Eu, servitoarea (4)

Eu, servitoarea (3)

Orlando 

Pe lângă Teatrul nostru, se aciuase, la un moment dat, un tânăr straniu. Pe de o parte, foarte speriat în relaţiile cu oamenii, părea a fi retardat; pe de alta, avea abilităţi la care mulţi dintre noi nici nu visează. De exemplu, putea să efectueze mental calcule imposibile, dând rezultatul aproape instantaneu la înmulţiri, împărţiri, ridicări la pătrat ale unor numere interminabile. Îţi lua mai mult să-l verifici cu calculatorul decât îi trebuia lui să calculeze. Compunea muzică astrală – aşa îi spunea el, scria poezii în engleză. Dar adeseori nu putea rosti o frază scurtă despre sine sau despre o situaţie. Nu interacţiona cu oamenii, decât prea rar şi numai dacă nu avea de ales. Doar de mine s-a lipit, din nu ştiu ce motiv. Poate a simţit că îmi era milă de el atunci când ceilalţi îl fluierau sau îl batjocoreau în timp ce, de nevoie, trecea printre ei. Fugea, se ascundea ca un animal hăituit. Altfel, presta orice muncă fizică la care era pus: cărat decorul, lustruit pantofii actorilor, târât genţile actriţelor. Directorul l-a luat din milă, dar mai ales pentru că i-a fost jenă să-l refuze pe tatăl său, un vechi prieten, compozitor, care, cu toată suferinţa de a-l vedea aruncat într-o lume care nu este a lui, s-a gândit că tot e mai bine decât ţinut acasă sub un clopot de stică, mai ales că deja era trecut de vârsta de 25 de ani. Nimeni nu ştia ce-i cu el, de ce s-a născut aşa sau dacă avea o inadaptabilitate dobândită. Parcă i-ar fi fost frică de viaţă.

Îl chema Orlando. De fapt, nimeni nu ştia cum îl cheamă. Numele acesta şi l-a ales el. De parcă schimbarea identităţii l-ar fi ajutat să-şi schimbe destinul. Din tot Teatrul, nu vorbea decât cu mine. Celorlalţi le zâmbea, apoi fugea de ei, iar directorului îi săruta mâna. Prima dată, şocat de gestul lui, directorul şi-a retras mâna, cu un gest cam brutal, un soi de zmucitură. Mi se pare c-a şi bombănit: „Stai, măi băiete, că nu sunt popă!” Cine ştie ce taifun a provocat asta în Orlando! Trei zile a stat ascuns într-o ladă de recuzită. A fost găsit cu câinele poliţist, dar n-a vrut să iasă de acolo. Pe mine mă primea să-i duc mâncare şi apă. Dar nici cu mine nu mai vorbea. L-am păcălit să iasă, spunându-i că mă doare mijlocul şi am nevoie de cineva să mă înlocuiască. De atunci, directorul îl lăsa să-i sărute mâna.

La mine a venit prima dată când eram într-o stare rea. Primisem o muştruluială pe nedrept, stăteam în genunchi frecând la scenă şi îmi vărsam lacrimile în lighean. Orlando s-a apropiat – nu ştiu de unde apăruse, mereu apărea de undeva – mi-a luat cârpa din mâini şi a început să spele podeaua în locul meu. Zisese doar atât: „Fac eu.” Hotărârea lui şi felul decis în care mi-a transmis-o şi care nu admitea replică, m-au determinat să-l privesc cu alţi ochi. Uneori mă întrebam dacă nu cumva mimează. Dar nu mima. Şi totuşi, am avut impresia, nu doar o dată, că în el erau doi Orlando: unul care se teme până şi să respire, altul – în stare să dărâme Teatrul peste noi. Nu voia să îmi spună Lina, avea mania aceasta a schimbării numelor. Îmi zisese Stela.

-         Stela... de unde până unde?

Doar ridicase din umeri. A doua zi, mi-a adus o pictură făcută de el, pe o foaie mare de bloc pentru desen. Era un cer de noapte cu multe stele mici şi una mare în mijloc. Prima dată, am crezut că-i soarele şi l-am întrebat:

-         Cum aşa? Soare şi stele deodată pe cer?

Mi-a răspuns enervat:

-         N-ai înţeles! Aia e tot stea.

-         Şi de ce e atât de mare în comparaţie cu celelalte?

Mi-a trântit, roşu la faţă:

-         Tot n-ai înţeles!

Apoi a fugit. Am uitat de stelele lui. După vreo săptămână, în timp ce mă ajuta la şters geamuri, a rostit din senin:

-         Aceea eşti tu!

Eu, cu mintea la ale mele, am întrebat absentă:

-         Aceea care?

-         Steaua. Steaua mare.

Aha!

-         Şi cele mici?

-         Acelea sunt stelele. Tu eşti Stela.

-         Cine sunt stelele?

Înţelesesem, în sfârşit că, prin desenul lui, voise să transmită ceva, ceva ce îi era mult mai greu a spune în vorbe.

-         Stelele sunt... stele de teatru. Actriţele.

