Florentina Loredana Dalian

luni, 26 iulie 2021

Aventuri pe Aleea Timonei

 



          Când ai prieteni marinari, pe care îi vizitezi, se poate spune că ești dus cu pluta, nu? Și alte expresii neaoșe capătă altă conotație. De exemplu, se poate zice că ești plecat cu barca (nu cu vaca), ești într-o vâslă (nu într-o ureche) sau îți lipsește o velă (nu o doagă). Când ai prieteni umoriști, situația devine și mai tragică. Dar când ai unul care e și marinar și umorist (doi într-unul, ca la detergent), ba încă i se mai zice și amiral (al umorului), atunci poți considera că ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Zic de Ananie Gagniuc, alintat și Noni sau Gagu, nu pe post de Dumnezeu, ci de prieten marinar-umorist-amiral.

          Nu-l mai vizitasem până ieri, dar, dacă tot eram la mare, m-a pălit așa o inspirație de musafir (nepoftit, cum altfel?). E drept că m-a poftit el (fără conotații!) și, ca să văd că nu glumește, mi-a dat chiar și adresa. Eu notez conștiincios în carnețel: Aleea Simonei, nr..., bloc... Apoi îi dau temă de căutare prietenului Waze, ca să știe prietenul Dan pe unde s-o ia. Aleea Simonei... hm. Waze doar că nu mi-a zis că ori sunt proastă, ori mă fac, dar eu insistam. Mi s-a părut ciudat (cu apropoul de rigoare, că Noni stă pe Simona etc.), dar m-am gândit că or fi intitulat constănțenii vreo alee după Halep, Simona lor celebră. Doar că Waze-ul îmi arăta tot alte Simone: Simone de Beauvoir, Simonne Signoret și alte Simone pe care le avea în căpățână, doar pe Simona lui Gagniuc nu voia să mi-o dea. Drept care am înhățat și mai hotărâtă telefonul. După ce m-a amețit cu „faci stânga și iar stânga și dreapta (împrejur; nu există, știu!)”, i-a ieșit în final porumbelul, cu o literă schimbată: „și, după clădirea albastră, dai de Aleea Timonei”. Evrika! - mi-a picat și mie fisa, că doar marinarii au treabă cu timona, nu cu Simona! Și purcedem.

          Dar aleea asta marinărească nu era ușor de găsit. Până la urmă, ce să caute timonele pe uscat? În fine, după îndelungi peripeții, cu ajutorul unora care locuiau pe alei învecinate și al procurorului Țucă, alt prieten de nădejde care se și înființase la Noni la apelul diperat al acestuia, am ajuns. Ați înțeles, așadar: atât de tare s-a bucurat Noni de vizita noastră, că ne-a întâmpinat cu Procuratura la ușă. Din păcate (pentru el), Poliția nu i-a răspuns. Ce mai tura-vura, ne-am bucurat prietenește unii de alții, Cristi, fiul Gagului, nu prea cred că s-a bucurat când a văzut casa plină, dar tot ne-a otrăvit cu o cafea, numai că noi suntem vaccinați și-am devenit imuni la otravă, chiar și la întrebarea insistentă a lui Noni: „Când plecați?”. Însă noi nu prea ne dădeam duși, am râs, am spus, iar am râs și, în cele din urmă ne-am îndurat să ne luăm la revedere. Nu de alta, dar Ionuț era deja obosit, doar venit de la serviciul de noapte, iar Gagu era nerăbdător să înșface sticla de vin, că noi i-o adusesem doar să se uite la ea în timp ce privea paharul gol, imaginându-și, precum japonezii care beau ceai dintr-o ceașcă goală.

          Între timp, ni s-a văitat că, așa într-un picior cum e (și într-o ureche), a făcut eforturi supra-marinărești în vederea întâmpinării noastre: a măturat casa, a gonit amanta, s-a bărbierit, ba încă s-a și îmbrăcat și, dacă mai căutam mult aleea aia, avea timp să și zugrăvească.

