CONCERT PENTRU VLADIMIR ȘI PIAN

 

-          TEATRU SCURT –

Locul acțiunii: Ostrov, pe malul Dunării (brațul Ostrov), într-o casă de oaspeți (han) – Hanul dintre vii.

Anotimp, vremea: Iarna, viscol, furtună, circulația oprită

Cadru general: Patru dintre personaje, două cupluri, vin plouate bine, speriate și agitate, abia scăpate din furtuna care le eșuase vaporul

Personajele sunt prinse captive aici pentru o vreme, până ce va fi reluată circulația pe Dunăre.

DECOR: Un salon de primire, vintage, o eleganță a vremurilor apuse, care dă senzația de aruncare în timp. Fotolii, canapele, șezlonguri, măsuțe de cafea, un pian, icoane, picturi, vaze, un gramofon, totul transportând privitorul în atmosfera de altădată. (patroana casei se află la vârsta a treia, trecută de 80, fostă profesoară de română, care a dorit să devină balerină). Undeva în fundal, printr-un geam, se zărește inscripția: „Domeniile Ostrov. Hanul dintre vii”.

PERSONAJE (7 personaje-  4 bărbați și 3 femei - și o figurantă):

LIDIA (Lidy Robinson) – mezzosoprană de succes la Londra, plecată din România după absolvirea Conservatorului

CLEOPATRA (Domnișoara Cleopatra) – amfitrioana Casei dintre vii, octogenară, fostă profesoară de română, i se spune Domnișoara (nu fusese căsătorită niciodată și nu avusese copii) – în jur de 80 de ani

EMILIAN – profesor de muzică de la țară, din satul în care copilărise Lidia, cel care îi îndreptase pașii pentru prima dată către muzică și care o încurajase mereu

VALERIA – soția lui Emilian, educatoare, ștearsă, modestă, trăind în umbra soțului, având oarecari frustrări date de diferența între aspirațiile sale înalte din trecut și ceea ce reușise să obțină

MALACU – ajutorul Cleopatrei, nici tânăr, nici bătrân, pare un om fără vârstă, genul din topor, dar loial. Fostă ordonanță a unui colonel (fratele Cleopatrei, decedat), păstrează încă gesturi și anumite reflexe militărești, printre care și expresia „Să trăiți!”.

VLADIMIR – nepotul Cleopatrei, care locuiește într-o parte a casei, împreună cu prietena sa (apariție doar vizuală, fără replici) -  exponenții tineretului de astăzi. Vladimir, deși foarte tânăr (25-30 ani), se îndrăgostește de Lidia.

RICHARD ROBINSON – dirijor la Royal Opera House (Covent Garden), soțul Lidiei

FIGURANTA – prietena lui Vladimir, tânără, ca și el

Lidia, Richard, Emilian și Valeria au toți cam aceeași vîrstă, în jur de 45-50, ceva mai vârstnic dintre ei fiind Emilian.

Actul I

Scena 1:

Decor: O cameră simplă, în întuneric, în care doarme Malacu, în dreapta salonului, acestea fiind despărțite de un perete.

Exterior (sugerat prin efecte sonore și luminoase speciale): Noapte, viscol. Fundal sonor adecvat iernii și vijeliei. Pe acest fundal, se aud voci din off, murmur general, iar la un moment dat, se distinge vocea Valeriei:

 

Valeria: Aici, aici ar trebui să fie. Haideți că mai avem puțin! Casa dintre vii, am înțeles că a devenit han...

Lidia: Dacă mai ține mult drumul ăsta prin viscol, o să fie casa dintre morți. Ah, Richard, ține-mă bine, că abia mai pot merge!

 

Bătăi în ușă. Malacu sforăie.

 

Valeria: Domnișoara Cleopatra, domnișoară! Sunt eu, Valeria, mă mai țineți minte? Domnișoară, domnișoară, deschideți!

 

La insistențele musafirilor, Malacu se trezește, dă să aprindă lumina, dar constată că nu este (picase curentul), bâjbâie după o lumânare pe care o aprinde și, în cele din urmă, deschide.

 

Malacu: Care ești?

Valeria: Ah, Malacu! Mă mai știi? Sunt Valeria, am stat în gazdă la domnișoara... acum... acum mai mulți ani.

Malacu: Domnișoara a avut mulți în gazdă. Eu de unde să-i știu pe toți?! Și ce vrei, pe o vreme ca asta? (Dă semne de nerăbdare)

Valeria: Nu închide! Suntem patru persoane, două familii, vaporul nostru a eșuat aici, la mal de Ostrov, câțiva au rămas pe vas, alții s-au adăpostit pe unde-au putut. Eu mi-am adus aminte de locul ăsta în care am stat în anii de liceu și-am zis să venim aici. E un viscol de nedescris. Dă-te la o parte, să intrăm!

 

Malacu (moțăind, căscând) deschide ușa, le face semn, iar cei patru intră, apoi sunt conduși în salonul de primire. Se scutură, tropăie, încearcă să se încălzească pe lângă sobă, apoi își găsesc câte un loc. Domnișoara Cleopatra, trezită de zgomote, apare și ea, într-un halat de casă elegant, toată numai mătăsuri, maiestuoasă, în ciuda vârstei înaintate.

 

Cleopatra (către musafiri): Oricine-ați fi, sunteți bineveniți! În casa asta, oamenii sunt mai rari decât trenurile. (Către Malacu): Du-te și fă-le câte un ceai, ce stai și moțăi!?

 

Malacu pleacă, vădit deranjat. Cleopatra începe să-și studieze oaspeții mai de aproape, trecând prin dreptul fiecăruia, făcând gesturi de apropiere. Trece pe rând, începând cu Lidia, continuând cu Richard și Emilian (după analiza fiecăruia scoate câte un „Îhm” pe tonalități diferite), apoi se oprește la Valeria, zăbovind mai mult asupra ei. Aceasta are tendința de a se ridica (reflex școlar), dar Cleopatra o apasă să se așeze la loc.

 

Cleopatra (către Valeria): Mdaaa, parcă te știu de undeva. Dar, și dacă te-am mai văzut, a fost demult și a fost degeaba.

Valeria (emoționată și mândră): V-am fost elevă, domnișoară...

Cleopatra: Tot Ostrovul mi-a fost elev. Pe timpul când am predat la liceu, eram singura profesoară de română. (Apoi, cu un aer șugubăț): Singura și cea mai bună!

Valeria (naivă, neprinzând ironia): Așa este!

Cleopatra (ironic, privind-o de sus): Simțeam nevoia unei confirmări! Taci și spune-mi dacă tu ai fost dintre elevii cei buni sau dintre cei slabi!

Valeria: Dintre cei mai buni, domnișoară!

Cleopatra: Imposibil! În toată cariera nu i-am ținut minte decât pe cei foarte buni sau pe cei foarte proști sau obraznici. Mediocritatea nu m-a interesat. Tu... trebuie să fi fost din marea masă. Pe fete le mai țineam minte după frumusețe. (Studiind-o din nou): N-a fost cazul tău, se pare!

Valeria (cu o umbră de mâhnire, bine reținută): Oamenii se schimbă, domnișoara profesoară...

Cleopatra: Ah, ce platitudine! Să nu mai spui nimănui că ți-am fost profesoară de română! Lasă, nu te-ntrista! De altfel, uite că a venit ceaiul. Serviți, serviți, vă rog!

 

Malacu trece pe la fiecare și îl servește. O vreme se aud lingurițele agitându-se-n căni; pe fundal, tot zgomote de viscol.

 

Cleopatra (așezându-se, către Malacu): Acestor oameni le e frig. Mai pune două lemne pe foc și adu-le câte-o pătură!

Malacu: Lemne nu mai avem tăiate, iar păturile sunt înghețate bocnă pe sârmă, că taman ieri m-ați pus să le spăl.

