În căutarea frumuseții străine

 

 

 

„Frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima”. Acesta este un citat dintr-o frumoasă rugăciune ortodoxă, cu care Florentina Loredana Dalian își începe volumul de proză scurtă Frumusețe străină, publicat în anul 2024 la Editura Metamorfosi, proiect realizat cu sprijinul  Consiliului Județean Ialomița. Florentina Loredana Dalian s-a născut în București, la 29 martie 1968, fiind scriitoare, inginer chimist și membră a UZPR. A mai publicat câteva cărți, printre care volumul de proză scurtă Hanul dintre vii, publicat în anul 2021, la Editura Universitară și volumul de ficțiune Domnișoara nimeni, publicată în 2017 la Editura Eikon, pe care vreau să le citesc.

Ilustrațiile cărții au fost realizate de Marian Avramescu, ilustrații prezente atât pe coperta volumului cât și după fiecare text, reușind să structureze esența fiecărei povestiri prin caricaturi excepționale. Marian Avramescu s-a născut la 9 februarie, în Prahova. A studiat pictura în atelierul pictorului modernist Serfi. În caricaturile prezente în Frumusețe străină înfățișează, în ciuda deformărilor aplicate fizionomiei umane, esența sentimentelor trăite în timp ce iubim cu toată inima și suntem respinși. Eu cred că prin această grafică, artistul vrea să ne arate cum iubirea și respingerea trăite cu toată ființa lasă urme adânci ca și cicatricile, doar că sufletești.

În timp ce citeam, m-a surprins autenticitatea scrierii și modul simplu, dar profund de a relata poveștile, punându-le la îndemâna oricărui tip de cititor. Cunoștințele autoarei în materie de chimie se observă mai ales în textul intitulat Camera de chihlimbar, în care prezintă piatra semiprețioasă drept C₁₀ H₁₆ O, dar atunci când rostește formula chimică, camera de chihlimbar se topește demonstrând că unor lucruri în viață  nu trebuie să le găsim înțelesul științific, ci doar  să ne bucurăm de ele.

Temele abordate de Florentina Loredana Dalian nu  se rezumă doar la tema cuplului și a iubirii neîmpărtășite, de unde și titlul volumului, pe lângă acestea regăsindu-se și alte teme precum singurătatea resimțită de omul intelectual prezentă în Trofeul din perspectiva unei tinere care, în pofida trofeului câștigat, suferă din cauză că a fost lăsată singură de prieteni și de iubit, maturizarea, efemeritatea lucrurilor din jurul nostru, așa numita „mască” pe care și-o pun anumiți oameni pentru a părea că au o viață fericită ilustrată în proza Jurnalul, din perspectiva unei femei care a ajuns la o anumită vârstă, fericirea pură a copiilor, precum și tema libertății în dragoste (când iubim trebuie uneori să îi lăsăm să plece pe cei iubiți). Pe lângă temele oarecum convenționale enumerate mai sus, în unele scrieri prezente în acest volum s-a aflat și subiectul taboo al avortului, la care unele personaje feminine din colecția de texte recurgeau când aveau o sarcină nedorită.

Modul în care autoarea creează prozele scurte te face să te pui în pielea personajului-narator, chiar dacă se află într-o croazieră în Egipt sau pe malurile Dunării. Propozițiile lungi, dar captivante, te prind în mrejele lor ca lianele din sălbăticia descrisă în textul Deșertăciuni. Poveștile ei m-au surprins prin faptul că reușesc să prezinte ideea de cuplu în moduri total diferite, indiferent dacă vorbim despre o relație nesănătoasă sau despre o iubire care nu se va împlini niciodată.

Cel puțin 22 de motive romantice, răscolitoare, pentru a citi cartea Florentinei Loredana Dalian: Frumusețe străină, Parfumul vechi al singurătății, Visul unei nopți de primăvară, Un om pe un mal, Fotografia, Beția de cuvinte, Pe alei, Destăinuiri, Mariage d’amour, Trofeul, Impostoarea, Atingerea lui Horus, Camera de chihlimbar, Tangoul, Un vals de toamnă, Lumea, prin apă și foc, Vania, pescarul, Omul care a văzut marea, Jurnalul, Cenușa zăpezii, Deșertăciuni, Pe strada aceea.