Aferim! Va să zică, asta încerca să-mi transmită: că, pentru el, eu sunt mult mai importantă decât doamnele artiste, femeile acelea frumoase, cochete şi parfumate. Pe cerul lui, cel mai tare strălucea Stela. Slavă Domnului, că exista cineva pe lumea asta, a cărei lume se învârtea în jurul meu! L-am privit cu duioşie şi l-am mângâiat ca pe un copil. Aşa îl şi tratam, ca pe un copil, deşi nu era. Dar, de cele mai multe ori, îţi era greu să crezi că ai în faţă un adult. De-atunci, îmi tot aducea diferite obiecte meşterite de el: un mic glob pământesc, un roboţel, figurine origami... totul făcut cu o minuţiozitate dusă la extrem. Astfel, am aflat şi ce întrebuinţare dădea puţinilor bani primiţi: îşi cumpăra materiale pentru a construi „bibelouri” sau jucării de care nimeni n-avea nevoie. Pe toate mi le dăruia mie, întinzându-mi-le simplu, printr-un gest firesc. Niciodată chipul lui nu era mai luminat decât în momentele acelea. Le luam şi-i mulţumeam. Dar, după un timp, devenise obositor. Ajunsese să-mi aducă şi câte două pe zi. Bănuiam că nu doarme nopţile pentru a avea timp să le construiască. Încercând să-i sugerez că ar cam fi cazul să se oprească, în special pentru că are nevoie de bani şi pentru alte trebuinţe, dar are nevoie şi de odihnă, am avut surpriza să asist la o ieşire neaşteptată: a mers în debaraua în care le ţineam pe nişte rafturi vechi, a luat tot ce-mi dăduse până atunci şi a început să fărâme, să taie, să rupă cu dinţii. Am asistat pasivă la marea distrugere, apoi, când n-a mai avut ce rupe, tăia, fărâmiţa, i-am întins mătura şi făraşul să adune. A privit prin mine şi, înainte de a-mi întoarce spatele, mi-a azvârlit pe un ton de reproş: „Stela a făcut!” Stela a făcut, Stela să strângă. Mai ales că, altminteri, ea e cea care şi-ar pierde serviciul. De-atunci, nu mi-a mai oferit nimic. Dar am aflat că el continua să meşterească. Cineva, impresionat de colecţia lui, voise, la un moment dat, să i-o cumpere. A dat din cap a negaţie, hotărât, întărind cu vreo două vorbe, contrar obiceiului: „Nu vând ce iubesc!” Cei aflaţi de faţă, în parte împinşi de curiozitate, în parte din plăcerea de a-l lua peste picior, îl întrebaseră ce iubeşte. „Ceea ce nu poate fi atins”, fusese răspunsul. „Şi ce nu poate fi atins?” „Cerul. Cerul şi Stela.” Cineva îl corectase: „Vrei să spui cerul şi stelele.” Ei nu ştiau cine-i Stela. Pe mine mă cunoşteau drept Lina, asta presupunând că aveau idee de numele meu.

         Acum, când s-a aşternut praful peste amintirea lui Orlando, căci au trecut nişte ani de atunci, pot spune cu mâna pe inimă că nimeni nu m-a iubit niciodată mai mult, mai adevărat, mai total, mai necondiţionat şi mai dureros de tragic. N-am ştiut niciodată dacă iubirea lui Orlando, băiatul pocit la chip, cu aparenţă de retardat mintal, dar cu profunzimi greu de pătruns de noi muritorii de rând, dacă iubirea lui – aşadar – a trecut vreodată în sinea lui dincolo de graniţa acelui gen de iubire pe care o poartă un câine celui care-l hrăneşte. Dacă sacrificiul pe care l-a făcut în final pentru mine poartă amprenta sacrificiului pe care l-ai face pentru o mamă, o soră, o prietenă, sau doar a bărbatului pentru femeia pe care o iubeşte, fie şi în ascuns. Dar sunt atât de sigură că nimeni niciodată nu m-a iubit mai mult, mai total şi mai dureros de tragic.

         Un recuziter care îi prinsese slăbiciunea pentru mine, obişnuia să-l tot şicaneze, făcând glume proaste pe seama lui. Odată, când îmi luasem două zile libere, iar Orlando umbla turbat prin toate ungherele Teatrului, negăsindu-mă, acesta, întrecându-se cu gluma, îi inventase o poveste cum că aş fi internată în spital, grav bolnavă şi am nevoie de transplant de inimă. Orlando n-a stat pe gânduri. Se ascunsese undeva, rămânând peste noapte, şi băuse din otrava pe care o foloseam uneori la deratizare. L-au găsit dimineaţa, întins pe scenă, cu mâna dreaptă la inimă. În stânga, ţinea un desen: o inimă, sub care scrisese cu litere de tipar: „Pentru Stela”. O inimă mare, la fel de nedrept de inutilă ca şi micile lui bijuterii.

Slobozia, 13 septembrie 2013

Eu, servitoarea (3)

Eu, servitoarea (2)

