Un om pe un mal

 În revista „Literadura”, decembrie 2023

        

N-are nimic, zice, n-are nimic – și repeta asta întruna ca o moară stricată – n-are nimic, de parcă voia să se convingă pe sine, sau apa clipocind leneș la mal, nu, chiar n-are nimic.

Vorbea singur, vorbea cu Dunărea, era-n capul lui, se comporta de parcă ar fi fost singurul om pe pământ și, cu siguranță, nici asta n-avea nimic. Stăteam așa și îl priveam, fără să îndrăznesc să mă apropii prea mult, dar, și dacă m-aș fi apropiat, tot aia ar fi fost. Nu mă vedea, nu vedea pe nimeni, în afară de ideea lui fixă și de cine știe ce munte de suferință cărat cu sine o viață-ntreagă. Stăteam nelămurită, nu era locul meu acolo, dar nici să plec nu mă-nduram, omul cu figura banală, ale cărui haine atârnau de parcă nu mai văzuseră de mult apa, săpunul, fierul de călcat, exercita o fascinație magnetică asupra mea și nu știam ce să fac, să tac mai departe, să intru în vorbă cu el, nu mi-ar fi stricat nici mie să mă asigure cineva că nu-i nimic, toate trec cum trece apa asta a Dunării, deși, când te uiți la ea, așa mâloasă cum a ajuns din albastră (dac-o fi avut vreodată culoarea asta), ai zice că stă pe loc.

Am decis să stau nemișcată, ca pomul de-alături, crescut nițel strâmb tot ducându-se după soare, cum naiba să crești strâmb dacă urmezi lumina, asta rămânea un mister nelămurit, dar legea plantelor nu-i pesemne ca a oamenilor, nici invers, făceam parte din decor, mi se părea că sunt camuflată cu rochia mea verde care-și mai sălta când și când poalele animate de briza ușoară, și îmi fixasem privirea departe, la orizont apăruse o barjă cu steag incert, nu puteam să-mi dau seama, dar cu siguranță nici asta nu însemna mare lucru.

Omul meu își continua „poezia”, o ținea pe a lui, mă simțeam hipnotizată de aceleași câteva vorbe repetate obsesiv, deveniseră ca un refren și pentru mine, ca unul din alea de care nu poți scăpa. Ei, la urma urmei, mi-am zis, chiar n-are nimic.

Și tocmai când ajunsesem să mă conving că fie visam, fie trecusem naiba știe cum în alt spațiu, în alt timp, omul mă surprinde cu o mișcare bruscă, ridicându-se în picioare din poziția ghemuită în care îl găsisem. Am tresărit, m-a fixat cu o privire albastră cum trebuie să fi fost Dunărea când o cântau romanticii, mi-a zâmbit nu știu cum, în parte de sus, în parte compătimitor, cu o urmă de gând șugubăț, apoi mi-a zis direct, de parcă mă știa acolo de când lumea: Nu ți-e frică? Ar trebui? – am întrebat pierită și el atunci a râs, cu râsul ăla cristalin venit de departe.

Bhu! – mai face către mine și eu dau să mă sperii și el râde iar, te-ai rătăcit? – întreabă – dau din cap, chiar mă rătăcisem de grup și acum nu mai știam încotro s-apuc, n-are nimic, zice, găsești tu calea, râde iar, după care devine serios. Dar ai fi putut – zice – să te rătăcești în altă parte. Lumea asta nu te lasă! Plecasem și eu într-un loc unde să nu mai văd oameni, să m-adun, să-mi limpezesc gândurile, și-ai apărut tu ca știma apelor de nicăieri. Dar poate-i mai bine c-ai apărut, cine știe ce tâmpenie mi-ar fi trăznit să fac, omul când se știe singur de tot o ia rara pe câmpii sau pe ape. Nu-ți mulțumesc, dar altă dată să nu mai vii, omul simte din când în când nevoia să nu mai vadă alți oameni, înțelegi? Înțelegeam.

