Semnal carte

Proză - selecție din literatura română contemporană, îngrijită de poeta Daniela Toma, Art Creativ

Florăria din Centrul Vechi (2)

Primul se arătă profesorul de muzică. Un ins deşirat, cu mâinile atârnându-i parcă inutil pe lângă corp. Zisese odată că el nu prea ştie ce să facă cu mâinile, în afară de a dirija sau de a ţine flautul. Cânta la flaut şi dirija corul unui liceu. Cel mai des privea dincolo de oameni, de parcă în spatele acestora ar fi găsit vreo partitură. Şi-l imagina având numai note muzicale în cap. De altfel, când treceai pe lângă el, îl auzeai fredonând câte-o melodie; uneori dădea şi din cap, în ritmul de el ştiut. Ei îi atrăsese atenţia că are numele format din note muzicale – Mi-re-la – şi, de câte ori intra în florărie, nu prea des, totuşi, îi solfegia numele pe diverse tonalităţi.

În fiecare an, de 8 Martie, cumpăra câteva fire de orhidee, pentru colegele sale profesoare şi un buchet de garoafe roz pentru mama sa. Anul acesta, comandase dinainte şi un aranjament de crizanteme albe. S-au mirat fetele, dar nu-l întrebaseră nimic, Mirela le interzisese cu desăvârşire să iscodească clienţii. Asta se întâmplase odată când una dintre ele şi-a permis să întrebe o clientă: „Pentru cine, tot pentru domnul Primar?”. În ziua aceea fusese ziua Primarului şi asta o ştiau toţi florarii, vânzările lor crescând simţitor în ziua respectivă. Mirela o auzise şi doar se încruntase la ea, cât să-i îngheţe aceleia orice elan, apoi, după ce clienta părăsise florăria, a început să le prelucreze: „Să nu vă mai prind vreodată că întrebaţi clienţii pentru cine cumpără florile! Misiunea voastră se rezumă la a-i sfătui ce să aleagă, şi asta numai în cazul în care vi se cere ajutorul. Dacă ei vă spun, ascultaţi-i, dacă nu, nu e treaba voastră. Şi nici să n-aud că vă bateţi gura cu alte poveşti. Suntem aici ca să vindem flori, nu să declanşăm un război civil!” Prin „alte poveşti” făcea referire la cererile mai speciale ale unor clienţi care solicitau la domiciliu câte un coş cu petale de te miri ce floare, petale care trebuiau împrăştiate artistic pe nu ştiu unde, ba pe covor, ba în pat, ba în cadă. Petale vreţi, petale vă dau! De regulă, aceste servicii le efectuau băieţii, cei doi care se ocupau de livrări la domiciliu sau la adresele menţionate de clienţi. Dar aceştia fuseseră deja instruiţi în privinţa discreţiei. „N-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic! Dacă primiţi ciubuc, păstraţi-l. Dar să nu atârnaţi ca cerşetorii! Iar dacă nu primiţi, nu cumva să vă treacă prin cap să vă răzbunaţi în vreun fel. Vă promit că, nu doar vă dau afară, dar şi că nu vă mai angajează nimeni pe o rază de o sută de Kilometri.” Asta i-ar fi lipsit, să se afle că domnul X şi-a umplut dormitorul de petale de trandafiri când nevastă-sa era plecată de-acasă la băi. Sau că simandicoasa doamnă Y obişnuieşte să se scalde în petale de iasomie. Ori că scrântita babă Z îi cumpără flori căţelului de ziua lui. Treaba lor! Şi dacă se afla, să se afle din altă parte.

Profesorul de muzică însă simţise nevoia să spună pentru cine vrea crizanteme. Mirela se arătase doar mirată privind alegerea: „Crizanteme în primăvară, domnule profesor? Şi de ce toate albe?” „E ceva în neregulă cu aceste flori?” „Nu, desigur. Doar că mie mi se par cele mai reci cu putinţă. Dar prezintă astfel şi un avantaj: sunt neutre, nu exprimă un sentiment anume. Depinde cui sunt oferite, în fond.” „Eu vreau să le ofer unei domnişoare doctor care m-a tratat pentru gât, ştiţi, am avut probleme mari. Şi, ca semn de mulţumire...” Roşise. Dovadă pentru Mirela că nu era numai semn de mulţumire. „Şi vreau să fie albe, precum halatul dumneaei.” „Bine. Vă doresc succes atunci! Sper, pentru binele dumneavoastră, ca halatul domnişoarei doctoriţe să fie cel puţin la fel de alb. Altfel, să nu vă treziţi cu ele în cap.” Plecase zâmbind năuc, parcă nu mai auzea nimic. Uitase să îşi ia restul, Carmen l-a alergat şi i l-a strecurat în buzunar.

