Metamorfoză; Picur de ploaie

Autor: ALEXANDRA PETRE

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Metamorfoză

Raţiunea nu face faţă nevoii de iubire. Nevoia de iubire e primordială. Nimeni şi nimic nu o poate înfrâna. Ai simţit vreodată cum e să vrei să te opreşti  din a face ceva, dar  fiecare parte din corpul tău să se opună voinţei tale?

          La fel este şi cu iubirea. Ca atunci când intri într-o casă veche, părăsită, plină de praf. Şi tot acel praf se aşază pe tine, se impregnează în hainele tale, se aşterne puţin câte puţin peste tot, dând senzaţia unei lumi abstracte, privite prin ochii miopi ai iubirii, atunci când îndrăgostitul nu poate distinge elementele perceptive de cele imaginabile. Şi oricât te-ai îmbrăca, praful îţi intră pe sub haine. Şi oricât te-ai spăla, nu îl poţi da jos de pe tine, nu te poţi curăţa; şi este usturător, şi te doare uneori atât de tare… Dar înveţi să trăieşti cu el şi astfel devine un rău necesar. La fel şi cu iubirea.

          Acum, vino aici, lângă mine, pe marginea prăpastiei, să-ţi pun o poveste. Nu ştiu dacă ai mai auzit-o, e o poveste pe care doar cu gândul o poţi auzi şi cu inima o poţi simţi. E o poveste dincolo de limitele spaţiului şi timpului, spusă din moşi-strămoşi; este despre mine, despre tine, despre noi, oamenii, specia pe cale de dispariţie. Umbre ale unor fiinţe ce cândva umblau, iubeau, existau, am ajuns să ne lăsăm dominaţi de dorinţe materiale, neglijând nevoile sufletului de a iubi, de a mângâia, de a alina. Păşim pe drumul cunoaşterii, pe drumul fericirii, fără a gusta însă din bucuriile ce ne însoţesc la tot pasul. Şi nu gândim pentru că nu avem gânduri. Gândurile noastre sunt doar produse ale imaginaţiei, ele nu există de fapt.  Suntem secaţi  de orice picătură de viaţă. Trăim tot acest amalgam al vieţii într-o tăcere îngheţată, încremenită în timp. Şi nu observăm nimic în jurul nostru, pentru că suntem mult prea ocupaţi să tăcem. Căci suntem incapabili să mai spunem ceva atunci când liniştea din jur urlă. Şi suntem ocupaţi să supravieţuim. Şi să ne prefacem că privim în faţă, ca la un spectacol, unde noi suntem şi publicul şi actorii. De ce tăcem?  Simplu, pentru că ne este frică… Frică să nu ieşim din tiparele obişnuite în care oamenii de pretutindeni au ajuns robi ai propriilor gânduri inteligibile ce îi frământă, aparent fără rost. Priveşte! Tremurăm de frică, urlăm de frică, chiar şi aici, pe marginea prăpastiei, unde ar trebui să ne simţim cel mai în siguranţă, pentru că acesta este singurul lucru care ne încălzeşte şi ne menţine vii, la suprafaţa tuturor problemelor.

          Şi când simţim că nu mai putem face faţă, când simţim grea ca o povară nevoia de iubire, de afecţiune, abandonăm drumul nostru sigur iniţial şi ne refugiem acolo unde ştim că suntem capabili să oferim şi să primim ceea ce căutăm. Căci abia atunci iubirea învinge raţiunea şi încet, încet începem să ne metamorfozăm în fiinţa în care am fost meniţi să fim.. precum o omidă mică şi păroasă care, după ce s-a închis în coconul său, s-a transformat într-un fluture cum nu ţi-a fost dat să mai vezi; a învins barierele impuse de pânza subţire a coconului şi a ascultat vocea chemării interioare.

          Vei spune că e puţin cam filosofic, poate că te şi plictiseşte. Nu e tocmai o poveste ca cele pe care le ascultai în copilărie, cu Feţi-Frumoşi, zmei şi castele. Dar este o poveste alcătuită din mii, zeci de mii de gânduri,  ale tuturor. Sute de cuvinte şoptite, zeci de secrete împărtăşite, mii de fulgi de nea topiţi pe chipu-ţi rece alcătuiesc, ca într-un puzzle, elementele unei poveşti care nu pare a fi o poveste.

          Nu pleca, degeaba pleci. Indiferent unde te-ai duce, eu îţi aud gândurile. Aud gândurile celor care sunt aici, celor care sunt acolo, gândurile celor care vin, gândurile celor care pleacă. Le voi spune şi lor povestea pe care cu siguranţă o au întipărită în minte, pe care ei singuri o alcătuiesc, şi apoi îi voi privi cum se lasă alunecând uşor în abisul întins la picioarele lor. Pentru că, dacă o priveşti bine, nici prăpastia din faţa ta  nu este o prăpastie aşa cum îţi închipuiai tu. Nimic nu e ceea ce vezi sau crezi.

          Închide ochii. Ascultă glasul iubirii, glasul prăpastiei ce-ţi spune necontenit povestea niciodată auzită. Fă un pas şi transformă-te în fluturele ce stă ascuns în tine! Raţiunea, realul sunt doar lucruri abstracte. Nu există nimic dincolo de lozincile din fiecare seară, neputinţă sau frig. Dar totuşi, priveşte în jur… Exişti, nu trăieşti, simţi viaţa cum ţi se scurge prin vene. Eşti cine vrei tu să fii, zboară în abisul inundat de lumina caldă a iubirii şi spune mai departe o poveste a gândurilor.