          Bineînțeles că am adus vorba și de CUC-ii noștri dragi, printre care Norică, Derevenco și alții, de bârfit nu vă spunem pe cine-am bârfit, desigur ne-am mai amintit de la festivaluri (Noni nu ratează nicio ocazie să-mi amintească de episodul Slatina, când m-am zborșit la el și la Ruse, semn că încă se mai resimte) și, până la urmă, am părăsit reședința-i frumos așezată foarte aproape de mare. Și-am încălecat pe-o șa. Ba nu, pe-o timonă. Cu „t”, nu cu „s”!

           

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 26 iulie 2021

 

Caricatură de Marian Avramescu

miercuri, 21 iulie 2021

Scrisori naive (1)

 

Această scrisoare, regăsită de curând în sacul cu nostalgice vechituri, o scriam dintr-un București „ruinat și dezolant” celor de acasă, la scurtă vreme după revoluția din decembrie 1989. M-am hotărât s-o arăt și altora, pentru că e ca o fotografie a clipei, în care probabil se regăsesc mai mulți, cu nedumeririle, stângăciile, naivitățile și elanul tinereții, într-o lume aflată în schimbare. Aveam aproape 22 de ani și, la distanță de alți 31 (văleu!) constat că, în timp ce lumea s-a schimbat, eu am cam rămas la fel. 

 

„București,

20 ian. 1990

 

          Dragile mele,

          e vremea să dau un semn de viață din acest București ruinat și dezolant.

          Sunt bine. Din punct de vedere fizic vorbind. Abia venind aici am realizat ce implicații poate avea o Revoluție, în special una cum a fost cea de la noi.

În facultate e o brambureală insuportabilă, ca peste tot, de altfel, încercăm să ne organizăm, formulăm doleanțe și nu reușim să ajungem la nici un rezultat. La noi, problema primordială a fost - și se pare că mai este încă - înlăturarea lui Floarea1).

Nu a venit la curs, am înțeles că e bolnav și, conform metodei cuțitului pe la spate, studenții din anii III și IV au făcut un memoriu cu semnături pentru scoaterea lui din învățământ. Acest așa-zis memoriu a fost înaintat Decanatului din facultate, practic inexistent la ora actuală și, întrucât profesorii din catedra de F.T.2) sunt trup și suflet pentru Floarea, câțiva reprezentanți ai noștri au fost la Ministerul Învățământului (și se pare c-au avut succes) urmând să meargă și la primul ministru (pentru mai multă vîlvă). Zvonuri azi dimineață spuneau că Floarea s-a pensionat. Cert e că nu va veni la examen.

          Inițial n-am semnat (pentru) destituirea lui, pentru că niște colegi idioți formulaseră aiurea (că a subminat ind. chimică - ori noi nu suntem competenți să spunem asta, ș.a.m.d). După aceea, a fost reformulat și am semnat, dar cu oarecare strîngere de inimă. Mie personal nu mi-a făcut nimic rău, chiar dacă locul lui e clar că nu era la catedră, pentru ca ulterior să-mi fie chiar milă de el. Asta e! A fost și destul de compromis, având în vedere apropierea de „dibaci”.

          Sesiunea o încep pe 26.01., am examen ușor - la electrochimie - dar abia azi am reușit să mă apuc de învățat.

          Pe aici, lumea (studenții) cere tot mai hotărît înghețarea anului universitar, dar e o problemă tare spinoasă. Dacă se va îngheța cumva, m-am hotărât cu Mirela să ne angajăm pe un salariu de nimic la un orfelinat sau casă de copii. Dan vrea să plece-n SUA să muncească și să facă bani. Eu l-am mustrat că, în loc să stea și să facă ceva pentru țara asta, se duce să muncească la alții, gîndindu-se la bani. Mai vedem noi ce-o să fie. Oricum, acum nimeni nu muncește, cel puțin în București, e orașul plin, îmi vine să-i trag de mânecă pe fiecare și să-i întreb: „D-ta nu trebuia să fii la muncă la ora asta?” Revenind la ce-am spus mai înainte, Condorul vrea să-și cultive pepeni și Gigica tot la pepeni s-a gîndit (și la vară se duc la munte să-i vîndă).