Mirandele 

Cabinetul ginecologic. Acolo e o lume. O lume în care, uneori, n-ai vrea să fii. Şi totuşi, o lume fascinantă. Desigur, dacă te poţi detaşa de lucrurile mai puţin plăcute. Acolo, se înfruntă viaţa şi moartea, convieţuind, de cele mai multe ori, în mod paşnic, fiecare pe drumul său, neatacându-şi reciproc „clienţii”. Uneori, se întâmplă şi lucruri hazlii. Cum a fost atunci când asistenta, după ce mi-a recoltat probă pentru test, holbându-se la „obiectul” expus de mine pe masă cu atâta graţie, a exclamat: „Vai, ce frumos!” Am crezut că am dat în halucinaţii, dar individa a continuat pe acelaşi ton exaltat, adresându-se doctoriţei: „Veniţi, doamna doctor, trebuie să vedeţi şi dumneavoastră neapărat!” Aceasta, o profesionistă desăvârşită, nu putea rata ocazia semnalată de asistentă; şi-a îndesat mai bine ochelarii pe nas şi a privit atent, minunându-se, la rândul său, ca la vreo operă de artă: „Da, într-adevăr, foarte frumos!” În momentul acela, am regretat că n-am şi vreo pereche de ochi pe la coadă, să mă pot bucura şi eu de capodopera care tocmai li se descoperise. Dându-şi seama că le priveam consternată, au izbucnit în râs şi mi-au explicat: „Ştim că pare ciudat. Odată, când am făcut o astfel de remarcă, o pacientă ne-a întrebat, toată o indignare: „Dar ce vedeţi, doamnelor, atât de frumos la o p...?” Ceea ce noi numim frumos, explică doctoriţa academic, are, de fapt, o cu totul altă conotaţie în limbaj medical, decât cea din sfera esteticului. Frumosul, la noi, înseamnă, de fapt, normalitate, curăţenie, sănătate.” Mă mai liniştisem, chit că mă simţeam expusă ca la Luvru. Singura dorinţă arzătoare pe care o aveam în momentul acela era să-mi pot aduna picioarele mai repede. Şi speram din tot sufletul să nu le vină ideea să cheme tot corpul medical în „pelerinaj” pe la chestia în cauză. Scăpasem ieftin, doar cu două vizionări.

Astăzi, m-am dus după rezultate. În antecameră, pacientele, în număr mare, erau furate de explicaţiile a două dintre ele. Erau ţigănci, tinere, dar nu foarte, frumuşele, curăţele şi cu bun simţ. Vorbeau în şoaptă, să n-o deranjeze pe doamna doctor care avea nevoie de linişte dincolo de uşă. Le-am numit în sinea mea Mirande, nu Pirande, aşa cum se obişnuieşte, oarecum peiorativ, căci mi-au câştigat respectul mai ales pentru motivul pentru care se aflau acolo. Deşi mame a cinci, respectiv trei copii, Miranda 1 – patru fete şi un băiat, Miranda 2 – trei fete, veniseră la control, cu speranţa că sunt însărcinate. Două tinere, mai încolo, stăteau bosumflate pentru că testul de sarcină le ieşise pozitiv, iar acum veniseră pentru confirmare şi pentru programarea avortului, deşi se aflau la primul copil. Comparând cele două situaţii, mi-am amintit un personaj celebru şi violonist care, la o emisiune televizată, a pus întrebarea: „V-aţi gândit cum o să arate România peste 20 de ani? Că, în timp ce noi facem câte zece, voi abia dacă mai faceţi unul.” Da, probabil că peste 20 de ani România va arăta puţin mai... tuciurie.

În special Miranda 2 era disperată, că era musai să fie însărcinată şi musai cu băiat. Ne explică: „La noi, oricâte fete ai avea, dacă nu ai băiat, nu eşti bună de nimic. Te râde lumea, bărbatul te bate şi toţi zic că, dacă nu-l faci, atunci trebuie măcar să-l înfiezi. Şi eu nu vreau să înfiez, vreau să fie al meu, făcut de mine. Toţi vorbesc, şi eu sufăr.” A ieşit foarte supărată din cabinet, că doctoriţa îi spusese nu doar că nu este însărcinată, ci şi că are o problemă medicală, ceva pe la „trompete”, care o împiedică să mai rămână. I-a spus că s-ar putea rezolva cu o operaţie, dar riscurile sunt foarte, foarte mari. Miranda era dispusă să-şi asume orice risc. Celelalte paciente au încercat s-o încurajeze – „Lasă, dragă, să fii sănătoasă, să ţi-i creşti pe ceilalţi!” – dar ea nu şi nu. Se lansează într-o explicaţie cu umor, nu ştiu dacă voluntar sau nu: „Şi dacă mor, ce? Abia o să mă simt şi eu regină. La noi, când mori, îţi aşterne covor roşu, te-mbracă frumos, îţi aduce fanfară... Cât trăieşti, nu eşti bună decât de muncă şi de făcut copii. Pe când aşa...” Divagaţia i-a fost întreruptă de asistentă care, văzându-mă la uşă, a ieşit cu rezultatul analizei, arătându-mi-l. I-am spus că n-am ochelarii, să-mi citească ea. „O să-l citiţi acasă. Oricum, mai bine de atât nu se poate!” Mirandele, care auziseră, au ţinut să mă felicite: „Bravo ţie! Ai văzut ce-a zis asistenta? Că mai bine de aşa nu se poate. Asta înseamnă că eşti însărcinată cu băiat. Ori te pomeneşti că ai doi?” Răspund încurcată: „Nu, e vorba de testul Papanicolau.”

-         Păi vezi! – triumfă Miranda 2, sigură pe sine şi cu o urmă de invidie în glas. Am zis eu că-i băiat. Văd că i-ai dat şi nume: Nicolau.

Miranda 1 are o nelămurire pe care încearcă s-o elucideze, strigându-mi în timp ce prinsesem viteză:

-         Auzi, da’ de unde ştii c-are s-ajungă Papă? Ţi-a ghicit vreo soră de-a noastră?

