Saloanele Liviu Rebreanu 2024

 

„Casa din vis” la Clubul Seniorilor din Slobozia

 Eveniment cultural de interes național pentru promovarea artei și culturii  organizat sub egida UARF

 

Am revenit astăzi cu film la Clubul Seniorilor „Răsărit în apus” unde mai fusesem în 9 februarie, anul acesta, când prezentasem filmul documentar „Carol I – un destin pentru România”, regizat de regretatul Sergiu Nicolaescu. Atunci, câteva persoane, nu puține, își exprimaseră încântarea și totodată dorința ca astfel de momente să se repete. Cu unii dintre ei mă mai întâlneam în diverse locuri și primeam întrebarea: „La noi, când mai veniți?” Astăzi a fost ziua.

Împreună cu managerul Bibliotecii Județene Ialomița, doamna Elena Balog, sub egida și cu sprijinul Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România – UARF – am prezentat filmul „Casa din vis”, realizat de regizorul Ioan Cărmăzan (președintele UARF), după nuvela „Ningea în Bărăgan” de Fănuș Neagu. La sugestia domnului Cărmăzan, am făcut și o rememorare a vieții și mai ales operei scriitorului Fănuș Neagu, concretizată într-o prezentare power point de 4 minute. Le-am spus celor prezenți ceea ce domnul regizor mi-a zis o dată (confirmând și presupunerea mea), că filmele cele mai reușite și care rămân pentru multă vreme sunt cele realizate după opere literare.

Este și cazul filmului domniei sale – „Casa din vis” – pe care îl văzusem într-un cinematograf din București chiar în anul lansării: 1992. Reținusem că mi-a plăcut și mai păstram în memorie câteva imagini și o senzație apăsătoare, aspră, cu gust de pelin, cum se întâmplă să fie și viața uneori. Azi, după 32 de ani,  l-am revăzut și am avut aceeași încântare de a urmări un film de artă, în ciuda realismului său tragic. Spre bucuria mea, filmul i-a impresionat și pe cei prezenți, atât prin subiectul său, prin modul de transpunere cinematografic, cât și prin distribuția magistrală.

După vizionarea filmului, am organizat o tombolă la care am oferit cărți și reviste literare câștigătorilor. Ideea mi-a venit tot după ce primisem un feedback legat de cărțile pe care le lăsasem data trecută la Club, aflând că acei care le împrumutau erau rugați să le aducă repede înapoi, să poată fi citite și de alții. Știu că asta pare ruptă dintr-un alt film, dar este realitatea și e bine că este așa. Câtă vreme mai există iubitori de artă (fie ea literatură, cinematografie, muzică etc.), încă ne mai putem făuri case în vis. Dacă pentru copilul din film, casa din vis era construită din sticlă, prin care pătrundea multă lumină, pentru alții dintre noi, casa din vis poate fi realizată din cărți ori din ecrane cinematografice, prin care pătrunde o altfel de lumină.

Mulțumiri tuturor pentru suport și prezență!

  Florentina Loredana Dalian 

  Slobozia, 25 iunie 2024

 

 

Rea de votcă (Parodie după „Rea de plată” de George Coșbuc)

 

Ea vine de la gară;

Și jos, la cârciumioară

Își vede soțul, iacă,

Cum se împiedica.

„Ți-arăt eu ție plată!”

Iar ea, cumplită fată,

Ia făcălețu-ndată.

El numai se holba.

 

Îl „mângâie” pe spate.

Coloana - jumătate

E dată pe din trei.

Dar uite, felul ei:

Stă-n MAT și îi socoate

Coastele rupte toate

Și i se pare poate

Că prea-s puține trei!

 

Din nou îl altoiește,

La barman nu plătește,

Ce dac-o să rămâine

Și el dator o dat'.

N-ai să-l mai vezi cât veacul

Pe omul ei, săracul,

Plimbându-și iar rucsacul

La cârciumă, în sat!      

Florentina Loredana Dalian          

......

Rea de plată        (George Coșbuc)                    

Ea vine de la moară;                        
Şi jos în ulicioară
Punându-şi sacul, iacă
Nu-l poate ridica.
- "Ţi-l duc eu! - "Cum? - "Pe plată!
Iar ea, cuminte fată,
Se şi-nvoieşte-ndată.
De ce-ar şi zice ba?

Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum şi să socoate,
Şi-mi spune câte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sunt multe trei!

Cu două se-nvoieşte,
Iar unul mi-l plăteşte,
Cu altul să-mi rămâie

Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cât veacul!

Şi iată-mă, săracul,

Ducând o poștie sacul

Pe-un singur sărutat!