Vezi ce faci – mai zice – și ia-o încolo, îmi arată o direcție incertă, oamenii tăi pe acolo s-au dus. Și dispare lent pe cărare, însoțit de foșnetul ierbii și-al frunzelor. N-are nimic, ce să aibă? – mi-am zis.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 15 iulie 2023

Din volumul în lucru „Frumusețe străină”

 

Visul unei nopți de primăvară

 Proză scurtă

       

          Trenul pleacă din gară cu exactitate de ceas. Nu știu cum o fi aia, ceasul nu pleacă nicăieri. Eu plec. Într-un capăt de țară, am de parcurs un drum de 8-9 ore. Nu eu, trenul. Eu m-am instalat confortabil într-un compartiment-vagon, luminat, încălzit corespunzător, iar legănarea trenului în noapte mă predispune la povești. La povești imaginate.

          Sunt puțini oameni, liniștiți, lângă mine nu stă nimeni, am locul de la fereastră și mă bucur de fiecare clipă. Deocamdată, citesc. Mai târziu, pe la vreo 1-2 noaptea, poate voi dormi. La prima oprire, îmi dau geanta jos, să iau din ea sticla cu apă. Lângă mine, apare un bărbat care mă așteaptă, politicos, să termin, ca să se poată așeza pe locul lui, în stânga mea. Mergem o vreme așa, legănați, eu - citind, el - cu ochii în telefon. Sună pe cineva, dă niște indicații pentru când va ajunge, apoi tace. Îl ascult, atât cât să-mi dau seama că e om civilizat, care n-o să mă deranjeze.

          La un moment dat, când luasem o scurtă pauză pentru a privi pe fereastră, pe care oricum nu vedeam nimic, decât o imensitate întunecată, îndrăznește: „Citiți ceva nou, sau din clasici?” Îi arăt coperta, adăugând: „De fapt, e o carte de istorie, povestea unui maior, din captivitate la nemți, în Primul Război Mondial.” Conversația se leagă. Domnul M pare citit, fără să facă un caz din asta, destul de atent cu cuvintele, cu gesturile. Fără să ne dăm seama, treptat, interacțiunea noastră se transformă într-un joc tandru de cucerire, ceva ce nu mi s-a mai întâmplat atât de rapid și mai ales într-un tren. Detectez în el tipul cuceritorului prin excelență.

          Râdem, îl ascult, uneori vorbesc, mă ține în brațe, atât de firesc, de parcă am fi făcut asta de multă vreme. Îmi masează umerii, îmi mângâie fața, mă ține de mână. Iar eu, ca niciodată, nu opun rezistență, mă las în voia unor senzații cu gust de cireșe amare, de parcă atât aș fi așteptat, de parcă de aceea plecasem de acasă, cu scopul precis de a-l întâlni; iar pe el parcă îl trimisese cineva nevăzut din mintea mea, să-mi împlinească nevoia de tandrețe îndelung așteptată, adeseori reprimată. Ne vorbim cu „dumneavoastră”, iar trecerea la „tu” se face într-un mod atât de firesc, așa cum firești mi se păreau toate în noaptea aceea nefirească, de trecere dintre două luni de primăvară. Poate să fie păcăleală de 1 aprilie, poate să fie un vis, nici măcar nu contează, câtă vreme totul pare atât de real.

          Pe la o vreme, când călătorii s-au mai rărit, mai bine zis când se răriseră de tot, de parcă întreg Universul ar fi conspirat așa încât să rămânem singuri în vagonul luminat străbătând noaptea neagră, domnul M îndrăznește mai mult. Nu-l las să treacă granița, dar pun granița destul de departe. Sărutul lui are gust de praf de pușcă amestecat cu traume rămase ascunse. Nu-l întreb. Doar citesc printre cuvinte: domnul M e militar, hârșit în teatre de operații. Îmi explic de ce adoră să trăiască clipa. Dar eu? Poate doar le-am permis traumelor mele să trăiască și ele, într-o îmbrățișare, atâtea clipe netrăite. E bine. Și nu mai am de gând să-mi pun întrebări. La ce bun întrebările, câtă vreme nu afli răspunsul?

          Are mâini frumoase, cu degete lungi și subțiri. Dacă ar fi fost să-i ghicesc profesia, m-aș fi gândit, mai degrabă, la un pianist. Ce paradox, cum de mâinile învățate să mânuiască arme se pricep la astfel de mângâieri! O bătrână doamnă îmi spusese cândva: „Mâinile obișnuite să țină arma știu să mângâie mai bine decât cele care țin Potirul. Un fel de lege a compensației.”