Tot aşa năuc s-a repezit şi la şcoală, în cancelarie, să ofere florile colegelor sale (obligaţii, deh! Nu că i-ar fi făcut vreo reală plăcere), apoi se scuză la director, asigurându-l că elevii nu vor ajunge mai puţin beethoveni dacă el, Mozart (cum îl porecliseră şmecherii pe care se chinuia să-i înveţe să solfegieze) va lipsi astăzi câteva ore; apoi o zbughi, cu buchetul de crizanteme în mână. În drum, îşi aminti să îl sune pe colegul său, profesorul de educaţie fizică, aşa-i promisese directorului, că va trimite pe cineva să ţină elevii ocupaţi. Deşi, dacă ar fi fost după el, i-ar fi lăsat liberi. Prea-i zăpăcim cu atâta carte, ce-om fi vrând să scoatem din ei?

-         Sandule, sunt eu, Mozart. Cum care Mozart? Cum adică nu cunoşti decât unul şi ăla-i mort demult? Te asigur că pe acela nu l-ai cunoscut. Pe mine, în schimb... Hei, trezeşte-te! Azi e 8 Martie. N-ai şi tu o floare de oferit? Mă rog... eu am. Aşa că te rog du-te tu la şcoală în locul meu, tot ai zi metodică; găseşti în orar clasele la care am ore. Nu pot să-ţi explic acum, am treabă. Nu, omule, nu te pune nimeni să-i înveţi să cânte la pian; le dai şi tu o minge sau îi pui să joace şah. Am aranjat eu cu crizatul. Cum care crizat? Câţi sunt în şcoala noastră? Unul e şi ăla-i cel mai tare. Aaaa, cum? Mă scuzaţi, domnule director! Am... am crezut că vorbesc cu Sandu, de sport, ştiţi... Crizatul? E aşa, o vorbă între noi. Nuuu, cum să fiţi dumneavoastră???

Băga-mi-aş! A-nchis. Mai bine-mi băgam pumnul în gură decât să vorbesc. Cum oi fi apăsat şi eu tastele alea? Eh, acum, am făcut-o, am făcut-o. Văd eu ce-oi păţi. Trebuie s-ajung mai repede la cabinet.

În sala de aşteptare, se perindau asistente, infirmieri, doctori, un du-te-vino continuu. Bolnavii îşi aşteptau rândul resemnaţi, cu bonurile de ordine în mână, unii tăcuţi, alţii povestindu-şi cu lux de amănunte aventura lor medicală de la primele simptome până la... Ce naiv fusese când îşi imaginase că va găsi-o câteva momente libere, că îi va întinde buchetul cu un zâmbet exersat în oglinda din hol, că îi va spune câteva cuvinte prin care să o asigure de întreaga lui preţuire. Preţuire? Asta sună naşpa! Naşpa, aşa cum a-nceput şi el să vorbească, după zgubiliticii ăia de copii. „Smetana e naşpa, dom’ profesor! Nu pot s-ascult decât două fraze din Vltava, că mă ia somnul.” „Naşpa eşti tu, măi copile, cu tot cu urechea ta muzicală. Nu de la Vltava te ia somnul, ci de la faptul că stai până târziu la calculator!” „Nu-i adevărat! Puneţi-mi Gangnam Style şi să vedeţi ce mă trezesc!” „Numai peste cadavrul meu o s-ascultaţi voi Gangnam Style în ora de muzică!” Of, Doamne! Uneori e-atât de greu. Poate c-ar trebui să începem să le vorbim pe limba lor.

-         De ce suferi, maică?, îl iscodeşte o babă.

Asta mai lipsea! Fix de babe cu chef de vorbă avea nevoie acum. Şi asta nu-şi ia ochii de pe el.

-         Eu, ştiţi, nu mai sufăr de nimic. M-am vindecat.

Sperase zadarnic c-o va face să tacă.