Picur de ploaie (Povestea iubirii unei fărmâme de apă)

          Vântul mi-a zburat umbrela şi a rătăcit-o undeva departe, dar probabil foarte aproape de mine. Picurii grei de ploaie mi-au împovărat pleoapele, silindu-le  să se închidă ca un răspuns la urgia de afară, dar stârnind în mine o putere nebănuită.

          Ploaia asta mă transformă. Nu ştiu dacă în bine sau în rău, dar simt cum bucăţi mari din mine se frâng şi se metamorfozează în ceva nebănuit. Fiecare părticică din mine se transformă în mii şi mii de molecule de apă, până când din vechea eu nu mai rămâne nimic. Şi astfel constat cu stupoare că sunt o picătură de ploaie, o parte desprinsă din ceruri, menită să colinde pe pământ în căutarea a ceva nedefinit. Atât de asemănătoare ca celelalte milioane din jurul meu, încât  cred că sunt unică. Nu cad totuşi pe pământ, dar nu mă înalţ nici la cer, ci plutesc lin pe deasupra a tot ceea ce credeam până acum a fi doar zvonuri.

          Mi-e frig, simt cum sufletu-mi transformat şi el în picătură de ploaie mă arde şi cu toate acestea suflarea rece, ca de gheaţă, a vântului tomnatic ce mă poartă pe căi străine mă înfioară.

          Şi tot zburând prin spaţiu şi timp, ajung la fereastra casei  unui poet, vag luminată  de o lumânare aflată pe punctul de a se stinge. Ploaia îi bate în geam şi el, lăsând creionul din mână, cu privirea aţintită asupra unui punct fix, abstract, aflat undeva dincolo de fereastra aburită, deschide cu mâinile tremurând fereastra. Şi vântul mă împinge înăuntru… Mă aşază pe patul acoperit de un cearşaf alb, pe care stau imprimate urme ale creaţiei: pete mari şi vechi de cerneală. Dar simt că locul meu nu este acolo şi evaporându-mă, mă duc să mă aşez pe foaia plină de mâzgălituri ale tânărului poet. Versurile sale mă transformă, pentru o clipă, în picătură de sudoare asiduă, apoi în lacrimă amară, sărată, plânsă seri întregi de-a lungul timpului.

          Privesc spre poetul ce acum, cu capul sprijinit în mâinile-i mari, privea pierdut în noapte, lăsând răcoarea să invadeze spaţiul  sacru al creaţiei,  al iubirilor nespuse şi nopţilor nedormite. Avea un chip devastat de amintiri, preschimbat de săruturi secătoare, ce i-au lăsat imprimate în suflet versuri pline de amor şi dor. Avea ochii împăienjeniţi, de un albastru limpede, sfidător şi un păr brunet, răzleţ, ce-i mângâia uşor urechile, tâmplele şi fruntea netedă.

          Am ştiut atunci unde îmi era locul. Şi ridicându-mă şi de pe foile scrise, am picurat pe obrajii aprinşi ai poetului, prelingându-mă mângâietor până pe gulerul hainei. Şi atunci m-am încălzit. Am simţit cum deodată, întreg sufletul meu se măreşte şi cuprinde în el amintiri, sentimente trăite probabil în altă viaţă, de care nu-mi aduceam aminte. Mi-au încolţit în minte versuri nemaiîntâlnite până acum, gânduri negândite. Simţeam… în sfârşit; simţeam căldura unui trup pătimaş la săvârşirea actului de creaţie care nu cunoaşte limite sau bariere ale cunoaşterii, care trăieşte fiecare clipă cu intensitate, care a gustat din viaţă aşa cum i-a fost dată şi acum nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să simtă, să iubească din nou prin poezie.

          Atunci poetul a stins ţigara pe care nu cu mult timp în urmă şi-a aprins-o, semn al neliniştii, a închis fereastra şi printr-o ultimă suflare vântului, lumina lumânării tremură uşor. S-a aplecat asupra mesei de lucru, fără a se scutura de ploaia ce-i udase haina, oferindu-mi astfel binefacerea de a participa cu adevărat la crearea unei capodopere care, însă, se va pierde undeva într-un sertar ros de vreme, alături de un pachet de ţigări trase. Nu a scris mult şi s-a ridicat de la masă, a stins lumânarea şi cu paşi grei a părăsit încăperea, lăsând uşa deschisă în urma lui. Atunci, eu m-am scurs uşor de pe gulerul hainei, am căzut cu un zgomot asurzitor pe podea, iar  poetul a păşit nepăsător peste trupu-mi transformat în apă.

          Şi astfel am ajuns  iar în plină stradă, aglomerată, gălăgioasă, căutându-mi umbrela luată de vânt.

         Sunt împrăştiată. Mereu am fost aşa. Umbrela era chiar lângă mine. Am luat-o şi am pornit mai departe, îngândurată, trecând prin dreptul unei case cu o fereastră slab luminată, la care stătea aplecat un tânăr scriitor  la masa creaţiei, plouat de picurii grei ce cădeau din cer. Vântul i-a zburat foile scrise din faţa-i  şi, purtându-le bezmetic, le-a lăsat pe umbrela mea. M-am uitat pe ele. Scria despre iubirea tainică a unui strop de ploaie, ce l-a iubit cu toată fiinţa sa mică şi nedefinită.

          Cu umbrela deasupra capului, mi-am continuat drumul, punând în buzunar ghemotocul de hârtie.

Alexandra Petre

clasa a X-a F, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia