Amărăciuni din Epoca de Aur (19) - 4

 

Profesori universitari (4) 

 

Prof. Dr. Docent ing. Solomon Sternberg (Chimie-Fizică, anul II)

Cercetător, creatorul şcolii moderne de Chimie-fizică şi Electrochimie, recunoscut şi apreciat de comunitatea ştiinţifică din țara noastră şi din străinătate. Era un personaj aparte în pleiada profesorilor noștri, parcă picat din paginile unui roman. Un domn al vremurilor de altădată, în înfățișare, în comportament, în modul de adresare. Deși nu foarte bătrân, undeva la 65 de ani, domnul Sternberg era îmbătrânit. Poate chiar activitatea de laborator îl îmbătrânise prematur. CV-ul său (pe care l-am studiat recent într-un buletin informativ al Societății de Chimie) cuprinde numeroase realizări științifice și didactice, unele având caracter de noutate absolută la vremea aceea. Dar eu nu despre asta am de gând să vorbesc.

El însuși ne spusese la un curs, când venise vorba de legile gazelor, că îl cunoscuse pe autorul relației pe care tocmai ne-o scrisese pe tablă și care purta numele Mayer. Apoi a adăugat zâmbind: „Mayer era o doamnă”, pentru a se evita confuzia cu mai celebrul Robert Mayer. Era vorba, de fapt, de Maria Gopper Mayer, deținătoarea premiului Nobel pentru fizică, în 1963. Și acest profesor-cercetător, autor de manuale, deținător al premiului de stat, care se învârtea prin medii de Nobel, când trecea pe lângă studentele ce ștergeau vreo bordură cu blugii în curtea facultății, la o țigară, le saluta (întotdeauna el mai întâi) după moda de odinioară, scoțându-și pălăria și cu o ușoară înclinare a capului. Ne plesnea obrazul de rușine, de altfel singurul moment în care aveam sentimentul acesta. Numai Solomon Sternberg reușea să scoată rușinea din noi. Îl alintam, între noi, Soly, așa cum făceam cu toți profesorii, mai ales cu aceia care ne erau dragi.

Funcționa în modul slow motion. Mi se părea că aș fi avut timp să dau trei ture de stadion până reușea să-și scoată paltonul, la intrarea în clasă, sau să și-l pună, la plecare. Un coleg s-a oferit să-l ajute o dată, dar a refuzat politicos.

Deși îmi plăcea materia predată, deși eram activă la seminariile asistentului Brânzoi, la examenul din sesiunea de iarnă, am făcut-o lată. Examenul era oral, cum erau majoritatea pe atunci (care era scris, avea și partea a doua, cu susținere orală). Profesorul întârziase la examen mai bine de o oră. Cum stăteam noi așteptându-l, priveam la colegele mele care răsfoiau de zor caietele. Eu nu aveam acest obicei și, de regulă, intram printre primii la examinare. Dar atunci, influențată, m-a apucat vinovăția, că stau și studiez cadrul ferestrei, în loc să repet. Și am deschis și eu caietul, apucându-mă să-l răsfoiesc. O prostie pe care n-am mai repetat-o niciodată. La examen, te duci cu ce ai învățat, nu mai îngrași porcul în ajun. Eu am încercat și am făcut o varză totală. Primul subiect, oarecum logic, l-am făcut bine, dar al doilea, care însemna numai să înșir niște formule ca atare (n-am priceput niciodată de ce trebuia reținute mecanic), l-am amețit de tot. Formulele mele arătau ca ițele încurcate ale războiului de țesut.

Bietul Brânzoi, asistentul,  încercase să mă salveze de la dezastru, la examenul cu exigentul profesor Sternberg. Îi tot repeta că sunt o studentă bună, că la seminarii am numai 10, dar Soly, agasat de insistențele acestuia, i-a arătat tabla, cu gesturi concludente și a întărit cu vorbe: „Dar nu vedeți ce a scris? Mă mir că n-a căzut tabla aia jos. Se vede treaba că-i o tablă solidă.” – a mai adăugat cu un surâs șugubăț, caligrafiind în carnetul meu un 4 de toată frumusețea, păstrându-și zâmbetul pe chip. M-am enervat atunci atât de tare pe mine, încât aceea a fost ultima mea restanță până la sfârșitul celor cinci ani. Culmea e că mi se păruse examenul cel mai ușor din sesiunea aceea, pe care eram convinsă că-l iau. Dar „socoteala de-acasă...”

