Am văzut pe fereastră

Autor: ADINA-EMILIA-NICOLETA NEAGU

Premiul III (ex-aequo) la concursul "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

A venit dimineata, trebuie sa ma trezesc. E cam intuneric, dar trebuie sa fiu o fetita curajoasa.Trebuie sa aprind lumanarea, sa o imbrac pe Maria pentru scoala, si sa mergem. Cred ca mama a plecat deja in sat, sa munceasca cu ziua la unul dintre oamenii bogati, care au nevoie de ajutor la treburile gospodaresti. Oare asa trebuie sa fie? Toate mamele trebuie sa munceasca din greu ca sa-si poata hrani copiii?

 E cam frig aici. Am uitat... mereu e frig... In casa noastra, camaruta mica de la marginea satului, nu e caldura aproape niciodata, doar caldura sufleteasca a unei mame inconjurata de copii. O lacrima pe unul din chipurile de inger, si sangele imi navaleste in obraji. Nu suport asta, atat ma doare sufletul cand ii vad tristi...  As face orice, doar sa le pot aduce o farama de bucurie in copilaria plina de greutati.

As vrea atat de mult sa o ajut pe mama, fiinta blanda lovita de un destin crunt... Dar cand am pus mainile mele mici si albe pe obrajii ei batuti de vant, pe ochii ei incercanati... am simtit durere. O durere launtrica sfasietoare, o tristete in acea privire atenta, o lacrima... Am vazut picaturile fierbinti, navalind pe chipul ei obosit. Este din cauza noastra, am ranit-o sau am suparat-o? Nu mi-as ierta niciodata daca eu as fi motivul tristetii ei. Patru copii, singuri intr-o dimineata geroasa de decembrie... Micuta Maria,copila din clasa I, tremura in fata usii, pe sub care intra vantul. Eu sunt cea mai mare, am 10 ani, Mihai este urmatorul, avand 9 ani si doi ochi negri... Petru este bebelusul, copilul lovit de soarta, nascut in prag de iarna..

Dar Maria, o, angelica Maria... Geaca ei peticita si mica nu ii mai tine de cald, ca in anii trecuti. Mi-o imaginez purtand ghetute rosii si palton, ca fetitele de boieri din povesti, parul ei, aur pur incadrat de ochi albastri ca cerul, iesind de sub o caciula de blana, mainile ei subtiri si firave, ca de portelan, purtand manusi groase, care sa-i tina de cald. Frumusetea ei este atat de... nevinovata. Chipul ei emana lumina, ochii ei cauta afectiune. Nu-mi pot opri un suspin.

Nu le pot oferi nimic, doar iubire. De ce noi, de ce trebuie sa traim diferit fata de ceilalti, ce am facut asa de rau? Petru doarme in patucul lui. Imi aduce aminte de povestea pruncului Iisus, Copilul Sfant nascut in iesle. Nu are nici macar un an, dar ochii lui au vazut atat de multe, incat acum par a exprima intelegere. Seamana cu Maria la trasaturi, ma incanta fetisoara sa adormita. E ora 6, trebuie sa plecam daca vrem sa ajungem la timp la scoala. Micuta cladire din caramida se afla la 10 km de satul nostru, iar drumul e anevoios, pe carari de munte. Iesim din casa, lasandu-l pe Petru in grija unei batrane din vecinatate, care, din mila pentru noi, are grija de el cat timp suntem la scoala.

Peisajul este mirific... Neaua continua sa cada, fulgi mari si grei transforma privelistea intr-una de poveste. Dar nu ne putem bucura de ea, trebuie sa ajungem la scoala. Imi place scoala, locul unde toti suntem egali, unde pentru cateva ore pe zi, intr-o camera primitoare, visele par a prinde contur. Doamna invatatoare ne intampina in prag, ma ajuta pe mine si pe fratii mei sa ne curatam de zapada si ne ofera mere. Ea este a doua mama, parintele de suflet.Ea reprezinta pentru mine persoana pe care o admir cel mai mult, dupa mama. Chip de inger, suflet pe masura, isi deschide inima pentru noi toti. Grijile dispar de pe umerii mei mici... pentru 4 ore. Doamna ma intreaba de bebelus, de biata mama, de casa. Este atat de frumoasa, de blanda, m-a ajutat si ma ajuta mereu in toate problemele mele de copil.