Teodora OLAR

elevă, Bistrița

îndrumător: profesor Ionela Nușfelean  

Text apărut în revista „Răsunetul Cultural”, iulie 2025 

https://assbn.ro/Rasunetul_cultural/rc_iulie_2025.pdf 

 

Străinul acela

Ce mai contează – i-am spus – o oră sau două din această unică viață,

Uită și tu, străine, pentru o clipă mai lungă, cine ești,

Uită-ți rădăcinile, lasă-ți ancorele, izbânzile, spinii...

Fă lucrurile acelea nebunești pe care doar le-ai visat!

Mâine te vei întoarce spășit la ale tale,

Vei arde păcatele nestatorniciei, vei pune lacăt chiar și la vise,

La florile galbene, la nuferii din lac,

Vei pune cătușe veseliei vinovate care te-a invadat.

Lasă, toate acestea le vei face mâine,

Azi doar trăiește și tu un pic,

Gustă din cealaltă felie de viață,

Fă-i loc, n-o sufoca!

Viața se cere trăită, nu știai?

 

Și-a lăsat lin pleoapele peste ochi,

Ca și când ai închide o carte,

Ca și când ai pune capac unei fântâni părăsite,

Ca și când ai închide în tine, ca-ntr-o clepsidră, clipele uitării de sine,

Ca și când...

 

Mult mai târziu am înțeles

Că străinul acela sunt eu. 

 

F. L. Dalian

mai 2025 

În revista „Helis” aprilie-iunie 2025 

Cenușa zăpezii

 

 

Ninsese. Încă ningea. Atât de frumos arătau împrejurimile, altfel anoste, cenușii, încât aveam impresia că nimerisem într-o magie, cu iarnă siberiană, cu sănii trase de cai. Coborâtă din pat, smulsă din vise de soneria ceasului, mă repezisem la fereastră să văd minunea. Am inspirat puternic, privind fulgii și mulțumind pentru atâta frumusețe. O frumusețe pentru care n-am făcut nimic, un dar, o bucurie oferită gratis de spectacolul uluitor al naturii.

Alergând desculță prin casă, în cămașă de noapte, m-am repezit și la fereastra balconului, din partea opusă a apartamentului, să văd și acolo zăpada. Albul cel mai alb mi-a izbit privirea. Doar că acolo, mai erau și altele. Câțiva copaci căzuseră, de la vântul de-aseară, mi-a părut atât de rău pentru ei, unul chiar în parcare. Slavă Domnului că nu pe mașina mea, aflată sub un strat gros de alb! Doi muncitori veniseră să degajeze; în părculețul de sub fereastră, un tătic făcea un imens om de zăpadă pentru puiul lui care se tăvălea de zor. Un vecin dădea zăpada din fața blocului. Ce-ai, domnule, cu ea? Atât de greu puteți suporta frumusețea?

Mă rog, omul chiar întreprindea ceva util. Doar eu sunt defectă. În loc să mă las copleșită de problemele generate de căderea abundentă a zăpezii, să mă duc să dau naibii zăpada de pe mașină, visez la marile capodopere rusești, la mine înfășurată în blănuri, ca o karenină de-mprumut, într-o sanie trasă de cai pe zăpezi nesfârșite, cu el alături. Aici mă împotmolesc oarecum. Treaba cu „el” e mai complicată, fiindcă își poartă zăpezile prin alte meleaguri. Dar, dacă tot am pomenit de Karenina, să zicem că ar putea fi și el vreun Vronski de împrumut. Înalt, frumos, cu părul deschis la culoare, cu ochii precum cenușa unui jar stins. Dar în niciun caz devreme acasă. În schimb, cu o căldură care ar topi toate zăpezile astea și chiar pe cele siberiene.

Decid că e cazul să-mi continui visul acesta inutil ca o sanie fără cai, în căldura patului meu. Apoi, brusc, dau cu ochii de bilețelul care-mi anunța programarea la manichiură. Încerc să mă mint că n-ar fi azi ziua, scotocesc după calendar, însă nu mă mai pot minți. E chiar azi și e fix peste patruzeci de minute. Cineva, de sus, o fi decis că nici măcar de vis n-ar trebui să am parte. Fie! Caut partea bună și o găsesc destul de rapid, cum îmi e felul: de-abia am ocazia să merg pe jos prin zăpadă (nu, mașina n-o mișc până nu dispare zăpada singură! Cine-a pus-o, Ăla s-o dea!), să mă bucur de binefacerile acestei ierni de basm nu doar dincolo de ferestre. Dacă tot pui fereastra între tine și viață, riști să crezi că viața e un vis. Și-apoi, nimeni nu mă poate împiedica să visez și pe scaunul de la manichiură.

