. De ce se purtase astfel? Ce-o apucase? În sinea ei abia aştepta să ajungă amândoi la familia gazdă, să îl privească, să îi soarbă cuvintele... Mai ales că avea o speranţă că, din motive de tramvai sau tren (Doamne, iartă-mă!), Barbie ar fi putut să lipsească. Altfel, de ce n-ar fi fost cu el la cumpărături, dacă urmau să meargă acolo împreună? Fusese atât de fericită. Şi acum? Auzise zgomotul unui motor demarând în trombă. Ce stai ca idioata? Du-te! Poate-l mai prinzi! Nici măcar nu ştiu unde se duce. Poate pleacă la Bucureşti. Doamne, te rog, fă o minune, fă ceva! Gripează-i motorul, scurge-i benzina din rezervor, pune-i o barieră, un semafor, găseşti Tu ceva!

- Cătălina, stai să-ţi dau restul!

- Nu mai pot să stau. Chiar că nu mai pot.

         Fugise. În drum spre ieşire, dădu un bobârnac lui Moş Crăciun din vitrină, care clopoţea fără oprire.

-         Şi tu, ingratule, dacă pretinzi că exişti, adu-mi-l sub brad, măcar de Anul Nou, dacă de Crăciun n-ai binevoit! Alexandruuuuu!

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 09/10 februarie 2014

După o idee (fixă) de Marius Stan

JUCĂRII

Cătălina Matei nici nu a făcut nouăsprezece ani și e însărcinată în luna a patra. Embrionul s-a dezvoltat normal, a văzut ea la ultrasunete, s-au format degetele la mâini și la picioare, ar fi putut chiar să afle dacă e băiat sau fată dar n-a vrut. Mai bine așa, să fie surpriză. Și surpriză o să fie, mai ales pentru părinții ei divorțați, un tată bețiv și o mamă nebună care se îmbracă în rochie de nașă și cântă „De ce oare eu te-am cunoscut, de ce tu în brațe m-ai ținut, gura tu de ce mi-o sărutai, daca-ai vrut uitării să mă dai...” Și soțul ei cel bețiv, tatăl Cătălinei, a sărutat-o în diverse poziții vreo zece ani și pe urmă a dat-o uitării.

Frumoasă fată Cătălina: șatenă cu ochi verzi, cu pielea măslinie și brațele lungi, subțiri,  „Fata din Vis” cum cânta pe vremuri formația Compact. Tehnic vorbind, Catălina nu mai e fată însă nici femeie nu e, că doar o sarcină în patru luni nu te face femeie, mai mult te întărește, te face bărbat.

Abia a trecut Crăciunul și mai sunt numai câteva zile până la Anul Nou, cel cu sănătate și multe bucurii, anul în care o să se nască copilul ei nedorit de care n-a știut cum să scape și pe care acum abia îl așteaptă. Frumos copil o să fie. Vă dați seama, dacă moștenește ochii ei verzi și părul negru al tatălui, ce combinație mortală. Și dacă mai e și înalt și cu mușchi ca nenorocitul ăla care a lăsat-o gravidă așa, în joacă,  i-am tras-o – s-a lăudat el – o partidă de sex nici măcar reușită, se zice că sportivele sunt bune la pat; aiurea, degeaba a făcut ea gimnastică acrobatică, nu prea le are cu acrobațiile – le-a zis prietenilor râzând și făcând gesturi largi ca la circ – frumoasă și proastă.

Greu de spus dacă idea de a intra în magazinul Jucării – Electrocasnice i-a venit Cătălinei din senin sau dacă spera să mai fie deschis și a grăbit înadins pasul. Au atras-o poate globurile mari, viu colorate, aranjate cu grijă în vitrina magazinului de Mioara Drăgan, patroană și vânzătoare, femeie blondă și ordonată căreia îi place să pună toate lucrurile la locul lor. Și asta nu e tocmai simplu în magazinul ăsta mixt în care jucării și oale și crătiți sunt aliniate pe rafturile de lângă intrare, strălucitoare și lucioase, magnifice bijuterii pentru toate gusturile.  