Mi-a adus aminte fara sa vrea... evita de obicei acest subiect, dar nu si-a dat seama de data asta. Nu m-am putut stapani, dar nu am vrut sa o intristez cu plansul meu, mi-am ascuns lacrimile, mi-am ascuns faţa in cartea de povesti. A pomenit de el, de ingerul plecat... Printul meu din basme, eroul copilariei mele, tata... a plecat de langa noi... A trecut in nefiinta acum un an,dar nu m-am impacat inca cu asta. Nu eu... dar ceilalti nu meritau, nu meritau sa se afunde si mai rau in saracie... Si vine iar acea perioada din an, in care ne simtim mai singuri si mai deznadajduiti... Sarbatorile de iarna..

Trebuie sa recunosc. Nu stiu cum e, nu am avut parte de nici un Craciun adevarat. Toata viata mea a constat in ingrijirea celor mici, suferinta, nenorociri abatute asupra noastra, invatatura grea, caci nu ma pot descurca singura. Atat de multe... si totusi Craciunul nu se regaseste printre ele. Nu ne permitem, simplul gand de a avea o masa de Craciun, cadouri... un brad. Doamne, ce frumos poate fi ! Noi meritam, am fost cuminti, dar nu avem de unde... Mai sunt trei zile. In fiecare seara, dupa ce fiecare copilas si-a terminat temele, a citit, si si-au spus rugaciunea, mama incepe povestile. Intrebarile ingerilor nu mai contenesc,viseaza cu ochii deschisi la muntele de cadouri, la fructe si dulciuri, la lumini si stelute intr-un brad adevarat. Eu nu pot asculta, ma intristeaza mult prea tare... realitatea este ca o sabie ce ma impunge, atunci cand incerc sa visez. Privesc pe fereastra fulgii, dansatori maiestuosi pe aripile vantului. Oare voi vedea vreodata un batran, cu sacul in spate, care sa vina la noi, asa cum scrie in cartea cu pagini aurite?

Nu este corect, este atat de trist, de dur pentru propriile noastre suflete chinuite. Aceeasi intrebare ma macina, nu imi da pace : Cu ce scop, de ce, de ce trebuie sa fie asa? Mama ne-a invatat ca speranta e totul, dar atunci cand speranta dispare... Zilele trec si ma tot gandesc la ei, parti din sufletul meu,care nu vor avea parte de nici cea mai mica bucurie in acea zi. Seara de seara aud suspinele mamei. Abia ne poate oferi o portie de mancare zilnic, un cadou pentru fiecare este ceva atat de minunat, ce ea nu isi poate permite.Ochii mei bajbaie in intuneric dupa chipul ei. Nu e aici, nu vrea sa ne trezeasca, nu vrea sa ii vedem durerea care o imbolnaveste. Iese in micul hol, unde este ger, poate mai frig decat afara. Parul ii cade in valuri blonde, peste spatele ingust si arcuit. Si plange. Plange pentru tineretea ei pierduta.... plange pentru sotul ei iubit, pierdut pe veci.... plange pentru noi, lumina ochilor ei, scopul ei de a trai... plange pentru neputinta, pentru saracie, pentru deznadejde. O aud,incerc sa ignor zgomotul, nu as vrea sa inrautatesc lucrurile, sa o fac sa se simta si mai rau. Dar imi e imposibil, lacrimile, suspinele ei ma lovesc, durerea ei devine tortura pentru mine. Vreau sa o alin, dar nu mi-ar permite.

Orele trec, se face dimineata. Incepe o alta zi, ca toate celelalte, fara nimic special. Si totusi, ceva este schimbat.Azi nu mergem la scoala, si asta ma intristeaza, pentru ca fara ore, fratiorii mei nu primesc fiecare acel mar gustos si dulce. Dupa ce am facut curatenie, am maturat şi i-am schimbat pe copii, imi petrec timpul cu cartea pe genunchi, incercand sa descifrez tainele unui basm. Maria are o bucata de hartie si creioane colorate primite la scoala. Deseneaza un bradut cu globuri rosii, albastre, galbene... este frumos, ingerul blond are talent... Mihai scrie cateva randuri intr-un caiet cu pagini vechi si tocite, ramas de la mine, Petru gangureste pe pat, inconjurat de toate pernele din casa. E liniste, o liniste pe care nimeni nu o tulbura. Au aflat si ei de la scoala ce zi este astazi. De ce trebuie sa stie, de ce trebuie sa fie raniti in asa hal de nepasare, din partea celorlalti copii din clasa? Ajunul  Craciunului fara nimic...