-         Şi totuşi, de ce suferi? Te văz încruntat. Asta miroase-a suferinţă.

Ah, babo, iar ţie îţi miroase gura a usturoi! Zâmbetul lui blajin însă nu dădu de înţeles babei că e inoportună, dimpotrivă, o încurajă:

-         Eu sufăr de gâlci. Am dat cu niţel gaz aseară pe ele, da’ crez c-a fost cam mult, că m-a ars de nici nu mai poci vorbi.

Nu s-ar zice. Păcat că n-ai dublat doza.

-         De ce ziceai că suferi?

-         De... sufăr din dragoste, mamaie.

-         Aaa, păi asta nu se tratează cu doctorii.

-         Uneori, se mai tratează şi doctorii. Cu doctoriţele...

-         Aha! Pricepui. Şi ce mai aştepţi? Du-te la ea!

-         Mamaie, nu trebuie să ne ştie tot spitalul!

-         Atunci dă-te mai aproape să-ţi spui la ureche cum se tratează.

Îi spuse de-l făcu să roşească. Noroc c-a apărut o altă bătrână căreia se grăbi să-i ofere locul şi scăpă neinstruit. Începu să se plimbe pe holul spitalului, cu căştile pe urechi, ascultând Sonata lunii. Măcar de-aş fi ştiut să compun muzică! Poate ieşea măcar ceva din suferinţa asta.

Rămăsese ultimul. Plecase şi de la şcoală, intrase şi în gura directorului şi tot degeaba. Acum, dacă tot a venit, o să stea până când va putea să intre. Florile parcă îşi mai pierduseră din vioiciune, noroc că, totuşi, crizantemele sunt mai rezistente. Uitase şi ce voia să-i spună. Dar ce mai conta? Uşa de deschise brusc şi asistenta îl pofti înăuntru. Îi venise s-o ia la fugă. Şi totuşi păşi timid peste pragul cabinetului. Simţea un gust de coclit în gură şi ar fi dat orice să fie în altă parte. Ce caut aici? Nu sunt întreg la minte. Bine mi-a zis odată Sandu: „Hei, prietene, coboară de pe portativ!” Sandu n-avea nicio problemă cu femeile sau cu dragostea. La el, totul se reducea ca în cazul babei de mai ’nainte. Vorba lui: „Ţac-pac! Şi care-i problema?”

-         Numele şi prenumele!, întrebase asistenta, pregătindu-se să noteze în registru.

Îi venise să zică: Mozart Amadeus şi asta îi stârni un zâmbet. Uite, vezi, nici asta n-a avut curajul să facă. Poate aşa îi atrăgea atenţia doctoriţei care stătea cu spatele, tot spălându-şi mâinile la o chiuvetă.

-         Ştiţi, eu.. vreau numai să ofer nişte flori domnişoarei doctor.

Abia atunci realiză cât de stângaci fusese, că doar şi asistenta e tot femeie şi ar fi putut să ia şi pentru ea măcar un ciulin.

         Doctoriţa se întoarse uşor şi îi adresă fără să-l privească:

-         Daţi-le, vă rog, Sofiei! Sau puneţi-le acolo!, îi indică un loc unde erau înghesuite mulţime de flori.

-         Şi totuşi, aş vrea să vi le ofer personal!, îndrăznise, mirându-se şi el de îndrăzneala lui.

Se şterse pe mâini, se apropie de el (Doamne, cât e de frumoasă!), îi luă aranjamentul şi îl puse laolaltă cu celelalte flori primite în ziua aceea.

-         Mulţumesc!

Vocea i-a sunat precum cea a comandantului de pluton de la UM 01662 TR-işti, atunci când le comanda „Rupeţi rândurile!” Înţelese şi plecă. Poate că baba avea dreptate: „Iei asistenta de guler şi-o zvârli afară, încui uşa pe dinăuntru şi zvârli cheia pe geam şi după aia...” Roşi din nou când îşi aminti cu ce vorbe îl sfătuise. Babă nebună! Să te iei de mână cu Sandu!

-         Da, Sophié, spune repede ce ai de zis, nu mai mustăci acolo!

-         Păi am de zis, normal! Nu v-a fost milă de amărâtul ăla?