Cleopatra (iritată): Ți-am spus de atâtea ori să nu-mi mai argumentezi! Fă bine și gândește cu mintea ta și n-ai decât să cauți soluții!

Malacu: Domnișoară, și eu v-am zis că nu gândesc, v-am zis de la început. Adică nu dumneavoastră, la fratele dumneavoastră, răposatul ofițer, pe unde-o mai fi, da’ el a zis că lui nu-i trebuie gânditor, ci ordonanță, să execute ce i se spune, să trăiți!

Cleopatra: „Fratelui dumneavoastră”, Malaqu (pronunță franțuzit), nu „la fratele dumneavoastră”! Ți-am mai spus că de când a răposat sărmanul meu frate, bietul domn ofițer, tu nu mai ești ordonanță, și cât ești în slujba mea va trebui să înveți să vorbești corect și chiar ai voie să gândești, dacă nu cer prea mult...

Malacu: Cereți! Cereți prea mult! Ce tot atâta mă puneți să gândesc și să învăț franțuzește, n-ajunge că sparg lemnele? Credeți că alea se sparg cu vorbe? Mușchi, uite colea!

Cleopatra (oripilată): Dispari!

Malacu: Am înțeles, să trăiți! (Dă să plece, apoi, întorcându-se): Să dispar sau să mai pun un lemn pe foc?

Cleopatra (uimită): Păi nu ziceai că nu mai avem lemne tăiate?

Malacu: E, ziceam și eu, așa... să vă necăjesc.

Cleopatra (învinsă, dând ochii peste cap): Cum te-o fi răbdat colonelul fără să te împuște?! Stai! Dacă tot te-ai întors, pune niște muzică! Ce spuneți? (cere acordul celorlalți, care dau din cap, neconvinși).

Malacu: N-avem curent, domnișoară! S-a terminat și ăsta odată cu lemnele.

Cleopatra: Și eu care credeam că stăm la lumânare, fiindcă e mai romantic...

Malacu (mormăind): Mai romantic și mai fum!

Emilian: Lăsați că punem pe telefon, caut eu pe youtube...

Valeria (grijulie): Mai bine economisim telefonul, cine știe cât o să țină lipsa asta de curent! Am citit mai devreme pe net că viscolul va dura 5-6 zile.

Cleopatra: O, ce veste minunată! Înseamnă că veți fi oaspeții mei o săptămână. O săptămână în care îmi veți mânca mâncarea, îmi veți consuma toate lemnele...

Richard (care înțelege românește, dar nu prea vorbește): We are sorry...

Cleopatra (către Lidia): Ăsta cine mai e, de mă înjură în casa mea?

Lidia: Este englez, dirijorul operei londoneze, se numește Richard Robinson, și totodată soțul meu.

Cleopatra: Și tu cine ești?

Lidia: Chiar așa... vă rugăm să ne scuzați, nu ne-am prezentat!

Cleopatra: Lasă, mai întâi muzica! Spui că domnul e dirijor?

Lidia: Da, și eu sunt mezzosoprană, tot la Covent Garden.

Cleopatra: Ei, păi atunci n-ar fi mai rentabil să vă punem pe voi să cântați? Nu vă trebuie curent...

 

Richard întrebător către Lidia, aceasta îi explică.

 

Richard: Dar noi trebuie să mănânce și să bea!

Cleopatra: Păi atunci, e mai rentabil gramofonul. Hai, Malacu, nu te mai codi, caută un disc și pune muzica! De când suntem noi, la Hanul dintre vii, dependenți de curentul electric?

Malacu: Ce placă să pun?

Cleopatra: Păi, ia, citește-ne!

Malacu (chinuindu-se să descifreze): Vi-va... lidl.

Cleopatra: Vivaldi, Malaque! Vivaldi! Oh, nici atât nu te-a învățat colonelul!

Malacu (ofuscat, în apărarea onoarei militare): Lăsați, domnișoară, că m-a învățat destule, fie-i țărâna cum i-o fi!

Cleopatra: De pildă?

Malacu: De pildă, cum se socotesc mâinile la poker!

Cleopatra (gest de lehamite): Păi da! Hai, ce ne pui de Vivaldi?

Malacu: Iarna.

Cleopatra: Mnu! Prea e redundant, iarnă afară, iarnă în casă...

Malacu: Atunci primăvara!

Cleopatra: Nu, nici aia! Că prea e în opoziție!

Malacu: În opoziție e guvernu, domnișoară!

Cleopatra: Caută altceva. Alt compozitor.

Malacu (silabisind): S-C-H- sch – u-b-r—bret!

Cleopatra: Schubert! Pune Serenada și scutește-ne de prezența ta!

 

Muzica învăluie atmosfera în surdină. Cleopatra privește roată la cei patru, apoi:

Cleopatra: Vă ascult, dragii mei!

 

Scena 2

 

Același decor, aceleași personaje

 

Lidia: Sunt Liddy Robinson, mezzosoprană, artistă a teatrului de operă londonez. Am locuit în România până după terminarea facultății, după care am dat un examen și am rămas acolo... Desigur, cânt și pe alte scene.

Cleopatra: Desigur, am auzit de numele dumneavoastră, ca melomani care se respectă ce suntem. Pot să-ți spun „tu”? (nu așteaptă răspuns). De altfel, vă rog pe toți să-mi ziceți pe nume – Cleopatra – titlul de „domnișoară” nu e tocmai o mândrie pentru mine la vârsta asta.

 

În timpul acesta, Emilian are o revelație, își dă seama că o știe pe Lidia și se apropie, însoțit de lumânare, s-o vadă mai bine.

 

Emilian: Lidia! Tu? Sunt Emilian, fostul tău vecin, mă mai cunoști? (Entuziasmat) Ah, cât am visat la această revedere, ce bucurie să te aflu după atâta timp!

Lidia (Privindu-l atent): Cum ne mai pocește timpul! Cred că nu te-aș fi recunoscut decât după voce. (Emoționată, schimbând tonul): Emilian!

 

Cei doi se îmbrățișează. Se întorc aproape simultan spre Richard și Valeria.

 

Lidia: El este Emilian!

Emilian: Ți-am spus de Lidia! Ea este prietena mea din copilărie, visul meu de tinerețe rămas numai vis...

Lidia: El este cel căruia îi datorez cariera mea muzicală...

Emilian: Exagerezi!

Lidia: Nu, nu! Tu m-ai îndreptat către muzică, mi-ai fost profesor, m-ai învățat totul, apoi ai mers cu mine la admitere la liceu. Până să-mi deschizi tu ochii asupra muzicii, maxima mea aspirație era să devin croitorească. Vă imaginați?!

 

La aceste dovezi de efuziune, Richard rămâne impasibil, urmărind personajele absent, iar Valeria este vădit deranjată, întristată, însă, ca nevastă docilă, nu-și permite niciun fel de reacție.

 

Cleopatra: Acum, dacă tot ne-ați făcut martorii acestei revederi emoționante, lămuriți-ne și pe noi! Mai exact, pe mine, că văd că ceilalți doi sunt destul de lămuriți (cu subînțeles).

 

Lidia și Emilian dau să vorbească amândoi odată, dar apoi se hotărăsc să vorbească pe rând.

 

Lidia: E o poveste un pic mai lungă.

Cleopatra: Ți se pare că am avea ceva de făcut? Afară de faptul că nu vreți să dormiți. Oricum, veți sta aici o vreme, navigarea nu se va relua curând.

Valeria (cu maximă îngrijorare): Cam cât credeți?

Cleopatra: Păi, știu și eu? Cel puțin o săptămână! Viscolul se anunță năprasnic și de durată.

Lidia (cu indignare): O săptămână! Ah, fără curent, fără încălzire electrică, fără comunicații cu lumea. Un coșmar! Voi pierde contracte. Richard, trebuie făcut ceva!