          La un moment dat, când trenul face o pauză destul de generoasă, ieșim să fumăm. El stă pe treapta de jos, sprijinind ușa care-l tot lovește în spate, dând să se închidă, acționată de un senzor. Mă tem pentru el. Râde. Își încordează mușchii și convinge ușa să rămână blocată. Cu o mână, mă prinde de talie. Îi sugerez să se prindă de bară, că, la o adică, aș prefera să cadă singur, nu cu mine grămadă. Râsul lui răsună în noaptea adâncă, iar brațu-i accentuează strânsoarea.

          La etajul unei clădiri din fața noastră, e o lumină palidă aprinsă, iar în cadrul ferestrei zăresc o siluetă. Imaginația mă duce la „Nevasta Șefului de Gară”. Când revenim pe locuri, caut poezia și i-o citesc, inclusiv adăugirea lui Cincinat. Prin cine știe ce asociere, își amintește de o alta: „Sunt tânăr, doamnă!” Nu știa că a scris-o Dinescu și nu și l-ar fi imaginat pe el autorul. I-am spus că, după ea, s-au scris mai multe parodii. „Nu vreau să citesc nicio parodie, poezia e perfectă așa!”

          „Sun tânăr, doamnă!” Domnul M e, cu adevărat, tânăr. Are vârsta la care bărbații sunt în deplinătatea înfloririi și puterii lor masculine. E cu zece ani mai tânăr decât mine. I-o spun, ca să-l sperii. Pare să nu-i pese. Oricum, ce poate să te mai sperie, când vezi atâtea nevăzute?

          Îl simt din ce în ce mai plin de dorință. Își dă și el seama că nu e nici locul, nici momentul. Și poate nu va fi niciodată. „Fugit irreparabile tempus.” Și trenul nostru ajunge în gara finală. Scurta și ciudata noastră poveste - și ea. Nu înainte de a-mi spune că ochii... „Dacă nu ai fi avut ochii ăștia, nu m-ai fi interesat. Mai uită-te o dată la mine!” Filosofez ieftin pe tema ochilor-oglinda sufletului. Același om pe care-l vezi cu ochii închiși este altul decât cel pe care-l privești în ochi. Devin banală, mai bine tac, mai bine las enigma. Oricum, dimineață, vraja va dispărea și totul va fi la fel cum a fost.

          Pentru prima dată nu mă doare efemerul unei frumuseți atât de trecătoare. Ăsta e semn că am crescut, că m-am vindecat, orice o fi vrând să mai însemne și asta. Dimpotrivă, mă simt recunoscătoare. Mi se pare că și bâigui niște mulțumiri. Nu-i spun pentru ce. Pentru faptul de a mă fi făcut să mă simt femeie, într-un mod aproape regal. Ascund profunzimea în spatele unor cuvinte banale.

          Trenul a oprit. Cap de linie. Eu cobor mai întâi. El rămâne ultimul, probabil pentru a-și reveni, ca s-o întâmpine cum se cuvine pe cea care-l va aștepta în gară, trezită cu noaptea-n cap.

          Ne luăm la revedere aproape ca doi străini. Ca doi călători cumsecade care au respirat un timp același aer, care au privit prin aceeași fereastră o noapte înșelătoare de martie-aprilie. O noapte înșelătoare de la granița dintre luni, ori poate dintre lumi: lumea-lume și lumea dintr-un tren de noapte ducând spre nicăieri. În urmă rămân atâtea cuvinte nespuse, atâtea gesturi nefăcute, atâtea întrebări fără răspuns din visul unei nopți de primăvară.