Cătălina se oprește uneori și se privește în oala mare de ciorbă ca într-o oglindă. Își vede fața deformată, mai lată sau mai îngustă după cum înclină capul, și se gândește la anii care vin, la scutecele care trebuie spălate, cămășuțele bleu sau roz, după caz, căciulițele și pantofiorii mici ca de păpușă, poate că o să-i fie drag copilul ăsta aruncat în pântecele ei, mai mult ca sigur o să-i fie drag.

Ușa magazinului se deschide puțin, atât cât să încapă trupul firav al lui Alex. Toată lumea râde de el că e slăbănog, „numai oase” – cum zice mama lui cu exagerată îngrijorare – „ca un schelet ambulant”, „piele și os”, cu mâinile ca niște crăci pe care, dacă stă liniștit, se așează păsările. Până și Cătălina râde de el. Într-o zi, când era la bârfă cu prietenele în curtea liceului, s-a făcut că nu observă cum stă ca un prost și se uită la ea. După un timp i-a aruncat: „O, Alex, aici erai! Scuză-mă dar stăteai într-o parte și nu te-am văzut”. Ce-au mai râs fetele, ba chiar și Alex a zâmbit stins, cum zâmbește el ori de câte ori o vede sau o aude sau o simte în apropiere.

 - Alex, pot să te ajut cu ceva? – întreabă vânzătoarea mai mult așa, ca să îl bage în seamă. Dumneaei știe foarte bine că băiatul ăsta nu a intrat să cumpere ceva, că nu vrea decât să fie în apropierea Cătălinei, să respire același aer cu ea, să îi privească gâtul lung și degetele perfecte, de pianist și, dacă are noroc, să intre în vorbă cu ea.

- Nu mă puteți ajuta cu nimic – răspunde Alex copleșit de emoție. Chiar acum Cătălina trece pe lângă el, mult prea aproape pe lângă el, și se îndreaptă spre raftul cu jucării.

- Îmi arătați și mie niște Lego? Îmi trebuie ceva pentru un băiat de opt ani și o fetiță de cinci ani. Lego-urile astea pentru câți ani sunt?

Mioara Drăgan se apropie fără grabă de raftul pe care jocurile și jucăriile sunt așezate cu grijă după categoria de vârstă. E patroană și vânzătoare cu experiență și știe că majoritatea clienților nu zic „Dați-mi și mie jocul ăla” ci mai degrabă „Ce aveți pentru un băiat de opt ani?” Apoi ea le arată diverse jucării și electronice și ei le întorc pe toate fețele, se gândesc, pun câteva întrebări bine simțite, citesc un pic din prospect și până la urmă îl cumpără pe cel mai ieftin.

Alex își face curaj, trage aer în piept, răsuflă, își freacă palmele, flexează degetele, face doi pași să ajungă lângă ea, își drege vocea, și rostește un pic cam tare:

- Da’ eu am fost primul care a cerut Lego!

Vânzătoarea se oprește din aranjat păpuși, surprinsă de neașteptata intervenție. Dă să zică ceva dar Cătălina i-o ia înainte:

- Tu nu ai fost niciodată primul - și îl dă la o parte ca să vadă mai bine electronicele: CD-uri, DVD-uri, cabluri, prostii.

Alex simte cum trupul i se golește de sânge, e alb la față și un pic nesigur pe picioare. Zâmbetul i-a dispărut, înlocuit de o tristețe nemăsurată.

- Hai mă că am glumit – zice Cătălina – ce te-ai supărat așa? Mai bine dă-mi cutia aia roșie de jos că nu pot să m-aplec.

Alex îi dă cutia și se angajează  în conversație:

- Da’ de ce nu poți să te-apleci?