Trag de pași către salon, mă duc, mă întorc, mai dau o roată. Nu mă îndur să intru, dar, când se apropie ora, tot o fac. Amăgirea mea de a-mi continua visul s-a dovedit a fi chiar o amăgire. În salonul cosmetic se dezbăteau aprins probleme grave ale omenirii, pe tonalități care te făceau să crezi că se apropie apocalipsa. Cam așa se petrece de obicei în astfel de locuri, nu știu ce sperasem și eu. Regretam că nu mi-am luat de acasă dopurile pentru urechi. Măcar nu m-ar mai fi zgâriat atât de profund vocea țățicăi care ocupa scaunul de la coafură. Nici șanse să scăpăm de ea curând nu erau, venise pentru un permanent de oaie merinos, ăsta ia timp și procedura era abia la început, după cum mi-am dat seama.

Mă resemnez și ascult, fără să vreau, ofurile ofuscatei. Pricep repede că era vorba de bărbatul ei, nenorocitul, care își găsise pe alta, și cum să faci, domnule, așa ceva, la o vârstă ca asta și când ai responsabilități cât casa, acasă, când ai o nevastă bună, care te-a spălat, te-a călcat (nu mă pot abține să gândesc „în picioare”), te-a hrănit până ai făcut o burtă de popă, cu cele mai alese bunătăți, făcute cu mâinile astea două, uite-le (i le arată coafezei, iar eu nu m-am putut abține, m-am întors și le-am privit, n-aș mai fi făcut-o! – atât erau de urâte, strâmbe și butucănoase). Iar sunt rea, dar numai în gând, mă apuc să conversez cu ea în sinea mea: „Femeie, mirarea e că te-a suportat până acum! Eu te-aș fi părăsit și numai pentru vocea asta isterică, ce mi se înfige ca un piron în creierul mic.” Și zice și zice și nu mai tace și eu mă sufoc și mă întreb cu ce am greșit pe ziua de azi. Coafeza o mai încurajează din când în când, cu țîțî-uri și ofof-uri de complezență, pesemne că i-a făcut și ei creierul gelatină, dar ce să faci, clientul nostru, stăpânul nostru.

Eu tac. Matilda tace și ea, cu ochii plecați și cu atenția îndreptată pe unghiile ei, adică ale mele, manevrând cu grijă instrumentele „de tortură”. Când își mai ridică privirea, schimbăm între noi zâmbete semnificative. Pare o ființă de aer, delicată, cu voce joasă, plăcută, altfel nu mă prindea pe scaunul ei, nici dacă mă manichiura gratis și-mi mai dădea și bonus, o cafea. Toxicitatea adandonatei o cuprinde la o vreme și pe cea care o migălea la păr. Face ce face și o determină să spună ca ea, să i se alieze în suferința fără margini pe care ține morțiș să o livreze tuturor neambalată, sau – cum zicea ea – adevărul gol goluț. Aflăm amănunte, uneori intime, de care m-aș fi lipsit bucuroasă, ba încă aș mai fi și plătit-o să tacă. Când povestea se cam termină, căci aflaserăm tot ce era de aflat, se trece la generalități. Bărbații ăștia care sunt așa și pe dincolo, niște porci în ambalaje de zmei, alea și alelalte.

Norocul meu că stau cu spatele și nu o și văd în timp ce își varsă veninul. Norocul Matildei că o acopăr eu și nici ea nu o poate vedea. Dar șansa ei pălește curând. Obidita, după ce terminase toate adjectivele și invectivele, vrea să-și facă aliați. Nu i-a fost suficientă aprobarea coafezei, încât o atacă pe Matilda direct, cu un tupeu frizând nesimțirea. Cu alte cuvinte, cum își permite să nu aibă nicio părere, nicio aprobare, nici un pic de empatie la suferința ei?

-        Dar tu, Matildo, de ce taci, tu n-ai nicio părere?

-        Muncesc, doamnă, mă concentrez aici..., dă să se apere, fără succes.

-        Muncești o laie! Că doar nu rezolvi ecuații! Ce, nu poți să dai din mâini și din gură în același timp?

Matilda încearcă o portiță de scăpare în tăcere, dar norocul ei fugise în lume, precum bărbatul sedusei-abandonate.

-        Hai, zi, tu ce crezi despre asta?

-        Eu cred... că nu contează ce cred. Desigur, îmi pare rău, dar..., a dat să îmblânzească scorpia neîmblânzită.