Cleopatra (privind cu ironie toată această lamentare): Domnul e și marinar, nu doar dirijor? Ce ar putea face? Și ce-i atât de groaznic în ceea ce ni se întâmplă? În ce palate ai crescut, domniță? Să-ți auzim povestea!

Lidia (rușinată): De fapt, am crescut la țară. Eram foarte săraci, eu fiind cea mai mare dintre cei nouă frați. Și locuiam la bunicii mei, vecini cu părinții lui Emilian. Așa ne-am cunoscut. El era mai mare cu câțiva ani, deja licean, când a observat că am talent pentru muzică și a încercat să-mi insufle dragostea față de ea. Nu știam absolut nimic, nimic... (Către Emilian): Vai, acum îmi dau seama că nu ți-am mulțumit niciodată...

Emilian: Cu plăcere! Lasă... Ce mai mare mulțumire aș putea avea decât că ai ajuns atât de departe.

Lidia: Să știi că nu există concert în care să cânt și să nu mă încurajez înainte de a intra în scenă cu vorbele pe care mi le-ai spus demult: „Poți, Lidia, poți! Ești făcută pentru muzică. Ba nu, cred că muzica s-a inventat anume pentru tine.”

Valeria (țâfnoasă, ofuscată): Ei, să nu exagerăm!

Lidia (întorcându-se către Valeria ca și cum ar observa-o prima dată, apoi adresându-se lui Emilian): Chiar așa, nu mi-ai prezentat-o pe doamna. Soția ta, presupun...

Emilian (ușor încurcat): Mda, ea e Valeria, soția mea.

Tăcere stânjenitoare. Lidia întinde mâna către Valeria, dar aceasta se face că nu observă.

Valeria (privind cu reproș către Emilian, apăsând cuvintele): „Soția mea” și atât. Despre mine nu are ce să mai spună, nu găsește tot atât de multe cuvinte de laudă. Și, până la urmă, ce ar putea să spună? „Soția mea, care mi-a născut și crescut doi copii, soția mea care mă așteaptă în fiecare seară cu mâncarea pe masă, soția mea care mă spală, mă calcă, mă cârpește...!!

Cleopatra (fără milă): Soția mea atât de insipidă încât nici fosta ei profesoară n-a recunoscut-o!

Valeria (gata să izbucnească în plâns): Exact!

Lidia (cu duioșie): Doamnă, vă rog să nu fiți supărată! Să nu credeți... să nu crezi, Valeria, eram copii și atât.

Valeria (Cu teama că și-a dezvăluit sentimentele): Știu, știu, nu e vorba despre asta!

Lidia (mai mult pentru sine, dar și pentru ceilalți, aproape ruptă de prezent): O iubire curată și frumoasă, în care nu încăpea nimic murdar, nimic strident. O iubire cu atât mai intensă cu cât n-a fost niciodată mărturisită. (Poetică): Precum mireasma unei flori pe care de-abia ai simțit-o ca o adiere și a și trecut. Așa a fost relația mea de prietenie cu Emilian.

Emilian: A trecut, dar numai aparent, lucrurile profunde și adevărate nu trec.

 

Intră Malacu, tropăind, ca să se scuture de zăpadă. Cu un braț de lemne. Vorbește singur, neîntrebat:

 

Malacu: E urgie, do’nșoară! Cabluri căzute, stâlpi de telegraf aplecați, Dunărea amenință să se umfle peste noi... nici un câine nu l-ai ține afară. Doar eu, amărâtu’  de mine, trebuie să tai lemne, să se încălzească boierii.

Cleopatra: Încetează cu bombăneala și întreabă-te ce-ar spune domnul colonel, dacă te-ar auzi?!

Malacu (deodată înmuiat de amintirea autorității colonelului): Aoleo, să mă iertați, dom' colonel, că sunt prost, da bun!

 

Aprinde o lampă, să facă mai multă lumină. Apoi iese.

 

Cleopatra (către Lidia): Să rezumăm, așadar (ca la școală): Tu ești mezzosoprană, iar dânsul (arătând la Richard) este „îngerul tău păzitor”, adică omul din umbră, care îți asigură succesul.

Lidia (atinsă): Ah, nu, nici vorbă! Eram deja cunoscută, când l-am întâlnit. Spune tu, Richard! Și-apoi, în artă nu poți păcăli pe nimeni.

Richard (intervine, vorbind mai greoi, cu ușor accent, dar corect românește): Da, așa este, Liddy are dreptate!

Cleopatra: Ceea ce spun eu nu e faptul că nu ai avea talent, ori că nu ți-ai fi croit singură traiectoria. Dacă aș fi suspectat asta dintru început, n-ai mai fi stat acum la căldură, ci la lemne cu Malacu. Spun numai că acest „mic amănunt” contează. Să nu-mi spui că în obținerea rolurilor principale nu sunt și alte nume, alte talente cel puțin la fel de îndreptățite. Să nu-mi spui că, faptul că te numești Robinson nu are greutate în alegerea regizorilor. Dar asta conteză mai puțin. Succesul e un drum atât de fragil, care depinde de atât de multe lucruri, de atât de multe întâmplări, de atât de mulți oameni...

Valeria: Domnișoara profesoară!

Cleopatra: „Cleopatra!”

Valeria: Mda, Cleopatra, îmi vine mai greu... mi-ați fost profesoară.

Cleopatra: Acum o sută de ani! Ce voiai?

Valeria: Îmi amintesc de o frumoasă poveste, cu balerina.

Cleopatra: De unde știi tu povestea asta? N-am mai supus-o nimănui!

Valeria: Mi-ați... mi-ai scris o scrisoare. Cum să nu-ți amintești? Eu am vrut să dau la teatru, după liceu. Nimeni nu mă susținea în alegerea mea. Doar dumneavoastră... tu mi-ai dat curaj, scriindu-mi o scrisoare, în care mi-ai povestit despre năzuința ta de a ajunge balerină. Se încheia cu o metaforă: spuneai că, deși ți-a plăcut ceea ce ai făcut în viață, ai fost mereu ca un vultur într-o aripă, care doar a mers pe pământ, fie și cu mersul cel mai frumos din lume, dar care niciodată nu a zburat. Mă încurajai cu atâta căldură să-mi urmez visul.

Cleopatra: Tot ce se poate, tot ce se poate!

Valeria: Nu-ți amintești?

Cleopatra: De ce mi-aș aminti? Important e că-ți amintești tu. Toată viața i-am încurajat pe cei tineri, vor fi fost sute, i-am susținut în alegerile lor, uneori împotriva părinților, și nu puține au fost „bastoanele” pe care mi le-am luat. Dar... așa am crezut eu că este mai bine pentru toată lumea.

Valeria: Cât de mult te-am iubit atunci! Cât a contat că exista cineva să mă-nțeleagă și să mă susțină!

Cleopatra: Ți-a folosit?

Valeria (dezamăgită): Nu. Adică... mi-a folosit pe moment. N-am luat din prima la teatru și după aceea n-am mai avut puterea să-mi urmez visul. Nici n-a mai fost cine să mă încurajeze. Ai mei mă tot băteau la cap să mă angajez.

Cleopatra: Și?

Valeria: Și m-am făcut educatoare. Asta sunt și acum.

Cleopatra: Meserie nobilă și frumoasă!

Valeria (neconvinsă): Da... doar că atunci când ai visat strălucirea scenei... nu mai e la fel.

Cleopatra (către Lidia): Vezi?!

Richard: Vezi, Liddy, asta ai fi fost și tu, dacă rămâneai lângă Emilian, după care mi-ai suspinat și mi-ai plâns de atâtea ori pe umăr. O educatoare frustrată, ștearsă și insignifiantă, puțin adusă de spate din pricina greutăților. Crescând copii – pe ai tăi și ai altora, cultivând zarzavaturi, ha, ha!