-         Sophié, spune-mi, te rog, scrie cumva pe fruntea mea „Armata Salvării?” Dar ce-ţi veni? Noi suntem cadre medicale, mila e bună doar în măsura în care ne ajută să salvăm pacienţii. Dar nici atunci nu-i cazul să le plângem pe umăr.

-         Lăsaţi, domnişoara doctor, cunosc teoria! Vorbeam omeneşte. Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi dat seama că e îndrăgostit de dumneavoastră, încă de pe vremea când îl trataţi!

-         Şi dacă mi-am dat seama, ce se presupune c-ar fi trebuit să fac? Să-i creez iluzii deşarte? Asta mi s-ar părea cea mai mare cruzime. Nu crezi?

-         Ştiu şi eu? Mă gândeam că...

-         Ascultă, Sophié, de cât timp îmi eşti asistentă?

-         Păi... cam de trei ani, nu?

-         Şi în aceşti trei ani, ai văzut măcar un bărbat, unul singur care să fi trecut pragul acestui cabinet şi care să nu se fi îndrăgostit de mine? Te rog să n-o iei ca pe o dovadă de îngâmfare. Tu ai vrut să vorbim „omeneşte”.

-         E drept că nu...

-         Şi ce se presupune c-ar fi trebuit să fac eu, Sophié? Să-l iau pe fiecare acasă, să-l mângâi pe creştet, să-i vindec rănile orgoliului rănit? Spune, ce??

Andrada Vilt ridicase tonul cam tare, contrar obiceiului de-a vorbi calm în aproape orice situaţie. Dar tonul ei ridicat n-o sperie pe Sofia care ştia că domnişoara nu se supără cu una, cu două.

-         Mă gândeam... dar dintre toţi ăştia, dumneavoastră chiar nu v-a picat niciunul la inimă?

-         Ba da, Sophié, dar asta nu-i treaba ta. Te rog cheamă portarul, dă-i banii ăştia şi spune-i să care la maşină doar trandafirii. Cu restul florilor fă ce crezi! Sunt obosită, mi-a ajuns pe ziua de azi!

Se schimbă şi plecă, nu înainte de-a lungi gâtul în direcţia capelei, sperând măcar să-l zărească. Trecuse şi ziua de azi fără să-l vadă. Aşa treceau zile după zile, trecuseră ani. Şi nici acum nu era lămurită dacă îi era mai dor de el atunci când nu-l vedea deloc sau atunci când îl vedea. Ca un blestem, îi „căzuse la inimă”, cum zisese Sofia, singurul bărbat pe care nu putea să-l aibă. Şi nici nu putea vorbi nimănui despre asta. Poate aşa simţea şi nefericitul ăla de profesor de muzică pentru ea. Îi simţise amărăciunea, se văzuse pentru o clipă în locul lui şi încercase să-l trezească, doar, doar i-o trece. Ţi-ai găsit! Parcă pe ea nu încercase să se trezească de atâtea ori! Şi ce rezolvase? Atunci când credea că e mai stăpână pe ea, era de ajuns doar să-i audă vocea şi totul se dădea peste cap. Şi baba aia de mai devreme, cu gâlcile ei şi cu gazul băut, ce emoţii îi mai dăduse. Îi spusese în şoaptă: „E cineva afară, cu un buchet mare de flori albe în mână, care aşteaptă să intre la dumneavoastră.” Inima i-o luase razna, raţiunea la fel şi dăduse buzna pe uşa cabinetului, convinsă că e el. Când dădu cu ochii de profesor, îi pieri tot elanul şi îi venise să-i bage babei instrumentarul pe gât. Aşa o fi făcută viaţa asta, să nu te poţi bucura de ea? Avea multe întrebări de pus. Pe vremea când era studentă şi făcea practică la Urgenţe, văzuse şi pacienţi murind. Pe unii îi asistase în ultimele zile. Luase parte la multă suferinţă, de toate felurile, dar nimic n-o impresionase mai mult decât o neîmplinire în dragoste. Şi-acum o treceau fiorii când şi-o amintea pe doamna Cleopatra, o femeie trecută de 80 de ani care o rugase, cu două zile înainte să "se ducă", să înmâneze un bilet. O întrebase dacă nu vrea să-l pună într-un plic sigilat. „Ce rost are să stricăm hărtia? Copaci omorâţi de pomană. Eu am iubit copacii, florile şi iarba. Şi... pe el. Nu trebuie să omorâm ceea ce iubim! Nu mă interesează dacă citeşti biletul, chiar te rog.” Citise, îndemnată de curiozitatea tinereţii: „Am găsit răspuns la aproape toate întrebările vieţii. O singură întrebare, totuşi, mi-a rămas: dacă ai înţeles cât de mult te-am iubit.” Semnase cu iniţiala şi scrisese un nume şi o adresă pe verso. Insistase: „Să nu i-l dai decât după ce se declară decesul!” Pe Andrada o bătuse gândul să înmâneze biletul mai devreme, imaginând o frumoasă poveste de dragoste, închipuindu-şi că va veni la patul ei măcar în al douăsprezecelea ceas. Totuşi, nu avusese tăria să treacă peste dorinţa femeii. Mai târziu avea să constate că bine făcuse. Cel căruia i-a înmânat biletul, emoţionată, după ce Cleopatra părăsise lumea aceasta, s-a arătat indiferent, aproape deranjat: „Trebuie să fie o greşeală. Nu cred că mie îmi este adresat.” „Totuşi, sunt numele şi adresa dumneavoastră...” „Domnişoară, de unde ştiu că nu sunt subiectul unei glume proaste?”, se oţărâse la ea. Chiar aşa, de unde ştii? De unde ştim noi toţi că nu suntem subiectul unei glume proaste?