Slobozia, 22 august 2013

Eu, servitoarea (2)

Ofelia

Eu, servitoarea (1)

Grea pacoste şi dragostea asta! Uneori mă întreb dacă nu ne-ar fi mai bine fără ea. Dar nu-mi vine să-mi dau răspunsul. Uite-aşa, nu-mi vine! Bunica zicea: „O femeie inteligentă se îndrăgosteşte cu capul.” N-am pomenit inepţie mai mare. N-am văzut până acum nicium om îndrăgostit, al cărui cap să aibă de-a face cu chestiunea în cauză. Dacă mintea s-ar amesteca în boala îndrăgostelii, cu siguranţă n-ar mai fi oameni „bolnavi”. Bunicii îi dădea mâna să vorbească. Ea nu fusese îndrăgostită niciodată. Când am întrebat-o dacă nici măcar de bunicul, a negat. Cu el de faţă. Zicea: „Dragă, să-ţi spun eu cum stă treaba asta! Aventura îndrăgostelii mele a fost cam aşa: am făcut ochii roată pe la toţi flăcăii de însurat din sat şi am hotărât că bunică-tu se potriveşte cel mai bine pretenţiilor mele. Gospodar, hotărât, nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab. De frumos, uită-te la el, şi-ai să-nţelegi că n-a fost niciodată. Dar cine are nevoie de frumuseţe? Dintre toate lucrurile trecătoare, asta se trece cel mai repede.”  „Bine, dar el?” „El a făcut, tot aşa, cum a crezut că este mai bine. Tata s-a dus şi i-a prezentat averea pe puncte, i-a făcut o listă cu avantaje şi dezavantaje şi, la final, a hotărât c-ar fi mai mult în avantaj. Au bătut palma şi asta a fost. Uite, şi ne înţelegem bine şi-acum după... am şi uitat să mai ţin socoteala anilor.” Pe bunica n-ar fi convins-o nimeni că n-a făcut alegerea cea mai bună. Bunicul părea să aibă altă părere, dar niciodată nu şi-o exprima. Tăcerea lui era un fel de a pecetlui cele spuse de bunica, aşa, fiindcă oricum nu mai conta. Şi nu părea deloc jenat că o târguise ca la piaţă, de vreme ce, oricum, pe ea n-o deranja târguiala. Când am aflat povestea lor, am înţeles de ce adeseori aveam impresia că sunt doi străini. Doi străini cu interese comune, care se străduiesc să ajungă la ţel. Cum ar fi doi străini într-o gară, care se urcă în acelaşi tren, pentru că altfel nu şi-ar atinge, nici unul, nici celălalt, ţinta. Îi găsesc, totuşi, o scuză bunicii pentru atitudinea ei. Avusese o soră mai mare care murise din dragoste. Aşa, pur şi simplu. Iubise mult un băiat, dar părinţii le-au interzis să se căsătorească. I-au despărţit brutal, pe ea au ţinut-o închisă în casă, până când... s-a stins văzând cu ochii. Zăcuse o vreme, s-au perindat doctori mari pe la capul ei, dar au ridicat, neputincioşi, din umeri. Din experienţa surorii, bunica pusese semnul egal între dragoste şi otravă letală. Până la urmă, poate-i mai bine ca ea, decât ca sărmana Ofelia.

Ofelia – nu acesta e numele ei, dar toată lumea îi spune astfel după rolul pe care l-a jucat în „Hamlet” la unul din marile teatre bucureştene, în peste o sută de reprezentaţii. Ofelia îşi spune ea însăşi astfel (precum Flaubert: „Madame Bovary c’est moi”), întrucât ea nu mai ştie să fie altcineva. S-a identificat prea mult cu rolul, ceea ce, până la un punct, e bine (că doar asta e menirea actorului). Dar orice actor reuşeşte să-şi lepede rolul, ca pe o haină, atunci când nu mai are nevoie de el, când trebuie să revină în el însuşi sau să se pregătească pentru un altul. Îşi iese din tristeţe, din bucurie, din boală, din moarte... Şi Ofelia şi-a ieşit din toate acestea, numai din una singură nu i-a reuşit: din dragostea pentru Hamlet. Şi zace bolnavă, într-un spital, toată lumea crede că de epuizare. Doar eu ştiu motivul, mie nu putea să mi-l ascundă. I-am fost şi menajeră şi cabinieră. Îi ştiu toate lacrimile vărsate prin batiste. „Imaginează-ţi – îmi spunea – ca să-mi pot face bine rolul, eu chiar a trebuit să mă îndrăgostesc. Sau poate mai întâi m-am îndrăgostit. Nu contează ordinea. Dar asta nu o dată, ci la fiecare reprezentaţie. Am făcut o şcoală bună de actorie, am învăţat pe brânci, mi-am sacrificat adeseori nopţile şi micile bucurii, ca să pot ajunge o bună actriţă, căci asta mi-am dorit. Am învăţat să mă prefac în toate, am jucat bine chiar şi în travesti. Doar în dragoste n-am învăţat să mă prefac, nici măcar pe scenă.” Nu există leac pentru boala asta. Crede că nu va mai reveni pe scenă. Se gândeşte că, dacă, totuşi, viaţa ei va reintra cât de cât în normal, nu va mai putea să joace. „Am să mă întreţin din reclame. Acolo, nu-ţi cere nimeni să te îndrăgosteşti de şamponul cu care pretinzi că ţi-ai spălat părul, ca să arate strălucitor. Nici de cafeaua pe care te prefaci că o savurezi.” Ofelia îmi aminteşte de sora bunicii mele şi mă tem, tare mă tem pentru ea. Sufletul ei a rămas agăţat printre ierburi, trupul aproape nu şi-l mai simte, are o paloare pe care nicio pudră şi niciun fard nu i-o poate lua. Nici nu râde, nici nu plânge, nici nu zâmbeşte, nici nu se-ncruntă; imobilitatea ei te face să crezi că n-a fost niciodată actriţă. Şi nu e nimic de făcut.