Lidia: Și cine spune că n-aș fi fost mai fericită?

Valeria: Eu!

Lidia: Tu? Tu?! Dar de unde știi tu cum e viața mea, cât sunt de mulțumită și de împăcată cu mine, cum o duc cu Richard, cum...?

Valeria: Nu e nevoie să știu! Pot să-mi imaginez.

Lidia: Păi la fel de bine îmi pot imagina și eu cum ar fi fost cu Emilian. Aș fi trăit toată viața cu sentimentul acela cald pe care îl ai lângă omul potrivit. Ce ți se mai poate părea greu, în condițiile astea?

Valeria: Totul! Lidia, cum să-ți explic? Și eu am avut o frumoasă poveste cu Emilian, poate nu chiar ca a voastră, dar și la noi începutul a fost gingaș și romantic, așa cum sunt mai toate începuturile. Dar cum trece tot acest parfum, cum se pierde în mocirla adusă de grijile zilnice, tot mai apăsătoare pe măsură ce înaintezi în viață și în căsnicie. Orice ai fi iubit la început ar fi ajuns să ți se pară anost și fără însemnătate, s-ar fi estompat...

Lidia: Și crezi că a trăi cu un om fără să-l  iubești de la început e mai bine? (Văzând privirile tuturor către Richard): Nu vă jenați de el, Richard nu crede în iubire. Și bine face! El crede numai în căsnicie (în educația și-n credințele lui asta n-are nimic de-a face cu iubirea ori cu îndrăgosteala), în căsnicie și în datorie. Toate lumea mă crede o răsfățată și consideră că mult sunt iubită de soțul meu, pentru că el consideră ca pe o datorie a lui să mă ocrotească, să aibă grijă să nu-mi lipsească nimic, să îmbrac rochiile cele mai bune, să port bijuteriile cele mai strălucitoare, să am parte de cele mai bune călătorii, petreceri și așa mai departe.

Cleopatra: Și are vreo importanță că toate astea le face din datorie și nu din

iubire, cum spui? În fond, ce contează mai mult: rezultatul sau motivația?

Lidia: Pentru mine, are!

Valeria: Dar imaginează-ți că nici măcar din simțul datoriei n-ar fi putut să facă toate acestea pentru tine! Ei, cum ar fi fost? Un profesor de muzică de la țară, cum este Emilian, nu ți-ar fi putut pune pe tavă nici rochii, nici bijuterii, nici plimbări de aiurea prin lume. Și tu ne ții lecții de iubire!

Cleopatra: Terminați! Parcă ați fi elevi de liceu! Viața e așa cum e, simplă sau complicată, misterioasă ori nu, trebuie trăită așa cum ni s-a dat. Nu e cazul să visăm la viețile altora, pentru că nu știm cu precizie dacă am fi fost, în ele, mai fericiți.

 

Scena 3

 

Același decor. Personajele Lidia, Roger, Emilian și Cleopatra joacă bridge. Perechile sunt Lidia-Emilian, Roger-Cleopatra. Valeria își face de lucru cu niște reviste pe care le răsfoiește, mai ațâtă focul în sobă, urmărește plictisită jocul celor patru etc.  

 

Emilian: O treflă.

Roger: Un caro

Lidia: Pas

Cleopatra: O pică

Emilian: Pas!

Roger: Două cupe!

Lidia: Pas!

Cleopatra: Deux sans atu!

Joacă în tăcere o vreme.

Lidia: Ce minunaaat! N-am mai jucat de o veșnicie. Mă și mir că n-am uitat. Niciodată nu găsim timp pentru lucrurile care ne fac plăcere. Bag mâna în foc că nici acum n-am fi găsit, dacă nu se întrerupea curentul electric și dacă aveam semnal pe net și baterii.

Cleopatra: V-am spus că la Ostrov nu depindem de curentul electric. Noi ne găsim întotdeauna timp, și să culegem strugurii, și să admirăm Dunărea... aici, viața curge mai încet.

Emilian: Așa cum se petrecea odată, la țară.

 

Lidia și Emilian schimbă priviri semnificative. Tot timpul cât formează o pereche la bridge se comportă ca doi îndrăgostiți, cu bucuria revederii, care îi stăpânește pe amândoi.

 

Se luminase de ziuă. Intră Vladimir, intempestiv, cu nonșalanța și lipsa de tact specifică tinereții.

 

Vladimir: Bunico, nu mai suport! Cât o să mai stăm așa, fără curent electric?

Cleopatra: Bună dimineața, Vladimir! Observi, cumva, că sunt oaspeți în casa noastră?

Vladimir (timid oarecum): Bună dimineața...

Cleopatra: Întrebai ceva?

Vladimir: Da, întrebam cât o să mai stăm așa, fără...

Cleopatra: Scrie cumva pe fruntea mea „Oracolul din Delfi”? De unde ai vrea să știu eu cât? Acceptă lucrurile cum sunt și să ne păstrăm calmul, în așteptarea situației normale!

Vladimir: Cuuum, cum să-ți păstrezi calmul? Și eu, și Erika ne-am plictisit de moarte! Nu televizor, nu internet, groaznic!

Cleopatra: Mai aveți și altă problemă, în afară de faptul că v-ați plictisit?

Vladimir: Păi... nu, dar nu-i suficient?

Cleopatra (lăsând cărțile jos): Vladimir, au fost vremuri când tinerii de vârsta ta aveau cu totul și cu totul alte greutăți. Ar fi râs tare de tot dacă te-ar fi auzit acum cu plictiseala. Ei „se plictiseau” prin tranșee, rupți, nemâncați, cu teama-n traistă, sub amenințarea morții în fiecare zi, cu dorul de casă și de cei dragi, bolnavi, răniți, degerați... Cum îți este ție să te vaiți acum?

Vladimir: Ce mă interesează pe mine? Nu sunt eu vinovat că alții au avut mai puțin noroc!

Vladimir o observă pe Lidia și începe să fie fascinat de ea. La orice replică, îi caută aprobarea din ochi.

Cleopatra: Nu spun că ești vinovat. Spun numai că ai putea fi decent în exprimarea problemelor tale. (Cu tonul ridicat): Astea nu sunt probleme, Vladimir, ci mofturi! Doi tineri de douăzeci și ceva de ani, cum sunteți tu și prietena ta, nu găsesc ce să facă ori despre ce să discute, în lipsa curentului electric?!

Vladimir: Păi, nu prea...

Cleopatra: Veniți aici să vă învățăm bridge!

Vladimir: Nu ne arde de învățat!

Cleopatra: Dar de ce vă arde? Ia du-te tu și ajută-l pe Malacu să taie lemne și să le aducă în casă! Că, de atâta stat pe scaune, v-ați moleșit de tot, nu mai știți nici să mergeți, d-apăi să alergați. Și Erikăi spune-i că, dacă tot se plictisește, să poftească să ne pună masa!

Vladimir iese și reapare însoțit de Erika.

 

Cleopatra: Să-ți prezint oaspeții noștri: Liddy Robinson, mezzosoprană la Covent Garden, soțul ei Richard, iubitul ei din tinerețe Emilian și soția acestuia, Valeria, fosta mea elevă, din câte susține. Niște eșuați, vreau să spun că le-a eșuat vaporul la mal și au găsit de cuviință să se retragă la Hanul dintre vii. (Arătând spre Vladimir): El este nepotul meu, Vladimir, student la Filosofie și aceasta... prezintă-ne-o tu, mai bine!

Vladimir (încurcat, tot cu ochii la Lidia): Ă... o colegă.

 

Erika se tot alintă pe lângă el, agățându-i-se de gât, de braț, ca să nu existe dubii că n-ar fi doar o simplă colegă. Vladimir încearcă, deranjat, jenat, să scape de insistențele ei.