Cătălina desface cutia, e un calculator electronic, nimeni nu mai folosește din astea, până și Irina, la cinci ani, are un mobil de jucărie.

- M-am lovit la spate; mă doare spatele – explică ea neconvingător.

Alex vede o ocazie să lungească vorba și îndrăznește:

- Când te-ai lovit?

Cătălina nu răspunde imediat. Mai întâi pune calculatorul în cutie și abia apoi se întoarce către el.

- M-am lovit mai demult dar abia acum a început să mă doară.

Mioara Drăgan îi privește cu duioșie. A fost și ea tânără și a iubit, nu așa fără speranță ca prostul ăsta de Alex, a iubit mai aplicat, mai disciplinat, cu grijă și cu atenție. Mai întâi un coleg de liceu care o săruta cu pasiune dar cam atât. După câteva luni de sărutat s-au despărțit pentru că ea ar fi vrut mai mult dar nu a îndrăznit să-i spună. Apoi l-a iubit pe domnul Tomescu, bunicul lui Andrei și al Irinei. Ce mică-i lumea, s-au regăsit în orașul ăsta, ea vânzătoare, el director de spital; mă rog, s-a pensionat acum câtiva ani. Ar mai fi fost o flacără dar a scăzut cu fiecare iarnă.

- Haideți domnișoară, că ne-apucă noaptea!

Cătălina nici nu l-a observat pe Nea Panait, Ilie îl cheamă dar toată lumea îi zice „Nea Panait”, un moșulică simpatic și permanent băut, când o fi intrat în magazin?

- Lăsați Domnu’ Panait, că mai e până se face noapte – îl asigură vânzătoarea.

Bineînțeles că ea se adresează clienților maturi cu „dumneavoastră”. E important să fie respectată tradiția, să existe în lume o ierarhie care să mențină în funcțiune societatea, care să asigure liniște și prosperitate, și care să calce în picioare orice fărâmă de iubire dintre o vânzătoare și un director de spital.

În fața magazinului trage un Mercedes fumuriu. Zăpada scârție puțin sub roți, apoi cedează. Mașina e atât de bine calibrată încât motorul abia se aude. Se aude clar numai inima Cătălinei bătând cu putere, toată lumea știe a cui e mașina asta și dintre toți ea știe cel mai bine. A parcat așa cum parca în fața liceului, pieziș, ca să fie clar că lui nu i se aplică nicio regulă, nici măcar cele de circulație. Iese din mașină și aprinde o țigară, așa cum făcea în fața liceului, privind absent în lungul străzii, trăgând în piept nu atât fumul cât spaima Cătălinei, frica și tremurul care o cuprind ori de câte ori apare el, înalt, brunet, atletic, trecut de douăzeci și cinci, trecut prin mizeriile vieții.

Vânzătoarea se apropie de telefon gata să sune la Poliție dacă nenorocitul ăsta se atinge de biata fată sau dacă face iar scandal și dărâmă lucrurile de pe rafturi. Adevărul e că rareori face scandal. Intră numai și, cu mare delicatețe, împinge obiecte până la marginea raftului, mai ales jucării, în special Lego, și apoi le lasă să cadă. „Pac!” se aud cutiile lovind podeaua. Unele sună ca un pistol, altele mai mult ca un săculeț, „Buf!” sau cam așa ceva.

- Auzi Mioara, dacă ticălosu’ ăla intră io îl pocnesc de nu se vede – zice Ilie Panait cu rezervată însuflețire – Ia dă mătura aia, să am ceva în mână.

Ticălosul s-a oprit din fumat. Acum scoate mobilul și formează fără ezitare. Secundele trec, una, două, trei, patru, cinci, „Poate că nu a văzut-o” – gândește Alex – dar telefonul Cătălinei sună, sună lung și provocator, lung și instigator, la ambiție, răspunde dacă ai curaj, răspunde, raspunde!,  răspunde!!