Soly a murit la vreo lună după revoluție, nici nu apucase măcar să se bucure și el de libertate, ori de libertatea aceea închipuită. Mi-a părut rău. Ulterior, hălăduind prin Facultatea din Polizu, alergând între cursuri și laboratoare, o vreme mă așteptam să-i văd pașii apropiindu-se, să-l văd cu servieta într-o mână, cu cealaltă scoțându-și pălăria și înclinând ușor capul. Eu mă înclin acum amintirii sale.

Slobozia, 05 ianuarie 2025

Saloanele Liviu Rebreanu 2024

 

„Casa din vis” la Clubul Seniorilor din Slobozia

 Eveniment cultural de interes național pentru promovarea artei și culturii  organizat sub egida UARF

 

Am revenit astăzi cu film la Clubul Seniorilor „Răsărit în apus” unde mai fusesem în 9 februarie, anul acesta, când prezentasem filmul documentar „Carol I – un destin pentru România”, regizat de regretatul Sergiu Nicolaescu. Atunci, câteva persoane, nu puține, își exprimaseră încântarea și totodată dorința ca astfel de momente să se repete. Cu unii dintre ei mă mai întâlneam în diverse locuri și primeam întrebarea: „La noi, când mai veniți?” Astăzi a fost ziua.

Împreună cu managerul Bibliotecii Județene Ialomița, doamna Elena Balog, sub egida și cu sprijinul Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România – UARF – am prezentat filmul „Casa din vis”, realizat de regizorul Ioan Cărmăzan (președintele UARF), după nuvela „Ningea în Bărăgan” de Fănuș Neagu. La sugestia domnului Cărmăzan, am făcut și o rememorare a vieții și mai ales operei scriitorului Fănuș Neagu, concretizată într-o prezentare power point de 4 minute. Le-am spus celor prezenți ceea ce domnul regizor mi-a zis o dată (confirmând și presupunerea mea), că filmele cele mai reușite și care rămân pentru multă vreme sunt cele realizate după opere literare.

Este și cazul filmului domniei sale – „Casa din vis” – pe care îl văzusem într-un cinematograf din București chiar în anul lansării: 1992. Reținusem că mi-a plăcut și mai păstram în memorie câteva imagini și o senzație apăsătoare, aspră, cu gust de pelin, cum se întâmplă să fie și viața uneori. Azi, după 32 de ani,  l-am revăzut și am avut aceeași încântare de a urmări un film de artă, în ciuda realismului său tragic. Spre bucuria mea, filmul i-a impresionat și pe cei prezenți, atât prin subiectul său, prin modul de transpunere cinematografic, cât și prin distribuția magistrală.

După vizionarea filmului, am organizat o tombolă la care am oferit cărți și reviste literare câștigătorilor. Ideea mi-a venit tot după ce primisem un feedback legat de cărțile pe care le lăsasem data trecută la Club, aflând că acei care le împrumutau erau rugați să le aducă repede înapoi, să poată fi citite și de alții. Știu că asta pare ruptă dintr-un alt film, dar este realitatea și e bine că este așa. Câtă vreme mai există iubitori de artă (fie ea literatură, cinematografie, muzică etc.), încă ne mai putem făuri case în vis. Dacă pentru copilul din film, casa din vis era construită din sticlă, prin care pătrundea multă lumină, pentru alții dintre noi, casa din vis poate fi realizată din cărți ori din ecrane cinematografice, prin care pătrunde o altfel de lumină.

Mulțumiri tuturor pentru suport și prezență!

  Florentina Loredana Dalian 

  Slobozia, 25 iunie 2024

 

 

Destăinuiri

 

Îți spun și eu ție, că n-am cui să spun, babele astea ar azvârli cu roșii stricate-n mine, dacă m-ar auzi. Lumea ne crede un fel de îngeri, de parcă noi n-am fi oameni, dar ce înșelare! Lumea mănăstirilor e plină cu de toate, inclusiv de diavoli în sutană. Vezi, și tu, ai grijă în cartea pe care-o scrii, să nu cumva să idealizezi! Ți-aș spune multe, dar sunt sub jurământ, atâta zic, să ții cumpăna dreaptă, lasă că pricepi tu! De mine pot să-ți zic, de alții, nu.