 

Vladimir (către Erika): Rămâi și ajut-o pe bunica să pună masa, eu mă duc afară, la lemne.

 

Cleopatra îl privește cu mirare, adăugând către ceilalți, după ce iese:

 

Cleopatra: N-a mai făcut asta niciodată. Ceva i-a dat un imbold, și nu cred să fi fost doar plictiseala (privind bănuitor și cu subînțeles către Lidia).

 

Se pune masa, o vreme se mănâncă în liniște. Se aude viscolul.

 

Vladimir: Ah, liniștea asta! Nu spune nimeni nimic?

Cleopatra: Ascută liniștea, ascultă-ți gândul! Ești student la filosofie, ascultă-ți eul!

Vladimir: Asta se face în singurătate, bunico, nu cu atâția oameni în jur.

Cleopatra: De ce nu? Prezența celor din jur e cea care te ajută să te definești ca om. Cum ți-ai da seama cine ești, dacă nu interacționezi cu ceilalți, dacă nu te definești în raport cu ei?

Vladimir: Bunico, nu știam că te pricepi și la filosofie.

Cleopatra: Nu știai că mă pricep la multe. Vouă, tinerilor, nu vă mai place să ascultați. Să ne ascultați vorbind.

Lidia: Ah, dați-mi voie, cred că nici noi n-am fost prea ascultători la vremea noastră. Nici noi nu am aplecat urechile la cei mai vârstnici din jur, iar acum ne pare rău, însă e târziu.

 

Vladimir se arată încântat de această susținere neașteptată.

 

Richard: Totuși, tinerii de azi sunt mult mai obraznici.

Lidia: Să nu generalizăm, dragul meu! Fiecare generație își are exponenții ei din fiecare categorie.

Cleopatra: Vladimir, pune muzică! Sau, așa cum mi-ați spus cândva, pe voi vă doare capul de la muzica clasică?

Vladimir (foarte jenat): Bunico! Nici vorbă, mie chiar îmi place...

Cleopatra (cu mare surprindere). De când?!

Vladimir: De când, de necând... mai contează? De-adineauri, poftim!

 

Se ridică îmbufnat, îndreptându-se către gramofon.

 

Vladimir: Ce muzică să pun?

Lidia: Pune un vals!

Vladimir: Ce idee minunată! (Citind) Valsul numărul 2 de Șostacovici, e bine?

Lidia (sorbindu-l și ea din ochi): Desigur!

 

Lidia se ridică, face câțiva pași de vals înspre Vladimir, îl ia la dans și se rotesc, sub privirile celorlalți. Se simte fascinația dintre ei doi, atât de evident, încât este clar și celorlalți.

 

Lidia: Ce zbor minunat! Nu-i așa, Vladimir, că nu ne-am fi putut bucura de el, dacă viața noastră ar fi decurs normal, dacă am fi avut curentul electric?

 

Vladimir aprobă din gesturi, vrăjit. Când valsul se oprește, cei doi rămân privindu-se.

Cleopatra (rupând vraja): Doamnă Robinson, cred că îți dai seama de efectul pe care îl ai asupra bietului nefericit. Cruță-l, te rog, e mult prea tânăr!

Vladimir (jenat): Bunico, încetează!

Cleopatra: Tinere, îți înțeleg fascinația. Lidia e o femeie nu doar frumoasă și încă tânără, ci și cu un anume vino-n-coa, transmite un soi de magnetism căruia nu i se poate rezista, de piatră să fii. Dar crede-mă, acestea sunt frumoase nebunii trecătoare. Știu că la vârsta asta nu ți se pare deloc că ar fi așa, ci, dimpotrivă, că sentimentele astea sunt pentru totdeauna și durează toată viața. Și ca să-ți demonstrez că te înțeleg, îți voi spune că, atunci când eram de vârsta ta, m-am îndrăgostit de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler, pluteam ca un fulg pe aripile vântului, ce mai! Când am realizat că ăla era de mult oale și ulcelușe, l-am bocit o săptămână, de nu știa nimeni ce am și ce să-mi mai facă. M-au dus la doctori, la babe, la popi, până când am țipat și le-am zis să mă lase să-mi trăiesc în liniște drama, băgându-i în ceață mai ceva decât erau. Îți imaginezi că, dacă am fost în stare să mă îndrăgostesc de o imagine pe un ecran, cu atât mai mult înțeleg că ești fără scăpare dacă „imaginea” stă în fața ta, în carne și oase, ba încă își mai petrece și mâinile după gâtul tău, unduindu-se în ritmul valsului de Șostacovici. Ca să nu mai vorbim de faptul că, pe muzica ăstuia, te poți îndrăgosti și de o broască.

Vladimir: Bunico, ajunge! Eu te știu, dar oamenii ăștia care nu te cunosc ce vor crede?

Cleopatra: Oamenii ăștia vor crede ce vor și e strict problema lor, nu a mea. Niciodată nu m-am teșit atât de tare de părerea altora, cu atât mai puțin acum, la bătrânețe.

Valeria: Care bătrânețe, doamnă? Sunteți un spirit atât de tânăr!

Cleopatra (neiertătoare, amuzându-se): Spre deosebire de tine, draga mea, care pari să fi fost bătrână de când te-ai născut.

Valeria (o încasează râzând): Nici nu mă pot supăra pe dumneavoastră, așa vă purtați cu noi și în liceu, și totuși noi știam că, dincolo de unele remarci acide, dar pline de umor, ne iubeați mai mult decât oricare dintre profesori.

Cleopatra: Era o iluzie. Dar dacă vă făcea bine, e bine că credeați în ea. Dragii mei, permiteți-mi să mă retrag la câteva ore de somn. De altfel, haideți să vă arăt și dormitoarele voastre. Oricum, n-avem mare lucru de făcut. Care mai are chef de socializare, vine aici. În dulapul ăla găsiți și un șah, cărțile le știți deja... Lumânări sau gaz pentru lampă îi cereți lui Malaqu...

Ies toți.

 

Actul II

 

Scena 1

 

În salon. Emilian, apoi intră Lidia, agitată, nervoasă. Mai târziu, Malacu.

 

Emilian: Nici tu nu poți dormi...

Lidia: Cine ar putea dormi pe o vreme ca asta! În afară de Roger, desigur. Cum să dorm, când toată viața mea a fost dată peste cap de acest... incident sau cum să-i spun?

Emilian: Nu putem schimba nimic. Are vreun sens agitația asta?

Lidia: N-o fi având, dar cum să fac abstracție? Programul meu... nu mă pot abține să mă gândesc că săptămâna viitoare trebuia să fiu în Londra, la repetiții, că aveam concerte de susținut. Apoi, vine Crăciunul. Oh, măcar de Crăciun sper să fim acasă. Aici nu se întâmplă nimic, e un fel de moarte.

Emilian: Să luăm partea bună!

Lidia: Care-ar fi aceea?!

Emilian: De exemplu, faptul că ne-am reîntâlnit, după atâta vreme.

Lidia: Și la ce ne folosește?

Emilian: Lidia, cum la ce? Uite, eu mă bucur că te văd, că sunt acum cu tine. Tu nu?

Lidia (oftând): Nu știu... adică, mă rog, revederea, da, e ceva, dar am fi putut să ne revedem în condiții mai omenești.

Emilian: Dar ce ți se pare inuman aici? Ce-ți lipește?

Lidia: Totul! Totul îmi lipsește. Stilistul care venea să-mi facă părul, manichiurista, cabiniera, rochiile de scenă, publicul... Ah, dar tu nu poți înțelege. (După o pauză): Scuză-mă, n-am vrut să...