-        Uite cum îi iei apărarea! Oi fi și tu vr’una d-aia!

O văd cum se schimbă la față și mai face o ultimă încercare de reconciliere:

-        Nu iau apărarea nimănui, doamnă. Nici măcar nu vă cunosc soțul. Dar, în astfel de situații, prefer să-mi țin opinia pentru mine. Nu datorez explicații nimănui.

-        Nu datorezi explicații, așa crezi tu? Dar știi că ai tupeu, fată? Ei bine, află că mie îmi datorezi! Îți sunt clientă fidelă de atâția ani, ți-am adus jumătate din clientela pe care o ai acum și, dacă nu vrei să rămâi fără ea, ai să-ți spui chiar acum părerea!

M-am abținut cu greu să intervin, deși fierbeam, însă nu era treaba mea, clienta mea, și nu voiam să intru în energia acestei femei mai mult decât era cazul. Urmăream numai cu o oarecare curiozitate cum va ieși Matilda din încurcătura cu această ființă toxică ce se purta și cu ea ca o nevastă înșelată. După ce mi-a ciupit ușor o cuticulă, scuzându-se timid, lăsând apoi forfecuța jos, căci mâinile începuseră să-i tremure vizibil, a adăugat cu voce joasă, ușor înecată:

-        Insist să cred că, în astfel de situații, părerea celorlalți nu face doi bani. Totuși, pentru că insitați să o aflați pe a mea, vă voi spune-o. Dar vă previn că nu vă va plăcea. Și vă rog să țineți seama de faptul că nu mă refer la situația dumneavoastră particulară, ci în general.

Pentru că, oricum, Matilda nu mai migălea la ungiile mele, mă întorc și eu, să nu-mi scape spectacolul. Rănita rămăsese cu gura căscată și era numai urechi. Tonul blând și ferm al Matildei o redusese la tăcere, nu era obișnuită, vocea joasă, nețipată, nu era din lumea ei. Tânăra a continuat, fără a mai fi invitată:

-        Am fost întotdeauna de părere că nu poți ține cu forța pe nimeni alături de tine. Și nici nu trebuie să o faci. E un consum inutil de energie, care nu provoacă decât rău. Câtă vreme cei doi se bucură de călătoria împreună, merită făcut orice efort, dar în momentul când țintele lor devin diferite, ar trebui să-și ia frumos la revedere, ca doi călători într-un tren, care coboară în stații diferite, care nu mai au același drum, oricât de multă suferință ar presupune asta, oricâte lucruri ar rămâne în urmă. Dacă nu se poate să rămână prieteni, măcar să nu se dușmănească, apoi să-și vadă fiecare de drumul său.

Matilda vorbise cu calm, dar cu o înflăcărare în priviri. Când a tăcut, și-a lăsat pleoapele în jos, precum se lasă o cortină după terminarea spectacolului. Otrăvita ascultase cu încremenirea omului căruia i se pare de neconceput ce aude. Apoi, a pus verdictul:

-        Ești nebună, fată! Nebună de unde s-au rupt nebunii. Cum poți să spui asemenea prostii?

Și, pentru că nimeni nu mai zicea nimic, iar situația devenise tot mai tensionată, coafeza a intervenit:

-        Matilda are o poveste. Spune-i-o! Să înțeleagă doamna că nu ai nimic cu dânsa și că experiența ta de viață întărește convingerile pe care ți le-ai exprimat.