Florentina Loredana DALIAN

Risipiri de vară

 

          Astrologii anunță o zi cu eclipsă de Soare la 11:53, cu Lună nouă în Gemeni și ieșirea lui Marte de pe nu știu unde, o conjunctură astrală așa și pe dincolo. Dar eu n-am timp de sfaturile astrologilor, mă risipesc încoace și-n colo, cu diverse treburi. Și mai ales cu emoția unei întâlniri de diseară, o sindrofie în hi-life, dar nu asta e important. Plec, așadar, fără să am habar de eclipsa de soare, grijile mele sunt mult mai prozaice: să fiu aranjată, să nu-mi curgă rimelul, să nu mi se ducă - Doamne ferește! - vreun fir de la ciorapi (lasă, că mi-am luat de schimb! Mai rămâne să văd unde mi i-aș putea schimba, la o adică). Pot, în sfârșit, să mă relaxez, mi-am luat șofer, asta ar mai fi lipsit, emoția drumului prin aglomerația marelui oraș.

          Ajungem mai devreme, avem toată parcarea la dispoziție, dar îi spun șoferului să nu se așeze moț la intrare, bănuiam că vor veni somități pe acolo. Bănuială adeverită. Când mașinile încep să se mai adune, îmi zice cu năduf disimulat: „Doamnă, ori faceți ceva să schimbați mașina, ori, data viitoare, dacă mai venim, nu mai parcăm aici! Nu vedeți ce mașini au ăștia? Noi suntem cei mai amărâți!” Orgoliu șoferesc, iaca na! „Tacă-ți fleanca - i-o retez - ăștia nu și-au luat mașinile din salariu de inginer. Dacă o vând pe mama și tot familionul, nu cred că reușesc să cumpăr nici măcar o roată de-a ăstora.” Eu nu judec oamenii după mașini, ci după educație, după fărmâma de omenie care ne-a mai rămas într-o lume de tot nebună.

          La intrare, până să se deschidă porțile, mă împiedic de actrița Ge, nelipsită de peste tot. Așa o fi zicând și ea de mine. Schimbăm câteva vorbe, apoi prind momentul să scap de ea. Nu-i vorbă, o să-mi taie calea ceva mai încolo. E drăguță, amabilă, mă complimentează de fiecare dată, nu mi-a spus niciodată ceva rău, dar nu știu cum, mă obosește. Și nu cred să fie de vină Luna aia nouă, ăsta e sentimentul pe care-l am ori de câte ori o întâlnesc. Dar nici cu mine nu mi-e rușine, ce sclifinoasă mai sunt! De zici că m-am sălbăticit de la atâta singurătate. Totuși, sunt oameni cu care aș sta, uitând de timp. De aceia, însă, nu prea am parte.

          Festivitățile încep pe fondul unei zumzăieli generale. Mi-ar plăcea să fie și șoferul înăuntru, să-i arăt și lui cine sunt cei cu mașini bengoase, de care se rușinează el. Oameni ai lumii noi, în care noțiunea de respect a căpătat alte conotații sau a dispărut de tot. Pe scenă vorbea un personaj important, gazdă, conducătorul instituției, dar unii aveau de povestit, de ciocnit pahare, lasă-l să zică! Singurele momente de tăcere deplină au fost când s-au intonat imnurile. Slavă Domnului! Le-aș fi pus și un „Tatăl nostru”, că tot era zi de Înălțare, dar tare mi-e că asta nu le-ar fi împiedicat zumzăiala. Ori sunt eu picată din alt veac, ori am început să am tabieturi de babă. Dar nu cred. Dintotdeauna, m-au iritat lipsa ordinei și disciplinei. De voi fi avut o altă viață, pesemne am fost comandant de oști.

          În fine, parcă forfota se mai potolește. Sunt strigată la premiu, când urc cele două trepte șui și înguste, mă împiedic de batoza de Ge (nici că se putea să-și găsească loc mai bun!) care a ținut morțiș să mă felicite, la coborâre.

          Domnul Key mi-a cam dat papucii, așa am simțit. Spre deosebire de ceilalți premianți (toți bărbați), am fost singura pe care nu a invitat-o la microfon. Acum, eu știu că femeile vorbesc mai mult, dar, într-o atare situație, în mod cert n-aș fi abuzat de timpul nimănui. Îmi pregătisem ceva pe limba lui Shakespeare, dar n-a fost să fie. Am cam luat-o personal. Mai târziu, cineva mi-a sugerat că ar fi trebuit să vorbesc, că n-am înțeles corect. O fi fost tot de la eclipsă. Ce să fac, dacă mă am bine cu protocolul! Așa cum nu concep să merg undeva neinvitată, nici nu concep, când sunt într-un cadru oficial, să fac lucruri de capul meu. Cum ziceam, picată din alt veac!