Emilian: Lasă, e în regulă. Ai dreptate: viața mea de la țară se înșiră prea banal între răsărit și spus. Câteva ore de mers la școală, cu elevi din ce în ce mai neascultători, apoi grijile casei, găinile, porcul, iarba, Valeria...

Lidia: O iubești?

Emilian: Păi...

Lidia: Da sau nu!

Emilian: Sigur că o iubesc, dacă e nevasta mea.

Lidia: Oh, ce mai răspuns!

Emilian: Și tu îți iubești rochiile. E un alt fel de iubire, pentru ceva care îți aparține, care face parte din tine.

Lidia: Îndrăznești să compari iubirea unei rochii cu a unei ființe omenești?

Emilian: Am vrut să exprim cumva gradul de iubire sau dependență sau cum să-i spun.

Lidia: Aha! Deci o iubești pe Valeria ca pe o rochie pe care, când n-ai chef de ea, o pui în dulap. O mai scoți din când în când, o mai speli.. (râde)

Emilian: N-am vrut să spun asta. E mai complicat. E altceva. Nu se compară cu...

Lidia: Cu?

Emilian: Cu iubirea pe care o stârnești tu, de exemplu.

Lidia (cochetă): Cui?

Emilian: Păi, mie, atunci, dar și acum, tânărului nepot al Cleopatrei...

Lidia: Ce glumă!

Emilian: Nu, nu e o glumă. Sper că îți dai seama de efectul pe care-l ai asupra oamenilor.

Lidia: Publicul mă adoră, într-adevăr.

Emilian: Lasă publicul!

Lidia: De ce să-l las? E tot ce am și mă ține în viață. Pe tine ce te ține, ce te ajută să treci peste griul zilelor?

Emilian: Uneori, amintirea ta.

Lidia: Adevărat?

Emilian: Da. Și gândul că poate n-am trăit degeaba dacă tot am realizat ceva: că te-am așezat pe portativ, și nu oricum. Îți ascult concertele de zeci de ori și în reluare și pe unde dau de ele.

Lidia: Valeria ce spune?

Emilian: Nu spune nimic, s-a obișnuit. Probabil e geloasă, dar nu atât din pricina pasiunii mele pentru tine, cât mai ales invidioasă, frustrată, că viața ei n-a încăput în aceleași standarde. Îmi pare rău de ea. Dar nu-i ascund. Ce sens ar avea să-ți ascunzi zbaterile inimii, când ele oricum ies la iveală?

Lidia: Această simplitate și sinceritate m-au cucerit la tine cel mai mult.

Emilian: Dar Roger?

Lidia: Ce-i cu el?

Emilian: Pe el îl iubești?

Lidia: Normal! Un pic mai mult decât pe rochii. Nu râde! Evident, n-aș renunța la el. Îmi e foarte necesar.

Emilian (râzând): Necesar? Cum necesar? Așa cum îți este necesară o șosetă?

Lidia: Nu, două! Ce să faci cu una singură?

Emilian: Vezi, cine vorbea de sinceritate? Dar e una adorabilă.

Lidia: Cred și eu, într-o lume de ipocriți.

Emilian: Așa de mulți?

Lidia: Vai, Emilian, uneori îmi e dor de simplitatea vieții de la țară. Nu că mi-aș dori să mă întorc acolo! Dar nu-ți imaginezi de câtă ipocrizie e inundată lumea artei! Cred că doar în politică vei găsi mai multă.

Emilian: De ce spui asta? Arta lucrează cu sinceritatea și cu frumsețea.

Lidia: Arta e o minciună, Emilian! Una frumos ambalată, ce-i drept. Dar eu nu despre asta vorbeam, ci despre oamenii din lumea artei, despre acești mișunători plini de zâmbete de conveniență.

Emilian: Lidia, toată lumea e plină de zâmbete convenționale. Ce ne-am face dacă am spune de fiecare dată ce gândim, ce simțim? Și totuși, văd că această lume îți lipsește.

Lidia: Ai dreptate! Mulțumesc că mi-ai amintit că mă sufoc! Mă sufoooc!

Emilian: Și după ce te sufoci, mai bine ai cânta ceva.

Lidia: Eeeeu?

Emilian: Dar cine, Malacu?

Malacu (deschizând ușa care dă din dormitorul lui): Să trăiți! M-ați chemat?

Lidia (speriată): Piei! Tu mai lipseai!

Malacu: Eu întotdeauna lipsesc când trebuie să fiu și sunt când trebuie să lipsesc. Așa-mi spunea domnu' colonel, bucura-s-ar p-acolo pe unde-o fi!

Emilian: Păi, cum așa?

Malacu: Așa bine. Când avea nevoie de mine să-i trag ciubotele, lipseam. Când trebuia să lipsesc, că venea vreo domniță la dumnealui, eram prezent. Și zicea că mereu mă aflu unde nu trebuie, să trăiți!

Emilian: Mda, ca și acum.

Malacu: Deci, vă întreb: Acum unde trebuie să mă aflu?

Emilian: Aș zice că e mai bine să te afli la tine în cameră, dacă nu cer prea mult.

Malacu: Cereți! Toți cereți prea mult.

Emilian: Și, după ce vei pleca la tine, sperăm că nu te deranjează dacă folosim  pianul și doamna Robinson va cânta ceva din voce.

Malacu: Din voce poate să cânte cât vrea, dar peanul nu se poate folosi, că nu-i racordat.

Emilian: Cum, cum nu e?

Malacu: Racordat! Că l-am scăpat eu o dată când m-a pus domișoara să-l mut și m-a certat o săptămână încheiată că i-am dezracordat peanul.

Emilian: Bine, Malacu, mulțumim pentru informație!

Malacu: De la mine mai doriți ceva?

Emilian: Nu, mulțumim!

Malacu: Pentru ce?

Emilian: Pentru că... ne lași singuri.

Malacu: Aha! Dar să știți că eu pot și să vă țin de urât, că și-așa nu pot să dorm de vuiteu-ăsta de-afară.

Emilian: Nu e nevoie, mulțumim!

Malacu: Pentru ce?

Lidia (nervoasă): Destul! Dispari!

Malacu (în retragere): Să trăiți!

 

Emilian se așază la pian, încearcă vreo două acorduri, apoi renunță.

 

Emilian: Va trebui „racordat”, într-adevăr. Poate mă voi ocupa de asta mâine.

Lidia: De ce mâine și nu acum? Nu ți se pare c-am avea tot timpul din lume?

Emilian: Nu vreau să mi-l irosesc pe cel petrecut numai cu tine. Mâine vor fi aici și alții, și poate mâine ai să cânți, acordez pianul, te acompaniez, iar tu vei avea public și poate viața nu ți se va mai părea atât de neagră ca acum.

Lidia: Oh, îți sunt recunoscătoare pentru eforturile de a mă „racorda” și pe mine la viața asta leșinată. Dar te rog nu te mai strădui. Public?! Care public? Pe Malacu?? Înnebunesc! Vreau înapoi pe scena mea, vreau la Covent Garden!

Emilian: Deocamdată, doar pe perna ta. Hai, fugi și te culcă!

Lidia: Nici vorbă! Roger sforăie, și doar sforăitul lui îmi mai lipsea, ca să pot avea un somn perfect!

Emilian: Păi, și acasă?

Lidia: Acasă avem șapte camere. Fiecare cu micul său apartament. Al meu e la etaj și al lui la parter. Nu-l aud. Nici nu-l deranjez când fac vocalize. (Bătând din picor): Vreau acasăăă!

Emilian: Bine, atunci întinde-te pe sofa. Mă ghemuiesc și eu într-un fotoliu.

Lidia: Tu de ce nu te duci la Valeria?

Emilian: Sforăi, și...

Lidia: Aaaa, și mai bine-mi sforăi mie! Du-te și sforăie cui te are pe buletin. Dispari! Dispăreți cu toții, nu vă mai supooort!