Privește în zare, înspre colina pe care de-abia începuse să i se întrezărească visul, să dureze o biserică, una adevărată, nu doar paraclis cum avea, o clădire impozantă aflată la capătul drumului crucii. Îmi explicase cum vrea să facă, cele nouă opriri ale Mântuitorului marcate de câte un mic monument. Visul era mare, dar banii, puțini. Îl sprijinea încrederea și credința în bunul Dumnezeu. „Or să apară și fondurile! Atâta că trebuie răbdare, dar eu virtutea asta n-am prea avut-o, deși mă străduiesc să mi-o cultiv.”

Tace iar și, cum tăceam și eu, deodată începe ca la spovedanie. Eu mă minunam cum de-și pune sufletul pe tavă în fața unei necunoscute, ne vedeam a doua oară, bașca nici sub jurământ nu eram. Probabil simțise, intuise sau doar risca.

          Singurul mare regret pe care-l am e că n-am avut și eu un copil. Ce te holbezi? Ți-am spus că sunt om. Ba încă, am fost și bărbat cândva, călugăria a venit mai târziu. Terminasem Facultatea de Mecanică și-n perioada aia am avut o iubită. Rămăsese gravidă, dar nu mi-a spus, a dat copilul afară fără să mă întrebe. Normal că i-aș fi zis să-l păstreze! Acum stau și mă socotesc în fiecare toamnă câți ani ar fi avut. Nici nu știu dacă era băiat sau fată, dar ce conta? După zeci de ani, mi-a apărut la Icoana Maicii Domnului, colo, rugându-se. Am crezut că mi s-a năzărit, dar nu era o nălucă, era chiar ea, în carne și oase. Ce-am simțit? Păi tu ce crezi? Păcătoasa asta de inimă iartă, dar nu uită. Am simțit o căldură și-un frig, o bucurie și-o jale, am tresărit cum tresari când te trezești dintr-un coșmar și am zâmbit cum zâmbești când te lași mângâiat de-un vis frumos. Prea vrei să le știi pe toate! Pune-ți imaginația la contribuție, că de-aia ești scriitoare! Cât despre ea – m-a salutat cu „Săru-mâna, părinte!” – ce aiurea suna! - și și-a văzut de drum. A plecat cum plecasem eu atunci, după ce mi-a zis de copil. N-am avut alt motiv de despărțire, o iubeam, dar atunci m-am simțit trădat. Dacă-mi pare rău? Ți-am zis: nu-mi pare rău decât de un lucru, că n-am avut copilul. Altfel, drumul meu a fost pesemne cel care trebuia să fie.

Am făcut Teologia, m-am călugărit, după ce am fost hirotonit am făcut și Psihologia, că duhovnicia-i treabă grea, voiam să pot înțelege motivațiile oamenilor. Să-i ascult, să-l iau pe fiecare cu individualitatea lui, să încerc să înțeleg cât mai mult, nu să-i bag în scheme făcute de alții, să-i judec după canoane. Omul e o ființă atât de fragilă și de imprevizibilă. Și dacă nu încerci să-i aprofundezi starea, cum ai putea să vezi chipul lui Dumnezeu chiar și în cel mai nenorocit păcătos? Cum să-l ajuți, cum să-l ridici?

Tace din nou și mângâie liota de câini și pisici care i se adunaseră în jur. Mi-i prezintă pe toți, după nume. „Ăsta-i cam golan, a fost azi noapte după gagici. Mă pârlitule, barem ai avut și tu vreun succes, sau te-ai jigărit degeaba și te-au tăvălit alți câini de nu te mai recunosc?” Râde. Când râde, seamănă cu Moș Crăciun, i se zguduie burta. Apoi devine iar serios.