Azi m-am întâlnit cu Hamlet pe stradă. Era la braţ cu soţia, împreună cu cei doi copii ai lor. Era volubil şi pus pe distracţii. Când am salutat, m-a oprit să mă întrebe ce face Ofelia. Habar n-aveam ce-aş fi putut să-i spun. Nu face nici bine, nici rău. Pentru că, de fapt, nu face nimic. E şi vie, e şi moartă, suspendată între două lumi, fără să aparţină niciuneia. Cum poţi să descrii în două vorbe această stare? Ce face? Nu ştiu ce face. Şi totuşi ştiu. Şi totuşi... Oricum, el n-ar fi înţeles. A plecat, tras de mânecă de unul dintre plozi, nu înainte de a-mi spune să-i transmit salutările lui. Şi mai ce? Eu am rămas plantată în mijlocul străzii, de parcă prinsesem rădăcini. Viaţa se scrie diferit pentru fiecare dintre noi. Unii se pricep s-o-mblânzească, luând de la ea ce-i mai bun, alţii s-o fenteze cum pot, alţii... ard până la ultima suflare. Pe aceştia din urmă, ceilalţi îi cred ca şi pe ei, le transmit salutări şi îi întreabă ce fac. Fără să ştie că ei înşişi habar nu au ce fac, ori dacă mai pot face ceva. Reacţionăm şi interacţionăm cu grijă, astfel încât să nu ne lezăm „stratul” protector. Viaţa altora ne interesează atât cât să părem oameni de lume. O mână întinsă, uneori cu răceală şi ne-am făcut datoria. În rest, nu interesează pe nimeni... oare câţi hamleţi, câte ofelii vor fi dăruit tăcerii apelor...

Slobozia, 30 iulie 2013

Eu, servitoarea (1)

Fủr Elise

Mă cheamă Lina şi sunt servitoare din mamă-n fiică. Aşa mi s-a spus încă de copilă: „Tu eşti servitoare din mamă-n fiică, să-ţi intre bine asta in cap şi să-ţi iasă alţi gărgăuni!” Gărgăunii mei au fost să merg la şcoală, să învăţ şi să mă fac actriţă. Dar mama zicea că şcoala e pentru boieri, iar tata – că actriţele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie boieri niciodată, iar curve, şi dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înţelege că eu n-aveam ce să caut la şcoală şi nici actriţă nu-mi era îngăduit să mă fac. Când mai plângeam şi mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place să învăţ, mai ales să citesc romane, că nu vreau să rămân toată viaţa la coada vacii, mama se răstea la mine: „Atunci pune mâna pe coada măturii, dacă nu vrei să rămâi la coada vacii!” Coada măturii era aspiraţia supremă în familia noastră, către care putea să tindă o reprezentantă a sexului frumos (care numai frumos nu mai era, după o zi de muncă de rânit prin casele şi curţile altora). Aşa că, vrând-nevrând, m-am consolat cu statutul de servitoare, devenit, în zilele noastre, „menajeră” sau „doamna de serviciu” (vai de domnia şi de serviciul ei!). Dar asta nu m-a împiedicat să mă instruiesc, să citesc, să aflu. A trebuit numai să am grijă să nu las să se vadă asta, mai ales când aveam de-a face cu indivizi mai proşti decât mine, sau hai să le spunem mai puţin dotaţi intelectual, dar care, trecuţi prin şcoală şi ajunşi în funcţii măreţe, aveau tot soiul de pretenţii şi gărgăuni. În niciun caz nu puteam să m-arăt mai deşteaptă sau mai instruită decât dânşii. Ar fi însemnat să îmi pierd serviciul. Cu deştepţii o mai scoţi la capăt, dar cu proştii gomoşi – în niciun caz. Aşa că cele ce ştiu am preferat să le ţin pentru mine, prea rar mi s-a întâmplat să mă dau de gol şi atunci am avut grijă să dreg busuiocul la timp, încât oamenii să uite repede.

         Totuşi, Dumnezeu mi-a ajutat într-un anume fel. Dacă mi-a văzut dorinţa şi dragostea pentru cultură şi artă, m-a ajutat să intru, chiar şi numai pentru a duce tava, în lumea pe care mi-am dorit să o iau cu asalt şi pe care, până la urmă, am luat-o: cu mătura-n mână, cu tava şi pămătuful de praf. Cred că eu n-am ştiut cum să-I cer. Îi spusesem că vreau să trăiesc printre artişti, dar nu-i zisesem şi cum. Astfel, am tot făcut menajul prin case de artişti şi, în acelaşi timp, sunt femeie de serviciu la Casa de Cultură. Păi e puţin lucru? Am şi eu, astfel, ocazia, să văd spectacole, să asist la serate muzicale, la seri de literatură, cenacluri, lansări de carte, expoziţii şi ce alte evenimente se mai petrec într-o astfel de instituţie. Şi sunt chiar fericită cu asta, chiar dacă uneori îmi vine să le pun ălora tava-n cap. Îmi reprim imboldul, le zâmbesc frumos, îi servesc şi trec mai departe. E drept, o dată am reuşit, fără să fi încercat,  să-i plasez unuia tava-n poală. De fapt, numai cafeaua fierbinte.