 

Emilian iese și intră Malacu, adormit:

Malacu: M-ați chemat, domnișoară?

Lidia: Ieși afară!

Malacu (tânguindu-se): Nu se poate, nu se poate, nici un câine nu l-ați da afară pe vremea asta. Ce rău v-am făcut?

Lidia: Ieși!  Ba nu! Vino!

Malacu se apropie, stângaci.

Lidia: Stai jos, stai jos, Malacu! De ce naiba te cheamă în halul ăsta? N-ai și tu un nume ca toți oamenii?

Malacu: Ba da.

Lidia: Foarte bine! Cum te cheamă?

Malacu: Malacu, domnișoară.

Lidia: Malacu și mai cuuum?

Malacu: Și-atât.

Lidia: Bine, bine. Uite ce e, Malacu. Cred că tu, în simplitatea ta, înțelegi. Am nevoie de cineva care să mă-nțeleagă. Ce spui?

Malacu: E viscol afară și cine știe cât o dura.

Lidia (mârâie): Turbez! Păi tocmai despre asta-i vorba, Malacu, cât va dura?

Malacu: Ce?

Lidia: Urgia asta, viscolul, furtuna, lipsa curentului electric, toată nebunia asta...

Malacu: Eu nu știu să ghicesc în stele, domnișoară.

Lidia: Încetează cu domnișoară! Spune-mi ceva, un cuvânt de încurajare!

Malacu (privind-o tâmp, părând că își muncește mintea): Să zicem mersi că încă n-a-nghețat apa!

Lidia: Ah, mulțumesc, Malacu! Mi-ai dat speranțe de mai bine, ești genial!

Malacu: A, nu, că n-am făcut armata la geniu. (Cu mândrie) Am fost artilerist!

Lidia (șocată): Te-au... te-au lăsat să tragi cu tunul?

Malacu: M-au rugat!

Lidia: Și... și n-a murit nimeni?

Malacu: Da' eu n-am vrut.

Lidia: Aha! Foarte bine ai făcut, Malacu, foarte bine!

Malacu: Trăgeam numai când voiam eu, nu când voiau ei.

Lidia: Au! Și... când voiai?

Malacu: Când aveam chef. Și-am avut o dată, când am avut inspecție. Atuncea m-au avansat.

Lidia: Da? Te-au... avansaaat?

Malacu: Da. M-au trecut de la tun, la corpul ofițerilor. Adică m-am făcut ordonanță la domnu' colonel, care era doar maior pe-atunci, eu l-am făcut colonel! - vezi bine - că i-a fost milă de mine să mă lase să mă duc la arest și m-a luat pe lângă dânsu', că zicea că sunt băiat bun, ce dacă sunt dus cu vaca, de-aia și eu îi trăgeam ciubotele mai cu milă, că și eu sunt milos, da.

Lidia (aparte): Bietul colonel! (Către Malacu): Uite ce e, vreau să te rog ceva.

Malacu: Da' ce umblați cu mine cu farafastâcuri d-astea, eu nu-s învățat cu rugăminți, eu am fost militar, și sunt învățat cu ordinele. Ordonați!

Lidia: Bine. Uite ce vreau să te rog... să-ți ordon, adică.

Malacu: Ordonați!

Lidia: Mă gândesc că tu, fiind de-al casei...

Malacu: Ordonați, bre, odată! Că la război nu se umblă cu fandoseli d-astea!

Lidia: Bine, Malacu, dar noi nu suntem în război.

Malacu: Da-n ce?

Lidia: În.. rahat!

Malacu: Păi vedeți?

Lidia: Malacu, du-te, te rog, adică nu te rog, și trezește-l pe domnul Vladimir!

Malacu: Domnișorul Vladimir!

Lidia: Domnișorul, cum spui...

Malacu: Da' ce treabă aveți cu el?

Lidia: Ordinul nu se discută, se execută. Marș!

Malacu: Așa vă vreau. Să trăiți! Am fugit.

Lidia: Stai!

Malacu: De ce să stau, n-ați zis să marș?

Lidia: Păi nu ți-am transmis ordinul complet.

Malacu: Ba da. Mă duc să-l trezesc pe domnișorul Vladimir.

Lidia: De ce îl trezești?

Malacu: Păi, fiindcă așa mi-ați zis dumneavoastră.

Lidia: Îl trezești și îi spui să vină până aici.

Malacu: Ca să?

Lidia: Du-te și nu mai pune întrebări! (Malacu iese)

 

Scena 2

 

Lidia se fâțâie de colo-colo. Intră Vladimir, cu figura celui trezit din somn, dar fericit că o vede, o soarbe din ochi

 

Vladimir: Sărut mâna! M-ați chemat...

Lidia: Îmi pare rău că te-am...

Vladimir: Nu, nici vorbă! Sunt fericit. Mă bucur să fiu aici, cu dumneavoastră.

Lidia: Spune-mi Lidia!

Vladimir: Ce nume frumos! Cu ce vă pot... te pot... îți pot fi de folos?

Lidia: Nu știu, Vladimir. Habar n-am de ce te-am chemat. Simțeam nevoia unei prospețimi, a cuiva nou, care nu-mi amintește de trecut, de... Întoarce-te în camera ta!

Vladimir: Mai bine rămân. Să ne așezăm. (Se așază pe fotolii) Îți lipsește mult viața ta...

Lidia: Enorm!

Vladimir: Da, și mie.

Lidia: Ce făceai înainte de urgia asta? Cu ce te ocupi, vreau să zic.

Vladimir: Sunt student la filosofie. Stau în București, mă întâlnesc cu prieteni, d-astea... Aici am venit în vizită la Tanté Cleo, sunt cam singura ei rudă. Nu mă gândeam să rămân atât, să întrerup școala...

Lidia: Da, a trecut deja o săptămână. Și mereu același lucru: mâncăm, dormim, răsfoim ziare vechi, ascultăm povești vechi și uneori mai jucăm bridge. Simt că înnebunesc. Mai devreme Emilian îmi sugerase să cânt ceva, dar cred că nici măcar o notă nu mi-ar ieși din gât.

Vladimir: Ce idee! Da! Asta e cool! Desigur, un concert pentru noi, cum nu ne-am gândit până-acum?

Lidia: Nici vorbă! Ia-te de mână cu Emilian și scutiți-mă!

Vladimir: Ba nu, ba nu! Te rog, Lidia! Gândește-te, ce șanse voi avea eu în viitorul apropiat să vin la Londra să te aud cântând, când abia mă descurc să-mi plătesc căminul? O să am și eu astfel bucuria de a te fi ascultat și... să mă laud colegilor mei! Hai, spune că vrei! Mă voi ocupa eu de tot: decoruri, scenă, ah, ce-mi place!

Lidia:Bine, dar... nu pot cânta în ținuta de pe mine. Că nici bagajele nu ni le-am luat de pe vas...

Vladimir: Asta nu e o problemă, are Tanté Cleo o rochie superbă. Are și o poveste rochia aia, mi-a spus-o odată, când eram mai mic. O tot scoate din dulap și se uită la ea. Ceva legat de-un ofițer, coleg cu unchiul, răposatul, cu care a vrut să se căsătorească, atunci când erau foarte tineri, dar n-am înțeles exact de ce a renunțat. Ea a renunțat. Zicea ceva de .. că nu i-a plăcut atunci când și-a dat seama că întâlnirea lor fusese aranjată, ce aiureală! A oftat după el toată viața.

Lidia: Hm... se pare că oftatul ăsta e sport de masă. Fiecare oftează după ceva, după cineva... Tu... după cine oftezi, tinerețe?

Vladimir: Eu voi ofta după tine, după ce vei pleca. Fă-mi te rog măcar bucuria asta, să cânți pentru mine. Îi vom zice „Concert pentru Vladimir și pian”. Ce haios sună!