În seara aceea, profesorul de muzică notase în jurnal: „Azi m-am comportat precum un clown de mâna a doua. Ea a fost atât de rece cu mine. Simt că n-o mai iubesc pe A. Deşi sunt convins că prima dată când o voi revedea, inima o să-mi bată la fel de tare. Ce glumă proastă, ce glumă proastă!”

Slobozia, 17, 26 martie 2014

Florăria din Centrul Vechi (1)

Florăria din Centrul Vechi (1)

Polca lui Dvorak umplu dormitorul, trezind-o pe Mirela dintr-un vis prea frumos ca să fie adevărat. Alesese „Palatul păpuşilor stricate” ca muzică pentru trezirea de dimineaţă nu pentru că ar fi arătat ca vreun palat casa ei, ci pentru că, atunci când se trezea, parcă şi ea se simţea ca o păpuşă stricată. În plus, melodia era vioaie şi mobilizatoare, fără a fi stridentă. Pentru a-şi reveni la starea funcţională, făcea, chiar înainte de a coborî din pat, câteva mişcări uşoare de întindere, de rotiri de braţe, picioare şi gât. Abia apoi îndrăznea să coboare, rostogolindu-se mai întâi pe o parte, ca să nu forţeze coloana, aşa cum o învăţase Ludmila în orele de aerobic. Hm… a fost o vreme când nu-mi calculam mişcările, ba chiar mă contorsionam în fel şi chip, fără să-mi pese de urmări. E trist când începi să te gândeşti la astfel de lucruri. A fost şi o vreme când, la auzul primelor sunete ale soneriei ceasului, sărea direct în picioare, fără nicio trecere, de teamă să nu adoarmă la loc. Pe atunci, avea program făcut de alţii, pe atunci încă se mai temea de piciorul portarului, pus cu hotărâre în uşă. Acum, programul şi-l făcea singură. Dar ce-i curios e că, acum, uneori îşi impune să se trezească la ore mai mici decât atunci. Că doar deh! E afacerea ei.

Chiar astăzi, ceasul sunase cu două ore mai devreme decât de obicei. Azi trebuia să deschidă mult mai de dimineaţă, să pregătească aranjamentele, să verifice dacă fetele au respectact mesajele de pe cărţile de vizită, conform comenzilor, dacă băieţii sunt pregătiţi pentru livrare, dacă… Azi e 8 Martie. Ăia vor lua cu asalt florăria încă de la primele ore ale dimineţii. Toţi vor, toţi se grăbesc. Mâine va fi din nou linişte. Cu asta nu se putea împăca: de ce oamenii oferă flori numai la zile convenţionale, sau cu precădere atunci. Florile trebuie să facă parte zilnic din viaţa noastră. În fine…

N-avea chef să coboare, dorind să mai prelungească pentru câteva clipe dulceaţa visului din care fusese smulsă brutal. Va să zică stimabilul inestimabil venise măcar în vis s-o sărute. Şi să-i dăruiască flori. Un coş cu lăcrămioare, florile ei preferate, culese de prin grădini. Mai simţea încă în nări mirosul suav al florilor – el le spusese mărgăritare – şi mai simţea atingerea fină, abia perceptibilă a buzelor. Nu fusese un sărut pătimaş, ci unul atât de… nu ştia să explice. Parcă era mai mult un sărut al sufletelor. Absurd! De o mie de ori absurd! Şi totuşi… Hai, mişcă-te! Şi tu, stimabile, ia-ţi mărgăritarele şi cară-te!