Și dacă tot am avut eu regretul ăsta, mi-a cășunat că aș putea să iau de suflet vreunul. Am încercat cu vreo trei, dar nu s-a lipit niciunul. Am făcut tot ce am putut pentru ei. Pe Robert îl știi. El a zbughit-o repede. Dar cel mai tare mi-a pus oful la inimă Liviu. L-am crescut chiar ca pe copilul meu, i-am cumpărat de toate din ce am avut și eu, l-am susținut să facă Teologia, să se însoare, iar el a făcut-o lată, a dat-o-n bară cu grație, după ce mă căznisem și să-l bag în rândul clerului. M-a făcut de râs, dar nu asta era problema, ce, parcă nu l-aș fi înțeles până la urmă? În loc să vină la mine ca la un tată, să plângem amândoi, să vedem ce-i de făcut, a preferat să dispară și dus a fost. Nici măcar un rând nu mi-a scris. Atâta i-am trimis vorbă prin alții, că îl aștept! L-aș mai aștepta și acum, dar, la un moment dat, s-a îndurat și mi-a transmis prin cineva că el nu se mai întoarce, a plecat nu știu pe unde și nu mai vrea să mă vadă. Ce-i făcusem? Să fi venit măcar să ne lămurim. Am zăcut atunci. Cu leșin, cu dureri, cu febră mare. Ăia mai aveau puțin și mă prohodeau, îmi țineau lumânarea, dar eu, când mă mai ridicam din patul în care zăceam, nu știam decât una și bună: „A venit?” Sau doar săltam capul și-i pronunțam numele. Îți dai seama ce situație? Ăia, la maslu: „Doamne miluieșteeee!” și eu „Liviuuuu!” .

Râde de se zguduie, de el, de comicul situației, râd și eu, râd și copacii din pădurea de-alături, dar plânsul e undeva ascuns, plutește în eter, laolaltă cu plânsul tuturor celor de ieri, de azi și de mâine.

Vezi, dacă omul nu vrea să vadă din capul locului? Poate că Dumnezeu îmi trimisese mesajul că eu nu trebuie să am copii, habar n-am de ce, dar sigur El știe, dar eu nu și nu, m-am încăpățânat și mi-am luat-o. Mi-am învățat lecția, nu-mi mai trebuie. Dar tu ce mai zici? Cum merge scrisul? Te-ai blocat? Lasă că te deblochezi. Ai să vezi, cum ajungi acasă, o să poți scrie. Ai încredere în ce-ți spun!

Apoi, mă șochează deodată: Știi ce frumoasă-i călugăria?! Nu ți-ar plăcea? Când mă zbârlesc de parc-am înghițit un ciulin, râde iar și mă liniștește: Hai c-am glumit. Nu-i de tine. Du-te, fată, nu mai sta de vorbă cu obosiți ca mine! Fugi în lume, ai treabă, trăiește-ți viața, gustă-i și dulcele și amarul, dar ai grijă la măsură! De-abia aștept să-mi aduci cartea, vezi să n-o transformi în ceva comercial, de fapt nu, nu faci tu d-astea. Pot să te sfătuiesc într-o privință, legat de final? Pune finalul într-o lacrimă. O lacrimă, atât. Și lasă-l pe fiecare s-o interpreteze cum vrea! O lacrimă poate să curgă în mii de feluri, să răsară din mii de motive. O lacrimă grea cât o durere de-o viață...

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 27 iulie 2023

Din volumul în lucru „Frumusețe străină”

 Ilustrație de Marian Avramescu

ROMÂNIA FĂRĂ TATIANA

 

(ESEU de Sherzod Artikov)

 

Când, împreună cu prietenii mei apropiați, Dan Blebea și Florentina Dalian, în Renault-ul lui Dan, am mers să vizităm Transilvania, tărâmul legendarului conte Dracula, un ținut străvechi și fermecător, cu aspect misterios și istorie bogată, dorul după cățelușul prietenului meu, drăgălașul Bobiță care mi-a amintit cumva de Kashtanka lui Cehov prima dată când l-am văzut, îmi zdrobea inima, iar setea provocată de căldura toamnei românești, asemănătoare cu a noastră, în prima lună de vară, începuse deja să-mi irite gâtul. La fiecare zece-cincisprezece minute, îmi udam gâtul cu una dintre apele minerale oferite de generosul Dan și îmi lingeam buzele, gândind încă o dată că viața este o binecuvântare supremă, iar eu mă bucuram de ea. Nu încetam să-i spun prietenului meu: „Cățelul tău mă place.” El zâmbea ușor, cu calmul firii și vârstei lui luminate, învârtea de volanul mașinii, își îndrepta ochelarii negri pe nas și privea cu calm geolocația de pe ecranul telefonului din fața sa.