-        Am fost și eu căsătorită, cu un bărbat pe care l-am iubit mult. Fusese o dragoste de tinerețe, ne știam de copii. După câțiva ani, am observat ceva la soțul meu. Parcă nu mai era el, nimic nu-l mai mulțumea, mai cu seamă la mine, mă evita, evita orice discuție, nu mai făceam dragoste, zăcea cu orele pe canapea, ofta și parcă era mereu cu gândul în altă parte. La început, credeam că greșesc eu cu ceva, că nu fac lucrurile cum trebuie, că poate mă schimbasem. Mi-a luat ceva vreme, dar până la urmă, tot am înțeles. Am înțeles că schimbarea nu era la mine, ci la el. L-am provocat la o discuție și mi-a mărturisit că era îndrăgostit de o femeie. Suferea că e departe de ea, că o vedea prea rar, că trebuia să se ascundă. Suferea și pentru că mă mințea pe mine, care nu-i greșisem cu nimic. Am încercat să mă comport ca o soție adevărată, în fond, soțul meu era bolnav. Bolnav de dragoste. Am încercat să-i fiu aproape și să-l lecuiesc, așa cum faci când are o gripă. Până la urmă, de ce ne considerăm soții bune atunci când le facem ceaiuri și masaje, când îi îndopăm cu medicamente, când mergem cu ei la doctor, dar nu considerăm că trebuie să-i oblojim și atunci când boala lor se adresează inimii, și când zic inimă, nu mă refer la cord. L-am ținut în brațe, l-am mângâiat, am plâns și am oftat cu el. Bărbatul meu era bolnav, iar eu eram sănătoasă și trebuia să fiu acolo pentru el. Am făcut asta vreo jumătate de an, sperând și așteptând să-i treacă. Până când am înțeles că leacul lui nu era la mine și singura vindecare și-ar fi găsit-o în altă parte. Cu tot plânsul din mine, cu toată frumusețea acelor ani în care ne fusese bine, de care mă înduram cu greu, i-am redat libertatea, sperând să aibă parte de ce-i mai bun și că, atunci când își va aminti de mine, să-mi poarte o amintire frumoasă. Să nu credeți că mi-a fost ușor. Dar mult mai greu, de o mie de ori mai greu mi-ar fi fost să-l văd așa, neliniștit, ori să trăiesc într-un compromis continuu, să mă prefac că nu știu de unde vine, cu cine a fost, cum și-a aflat confortul departe de casă, eventual să-mi găsesc și eu o ancoră și să ne întâlnim acasă ca doi străini, ca niște vecini de apartament care nu au nimic în comun, în afară de grija de a nu se deranja prea mult unul pe altul... Desigur, asta e structura mea, nu funcționează la toată lumea..., a mai adăugat Matilda, dând să pară împăciuitoare.

Oaia merinos părea că suferise un șoc, de parcă fusese supusă la o tensiune de 380 de volți. Nici n-ar mai fi avut nevoie de permanent, părul i s-ar fi încrețit, oricum, singur. I-a trântit coafezei banii cu năduf, a așteptat restul până la ultimul leuț, apoi și-a mai vărsat oftica o dată, ducându-se învârtindu-se:

-        Ce proastă ești, Matildo! Doamne, ce proastă! Cum pot fi unele femei atât de proaste?! Sunteți nebune amândouă! N-am să mai calc pe aici niciodată!

Când a venit rândul meu să plătesc, i-am lăsat Matildei ciubuc dublu față de cât îi lăsam de obicei, i-am zâmbit și am asigurat-o că voi încerca s-o ajut să-și recupereze clientela pe care va fi pierdut-o prin curajul de a-și spune adevărul. Adevărul ei care, din nefericire, o lovise crunt pe cea al cărei adevăr se afla într-un alt univers.

Zăpada se mai topise, trăgeam de pași la fel ca atunci când plecasem. Simțeam nevoia să mă debarasez de toată zgura care se prăvălise peste mine în ora aceea. Dar, în același timp, și zâmbeam, cu bucuria atât de rară că ai mai aflat un om care-ți seamănă, că nu ești singura „nebună între nebuni”, cum se exprimase madama, că încă mai sunt oameni frumoși pe pământ, pe care îi afli unde nici nu te-ai aștepta, că, dacă ei ar fi mai mulți, poate lumea aceasta ar deveni mai bună. Și, de ce nu, dacă ne-am înțelege unii pe alții și ne-am iubi cu adevărat, dincolo de orgolii, am putea să ne facem raiul aici, pe pământ, și n-ar mai fi nevoie să murim, ca să-l atingem. Știu că asta e tot din poveștile mele cu zâne, de care nu mă mai vindec. Sau poate nu vreau să mă vindec.

Și eu fusesem judecată și catalogată în fel și chip, pentru tupeul de a mă comporta așa cum îmi dicta sufletul, și nu așa cum „trebuia”. Doar că mie puțin îmi păsase de asta. Mi-am amintit-o pe Natalia, asistenta mea din laboratorul spitalului, pe care bărbatul o aștepta noaptea, la fiecare ieșire din schimbul doi, indiferent că afară ningea, tuna sau că acela fusese convocat la război. Pentru că așa îi impusese ea, altfel, „O lună mănâncă numai pufuleți de la magazinul din colț. Cât despre altele, nu-i mai dau voie nici s-o miroasă.”