„Maaamaaa…” Ăsta era Pavaroti din CD-player-ul automobilului ei. Cu părere de rău, îi întrerupse cântecul pe la mijloc. Iar o s-o amendeze tembelul ăla de comunitar, c-a parcat cu roţile din spate în staţia de taxi. Ce contează că-i 8 Martie? A mai păţit-o şi altădată. S-o amendeze! Regulile sunt reguli şi trebuie respectate. Chiar ea le spunea cândva foştilor subalterni că cine nu respectă regulile mici, nu le respectă nici pe cele mari. Şi-apoi, trebuie să trăiască şi Statul din ceva. De parcă n-ar plăti destule impozite!

De cum intră, mirosul cafelei îi gâdilă plăcut simţul olfactiv. Aşa o aşteptau fetele mereu, cu cafeaua făcută, mai ales de când se prinseseră că, până la cafea, „mănâncă” oameni. Ca şi acum:

-         Carmen, ţie îţi place funda asta? Şi bunica lega mai estetic sacii cu grâu, când îi ducea la moară. Dă-te la o parte, c-o fac eu! 

Îşi propusese de atâtea ori să nu mai fie atât de implicată, dar nu reuşea. Poate clientul nici nu observa funda, că doar pe el îl interesau florile. Dar ea cum ar fi putut să-i ofere nişte flori atât de frumoase într-un ambalaj de doi bani? Mai ales că nu erau deloc ieftine. Era conştientă şi recunoscătoare de faptul că orice bănuţ pe care îl plăteau oamenii – fie ei mai ajunşi sau dimpotrivă, scotocindu-se după mărunt – contribuise la schimbarea în bine a confortului ei. Cu atât mai mult cu cât florile nu erau un bun de absolută necesitate şi, la o adică, dacă tot ar fi trebuit tăiat ceva de pe listă, pe criza asta instalată comod, venită şi nemaiplecată, ca ruşii în Cehoslovacia, dacă tot trebuia tăiat ceva, aşadar, acestea dispăreau primele. Florile şi cărţile – marile inutilităţi ale vieţii noastre, cum gândeau unii, dar fără de care ea nu concepea că se poate trăi armonios. Cum nu putea concepe viaţa fără muzică. Aşadar, clienţii aceştia, câţi au mai rămas, făcuseră, prin efort comun, ca ea să conducă un Volkswagen (nu că nu şi-ar fi permis „Audi”, dar nu concepea să dai atâţia bani pe o maşină, când poţi face lucruri minunate cu ei; cum ar fi să-ţi umpli casa de flori în fiecare săptămână), tot ei făcuseră să se mute din garsoniera de la VII pe care o ocupase ani de zile, într-un apartament spaţios, în bloc nou, cu portar la intrare, să plece de două ori pe an să viziteze locuri pe care le cunoştea numai din atlasul geografic şi pe care nici nu visase că le va vedea pe vremea când era cercetător principal la Măgurele. Terminase Institutul de Fizică, a treia în an, primise repartiţie republicană la Măgurele, în cercetare, muncise pe brânci, ulterior îşi luase şi doctoratul în chimie (că nu strică să fie două specializări, mai ales că erau legate una de alta), îşi dăduse toate gradele ştiinţifice şi, luată de vârtejul studiului, ajunsese să se creadă un om împlinit. Până într-o zi când a realizat că nu se deosebea, la exterior, cu nimic de vânzătoarea de la aprozar. O vreme, n-avusese ochi pentru lucrurile exterioare, complet absorbită de Rezonanţa Magnetică Nucleară, joncţiunea p-n şi alte măscări asemenea. Când a deschis ochii, a constatat că asistentele din subordinea sa erau mai bine îmbrăcate, mai înghiulate şi îmbrăţărate, vorbeau despre concedii la mare, la munte, erau aduse de soţi cu maşina, în timp ce ea venea cu autobuzul. Nu că aceste lucruri ar fi avut vreo importanţă covârşitoare, nu le pusese niciodată pe primul loc, dar, peste momentul „trezirii” ei, s-a suprapus revoluţia năvălită cu bocancii cu ţinte în vieţile oamenilor şi ale instituţiilor. Institutul mergea din ce în ce mai prost, iar mafioţii care vânduseră ţara la fier vechi nici gând n-aveau să investească în cercetare. Şi-atunci, în contextul atâtor tulburări ani de-a rândul şi care păreau să nu se mai sfârşească, şi-a adus aminte de pasiunea pe care o avusese încă din copilărie şi pe care, datorită parcursului ei în viaţă, nu şi-o manifestase deplin. Deşi iubea artele şi i-ar fi plăcut să se manifeste într-una dintre acestea, Dumnezeu n-o hărăzise cu nici un dar nici pentru muzică, nici pentru literatură sau pictură, dar ceva tot îi lăsase, oarecum tangenţial şi tot din sfera frumosului: pasiunea pentru şi priceperea la flori, pe care şi le manifestase încă din primii ani. Reuşea să facă un aranjament superb chiar şi din bălăriile de pe marginea şanţului. În satul copilăriei sale, aduna tot ce putea trece drept floare: ciulini, traista ciobanului, rochiţa rândunicii, ba chiar şi florile acelea cu nume ruşinos, cu referire la organul genital al ţigăncii. Într-o zi, chiar adunase o mulţime de pe marginea şoselei, le strânsese într-un buchet şi le oferise maică-sii. Prilej pentru tatăl ei să exclame: „Maria, ia te uită ce de p… ţi-a adus fiică-ta!” Se supărase atunci, mai ales că ea nu ştia că florile acelea poartă aşa o denumire şi nici nu înţelegea de ce nişte flori atât de frumoase trebuie să aibă un nume atât de vulgar. Se supărase şi îi trecuse, ca şi atunci când a fost împiedicată să dea la „Horticultură” (că „nu-i de viitor”). Dar uite, până la urmă, pe căi ocolite, tot acolo ajunsese. Chit că nu prea înţelegea ce nevoie avusese să-şi bată capul cu structura învelişului electronic al atomului, pentru a putea face un aranjament floral. Dar numai Dumnezeu cunoaşte cu adevărat aceste căi şi rosturile lor.

          Plecase din Institut, nu fără unele regrete, dar hotărâtă să privească doar înainte. Îşi deschisese florăria cu bani împrumutaţi de la Bancă şi acum se simţea bine în „raiul acesta în miniatură” cum îi spunea uneori. Voise să termine definitiv cu nostalgiile şi alte chestii păguboase. Când i se mai adresa câte unul care îi cunoştea trecutul cu „doamna fizician” sau „doamna doctor”, îl corecta pe un ton blând, însă ferm: „Nu mai sunt nici fizician, nici doctor!” „Dar ce?” „Florăreasă, nu se vede?!” „Păi… şi cum să vă spun? Doamna… florăreasă?” Zâmbea, fără să mai adauge nimic, dar în gând îl sugestiona: „Scoate banul şi taci!”

          Adevărul e că fusese o vreme când îi plăcea să i se spună „doamna doctor”. Ea însăşi se prezenta astfel: „doctor Mirela Staicovici”. Ce ridicol! Dar acestea erau regulile, nescrise dar mereu respectate, în Institut nu te puteai adresa decât cu gradul, cam cum e şi-n Armată. Totuşi, nu impusese nimănui modul de adresare. Doar o dată făcuse o excepţie, când pusese la punct una dintre laborante care îi spunea simplu, fără titlu, „doamna Staicovici”. N-o deranja defel şi nu dăduse nicio importanţă faptului – nu le cerea subalternilor decât să-şi facă treaba – şi probabil nici n-ar fi dat în continuare, dacă aceasta n-ar fi provocat-o. Lavinia, căreia i se adresa pe nume ca oricărei laborante, a făcut greşeala ca într-una din zile să-i atragă atenţia că ea e nevastă de preot şi, în consecinţă, ei trebuie să i se adreseze cu „doamna preoteasă”. Mirela, cu nasul în electronii ei, habar n-avea ce hram poartă soţii colegelor de laborator. Nici n-o interesa, cum n-o interesau bârfele lor pe care însă aveau grijă să le ferească de urechile ei, întrucât le interzisese de la bun început şi ştiau că nu glumeşte. Când o auzise pe Lavinia, cu tonul niţel cam impertinent, impunându-i formula de adresare, scăpase din mână pipeta pe care tocmai şi-o luase din stativ. După ce a pus-o pe doamna preoteasă s-adune cioburile, a înhăţat-o de gulerul halatului, a lipit-o de zid şi i-a spus pe un ton pe care nici ea nu şi-l cunoştea: „Serios? Iar tu, de azi, mi te vei adresa cu „doamna doctor”! Şi te asigur că, la mine, doctoratul nu s-a luat prin contact sexual, ci prin ani de studiu pe brânci şi de muncă asiduă”. „Adică ce vreţi să spuneţi?”, bâiguise Lavinia rămasă cam fără suflu şi roşie în obraji. „Exact ce-ai auzit! Ai fost cumva hirotonită şi nu ştim noi?” Se dusese miorlăind acasă, la părintele, să-i spună ce-a păţit, iar a doua zi