Nu-mi permit sa-i privesc in ochi, privirea lor mi-ar sfasia si ultima parte de suflet ramasa... Ziua trece, pe inserat, mama se intoarce acasa cu cateva legume pentru masa de seara, cu ochii rosii. Imi dau seama ca a plans, probabil vreun bogatas din sat a suparat-o... sau poate este din cauza vantului rece... O masa tacuta, ea prefera sa ramana cu capul in jos, cu privirea atintita asupra unei cani cu apa. Imi dau seama, se simte mai rau decat arata. O, zi de sarbatoare si fericire, de ce esti atat de aspra si neinduratoare cu biata fiinta numita mama? Lumânarea este stinsa, in seara asta fiecare se roaga in gand, nu se spun povesti, nu se impartasesc dorinte si vise.... este cumplit.

Nu pot dormi, nu vreau sa apara iar lacrimile, dar durerea inca ma apasa in piept, nu ma lasa sa cad in lumea viselor. Privesc pe fereastra pentru a mia oara... si pentru prima data dupa mult timp... vad pe cineva venind! Este... este batran,  are o sanie in spatele sau... mai este cineva cu el, merg impreuna prin ninsoarea deasa, indreptandu-se spre casuta noastra. Un tremur de nerabdare imi strabate trupul. Nu este doar in imaginatia mea, chiar vine cineva spre noi! Speranta inca mai exista... si creste...

Se aud batai in usa. Unu... doi... trei. Mama se duce in graba si deschide.Un tipat de uimire si de bucurie nestapanita se aude din glasul mamei. A aprins o lumanare, acum pot vedea clar. Este preotul satului, om mandru si frumos ca un copil, cu obraji rosii si o barba mare si sura. In spatele lui rasare ea... Ea a facut toate astea posibile, ea a vegheat in taina asupra noastra, ea ne-a calauzit pasii catre invatare,ea... Doamna invatatoare,draga mea doamna invatoare, era in prag, cu bratele pline de pungi si cutii. Am sarit din pat, drept in bratele ei, nu m-am putut stapani, multumirile ieseau din gura mea asemenea unui suvoi... Nu mi-am dat seama, dar i-am trezit pe toti ceilalti. Buclele Mariei stateau aplecate asupra unei cutii, figura ei intruchipa fericirea, era atat de frumoasa ! Mama plangea, dar de aceasta data, de multumire si bucurie, pentru copiii ei care zambesc si rad, in seara de Craciun.

Doamna invatatoare a oferit cutii dupa cutii, cadouri peste cadouri fiecaruia dintre noi, in timp ce preotul ridica si impodobea bradul, un bradut superb, intr-un colt al camerei noastre. Mai multe lumanari au fost aprinse si puse in candele mici, pe crengile bradului. Casa noastra s-a transformat intr-un palat, plin de lucruri minunate. Pana si Petru radea, in bratele mamei, de cata lumina si fericire exista in casa noastra. Intr-o cutie cu numele meu, am gasit... un vis. Un vis, o dorinta, pe care am avut-o mereu. O carte, carte mare, cu pagini groase, in care se ascund cele mai frumoase basme si povesti. Doamna invatatoare a devenit noul meu erou, pentru ca o reusit intr-o singura noapte sa implineasca visele copiilor si sa aduca un sac de bucurie acolo unde nici macar speranta nu mai exista. Sa ti se implineasca visul este ceva minunat, dar sa poti implini visele altora este incomparabil cu orice altceva.

Pentru ca in timpul sarbatorilor, in zilele in care speranta domina, iar familiile isi amintesc ce este cu adevarat important, atunci trebuie sa implinim vise si dorinte pentru... copii. Copii, ingeri cazuti din cer, cu sufletul curat, privire nevinovata, copii care candva vor face diferenta... si vor schimba ceva.

Adina-Emilia-Nicoleta Neagu

clasa a IX-a F, Colegiul "Mihai Viteazul", Slobozia