          Tot azi am aflat că a murit Stenberg (proful de C.F3) - fost) și-mi pare rău de el, mai ales că am aflat că avea 66 de ani... și arăta ca la 80. Un om căruia niciodată nu i-a reușit nimic: a fost în lagăr (evreu fiind), i-au murit soția și copilul la cutremur și totuși a avut tăria s-o ia de la capăt. Toți spun că era foarte capabil și îmbătrânirea lui rapidă s-a datorat experiențelor cu substanțe toxice și f. dăunătoare pe care le-a efectuat. Acum, când să se bucure și el (dacă mai putea) n-a mai apucat, decât pînă ieri.

          Dacă se îngheață anul, Bâtcă (jr.) se duce să lucreze în mină. După cum vezi, studenții de bună-credință nu se gîndesc numai la mitting-uri (și mîine are loc unul, pe care nu-l voi onora, stau și învăț). S-au făcut demonstrații studențești în fața Ambasadei Albaniei (știi că a fost și la ei ceva), dar n-am fost, că am avut curs.

          Am o ordine în idei! Dar e explicabil, avînd în vedere starea în care sînt. Ei, dar să trec și la partea mai bună a lucrurilor, pînă acum am zis numai de rău.

Astăzi am primit (eu și studenții orfani de unul sau ambii părinți și familiștii cu copii) un ajutor material constând din: 5 kg de zahăr, 3 cutii conserve de carne, 3 săpunuri, 10 „brânze topite”, 5 pachete de unt a câte 250 g fiecare, 5-6 Kg fidea, 4 borcane de gem (2 de căpșuni și 2 de vișine), toate cele enumerate fiind poloneze. Avem mîncare „căcălău” (scuze!), așa că nu-mi trimite nimic. Avem cartofi, ulei, cîrnați, carne + ce-am primit. Totuși, mi-ar plăcea să vii, maman, și cu ocazia asta ți-aș mai da acasă 2 Kg zahăr (ce să fac cu 5? îmi ajung 3 tot anul), un pachet de unt, săpun, fidea. Să vezi ce bine arată toate! Aș vrea să ți le dau nu pentru că ați avea nevoie, dar ca să vedeți și voi ce mănîncă alții și ce-au putut să ne trimită. Îți dai seama ce-au trimis nemții și francezii! Îi duc și lui Dan un pachet de unt, 2 brînze, un borcan de gem, un săpun.

          I-am luat Floricăi 400 g de cafea și într-o zi următoare iau și pentru noi (eu mi-am luat 100 g). Am primit banii. Aș vrea să-i iau și lui Șor, dar îi dau telefon să-mi trimită bani. Se găsește în „Regie” fără coadă.

          Ce zici, Gulie, de nr. de absențe la care primește maman amendă? O să fiți niște depravați (lasă, că-n felul ăsta, se vor elimina cei cărora nu le arde de carte). Că, dacă fac 50 de absențe nu-i elimină nimeni, e adevărat, dar vor prinde gust și, în afară de asta, nimeni nu-i va trece „de pomană” (iar dacă nu vii la școală, n-ai de unde să știi, asta-i clar!)

          Mi-e dor de voi, de Jo-Jo și de Ursei și de ceilalți cuți. Dan a fost tare necăjit când a auzit de prietena lui, Pisa. A pus un bot!

          Cam atîta. Vă pup și vă aștept.

          Pe 1 febr. îmi iau bursa pe ianuarie (vreo 300 lei) pentru că n-avea rost să-mi iau cartelă și am și avut o cartelă cu o masă, a lui Cătălin, care e detașat în București și, conform obiceiului lui, nu prea frecventează serviciul. Fetele te pupă și Gigica te roagă să-l pupi pe Ursei în botic din partea ei.

                                                Vă pup, Flory”

 

_________

 

1) F.T. - Fenomene de Transfer

2) Floarea - profesorul Floarea, de F.T., „spaima” studenților din anii III și IV de la secția de Chimie Anorganică, fost ministru secretar de stat la Ministerul Industriei Chimice

3) C.F. - Chimie-Fizică








miercuri, 14 iulie 2021

Vive la France!