Odată, considerând ea că deveniserăm destul de apropiate și prevalându-se de faptul că avea niște ani în plus, iar asta îi oferea drepturi, încercase să mă zgândăre, cu un aer de superioritate:

-        Dar dumneavoastră, doamna inginer, de ce nu vă puneți soțul să vă aștepte la ieșirea din schimb?

-        În primul rând, pentru că soțul meu nu e un obiect, pe care să-l „pun” aici sau dincolo. În al doilea, fiindcă nu consider necesar. De ce să trezesc omul din somn sau să-l deranjez de la meciul de fotbal sau din orice va fi având mai bun de făcut, decât să mă însoțească pe mine de la spital până acasă?

-        Ete, na! Ba să-l deranjați! Că doar nu-i pică nimic. Dar ia spuneți, nu v-ar plăcea să vă aștepte, așa cum mă așteaptă Sandu pe mine?

-        Ba da, mi-ar plăcea, dar nu cum te așteaptă pe tine, adică obligat. M-aș bucura să știu că asta vine de la el, din grijă, din dragoste, din dorința de a mă proteja. Altfel, n-am nevoie. Știu să-mi port singură de grijă câteva sute de metri până acasă.

-        Hm... n-am înțeles niciodată femeile ca dumneavoastră!

-        Nici eu, pe cele ca tine, Natalia. Te rog să vezi de probele alea de sânge, căci se apropie ora să dăm buletinele de analiză!

Uneia ca ea, îi închideam ușor gura, în primul rând pentru că îi eram șefă. Noroc că lucrurile nu stăteau invers.

Când am ajuns acasă, am observat că un zelos turnase cenușă pe scara de la intrare. Să stăm bine, să nu alunecăm, să... Cenușa zăpezii. Cam asta facem și cu viața noastră, turnăm cenușiu peste alb, să ne oferim siguranță. Albul ne sperie, ne duce departe, ne face să ne luăm zborul. Noi nu, noi nu vrem să zburăm, ne sperie albul, dăm slavă cenușii...

Florentina Loredana Dalian             

Slobozia, 26 noiembrie 2023

Apărut în revista „Helis” - decembrie 2024

Din volumul „Frumusețe străină”

„Frumusețe străină” la „Răsărit în Amurg”

 

Prima lansare a cărții mele de proză scurtă „Frumusețe străină”, proiect susținut financiar de Consiliul Județean Ialomița, a avut loc astăzi, 24 septembrie 2024, într-o frumoasă zi însorită de toamnă, sub egida organizatorului – Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu” Ialomița. Septembrie este și luna patronului spiritual al Bibliotecii, scriitorul Ștefan Bănulescu, născut în data de 8.

Când am ajuns, mai devreme cu un sfert de oră, m-a surprins plăcut să constat că sala Clubului Seniorilor „Răsărit în amurg” era deja aproape plină, semn că cei prezenți erau dornici de a se întâlni cu literatura. Ca de obicei, gazdele noastre, sub conducerea domnului director Daniel Gheorghe, ne-au întâmpinat cu multă căldură, cu zâmbetul pe față și dispuși să pună umărul la împlinirea unui act cultural.

Prezența a fost numeroasă, în jur de 50 de persoane; beneficiarilor clubului li s-au alăturat și alte persoane, cunoștințe, prieteni, reprezentanți de instituții, fapt care a sporit bucuria și mai mult. Din partea C.J. Ialomița a fost prezentă doamna Iuliana Zikovski, de la bibliotecă, doamnele Elena Balog, Vali Șerban și Mari Fâșie, redactorul revistei „Helis”, scriitorul Gheorghe Dobre, care a adus reviste pentru public, ziaristul Nicolae Tache, distinsa mea prietenă Doina Roșca, om de cultură, chiar dacă acum activitatea sa e ceva mai practică, consăteanca mea dragă, Maria Iordache, domnul maistru Ion Mihalașcu, fost coleg de la combinat, iar surpriza cea mai mare am avut-o din partea fostei mele profesoare de limba și literatura română de la clasele V-VIII (Șc. Gen. Nr. 1 Munteni Buzău), doamna Maria Dumitru, împreună cu domnul Matei Dumitru.

Doamna manager Elena Balog a deschis întâlnirea cu un discurs legat de activitate, încheind apoi cu invitația la salonul anual de carte de anul acesta, din luna octombrie, prezentând pe scurt programul acestuia. Doamna Mari Fâșie a prezentat activitatea mea literară, iar doamna Vali Șerban – cartea lansată. Eu am făcut o scurtă lectură, iar scriitorul Gheorghe Dobre a povestit despre revistă și despre gruparea „Helis”. Am fost puțin împrăștiată și nu mi-am dat seama că ar fi trebuit să dau ocazia fiecărui participant care ar fi dorit să spună sau să întrebe ceva. Întâlnirea ar fi fost mai interactivă și mai interesantă, în cazul acesta.