Lidia: Dar nici n-am cu ce să mă machiez.

Vladimir: Găsești la mătușa tot ce-ți trebuie.

Lidia: N-am repetat, n-am acompaniament de orchestră. Nu, nu pot oricum.

Vladimir: Ba da! Cântă ceva ce merge numai cu pianul!

Lidia: Da, un lied, ce altceva...

Vladimir: Un lied, orice! Da? S-a făcut! Ce bineee! (Își manifestă copilărește bucuria), iese vorbind, dând de veste celorlalți: Fraților, treziți-vă, Lidia va cânta pentru noi!

Lidia (pentru sine): Un concert pentru ei, auzi! Și la serbările școlare aveam mai mulți spectatori. Dar uite cum te îndeamnă nemișcarea asta, nimicul fiecărei zile, la fapte pe care nu le-ai fi considerat posibile altădată. Până la urmă, ce-i atât de rău? Măcar îmi mai exersez vocea. Le voi face și lor o bucurie. Are dreptate Vladimir, cu excepția lui Roger, nici unul nu mai are posibilitatea să mă audă cântând. Iar aici nu cred că voi mai ajunge vreodată. Cu niciun chip! Și niciodată nu voi mai lua vaporul, oricât de romantică mi s-ar părea plimbarea pe ape. Da, ideea lui Vladmimir - auzi, concert pentru Vladimir și pian! - nu e deloc rea. Să zicem c-ar  fi un fel de repetiție. Repetiție la ce? În sfârșit, voi da hainele astea de casă jos de pe mine, voi îmbrăca o rochie, mă voi farda, îmi voi aranja părul, aceste mici bucurii de fiecare timp, pe care, în normalitate, nici măcar nu le mai percepi astfel ci, mai degrabă, ca pe niște corvezi. E un miracol cum izolarea asta, depărtarea de lume te obligă să vezi lucrurile în altă lumină. Să înțelegi zădărnicia unora dintre ele. Dacă aș fi trăit aici, la Ostrov, în izolarea asta dintre vii, ducând viața tihnită a domnișoarei Cleopatra, la ce mi-ar mai folosi zecile, sutele de rochii care atârnă prin dulapuri, așteptând să fie îmbrăcate măcar o dată la doi ani? La ce mi-ar folosi nenumăratele perechi de pantofi? La ce  bun fardurile, rujurile, bijuteriile cu sclipirea lor măreață? Doamne, am trăit atâția ani departe de bucurie! Cum se face că bucuria o găsești cel mai ades în lucrurile simple?

            Da, le voi cânta acestor oameni, care mi-au amintit, fără să știe, de cealaltă latură a vieții, de zâmbetul pe care-l purtăm în noi. Toți merită asta, Cleopatra, cu ironiile sale, Valeria, cu naivitățile ei, Malacu, să trăiți!, Vladimir, cu elanul tinereții și fiorii îndrăgostelii, Emilian... Emilian merită cel mai mult. Nu el mi-a descoperit muzica și m-a așezat pe cale? Să ne pregătim, așadar!

 

Scena 3

 

            Spectatorii: Cleopatra, Valeria, Emilian, Malacu și prezentatorul Vladimir – îmbrăcați de gală. Malacu poartă un costum demodat rămas de la domnul ofițer, cu papion. Domnișoara Cleopatra – semănând cu un personaj de carnaval, în rochie roz-pudră și cu tiară cu pene pe cap. Este prezent chiar și un câine, frumos pieptănat.

            Atmosferă de sărbătoare, mulțime de lumânări în sfeșnice de bronz etc.

            Roger, așezat la pian, o va acompania pe Lidia. Gong de început.

 

Vladimir: Stimați spectatori, atâția câți sunteți, și tu, măi câine, bine ați venit la concertul din această seară, concert pentru pian și Vladimir. Aplauze!

 

Spectatorii aplaudă, mai cu entuziasm (Emilian, Cleopatra, Malacu,), mai fără (Valeria, Erika).

 

Vladimir: Vă veți întreba, desigur, de ce „pentru Vladimir”. Ei bine, nu vreau să fiu deloc modest ascunzându-vă faptul că acest eveniment nemaiîntâlnit la Hanul dintre Vii al Ostrovului mi se datorează în primul rând mie. Eu am convins-o pe strălucita noastră soprană să țină un concert! Dar cine este ea?

Cleopatra: Lasă, dragă, de o săptămână tot auzim cine este ea! Treci la subiect și nu ne mai fierbe. Spune-ne ce va interpreta și să o ascultăm!

Vladimir: Tante Cleo, dar nu pot să ratez momentul de a mă evidenția și eu în umbra minunatei artiste. Ei bine, n-o să vă mai pun răbdarea la încercare, înșirându-vă impresionantul ei CV, dar trebuie spus măcar atât, anume că, datorită ei și fermecătoarei sale prezențe aici, eu voi deveni un obișnuit al sălilor de concert. O vom ruga să ne încânte, nu înainte de a aduce un omagiu muzicii, această minune tămăduitoare, printr-un citat din chiar „Banchetul” lui Platon (asta ca nu cumva să uitați că sunt student la filosofie): „Muzica, statornicind dragoste și bună înţelegere, face ca elementele potrivnice să se împace, întocmai cum face și medicina pe tărâmul ei propriu, astfel că muzica poate fi, la rândul ei, numită știinţă a stărilor de iubire dinlăuntrul ritmului și al armoniei sunetelor.” Doamnelor și domnilor, Liddy Robinson!

 

            Intră Lidia, fermecătoare, în rochie roșie și interpretează un lied (ex. „Din vise dragi poeme” de Sabin Păutza) Toți sunt emoționați.

            Deodată, tocmai când lumânările erau pe sfârșite, revine lumina electrică. Totul e ca o vrajă stricată. Personajele încep să-și facă, fiecare, de lucru, într-o tăcere deplină. Sunt apăsați de o imensă părere de rău pentru această revenire la normalitate. Sunt triști pentru că se vor despărți.Vladimir deschide radioul.

 

Vocea de la radio: Circulația terestră și aeriană, precum și navigația au fost reluate în toată țara, drumurile...

Malacu (se apucă în liniște să stingă lumânările, apoi i se adresă patrupedului): „Hai, câine!”

 

Ies amândoi.

 

Cleopatra: E ora stingerii! Atât a fost! Tot ce-i frumos se termină. Voi nu înțelegeți, și nici n-am să vă explic, ce a însemnat venirea voastră aici. Câtă viață ați dat acestei sărmane case dintre vii, ce tresărire acestei sărmane inimi. Dar gata! Plecați mai repede! Mâine dimineață să plecați în zori, înainte ca eu să mă trezesc! Dacă aveți nevoie de ceva, cereți-i lui Malacu! Nu vreau să vă văd plecând. Nici pe voi, nici vaporul care vă va duce. Niciodată n-am suportat desprinderea vapoarelor de la țărm. Mi-a plăcut să le privesc plutind în larg sau apropiindu-se. Sunteți tineri, ce vă pasă? Mai aveți plecări, mai aveți veniri. Eu, cine știe cât... Hai, valea!

 

            Se întoarse brusc și iese.

 

Scena 4

 

Camera Cleopatrei. Privește în zare prin perdeaua dată la o parte. Răzbesc vag niște voci până la ea, se vede vaporul depărtându-se. Intră Vladimir. Privește și el din celălalt colț al ferestrei. Un fond muzical (ex. Serenada lui Schubert), intensitatea vocilor scade, pe măsură ce muzica se aude din ce în ce mai tare.

(SFÂRȘIT)

 

Autor: Florentina Loredana Dalian

Piesa a obținut locul al doilea la concursul de scriere a piesei de teatru într-un act „Mihail Sorbul”, Botoșani, 2020