Cătălina duce telefonul la ureche și Alex aude fragmente din vocea ticălosului, cuvintele se sparg în cioburi ascuțite, tăioase, fabricate din ură și sticlă transparentă. Cătălina nu zice nimic, parcă îi tremură un pic bărbia, s-ar putea să fie numai un joc de lumini și de umbre, mai bine de umbre. Și minutele trec, unu, două, trei, patru, cioburile virtuale zboară prin încăpere și se  înfig în creierul ei, în carnea ei fragedă.

Convorbirea s-a încheiat. Ticălosul a aprins iar o țigare, fumează lângă Mercedes-ul care parcă fumează și el benzină bună, cu filtru, cu cifră octanică mare. În magazin timpul a înghețat, nimic nu se aude, nimic nu se mișcă. Spațiul este acum bi-dimensional, ca o fotografie: vânzătoarea cu mâna pe telefon, Nea Panait cu mătura în brațe, Cătălina rezemată de tejghea cu telefonul strâns în pumn și Alex, ei bine Alex stă încremenit în fața ei, între ea și ușă, cu brațele ușor depărtate, ca un războinic decis să își dea viața petru apărarea patriei.

Ticălosul stinge țigarea și o aruncă în zăpadă, apoi intră în magazin și se îndreaptă spre Cătălina. Ea duce instinctiv mâinile către pântec ca să apere ce e mai de preț, viața copilului ei, al ei și numai al ei. Ticălosul avansează rapid dar se oprește după numai câțiva pași. Și nu pentru că i-ar fi milă sau pentru că i-ar fi rușine; se oprește pentru că Alex îl filmează cu mobilul.

 -Vezi că ești pe Net – îngaimă Alex, suficient de tare însă ca toți să îl audă, inclusiv cei o mie două sute cincizeci și trei de prieteni pe care i-a anunțat să se uite. Ești în direct pe toate rețelele de internet – mai zice el, să fie clar ce fel de armă are, mai tare ca un buzdugan, mai tare ca o sabie sau o mitralieră, mai tare ca o divizie blindată.

Ticălosul nu crede că e adevărat, papițoiul ăsta n-are sânge în sculă să-l pună pe el pe internet. Dar dacă are? Asta i-ar mai lipsi, încă o reclamație la Poliție, cu dovezi și martori, sute, poate chiar mii de martori, iar proces, iar condamnare cu suspendare pentru „vătămare corporală gravă”. Stă așa un minut, două, fără să facă mare lucru, trei, învârte doar niște jucării, patru, le pune pe marginea tejghelei. Alexandru filmeză tot, meticulos, cu zoom și tot ce trebuie, ba chiar face un pas înainte ca să încadreze mai bine. Domnul Panait e vigilent, Doamna Drăgan e cu telefonul la ureche și cu 112 format, doar să apese simbolul verde.

În cele din urmă ticălosul le aruncă un rânjet otrăvit, hienic și se îndreaptă către ușă. În treacăt împinge de pe tejghea o mașinuță de curse, din acelea teleghidate, și încetinește ca să o audă lovind podeaua, „Trosc!”, ceva s-a rupt, probabil o roată. Apoi iese din magazin și lasă ușa larg deschisă ca să intre frigul, ca să îi pătrundă până la oase, ca să le înghețe sângele în vine.

Mercedes-ul pornește în viteză împroșcând zăpada murdară peste stația de autobuz, o femeie protestează, înjură spurcat către mașina care se depărtează accelerând, zburând prin intersecție pe culoarea galbenă, chiar înainte să se facă roșu.

Cătălina tremură, e clar că nu se simte prea bine, o altă zi murdărită în viața ei, pete care nu se șterg, care nu ies cu detergent, pe care numai timpul le curăță. Alexandru o ia de braț și caută din priviri un scaun, ceva. E unul în colț dar e acoperit cu o plasă de luminițe de pom. Domnul Panait se repede și ia luminițele ca să facă loc pentru fata asta chinuită care răsuflă din greu, apăsat, revenind treptat la realitate după cutremur. Doamna Drăgan se apropie și ea și o cuprinde pe după umeri. „A trecut” – îi șoptește la ureche – „Hai că a trecut” - și o sărută pe creștet ca o mamă adevărată ce este, ea care nu a avut copii și a vândut jucării toată viața.