A fost organizată o tombolă în care s-au oferit cărți și reviste, apoi fiecare participant a primit o carte, împreună cu autograful. Deși credeam că am suficiente cărți, acestea s-au dovedit puține, așa încât mâine voi mai duce la centru încă vreo 15, pentru cei care nu au apucat și și-au lăsat numele pe o listă. Asta spune ceva, spune mult, anume că încă mai suntem câțiva care iubim lectura. Mulțumesc tuturor pentru participare și implicare!

FLD; Slobozia, 24 septembrie 2024

 

 

Vania, pescarul

 

Mânuia plasele cu o abilitate fascinantă, sucea și răsucea fire într-o lege doar a lui, dată de o știință parcă inaccesibilă multora. Cum stătea în picioare în barcă, cu pletele lui argintii în vânt, cu mâinile aspre și fața arsă de soare, Vania mi-a părut că seamănă cu bătrânul lui Hemingway. Doar că el era un învingător, cineva zisese despre el: „Iată un pescar adevărat”, lăsându-mă cu întrebarea: care trebuie să fie diferența dintre el, pescarul adevărat, și restul? La un moment dat, barca ce stătuse pe la mijlocul unuia dintre canalele Deltei se apropie de malul pe care eram, admirând acea frumusețe stranie și sălbatică.

Mi-a aruncat o privire aspră și indiferentă, cum te-ai uita la o vietate ce-ți stă în cale, apoi și-a văzut de manevrele de acostare la mal. Observându-i privirea, am realizat că nu era bătrân, cum părea, pletele încâlcite și barba neîngrijită, precum și hainele ponosite de pe el lăsau numai această impresie falsă. Părea, mai degrabă, un om fără vârstă, tânăr în fapte și bătrân în înțelepciune. Salutul meu și încercarea de zâmbet n-au făcut din el cel mai fericit om. A mormăit ceva în legea lui, ținând capul plecat, oarecum agasat, dându-mi impresia unui recul pe care trebuie să i-l fi transmis. Bre Vania, mă gândeam, ai ceva cu mine, sau cu femeile, în general? Un demon mic și neastâmpărat îmi dădea ghes să aflu. Am decis să fiu directă, el nu părea omul care să aibă chef ori timp de ocolișuri.

-        Mă plimbi și pe mine?

S-a uitat de parcă l-aș fi înjurat și mi-a mormăit un „Nu!” hotărât, apoi, văzând că aștept o explicație, a adăugat:

-        Barca asta nu ține doi oameni. Plimbă ursu’! – a mai zis cu accentul lui molatic, rusesc.

Dar eu n-aveam de gând să plimb niciun urs; nu știi tu, Vania, cu cine te pui, oi fi tu pescar profesionist, dar și eu mi-s vulpe, la o adică. Simțeam că poartă cu el o poveste și eram decisă s-o aflu cu orice preț. Acuma, dacă m-o păli cu vâsla, norocul meu! Arta cere sacrificii, parcă așa-i vorba. Sub acoperișul pe care și-l încropise din niște zdrențe legate de pari, s-a așezat calm și a început să desfacă un pachet cu mâncare.

-        Îmi dai și mie? Mi-e foame.

A rupt jumate din pâine și mi-a aruncat-o, luându-mă prin surprindere, dar și mai surprinsă am fost de faptul că reușisem s-o prind, un reflex ce trebuie să-mi fi rămas de pe vremuri, când jucam handbal. M-am apropiat cu precauție câțiva pași:

-        Lasă-mă să mănânc cu tine!

-        De obicei mănânc singur.

-        Și eu. Dar nu-mi place să văd oameni mâncând singuri. Te-am mințit, nu mi-e foame, dar vreau să stau cu tine.

A dat din cap de parcă ar fi zis „Te pui cu gustul omului?!” și mi-a indicat locul cel mai îndepărtat de el, să mă așez. Eram mulțumită, până la urmă obținusem o mică victorie. Mi-a întins și niște brânză și o bucată de pește sărat, iar la refuzul meu a adăugat:

-        Acuma, ia și mănâncă, dacă tot te-ai așezat, nu sta să-mi numeri dumicații!