 

Caricatură de Leonte Năstase

Despre creativitate și frumusețe (mai 2022)

 

„Comedie de modă veche”, tragedie de modă nouă

          Alexei Arbuzov, în viziunea lui Vasile Toma

 

 

          Scriitorul Federico Garcia Lorca fiind considerat, ca dramaturg, una dintre figurile de referință ale teatrului spaniol de secol XX, afirma că „Teatrul este poezia ce se desprinde din carte şi devine omenească”. Răstălmăcind puțin, aș zice că, odată „intrat” în poveste, în lumea teatrului, nu mai știi nici unde începe umanul, nici unde se termină (dacă se termină) poezia. Țintuit în scaun, tu, spectatorul, te afli totuși rătăcind prin lumi cunoscute sau nebănuite, regăsindu-te sau, dimpotrivă, pierzându-te, părând că știi dinainte ce se va întâmpla și totuși lăsându-te surprins, uneori plângând și râzând în același timp, punându-ți bietul suflet la grele încercări, dar nedorind să scapi prea devreme de caznă. Am descris, în cuvinte sărace, doar o parte din stările care mă stăpânesc ori de câte ori văd o piesă de teatru bună; înțelegând prin aceasta (piesă de teatru bună) acea fericită îmbinare dintre creația dramaturgică, viziunea regizorală, jocul actorilor și tot ce mai presupune teatrul ca realizare, inclusiv tehnică. E drept că această fericită îmbinare se întâmplă nu de fiecare dată și parcă, în ultima vreme, din ce în ce mai rar.

          Am avut însă imensa bucurie de a viziona, recent, o înregistrare a unei piese care mi-a creat toată această împlinire a spectatorului (evident, cu minusul firesc dat de faptul că nu am văzut-o direct jucată pe scenă). Este vorba de piesa dramaturgului rus Alexei Arbuzov - „Comedie de modă veche” - pusă în scenă magistral de regizorul Vasile Toma, avându-i ca protagoniști pe actrița Ada Navrot (Lidia Vasilievna), actorul Vasile Toma (doctorul Rodion Nicolaevici) și actorul Dan Clucinschi (personaj-mim, introdus de regizor și intitulat de acesta Timpul, având rol de liant între scene și totodată rol practic de rearanjat decorul). Scenografia a aparținut lui Valeriu Panait, Coregrafia - Violetei Captari, iar consultantul muzical a fost Constanța Câmpeanu. Piesa s-a jucat, cu sala plină, la teatrul Nottara, între anii 2013-2017, întreruptă timp de 5 ani (doar Dumnezeu știe de ce! El și „dumnezeul” Teatrului) și reluată în februarie 2022. Sper că se va juca și în stagiunea următoare, deși se pare că acest lucru se află încă sub semnul întrebării, după cum afirmă însuși regizorul. Eu sunt optimistă și aștept cu nerăbdare s-o văd la toamnă. Altfel, mă tem că nu voi mai călca pragul acestui teatru (pe care, altfel, îl admir și s-a aflat dintotdeauna în topul preferințelor mele, e drept cam pe locul 2, niciodată pe 1, întrucât acela era mereu și mereu ocupat de „Bulandra”). Știu, pagubă-n ciuperci! Ce dacă nu voi mai călca eu pe la Nottara? În schimb, am o putere de convingereeeee... care chiar s-ar putea să producă ceva pagube!

            Dar să revin la piesă. Nu, nu o voi povesti, nu voi vorbi despre acțiune. Piesa trebuie văzută, nu are niciun haz povestitul, cu atât mai mult cu cât, în teatru, nu „povestea”/ acțiunea contează, ci stările pe care ți le conferă și provocarea intelectuală la care te supune. Așa cum nu mi se pare importantă încadrarea într-o anumită specie (comedie sau tragedie). Păi ce, suntem la clasa a treia? Atât am priceput noi, că teatrul e de mai multe (două) feluri? Dintodeauna m-a călcat pe nervi acest gen de clasificare, de parcă am vorbi de clasificarea șerpilor în infraordinul Henophidia, Alethinophidia și Scolecophidia. Mai vreți? Vă mai dau! Ordinul Henophidia cuprinde familiile: Boidae, Colubridae și Viperidae. Din această ultimă familie, întâlnim: vipera cu corn bănățeană, vipera cu corn dobrogeană, vipera comună, vipera bosniacă și vipera de fâneață. Știu, eu sunt o viperă neîncadrabilă, dar cu limba ascuțită. Ăsta să-mi fie păcatul! Da, sunt conștientă că piesa are în titlu cuvântul explicit „comedie”, dar asta n-ar trebui să ne inducă în eroare. Piesa nu e doar comedie, cum nu e nici doar tragedie. Nici viața nu e doar una sau alta. De fapt, dacă ar fi să ne luăm după DEX, melodramă înseamnă o combinație de tragedie cu scene comice. Dar nu ne luăm după DEX, întrucât, atunci când vorbim despre teatru, acesta are cam aceeași relevanță ca și clasificarea șerpilor. Orice piesă bună conține în ea și dramă și comedie, în diferite proporții (nici matematica nu ne interesează), dar împletite în așa fel încât eu, spectatorul, să simt că mă aflu acolo, în poveste, că oftatul personajului e și al meu, că râsul altui personaj iese din mine, că sângele care curge și viața care se trăiește sau doar se visează (Esenin¹) sunt ca și ale mele. Cam asta am simțit și în piesa de care facem vorbire. Acesta este indicatorul măsurat la „teatrometrul” meu (licență poetică - să se consemneze!), care mă încredințează că am văzut o piesă bună. Restul, sunt amănunte. Sau - vorba lui Shakespeare - „restul e tăcere”. Totuși, pentru cititorul interesat, mai ales în calitate de viitor potențial spectator (dacă va mai fi ocazia), nu voi tăcea și voi mai da câteva indicii.