venise foc şi pară pe acesta, pentru că-şi permisese să nu fie de partea ei. Relatase în laborator, chiar în prezenţa Mirelei, discuţia cu el: „Deh, coană preoteasă – îi zisese părintele – de smerenie ai auzit? Şi dacă n-ai auzit tu, să ştii că a auzit ea de tine. E scris şi-n carte: pe cel care nu se smereşte singur, îl smereşte Dumnezeu. Bine ţi-a făcut! Tu nu trebuie să spui că eşti preoteasă, ci să arăţi, prin felul de-a te purta. Să mi-o prezinţi şi mie pe doctoriţa asta, să-i strâng mâna!” Mirela zâmbise numai în colţul gurii, întrebându-se ce-o fi zis popa în sinea lui, de ce i-a putut trece ei prin cap. Oricum, a rămas o vorbă în Institut: când cineva voia să-şi evidenţieze un titlu meritat, adăuga la urmă: „Şi te asigur că nu s-a luat la mine prin contact sexual”. După incidentul acesta, le pusese pe laborante să facă o listă cu profesiile soţilor lor şi, când voia să se amuze, li se adresa, după caz, cu: „doamna comandor”, sau „doamna frezor-rabotor” etc. Cel mai tare se amuza când îi spunea Rodicăi, o sfrijită, slabă cât un fus: „doamna boxer”.

          Toate acestea erau departe acum. Rămăsese doar praful amintirilor şi-al atâtor lucruri inutile de care ne împiedicăm în viaţă. De altfel, Lavinia şi Mirela deveniseră ulterior bune prietene, iar între ele nu mai exista acum nici „doamna preoteasă”, nici „doamna doctor”. Erau, simplu, Lavinia şi Mirela, atât, aşa cum erau scrise în Cartea lui Dumnezeu.

-         Zoe, de ce te holbezi, dragă, la mine? Pune şi-adună frunzele care au căzut de la flori, mai e puţin şi vor începe să vină clienţii. Ştiţi că nu-mi place să arate florăria ca după război.

-         Mă scuzaţi, doamna Mirela, eu… ştiţi… mă tot minunez de dumneavoastră. Să nu vă fie de deochi! Că tare bine arătaţi astăzi!

-         S-ar zice că, în alte zile, arăt ca Muma Pădurii?

-         Aaa, nu! Mereu arătaţi bine. Dar azi, nu ştiu… aveţi ceva, o lumină…

-         Ei, m-am pupat cu unul azi-noapte!

Fetele începuseră să chicotească, dându-şi coate.

-         În vis, dragă!

Un pic dezamăgită, Carmen prinse curaj:

-         Păi dacă numai în vis, şi arătaţi aşa bine, cum ar fi dacă s-ar întâmpla în realitate?

-         Marş la treabă, că vă jupoi!

Şi maimuţele astea… apasă degetul pe rană. 

Slobozia, 16/17 martie 2014

Va urma. Nu ştiu ce va urma. Am pornit să scriu un text de proză scurtă intitulat "Florăreasa". Apoi, văzând că mă lungesc, am zis să-l transform într-o construcţie mai lungă. Nu ştiu dacă va ieşi un roman. Vom vedea.