         Acum îmi vine să râd, deşi atunci credeam c-am sfeclit-o. Servind eu la mese, cum fac de obicei, fără să mă fac simţită de nimeni, deranjând cât mai puţin (mama aşa mă învăţase – şi ea servitoare din mamă-n fiică: „O servitoare nu trebuie să-şi facă simţită prezenţa în niciun fel. Ei nu trebuie să i se simtă prezenţa, ci doar absenţa. Când nu e, când lucrurile nu sunt cum trebuie, atunci se vede că ea n-a fost pe-acolo), rămăsesem holbată şi trăgând cu urechea la conversaţia dintre doi scriitori. Unul în vârstă, trecut de 70 de ani, i se văita altuia de vreo 40, că ce vremuri au mai trăit ei cândva, pe-acolo, pe la Uniunea Scriitorilor. Ce viaţă, ce mai premii, ce poezii plătite ca să le publici la ziar. Ăsta tânăr părea să nu înghită prea uşor ce-i spunea confratele, aşa că i-o cam tăiase:

-         Ce vremuri, domnule? Vă plătea statul să-l pupaţi în fund pe nea Caisă şi partidul lui unic. Şi pentru asta, câştigaţi bani luaţi de la gura poporului amărât. Acum, n-aveţi măcar bunul simţ să vă retrageţi, să staţi în banca voastră şi să-i lăsaţi pe alţii să scrie! Ascultă: „Foaie verde ca molidul/ Dacă n-ar fi fost partidul/ N-am avea pe masă blidul”. Versuri extrase dintr-o antologie apărută în 1954. Să nu-mi spui că dumitale ţi s-au oferit bani şi avantaje pentru vreun „Luceafăr” şi nu tot pentru elucubraţii de genul acesta!

Nu ştiu ce-ar fi răspuns bietul ins încolţit, ori ce-a avut de gând să facă; şi dacă o fi avut vreun gând, ăla i-a zburat când eu, zguduită de râs la auzul „poeziei” cu blidul şi partidul (molidul era şi el, doar de figuraţie pe-acolo), i-am vărsat nostalgicului cafeaua fierbinte în poală, fix în locul în care pantalonii se umflă de obicei, cu sau fără motiv. După ce a răcnit ca o walkirie înjunghiată, a început să se înfoaie la mine. Eu, jumătate râs, jumătate plâns, am dat a-mi cere scuze, făcând, ca de obicei, pe proasta:

-         Vă rog să mă iertaţi, domnu’ scriitor! Am vrut să nu vă deranjez şi să vă servesc prin dreapta, cum se face, numai că am uitat că sunt stângace şi am făcut-o de oaie...

-         De oaie, zici?, s-a răstit ăla, după ce părea că-şi mai revenise. De oaie? Să-ţi spun eu, duduie, de ce-ai făcut-o! Ai făcut-o de c...oaie, nu de oaie, că p-alea mi le-ai opărit.

-         Vai, ce rău îmi pare! Dar cum e posibil să folosiţi cuvinte atât de obscene? Eu credeam că scriitori au testicole, nu...

-         Nu stă omenirea-n loc de ce credeai tu! Bagă bine la cap: scriitorii au coaie! Sau măcar au avut, pân-ai vărsat mata cafeaua pe ele. Şi dacă vrei să mai ştii, află că poeţii au şi p..., duduie! Sper că nu te-ai ruşinat prea tare.

-         Nu, domnule. Eu sunt fată de la ţară, mă ruşinez atunci când aud „penis”. Chestia aia de-aţi numit-o dumneavoastră e scrisă, la ţară, pe toate gardurile, şi la wc. Aşa că, vedeţi, sunt învăţată cu ea de mică, ... cu el, cuvântul, vreau să spun...

Şi chiar m-am înroşit la faza asta. Dar pe cine mai interesa? Scriitorul părea preocupat să-şi oblojească cele opărite, iar celuilalt, tânărului pare să-i fi plăcut faza la nebunie, întrucât mi-a strecurat un bacşiş de 10 lei. Zece lei de la un scriitor! Asta da surpriză! De obicei, nu văd nimic de la ei. Majoritatea sunt sărăcii şi, chiar dacă nu sunt, le place să pară. Fac pe boemii, pe neînţeleşii, pe inadaptaţii. Unora, le mai dau eu de tramvai, sau de-o pâine, când îi aud cum se vaită. Opăritul s-a ridicat ofuscat de la masă, după ce a ameninţat toată asistenţa – „Îmi bag p... în ea de poezie!” – apoi, după ce i-a aplicat acelaşi tratament verbal pălăriei pe care şi-o uitase, fiind nevoit să se întoarcă după ea, a ieşit, trântind uşa.