 

          Abordarea regizorală a lui Vasile Toma mi s-a părut de excepție, în sensul că a reușit să aducă piesa în contemporaneitate, fără a-i afecta parfumul vremii în care a fost scrisă. Așa cum, din păcate, nu procedează toți regizorii care doresc să „actualizeze” piese clasice, și se căznesc, ba încă le mai și reușeșete să strice piesa, degradând-o în moduri care cu greu pot fi asimilate artei și transformând până și comedia în tragedie (de modă nouă). Vasile Toma - prin mijloace regizorale numai de el știute - a creat o atmosferă în care te fură pur și simplu. S-a folosit, pentru aceasta, și de muzică și de dans, fără a face abuz de ele, dar măiestrit plasate, lucru la care e de presupus că au contat mult și consilierea muzicală a  Constanței Câmpeanu și cea coregrafică a Violetei Captari. A introdus încă și poezie din Esenin pe care, dacă nu ai cunoaște-o, ai fi convins că face parte din scenariu. Scenografia realizată de Valeriu Panait s-a încadrat perfect întregii povești, dovedind încă o dată că decorul nu are nevoie de somptuozitate pentru a susține ideea spectacolului ci, dacă e bine gândit, îi dă valoare chiar cu minime elemente decorative.

          Jocul actriței Ada Navrot a fost spectaculos, incendiar, făcând din personajul Lidia Vasilievna o veritabilă „turistă” - cum se descrie la un moment dat - prin mai toate stările și senzațiile omenești. La talentul său indiscutabil, se adaugă și alte calități care au ajutat-o să susțină rolul la cote maxime: un timbru vocal deosebit (alto, în registru grav), pe lângă arta de a cânta, pasiunea pe care a pus-o în dans și, nu în ultimul rând, frumusețea. De inteligență și empatie n-am zis nimic, întrucât am presupus că se înțelege că, fără ele, o actriță n-ar putea fi convingătoare nici măcar în rolul unei gâște. Sau al unei umbre.

          Vasile Toma, ca actor, a avut, de asemnea, o interpretare strălucită în rolul masculin. Aș îndrăzni să afirm că rolul lui Rodion Nicolaevici a fost chiar mai greu de interpretat întrucât, dramaturgul nefiind prea generos în a-i oferi tot atât de multe replici, actorul a trebuit să „vorbească” adeseori prin tăcere. Iar a face tăcerea grăitoare e mai greu decât atunci când ai cuvintele la îndemână. Îmi amintesc că, la o întâlnire cu scriitoarea Ileana Vulpescu, aceasta ne-a vorbit despre tăcerile din Cehov, atât de pline de semnificaţii, întărind ideea că, uneori, tăcerile pot fi mai semnificative decât o mie de vorbe, spunând că „o privire poate însemna mai mult decât un roman-fluviu”. Asta cred și eu și despre tăcerile lui Arbuzov, cărora Vasile Toma le-a conferit greutate și sens. Dar nu numai tăcerilor.

          Personajul Timpul (interpretat de Dan Clucinschi), tăcut tot timpul (ce joc de cuvinte! Timpul tace tot timpul) a fost o găselniță regizorală interesantă pentru a umple pauzele dintre scene, iar pentru spectatorul atent, acesta nu a fost doar un „rol de umplutură” (să treacă timpul - sau Timpul, să se schimbe actorii, să se rearanjeze decorul), ci o pantomimă interesantă și sugestivă. Probabil la o revedere, l-aș urmări cu mai multă atenție.

          În fine, ca să nu mai lungesc vorba (vorba lui Creangă: „Am scris lung, fiindcă nu m-am priceput să scriu scurt”), închei spunând că astfel de spectacole mi-ar plăcea să văd cât mai des în peisajul nostru teatral, parcă tot mai bântuit de un vânt turbat în ultima vreme. Și chiar dacă nu voi avea ocazia să văd pe scenă „Comedie de modă veche”, nădăjduiesc ca măcar să văd altă producție a regizorului Vasile Toma (de data aceasta găzduită de Teatrul Dramaturgilor Români) -  anume piesa lui Mihai Traista - „ȘeValetul”. Și că - de ce nu? - o voi vedea chiar și la Slobozia. Să fie teatru - zic - și să fie de calitate! 

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 20/ 21 iulie 2022

 

¹⁾ „Te-am trăit sau te-am visat, doar, viață?” (Serghei Esenin)