 

          Gânduri (graseiate) dulci-amărui

 

         


Îmi plac șansonetele, parfumurile franțuzești, scrima și limba ei oficială, castelele de odinioară, literatura și poate multe altele. Nu-mi plac revoluțiile, căci toate se fac cu violență și vărsare de sânge (de multe ori, nevinovat). Mi-am bucurat și eu copilăria cu scrierile lui Alexandre Dumas și am trăit aventurile mușchetarilor. Însă, dincolo de cum mi s-a arătat Franța din literatură și alte arte, am avut ocazia să o cunosc - parțial, desigur - la ea acasă. Am vizitat Paris și Rouen, într-o delegație din 2000.

          La Rouen am văzut o fabrică de acid azotic Grand Paroisse și una de amoniac, unde italienii de la Ammonia Casale făcuseră o modernizare pe care voiau să o implementeze și la noi. Ne chemaseră la Roma, dar întrucât vizele se obțineau atât de greu, s-a ales soluția întâlnirii pe teren neutru. Se pare că Parisul era mai dispus să ne primească. După o zi de stat pe la ușile Consulatului, am obținut mult râvnitele vize. Eu am cam fost supărată, îmi intrase în cap că vreau să văd Roma, nu Parisul. De fapt, treaba noastră s-a desfășurat în Rouen, dar am locuit la Paris.

          Am plecat într-un început de octombrie, când la noi era foarte cald, dar pe toată perioada șederii în Franța (5 zile parcă) a fost un vânt dușmănos, un cer plumburiu și un frig care m-a determinat să umblu tot timpul cu aceleași singure haine mai groase, pe care mi le luasem ca să le port „în casă”. Cărasem după mine o grămadă de rochițe, bluzulici și fustulițe, pe care le-am plimbat și le-am adus înapoi nedesfăcute. Bărbații fuseseră mai orientați, aveau chiar și paltoane, drept care, în plimbările noastre (fiindcă nu concepusem să rămân în hotel din pricina frigului) mi le împrumutau cu schimbul, câte 30 de minute fiecare, până ce începeau și ei să se învinețească de frig.

          Au trecut 21 de ani și nu-mi vine să cred că nu mi-am notat nimic atunci. Ce mai jurnal de călătorie ar fi ieșit. Încă nu mă pretindeam scriitoare și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că voi ajunge. Abia de prin 2003 am început timid... Totuși, faptul de a nu-mi fi notat nu are nicio scuză acum în ochii mei. Am rămas cu vreo două fotografii, CD-ul cu Pavarotti și câteva amintiri din cea mai romantică - zice-se - capitală a lumii, deși treaba cu care mă dusesem n-avea de-a face cu romantismul. Și uite că azi, de ziua Franței, m-am hotărât. Că peste alți 21 de ani, cine știe dacă îmi voi mai aminti măcar jumătate.

          Delegația noastră era formată din patru persoane: în afară de mine, pe post de translator de engleză, pe care o vorbeau atât italienii cât și francezii, mai erau 3 bărbați, pe care îi voi numi generic: bătrânul inginer, tânărul inginer și bătrânul economist. Se înțelege că „bătrânii” nu erau bătrâni. Dar eu aveam 32 de ani și mi se părea normal că toți cei trecuți de 45 puteau fi încadrați, fără teama de a greși, la „oldies”. Acum, dacă aș ști că cineva m-ar considera bătrână, l-aș gratula cu celebrul și deloc elegantul „ba pe-a mă-tii!”