Am mâncat în liniște amândoi, apoi a scos o sticlă de vin și mi-a întins-o. Am luat două guri, el a dus-o apoi la gură, ca și cum ar fi sărutat-o, și a gâlgâit zdravăn de câteva ori. Tocmai când mă aflam în încurcătură, neștiind ce să mai zic ori să mai fac, ce pretexte să mai găsesc să-i mai rămân în preajmă, m-a salvat el. Poate că vinul îi dezlegase limba, poate voia să schimbe și el două vorbe cu cineva...

-        N-am fost mereu o sălbăticiune.

A așteptat efectul asupra mea, apoi, văzând că îl încurajez din priviri și sunt numai urechi, a continuat:

-        Eram frumos ca un prinț, așa cum numai strămoșii mei din Rusia trebuie să fi fost, deștept, cât zece, bogat... dar nu mi-a folosit la nimic. Am iubit o femeie. Vechea poveste. Un fel de a zice iubire, un început, frumos ca toate începuturile, un foc, nestins, neterminat... Apoi, a trebuit să fug de ea. Asta-i o poveste care nu se spune. Mmm, ba da, acuma ce mai contează? Eram spion și când am simțit că treaba se-mpute, am tăiat-o. Ce-o fi înțeles ea din asta? Cât trebuie să mă fi așteptat? Am plecat noaptea, pe furiș, ca hoții, fără o vorbă, fără un semn, nimic. Apoi m-am întors, peste zece ani, sub altă identitate, și am ales să duc viața asta sălbatică, ferită de ochii lumii; oamenii, doi, trei barcagii cu care mă mai salut, mă știu de Ivan, îmi spun Vania, dar numele meu e altul, aproape că l-am uitat și eu. Te-ai putea întreba de ce tocmai aici. Fiindcă aici am cunoscut-o prima dată, pe Dunăre, aici am regăsit spiritul ei, liber, sălbatic, cum sunt caii ăia din pădurea de la Letea.

A tăcut o vreme și n-am îndrăznit să-i tulbur tăcerea. Dar pentru că părea că nu are vreun gând să mai zică ceva, l-am întrebat timid:

-        Ai căutat-o vreodată?

-        Nu! Ce prostie! Cum s-o caut și ce să-i spun? Ce vezi aici e tot ce am. Ce femeie ar veni să trăiască cu mine în atâta sărăcie și-n miros de baltă? O singură dorință am mai avut în viața asta: s-o mai văd o dată, atât, s-o mai văd. Și uite că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea.

Când am făcut ochii mari, de parcă tocmai văzusem un dinozaur întrupându-se din apa Dunării, a zâmbit larg și părea că abia își ține râsul. Atunci l-am recunoscut. I-am rostit numele real și el a confirmat din cap. Eram năucită. De-atâtea ori îmi imaginasem o revedere, dar niciodată astfel. N-ar fi avut niciun rost să-i spun despre întrebările mele, despre contradicțiile care se ciocniseră în mintea mea atâta timp, despre dor, despre vindecarea care a venit atât de greu. Știa.  

Mi-a sărutat mâna, apoi a ținut-o strâns, îndelung, în mâinile sale crăpate, mirosind a pește, adăugând, cu voce stinsă:

-        Îți mulțumesc că ai venit, fără să știi la cine vii, și că ai insistat să rămâi! Te-am recunoscut de prima dată și, deși îmi dorisem atât să te revăd, acum nu mai voiam, nu voiam să mă vezi în mizeria asta. Apoi am realizat că asta e șansa mea să îți ofer explicația pe care nu putusem să ți-o dau atunci. Pentru că, de fapt, meritai să știi. Iartă-mă!

Un stârc cenușiu își luase zborul către înalt de undeva din apropiere, ierburile au foșnit, iar apa își continua nestingherită clipocitul la mal. Eu și Vania tăceam. Tăceam și ne aminteam. Vedeam cu ochii minții vaporul pe care îl zărisem prima dată, frumos ca un prinț, sigur de el, puntea de pe care priviserăm împreună soarele la asfințit, coborându-se, roșiatic, printre copaci, ca și acum.

-        Acum, du-te! Ai tăi te-or fi așteptând. Pleacă... și să nu te mai întorci!

 

Florentina Loredana Dalian                

Slobozia, 01 octombrie 2023

 

Apărut în revista „Vatra Veche”, septembrie 2024

Din volumul „Frumusețe străină”