O altă prietenă a mea, Florentina, care călătorește pe locul din spatele meu, pe care o numesc cu afecțiune „mama mea română”, iar asta îi place și ei, uneori se adreseză cuiva în românește, la telefon, alteori îmi împărtășește informațiile necesare, fără a-și lua ochii de la fascinantul peisaj, despre maiestuoasa pădure a Argeșului, care ne înconjoară din ce în ce mai mult, despre care, până acum citisem numai în cărți, ca și despre pădurile Transilvaniei. Uneori, se așternea o lungă tăcere, toți eram tăcuți, iar în interiorul mașinii se auzea numai sunetul motorului mașinii, care rula la viteză moderată. Întrucât nu eram obișnuit cu asemenea tăceri, mi-am luat ochii de la drum și mi-am angajat, pe rând, ambii interlocutori, încercând să le vorbesc despre orice îmi trecea prin minte. Uneori îl distrăgeam pe Dan de la drum, întrebându-l despre orașul românesc cu acea varietate mare de struguri care îmi plăcuseră la masa lui, alteori mă întorceam către Florentina, întrebând-o rețeta mămăligii lor naționale sau despre literatura română modernă.

La un moment dat, un cântec frumos a început în CD-playerul mașinii. M-am gândit că e românesc. Cânta o femeie cu voce magică, un suflet viu pe care îl ascultam în absență, împărtășindu-și durerea cu toți.

„Tatiana Stepa cântă” – a spus Florentina, apropiindu-se de locul meu. „Cântecul se numește Copaci fără pădure.” După răspunsul ei, m-am uitat involuntar la copacii din jur care, deși era sfârșit de septembrie, nu își pierduseră încă verdeața, la măreția pădurii, unde începuse granița nesfârșită.

„Urs, urs!” – zise Dan, încetinind „Reno”-ul, trăgând pe marginea drumului și arătând spre partea cealaltă.

Mașinile din fața și din spatele nostru au oprit, iar pasagerii tuturor priveau la ursul mare de pe partea opusă a drumului. La marginea drumului însorit, ursul și-a deschis gura, și-a arătat dinții mari, lovind aerul cu labele uriașe, în joacă, ținându-și ochii fixați pe mașini și pe curioșii din interiorul acestora.

Și chiar, cu una din lăbuțe ridicate, părea să îi salute pe privitori. Toți trei ne-am amuzat de asta. „Ursul ăsta se crede star de Hollywood” – am zis râzând către Dan.

Sincer, până acum am văzut urs viu doar la grădina zoologică. A fost pentru prima dată când am întâlnit un urs în natură, în mediul său. După ce am stat câteva minute cu ursul, gândul mi s-a întors la același cântec, pe când ne continuam drumul. Cântecul nu se oprise. Durerile Tatianei, absorbite în cântec, mi-au pătruns tot mai mult în adâncul inimii. „Copaci cu pădure” am spus când am ieșit din tunel și am ajuns la barajul Lacului Vidraru, referindu-mă la copacii din jur, făcând un joc de cuvinte. Florentina a râs, iar Dan a zâmbit, după ea: „Ai dreptate.”

Pe pod, Dan a oprit. Cei trei mușchetari (cum ne-am numit eu, în glumă) au coborât. Am decis să ne odihnim puțin aici, să mâncăm în una dintre bucătăriile artificiale aliniate la capătul podului. Dan a adus niște știuleți de porumb copt, învelit în hârtie. Mie mi-a dat doi. M-am uitat la Lacul Vidraru timp de zece sau cincisprezece minute, cât mi-am mestecat porumbul. Îndrăgostindu-mă de măreția acestuia, mi-am atins fața rece ca gheața, acoperită de o ceață. Inima îmi bătea cu putere, întrucât vedeam pentru prima dată un lac atât de mare, fascinația mea pentru acesta crescând în fiecare secundă, foamea de frumusețe din inima mea era insațiabilă, indiferent cât de mult aș fi privit lacul, focul din priviri îmi ardea tot mai mult, mă simțeam de parcă nimerisem în Rai.

 Dar chiar și aici, cântecul Tatianei nu-mi dispărea din urechi. Pe când ne continuam drumul, aș fi pus melodia la CD iar și iar, de fiecare dată dorindu-mi să nu se termine, iar atunci când se termina l-aș fi pus imediat din nou. Dan și Florentina nu se împotriveau. Nu acordau atenție capriciilor mele, așa cum părinții suportă capriciile unui copil, dimpotrivă, amândoi erau fericiți că o descoperisem pe Tatiana.

„Spune-mi despre Tatiana Stepa!” – i-am zis Florentinei, în timp ce deschideam geamul mașinii, să simt respirația pădurii verzi.

Ea mi-a spus tot ce știa despre solista folk contemporană a României.

„Este moartă?” – am întrebat, simțindu-mă ciudat când am auzit de plecarea ei.