          Ultimul moment e unul artistic. O doamnă cântă melodii superbe - voce și pian - acompaniată de un tânăr la chitară. Asta m-a întristat cel mai tare. Lumea a considerat că s-a dat drumul la bar și, cu câteva excepții, nimeni nu mai asculta. Se vocifera pe diverse tonalități, se ciocneau pahare, se râdea... Stăteam în față, nu-i vedeam, dar îi auzeam foarte bine. Foame și sete. Nehalită specie mai suntem! În alt context, aș fi zis „nație”, dar acum aveam o slabă consolare, erau mai multe nații pe acolo. Solista abia mai făcea față zgomotului de fond. Ascultând-o, meditez la condiția artistului. Trist destin! Artistul a ajuns să fie confundat cu un lăutar de bodegă, el își face „numărul” în timp ce „spectatorii” se ocupă cu orice au chef. Eventual, din „respect”, aplaudă la final. High-life, bre! La țară, am întâlnit public mult mai respectuos decât la kilometrul zero al Bucureștiului, mai cu sfială, chiar și pe fondul lipsei de înțelegere totală a artei. Nu știu ce aș fi făcut în locul solistei. La cum mă știu, cred că luam chitara băiatului (că pianul ar fi fost prea greu, de neurnit) și le-o dădeam ălora-n cap. După care, le ceream despăgubiri. Na-vă!

          După ce i-am aplaudat pe cei doi la final, împreună cu alți vreo câțiva care, ca și mine, ascultaseră în tăcere, am ieșit la aer, pe superba terasă. Frumusețea din jur avea să mă revigoreze, gândeam. Bineînțeles, aici altă forfoteală, dar acum era normal să fie așa. Mi-am aflat un loc mai retras în care să pot fuma liniștită. Un pahar de vin roșu, pe jumătate, că barmanului i se terminase sticla la mine. Ghinion! Și mi-a fost jenă să atârn pe acolo până ar fi deschis alta. Acum, recunosc, uneori sunt de-a dreptul toantă. Dar îmi asum asta și suport consecințele. Lasă, că am destule calități care să compenseze asta. Compensează pe naiba!

          Au dreptate cei care spun că, dintre toate singurătățile, cea mai grea e cea din mulțime. Dar pe mine nu mă deranjează. Oricum, Luna aia nouă sau Marte sau eclipsa, ori toate la un loc mă cam blegiseră. Că vinul nu fusese suficient pentru asta. Un grup de doamne încep o cântare ad-hoc, cu veselie și dănțuială. Adorabil! Îmi place această naturalețe, veselia fără gorbianism, muzica, dansul, lipsa scorțoșeniei. Mai târziu, se mută înăuntru și continuă spectacolul, m-aș fi dus să urmăresc, dar nu mă mai îndur să părăsesc frumusețea de afară.