          Eu zburam prima dată cu avionul. N-am avut niciun fel de emoții. Evident, am pretins locul de la geam, am tot privit, să văd lumea de sus, bucurându-mă ca un copil, am ascultat muzică la căștile din dotarea avionului, am mâncat tot ce mi-au dat, ba cred că am și dormit puțin, deși nu prea mă înduram să pierd spectacolul dormind. Din câte-mi amintesc, am zburat cu Tarom-ul. Am aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle, unde ne aștepta domnul A, cel care avea să ne cazeze și să ne descurce la hotel. Nu avea nicio obligație, dar, fiind ruda prin alianță a unui coleg de-al nostru, fusese înștiințat, el și soția sa, O, că vin niște țărani care n-au mai fost la Paris și ar fi bine să-i facă cineva să se simtă ca acasă. Ceea ce s-a și întâmplat. A era negru, de prin una dintre provinciile franceze, făcuse facultatea în România, unde o cunoscuse pe O și „fugiseră” împreună în Franța încă de pe vremea împușcatului. A e singurul negru pe care l-am cunoscut mai de aproape, iar impresia pe care ne-a lăsat-o tuturor a fost una extrem de favorabilă: foarte simpatic, amabil și cu disponibilitate de a ne sta la dispoziție, de parcă ne știa de când lumea și eram prieteni tot de atunci. Ne-a făcut și un tur al Parisului, în înghesuiala de mașini. Era inginer cu specializare termodinamică și ne-a spus că răspunde de încălzirea tuturor piscinelor din zona I a Parisului. Când l-am întrebat cum de îi permite timpul să ne stea la dispoziție, ne-a spus că job-ul lui presupune să îți faci treaba, te privește când și cum, nu să stai la un anumit program. Atunci am aflat prima dată ce înseamnă program flexibil de lucru și mi s-a părut o „chestie cool”. A vorbea bine românește, era un tip foarte volubil și ne făcea să râdem foarte des. Într-una din zile, am fost invitați la ei la masă, în cartierul nou La Defence. O ne pregătise niște specialități franțuzești, că „sarmale mâncați și acasă”. Am dus o luptă teribilă cu langustinele și, după ce îmi umplusem farfuria de resturi (credeam eu), rămânând mai flămândă decât mă așezasem la masă, O, dându-și seama cât eram de expertă în a mânca felul cu pricina, mi-a arătat ce anume trebuie mâncat de la ele, cu indicația precisă: „Mai mănâncă-le o dată!” Cu melcii a fost mai ușor. Chiar mi-au plăcut foarte mult. Numai brânza aia împuțită n-am reușit nici măcar s-o gust, deși s-a insistat îndelung. De obicei mănânc cam orice și n-am nicio problemă nici dacă se vorbește scârbos la masă (am experiența internatelor și căminelor, cantinelor, așadar, unde băieții foloseau tot felul de metode „grețoase” pentru a ne determina să lăsăm mâncarea în farfurie, ca, mai apoi, s-o mănânce ei; m-am hârșit bine de tot în asta, poți să-mi zici ce-oi vrea, am învățat să supraviețuiesc), îți mănânc și talpa de la cizmă, dacă n-am altceva, numai să nu-mi miroasă rău! Aș fi încercat dacă aș fi fost total lipsită de miros, dar pe atunci nu se inventase Covidul, însă, în condițiile astea, probabil nici gustul n-ar mai fi fost pe măsură. Am ratat așadar specialitatea franțuzească numărul 1, dar m-am dedulcit la vinurile franțuzești, deși mi s-a spus că un cu totul alt gust, mult superior, ar fi avut dacă erau băute după împuțiciunea aia. Păi cred și eu, după așa miros, și mătrăguna ți s-ar fi părut delicatesă! Pesemne de aia nu m-or fi dat pe spate, cel puțin comparativ cu cele ale noastre. Ori nu m-oi fi priceput să le beau, cum nu mă pricepusem nici să mănânc langustinele.