„Da” – zise Florentina, scuturându-și capul cu tristețe. „A murit de cancer, în 2009”.

Păreau să lipsească informații, sau motivul pentru care am devenit interesat de Tatiana lipsea. N-am fost mulțumit de ce am aflat, așa că am început imediat să o caut pe Tatiana Stepa pe Internet. Am aflat că se născuse în 1963 (aici, m-am gândit că era de aceeași vârstă cu mama mea), cântecele ei au devenit cunoscute în România de la o vârstă tânără, a creat în special muzică folk și a murit de cancer într-un spital militar în 2009. Pe Wikipedia scria că mormântul ei se află la Cimitirul Bellu.

             Îmi închid telefonul, aproape într-o stare de blocare și mai întâi șoptesc: „București”, „Spitalul Militar”, cu buze tremurânde. În ziua în care am mers la București, trecusem pe lângă magnificul Spital Militar, un exemplu de arhitectură de nedescris. La momentul acela, îl privisem uimit, admirându-i arhitectura. Acum, aș fi dorit să mă întorc acolo, să trec de ușă, pentru a căuta camera în care a murit Tatiana, să simt pereții, să mă întind pe patul pe care a stat întinsă, chiar să caut doctorul care a tratat-o și asistenta care a avut grijă de ea, să-i întreb despre ultimele zile ale solistei care mi-a cucerit inima. În câteva minute, eram într-o asemenea stare de extaz, încât n-am mai știut ce făceam sau ce gândeam. De parcă mi s-ar fi oprit inima și creierul, doar Tatiana și lucrurile legate de ea mi se învârteau în minte. 

„A fost înmormântată la Bellu, Florentina!”, am zis cu inima frântă.

„Așa e”, răspunse ea, cu voce stinsă. „Îmi pare rău că nu ți-am spus de Tatiana în ziua aceea.”

„Am găsit mormântul lui Eminescu, l-am fi putut găsi și pe al ei”, am continuat, regretând tot mai mult.

„Ai vizitat mormântul socrului ei, poetul Adrian Păunescu”, a încercat Florentina să mă consoleze. „Tatiana a compus în special pe versurile acestuia, chiar el este autorul poeziei Copaci fără pădure.”

          De fapt, am putut vizita mormintele multor poeți și scriitori români, inclusiv al unuia dintre poeții mei favoriți, Mihai Eminescu, al cărui mormânt l-am căutat special în Bellu, am înghețat ca o statuie și m-am rugat pentru ei. Printre acestea, se aflau mormitele lui Ion Luca Caragiale, Marin Preda, Alexandru Macedonski, Adrian Păunescu. Am rătăcit prin Bellu, care se află pe o mare întindere. Deci, mormântul Tatianei era în fața mea, dar neștiind-o, am ingnorat-o, am trecut indiferent.

          Acest gând m-a chinuit. Tatiana a intrat puternic în inima mea, cu melodia ei dureroasă, timp de câteva ore, iar de atunci și-a ocupat un loc sigur, iar acum vreau să cunosc absolut orice despre ea, neîncetând să-i întreb pe Dan și Florentina. „Ce fel de persoană era Tatiana pe când trăia?” „A creat în special folk?” „De ce a făcut cancer?” Nu i-aș fi slăbit nicio clipă cu întrebări ca acestea, iar dacă n-aș fi avut informație suficientă, aș fi devenit nervos și mi-ar fi explodat furia.

          Tatiana era de aceeași vârstă cu mama. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit șaizeci de ani zilele acestea, la fel ca mama. E interesant că am început să o iubesc așa cum îmi iubeam propria mamă. Deși CD-ul își continua cântecul, urechile mele nu l-au mai putut auzi. Deoarece ea începuse deja să cânte în inima mea, și chiar dacă vocea ei murea pe CD, nu va muri în inima mea ani de zile. Îi părea tot mai rău pentru copacii fără pădure și își înghițea durerea. Privind la copacii din jurul meu, care aveau pădure, aș fi strigat: „Îți pare rău pentru copacii fără pădure, dar ce spui de moartea prematură a Tatianei, care a cântat despre ei?” De parcă i-aș fi întrebat pe Dan, Florentina și acești copaci despre cum era tot pământul românesc rămas fără Tatiana, cum era atunci când era în viață. Aș fi vrut să îmi vorbească mai ales copacii care sunt înalți cât cerul, tăcerea copacilor mă rănea o dată, destinul Tatianei mă durea de două ori.