          O vreme, stau cu fața înspre grădină, mă bucur de priveliște, apoi îmi pică fisa că poate nu-i frumos să întorc spatele celorlalți, așa că îmi sprijin dosul de zid și contemplu oamenii. Îmi place veselia lor, deși contrastează cu pleoșteala mea. Ador să văd oameni veseli și fericiți. O doamnă dintr-un grup mă fixează cu privirea și, la un moment dat, îmi face semn să mă duc la ei „să nu fiu singură”, deși nu ne cunoșteam. Apreciez gestul, îi mulțumesc, dar o refuz politicos, spunându-i că îmi place. Ce-o fi înțeles, săraca? Nu puteam să-i explic de la o asemenea distanță. Îmi place singurătatea; îmi place și compania, dar nu forțată și nu a oricui. Nu mai consider demult că e cazul să mă prefac, nici măcar de dragul politeței. Prezența unui singur om mi-ar fi făcut bine în seara aceea, singurul care m-ar fi ajutat să mă simt eu, în prezența căruia nu simt nicio asperitate, cu toate eclipsele din lume și cu toate planetele date peste cap. Nu apucaserăm să ne salutăm. Îi mai zăream când și când chipul cu acel superb zâmbet de copil, natural, absolut netrucat, interacționând cu diverse grupuri, zburând de la unul la altul, apărând și dispărând cu agilitatea unui sabreur pe planșă. Speram că, în cele din urmă, va ajunge și la mine. Asta mă mai ținea, oarecum, lipită de zidul acela, fumând a nu știu câta țigară, nu atât din plăcere, cât din pură lipsă de ocupație. Mă gândeam că, pentru un scriitor, un astfel de post de observație e mană cerească. Și o astfel de pauză în alergătura de zi cu zi, de asemenea. Fără să am aerul că studiez sau fixez pe cineva cu privirea, mai observ diverse lucruri: unele doamne elegante, în frunte cu prima doamnă a „casei”, altele - din păcate - pentru care eleganța era la ani lumină (puneți-vă, dragă, ciorapi, seara, la recepție, mai ales dacă purtați rochii scumpe! Nu mai umblați cu picioarele alea goale în pantofi, de parcă nu v-ar mai fi ajuns banii de dresuri, că sunteți ridicole! Tu, asta colorată, la păr - ho, nu săriți! - aurie, na, dacă ți-ai pus rochie scurtă cu volane și mai ești și grăsunică, e tot ce-ți mai lipsea piciorul ăla gol, pe care ți se văd vergeturile!); mai văd un preot tânăr cu reverenda șifonată, îmi vine să mă duc să i-o netezesc, iar pe coana preoteasă s-o smotocesc - șifonată și ea, nu-i vorbă, dar măcar ea e în „civil” (dar nu cred că atunci când ești lângă un preot îți poți permite să te consideri „în civil”). Copacii și florile și iarba sunt minunate! Natura nu dezamăgește niciodată. „Și George nu mai vine” - vorba poetului.

          Dar iată că, în sfârșit, domnul Viy își îndreaptă atenția și către mine, ce zâmbet, câtă căldură, ce îmbrățișare! Schimbăm câteva vorbe, eu, după ce că sunt bătută în cap de la eclipsa aia de Soare, mă topesc după farmecul lui, e ca un copil pe care nu se poate să nu-l îndrăgești. Ăsta e un mare dar de la Dumnezeu, nu se poate dobândi și nu se poate mima. Fericiți cei care-l au! Să poți zâmbi oricui în mod egal, indiferent dacă îți place sau nu fața lui. Asta ar trebui să fie probă eliminatorie în diplomație. Dar atunci, pesemne, ar rămâne lumea fără diplomați. Eu mărturisesc că nu pot zâmbi cu toată gura (mai bine zis cu toată inima) oricui. Domnul Viy, copilul frumos, e și la fel de neliniștit ca un copil. N-are stare. Pleacă repede, sub un oarecare pretext, promite că revine și, evident, n-o mai face. Dar nu te poți supăra pe copii.

          Apar apoi două doamne, mamă și fiică, lângă care stătusem în sală. Drăguțe amândouă. Schimbăm banalități, facem niște poze, ne cam plictisim în grup. În cele din urmă, rămân iar singură, îmi aprind o ultimă țigară și consult ceasul. La ora de final fixată în invitație îmi iau avânt către ieșire. Un fel de a zice avânt, cam trăgeam de picioare, în speranța de a-l mai vedea o dată pe Viy. Plec, mă întorc, dau de el într-un grup, aștept să termine conversația și dau să zic la revedere, dar el ținea morțiș să mă prezinte unei senatoare. „Nu, mulțumesc!” - mă zbârlesc toată, gata să-mi scuip în sân (iar am fost diplomată!), domnul Viy iar dispare (pot paria că a făcut scrimă la arma sabie în tinerețe, niciun alt sport nu-ți dă o asemenea abilitate de deplasare), iar eu rămân ca o barcă abandonată între ierburi (chiar n-am vrut să zic „bălării”). Încep să vâslesc spre ieșire, acum de-adevăratelea, fără să mă uit înapoi.

          Nu-mi plac plecările. Cui îi plac? Dar parcă tot e mai bine să plec decât să rămân. Am scris mai demult un gând: Trenul în gară - între a rămâne și a pleca, nu-i decât o așteptare de-o viață. Acum îl putem adapta: Mașina-n parcare... tot aia!  

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 11/ 12 iunie 2021