Cătălina și-a mai revenit și respiră liniștit. A băut puțină apă, i-a adus Alexandru, și se simte mai bine. A zâmbit chiar când Domnul Panait a făcut cîteva mișcări războinice cu mătura, așa, în glumă. Doamna Drăgan aliniază cratițele, să fie toate la același unghi, să arate bine și Cătălina se vede în bucătărie, pregătind mere rase cu biscuiți, încălzind biberonul cu lapte, făcând o cafea, de mult nu a mai băut o cafea bună. Îi tremură ușor bărbia sau poate e numai un joc de umbre și lumini, mai bine de lumini.

Domnul Panait nu știe ce să facă cu luminițele; le-ar pune peste niște cutii dar precis or să cadă. Pe tejghea? Mai bine nu. Se mai învârte, se mai uită în jur, apoi le pune în brațele Cătălinei, așa cum stă ea pe scaun cu mâinile în poală. Alexandru ar vrea să o ia în brațe și să o sărute, e atât de frumoasă și de nefericită. Nu poți iubi cu adevărat decât o femeie nefericită. Numai că el nu are curaj, niciodată n-a avut, cum ar putea să o sărute? În schimb, se apleacă și bagă ștecherul în priză iar luminițele se aprind peste pântecul rotunjit al Cătălinei ca un cer înstelat deasupra copilului nenăscut, ca un cer înstelat deasupra noastră.

Marius Stan

Redau, mai jos, sinopsisul de la care s-a pornit, alcătuit de Marius Stan

JUCĂRII

Sinopsis: Doi tineri aflați în căutarea unor mici cadouri pentru băiatul și fata unei familii la care se duc în vizită se întâlnesc întâmplător într-un magazin de jucării. Deși se comportă destul de bizar este clar că se cunosc ba chiar se pare că a fost ceva între ei numai că nu a mers prea bine.  Vânzătoarea încearcă să îi ajute să găsească cele mai potrivite cadouri în vreme ce un alt cupărător, un domn mai în vârstă, îi tot zorește. Introducerea și finalul sunt la latitudinea fiecărui scriitor. 

Locație: într-un oraş, magazin de tot felul, inclusiv jucării, între Crăciun 2013 și Anul Nou

Personaje (elementele din descriere trebuie să apară identic în cele două povestiri):

Tânărul: Alexandru (numele de famile nu apare), 23 ani

Tânăra: Cătălina Matei, 19 ani

Vânzătoarea: Mioara Drăgan, 60 de ani

Un client:Ilie Panait, 75 de ani

Băiatul familiei la care merg în vizită: Andrei Tomescu, 8 ani

Fata familiei la care merg în vizită: Irina Tomescu, 5 ani

Dialoguri (trebuie sa apară identic în cele două povestiri):

Dialog 1:

Vânzătoarea: - Alex, cu ce pot să te-ajut?

Tânărul: - Pe mine nu mă puteți ajuta cu nimic.

Dialog 2:

Tânărul: - Eu am fost primul care a zis că vrea Lego.

Tânăra: - Tu n-ai fost niciodată primul.

Dialog 3:

Clientul: - Haideți domnișoară că ne apucă noaptea.

Vânzătoarea: - Lăsați domnu Panait că mai e până se face noapte.

Dialog 4:

Vânzătoarea: - Cătălina, stai să-ți dau restul. 

Tânăra: - Nu mai pot să stau. Chiar că nu mai pot.

Obiecte: Globuri multicolore în vitrină, o plasă de luminițe pusă peste un scaun.

Marius Stan, 09 februarie 2014