Am crezut că Domnişoara o să mă dea afară. Da’ de unde! A râs după aia, de s-a prăpădit. Nici ei nu-i e prea drag, mai ales că se tot dă fante pe lângă ea, uitând că putea să-i fie bunic. Domnişoara Eliza e directoarea, şefa mea. Are 35 de ani, vârsta la care o femeie arată cel mai interesant, dar ea tot singură este, în ciuda atâtor indivizi care se tot învârt precum moriştile pe lângă ea. Ăla nu-i place, ăstuia nu ştiu ce-i lipseşte, pe altul nici măcar nu-l vede şi tot aşa. Eu cred că Domnişoara, de fapt, n-a fost îndrăgostită niciodată. Şi tare-mi e că, până la urmă, să nu-i pice fix pe cine nu trebuie. Dacă nu cumva i-o fi şi picat, am mirosit eu ceva, dar asta nu mă priveşte. Câtă vreme cu mine se poartă frumos, nu mă interesează ce face. În timpul liber, mai fac menajul la ea acasă, cum, de altfel, şi pe la alte case. Nu-mi dă mâna să trăiesc numai din salariu, sau poate că mi-ar da, însă nu vreau ca fiica mea să fie tot servitoare. Am nevoie de bani, ca să-i plătim studiile. Larisa va fi prima care va rupe lanţul de servitoare din neamul nostru. Eu n-am avut inima să-i spun, când m-a anunţat că vrea să fie dentistă: „Tu te-ai născut într-o familie de servitoare din mamă-n fiică şi aşa trebuie să rămâi!”, cum mi s-a repetat mie de atâtea ori, încât chiar şi atunci când nu mai depindeam de nimeni şi aş fi putut să-mi continui studiile, ca să devin altceva, n-am făcut-o, deoarece ajunsesem să fiu convinsă de adevărul acesta: că am fost „ursită” să servesc şi că nu aveam voie să mă opun ursitei.

Odată, când făceam menajul la Domnişoara acasă, a venit Don Alfonso, personajul ăla atât de important încât ne e frică şi să-i pronunţăm numele. Alfonso e motanul Domnişoarei, pe care l-a numit după eroul intrigant din opera Cosi fan tutte. Personajul important, eu l-am poreclit astfel, după motan, că prea cerşeşte atenţia Domnişoarei mai ceva decât motanul grăunţele din punga de mâncare pentru pisici. Când am anunţat-o că m-am uitat pe vizor şi am văzut moaca lui Alfonso dincolo de uşă, Domnişoara, altfel stăpână pe ea, a intrat în panică. Îşi tot freca mâinile şi mă ruga s-o scap de el cum oi şti. Când i-am spus că n-are nevoie de mine, că poate să scape şi singură, aşa cum face cu ceilalţi, mi-a explicat:

-         Nu înţelegi. Cu Alfonso nu-i atât de uşor. Depindem de el, toată instituţia. Ştii bine  că statul nu ne dă bani suficienţi, iar el sponsorizează multe evenimente cu atâta generozitate. Eu pot fi amabilă cu el, mai sacrific un zâmbet, îmi mai expun sărutărilor lui ba mâinile, ba obrajii, dar nu se poate mai mult. La serviciu, pot scăpa mai uşor de el, dar aici, acasă, dacă o să pretindă mai mult? Şi nu vreau să mă enervez si să fac vreo greşeală. Dacă ne taie ţeava de bani, n-o să fie bine. Găseşte repede o soluţie!

-         Îi spun că nu sunteţi acasă.

-         Nu-i poţi spune asta. Maşina e în curte şi ştie că nu ies fără ea. Apoi, la câte relaţii are, e în stare să afle unde sunt în orice moment.

Când i-am deschis lui Alfonso, habar n-aveam ce-o să-i spun. Îmi urlau în cap lecţiile primite de la mama şi bunica mea: „O servitoare bună trebuie să ştie în orice moment să-şi ajute stăpânii. Nu contează că se expune pe ea, că minte, că fură....” Dar n-aveam nici cea mai mică idee cum aş putea eu să scap de individul pomădat din faţa mea. Îmi era şi milă de el, aşa gătit cum era, cu un coş de flori roşii în braţe. Şi cu portofelul doldora de bani, gândeam. Aşadar, trebuia s-o scap pe Domnişoara de el o dată pentru totdeauna şi, totodată, să-i putem stoarce banii în continuare. Greu, dacă nu cumva imposibil!

-         Bună ziua, domnule... (şi aici i-am pronunţat numele, prenumele, gradul şi funcţia cu denumirea completă, deşi greu m-am abţinut să nu-i zic Alfonso)!

-         Aş dori s-o văd pe domnişoara Eliza, zise amabil şi cu un zâmbet care mi-a părut destul de sincer.

Al meu eşti! Dacă nu cumva m-oi fi înşelat asupra sincerităţii tale. Oamenii sinceri apreciază sinceritatea altora. În primă fază mi-a venit să-i zic „Domnişoara Eliza nu-i acasă”, să-i mai dau nefericitului o şansă, mă cucerise, recunosc. Şi mă cam fâstâcisem şi eu niţel; nu des ai ocazia, ca servitoare, să vezi asemenea personaje în uşă. Noroc cu lecţiile de la strămoaşele mele, pe care atunci nu le suportam, dar ce bine că-mi rămăseseră în minte! „Lină fată, zicea bunica, şi să nu uiţi cât oi trăi că omul e la fel peste tot, oriunde ar vieţui, în ce palate, cu orice haine s-ar îmbrăca, orice căruţe ar mâna... la fel iubeşte, la fel urăşte, la fel râde, la fel plânge”. Cu vorbele ei simple, bunica, după o experienţă de atâţia ani, în care văzuse atâtea feluri de oameni, şi mici dar şi mari (îi plăcea să se laude că a slujit pe la case boiereşti, „de boieri mari”, adică să se înţeleagă, nu d-ăia mici), voia să spună că, până la urmă, indiferent de aparenţe şi de mulţimea de lucruri materiale ce par să separe oamenii, în fondul nostru sufletesc suntem la fel, de la slugă până la boier mare. Şi am decis să iau lecţia asta ca pe o axiomă, ce nu se cerea demonstrată, când am hotărât să-l invit pe Alfonso:

-         Poftiţi, luaţi loc.