           Pe de altă parte, adăugarea Tatianei în rând cu Edith Piaf, Lara Fabian și Yasmin Levy, care mi-au făcut inima bucăți cu melodiile lor de fiecare dată, îmi arătau acum că durerea și suferința umană create de aceste reprezentante ale sexului frumos vor crește și vor deveni prea intense, încât mintea îmi amintea că era puțin probabil ca inima mea sensibilă să le poată suporta, că era imposibil să trăiești așa, adică să mori de un milion de ori.

          Chiar și atunci când „Renault”-ul a virat spre Voineasa, un oraș stațiune situat pe pantele pădurii argeșene, încă nu scăpasem de aceste sentimente ca de plumb, în cuvintele lui Somerset Maugham: „un vârtej de dureri și pasiuni omenești”. Voineasa este o localitate mică și liniștită, cu multe lumini stradale care amintesc de filmul lui Chaplin „Lights of the big city” (Luminile marelui oraș). Întrucât era noapte și ploua puternic când am ajuns, nu am putut vedea nimic pe stradă, nicio ființă nu se afla în fața ochilor noștri, aparent locuitorii dormeau profund. De asemenea, nu am putut acorda atenție orașului din pricina epuizării. În situația în care mă aflam, nu am putut decât să remarc faptul că, deși casele formau un ansamblu ciudat, mi-au adus aminte de colibe de basm a căror arhitectură vorbește de trecut. Chiar și atunci când mașina noastră s-a oprit în fața uneia dintre pensiuni în care urma să dormim (Dan făcuse rezervare anterior), în mintea mea se învârteau doar memoria Tatianei, soarta ei amară, oda poetului Păunescu dedicată copacilor ce nu aveau pădure, iar în cele din urmă, acel cântec mă omorâse într-o zi, uluitor. Fredonam melodia, involuntar. Cele trei cuvinte „Copaci fără pădure” erau singurele cuvinte ale versurilor aflate în memoria mea (Nu am reținut versurile în întregime). De cele mai multe ori, urmam tonul. Cum spuneam, afară ploua cu spume. În camera mică rezervată pentru mine, stăteam pe canapea și îmi încălzeam ochii dornici cu picăturile de ploaie care foșneau pe fereastră, cu prospețimea Voineasei peste care se întindea cortina întunecată a nopții, sclipind cu ajutorul nenumăratelor lumini, cu liniștea pădurii misterioase care acoperea împrejurimile și era colorată de cer. Mi-am simțit corpul cedând, din pricina unei zile grele (merseserăm cu mașina aproape 160 de kilometri) și o altă durere în inima mea fusese adăugată.

          Tatiana zăcea singură în cimitirul Bellu, în pământul rece și uscat, într-un coșciug aproape putrezit, iar eu stăteam întins pe o parte, pe canapea. Acum, ea nu mai cântă, nu mai vorbește, nu mai vede, nu miroase, nu râde, nu plânge. În afara scheletului ei, nu mai era în sicriu nicio urmă a ochilor ei blânzi ca de gazelă, a buzelor albe, subțiri, a părului blond, a mâinilor lungi și subțiri care învățaseră să țină chitara. Mintea mea nu putea să priceapă asta. Când ascultam sau îmi imaginam cântecul „Copaci fără pădure” în Voineasa, era ca și cum Tatiana stătea în fața mea, vorbind cu mine, în timp ce bea cappuccino. Cu cât mă uitam la pădure, cu atât îi invidiam mai mult pe copaci. Pe undeva, soarta copacilor fără pădure mă întrista (probabil Tatiana cântase despre copaci în Brașov, Sighișoara, Sinaia sau în alte orașe din România fără pădure, zăcând în pustiu și probabil, la vremea cuvenită ei s-au uscat și au devenit fără rost, exceptând lemnul de foc.)         

          În cele din urmă, aproape de zori, am adormit. Pe când închideam ochii, m-am gândit la ce spusese bunica odată. Obișnuia să spună că „adesea întâlnim oameni târziu sau care nu mai trăiesc, pe care-i căutăm o viață, cu care am vrea să vorbim ore în șir și pe care îi iubim.” Din păcate, am avut aceeași soartă și era târziu pentru Tatiana. 

 

2024, ianuarie

Sherzod Artikov

Traducere din engleză în română de Florentina Loredana Dalian

Traducere din uzbecă în engleză de Maftuna Abdurasulova