-         Mulţumesc! Sărut mâna! (Îmi venea să râd, căci îmi amintisem replica dintr-o scenetă; când musafirul zisese servitoarei „Sărut mâna”, aceasta replicase: „Mâna doamnii e-n sufragerie”)

Alfonso se aştepta ca, dintr-o clipă în alta, să apară Domnişoara, după ce nesimţita de mine ar fi catadicsit s-o anunţe. Doar că bietul de el a avut surpiza să se trezească cu mine pe fotoliul de lângă cel pe care se aşezase. A făcut ochii cam mari, dar, ca orice om educat, a continuat să zâmbească.

-         Domnule, nu ştiu cum să încep. Îmi e foarte greu, dar trebuie să vă vorbesc.

-         Dar te rog! Poate ai vreo problemă, dacă te pot ajuta, cu plăcere. Dacă doreşti nişte bani...

Şi băgase mâna deja la buzunar. Ah! Alfonso! De ce nu mă placi tu pe mine, de ce nu sunt eu cu zece ani mai tânără şi de ce mai trebuie să fiu şi măritată! Şi sclifosita asta de Domnişoară, uite în ce situaţie mă pune!

-         Nu, nu, vă rog domnule. Nu e nimic de genul acesta. Dar vă mulţumesc şi vă asigur că apreciez gestul dumneavoastră. (Toantă ce eşti!, mă certam în gând. Puteai măcar să profiţi să-i zici de intenţia de a-i cupăra fiică-tii, după terminarea studiilor, un scaun stomatologic şi toată aparatura necesară. Ăsta, ca s-o câştige pe Domnişoara, ar fi fost în stare s-o ia cu tot cu servitoare şi motan!).

-         Domnule ... (de data asta numai funcţia), ce calitate apreciaţi mai mult la un om?

Fără a se arăta surprins, ca om de lume ce era, mi-a răspuns destul de repede la întrebare:

-         Sinceritatea.

Nu ştiu cum aş fi continuat dacă răspundea altfel, dar aşa, mi-a uşurat misiunea.

-         În cazul acesta, nu veţi considera o obrăznicie din partea mea faptul că voi fi pe deplin sinceră cu dumneavoastră.

-         Dar spune odată! Ce mă fierbi atâta! De altfel, trebuie să apară Eliza şi atunci nu voi mai avea timp de discuţii cu dumneata.

-         Domnule, Domnişoara Eliza nu se va arăta. Asta voiam să vă spun.

-         S-a întâmplat ceva? Nu se simte bine?

Iar am fost tentată să-l mint, dar, până la urmă, pornisem pe un drum şi nu trebuia să mai dau înapoi.

-         Nu, domnule. Domnişoara se simte foarte bine, mulţumesc. Doar că... nu doreşte să vă vadă.

-         Am supărat-o cu ceva?

-         Nu, nici vorbă. Dimpotrivă, vă este recunoscătoare pentru tot ce faceţi pentru noi.

-         Atunci?

-         Atunci... ştiţi, se teme că aţi putea dori o anume apropiere. Pe care dumneaei n-o doreşte. Iertaţi-mă că sunt atât de directă. Totodată, n-ar vrea să vă supăraţi şi să nu ne mai sponsorizaţi. (Cu alte cuvinte, şi f... şi cu sufletu-n Rai, dar nu mă puteam exprima astfel în faţa lui Alfonso).

A părut deodată că se luminează. O umbră de tristeţe amară i s-a strecurat, totodată, pe chip.

-         De ce a fost nevoie s-o aflu de la tine? Ea nu-mi putea spune? Oare nu meritam măcar atât?

-         Ba da. Şi sunt convinsă că vă preţuieşte mai mult decât lasă să se vadă. Dar cred că nu a avut suficient curaj. În anumite momente, oamenii au nevoie de mult curaj pentru a fi sinceri. Cred că înţelegeţi...

-         Nu, nu înţeleg. Dar pot să accept. Transmite-i salutările mele şi spune-i să stea liniştită: n-am s-o mai deranjez. Iar banii vor veni ca şi până acum, fără probleme.

Îmi venea să intru în pământ.

-         Te rog primeşte dumneata acest coş cu flori, nu pentru că n-aş mai avea ce face cu el, ci ca un semn de respect pentru adevărul pe care mi l-ai spus în faţă şi pentru delicateţea cu care mi l-ai transmis. Îţi mulţumesc! A, şi asta! Să-ţi amintească de mine. Bună ziua!

Scosese din buzunar un mic glob în care ningea feeric; globul avea şi un buton pe care, când apăsai, se auzeau acordurile de pian din Fủr Elise. Beethoven n-a avut habar pe mâna cui va încăpea globul, altfel şi-ar fi intitulat melodia: Fủr Lina.

După ce i-am relatat conversaţia, pe Domnişoara a durut-o capul toată ziua. Pe mine m-au durut toate cele. Nu-i deloc uşor să fii servitoare. Dar nici domnişoară! Mă gândesc că nici personaj important nu-i uşor să fii. L-o fi durut şi pe Alfonso ceva. Poate orgoliul, poate sufletul... Pe mine, când mă încearcă vreo durere sufletească, apăs butonul de la globul în care ninge, închid ochii şi ascult Fủr Elise. Şi mă gândesc ce noroc au unele femei, să inspire opere nemuritoare...

        

Slobozia, 15/16 iunie 2013