          La fabrica din Rouen, am rămas puțin cam perplecși, că nu semăna deloc a ce știam noi de prin România (era anul 2000 și la noi nici vorbă nu era încă de metode serioase aplicate de protecția mediului). Acolo, cea mai mare supriză a fost că pe coșul fabricii de acid azotic nu se vedea bine-cunoscuta „coadă de vulpe” formată din oxizi de azot ce dau acea culoare roșiatică până la brun (în funcție de concentrație). La ei, fumul era complet alb. Eu învățasem la facultate că există posbilitatea reținerii oxizilor de azot pe un catalizator de paladiu, dar credeam că asta e doar teorie. De cum am intrat, ne-au trecut pe la compartimentul de SSM (Sănătate și Securitate în Muncă), ne-au dotat cu niște măști pe care a fost nevoie să ne învețe să le folosim, că nu erau masive, ca ale noastre, ci plate, pliate și oricum cam degeaba, că nu erau scăpări. Ne-au dat și ochelari de protecție, obligatoriu de purtat, deși de pe nicăieri nu curgea, nu pica. Și, bineînțeles, căști. Când am mai intrat și în Tabloul de Comandă, am fost convinși că nimerisem într-un SF. Nici vorbă de imensele panouri sinoptice cu alarme înșirate pe trei pereți, acolo tot procesul se conducea dintr-un laptop. Atunci am văzut pentru prima dată conducerea unui proces prin  DCS (Distributed Control System). Și ca totul să fie și mai de necrezut, mai cu seamă pentru bătrânul, scepticul și misoginul inginer, acesta (procesul) era condus de o ingineriță care, după ce că era femeie, mai era și foarte tânără. Că era și foarte pricepută la ceea ce avea de făcut avea să se convingă bietul bătrân inginer, spre disperrea lui de om cu prejudecăți, după ce a supus-o unui tir de întrebări încrucișate, la care s-a alăturat curând și tânărul inginer. Că unde citești presiunea din oxidare, cât ai deltap-ul pe site, dar debitul de gaze arse, dar concentrația, că aia, că ailaltă... Tânăra ingineriță apăsa niște butoane din tastatură, făcea niște vrăji cu degetele pe monitor și toate apăreau atât de clare și precise, încât, după multiple încercări de a o pune încurcătură (pentru mine era evident că întrebările nu erau determinate strict de curiozitatea profesională), bătrânului inginer i s-a înmuiat de tot elanul, ca pușca lui Tom din desene animate, renunțând, în cele din urmă, obosit și asudat, în timp ce tinerica era tot zâmbitoare și gata de o nouă rundă de explicații. Eu traduceam totul în engleză/ română și mă bucuram de fiecare dată când aia mică dădea răspunsurile, de parcă aș fi avut eu însămi o victorie personală. La final, i-am privit triumfător, de parcă triumful chiar fusese al meu. Mi se pare că le-am și zis, la ieșire din Tablou: „Na-vă, să vă săturați!” După această lecție, bătrânul inginer a stat morocănos bună parte din timp, de-abia când am vizitat Catedrala din Rouen parcă și-a mai revenit, cât să se minuneze de alte realizări mărețe, de altă factură însă.

          Desigur, Catedrala e impresionantă prin dimensiuni și stil arhitectonic. Dar ca loc de rugăciune, pe mine cel puțin, nu m-a inspirat. Tot o piatră, tot un gri. Sunt obișnuită cu căldura bisericilor noastre, unde picturile de pe pereți parcă îți vorbesc și te îndeamnă la meditație. Mai mult mi-au plăcut Sacre Coeur și Notre Dame. În Paris, am vizitat ce s-a putut vizita, în timpul avut la dispoziție; mergeam cu autobuzul de la hotel, apoi pe jos, căci în zona I nu e voie cu mașini, foloseam o hartă tipărită (no waze, no maps!) și ne-am bucurat puțin din toate: și la Luvru, în galeriile imense în care te rătăcești, salutând-o pe Gioconda cea încuiată cu șapte lacăte monitorizate cu alarme, și la Domul invalizilor și în celebra Place Pigale, cunoscută mai ales în trecut pentru atelierele de pictură și cafenelele literare. Ce viață boemă trebuie să fi fost! Dar unde, cum se știe, celebritatea e datorată și de la fel de cunoscutul Moulin Rouge și numeroaselor sex-shop-uri care au luat locul cafenelelor și atelierelor, ce atâta artă, domnule! Cei doi ingineri au avut curiozitatea să intre, eu am rămas pe trotuar (era făcut deja!) cu bâtrânul economist, acum îmi pare rău că n-am intrat, nu ca să-mi iau bici (cum m-a întrebat A, glumind. Ce nevoie aveam? - i-am răspuns - avem noi unele sănătoase, la țară, d-alea de se îndeamnă cu ele boii la jug, de... n-a văzut Parisul!), ci din pură curiozitate scriitoricească, că de-aș vrea vreodată să descriu un sex-shop, mi-ar fi fost utilă vizita aia, dar, cum spuneam, nici vorbă de un asemenea gând înalt la vremea aceea. De la cei doi ingineri n-am priceput dacă au înțeles ce au văzut și mai ales dacă le-a plăcut. Cred că, de fapt, am evitat întrebările. Așadar, două lucruri mi-au rămas nefăcute ca lumea: brânza împuțită și sex-shop-ul. Pierderea mea să fie! Ne-am mai plimbat pe lângă Sena și pe multiplele sale poduri, evident ne-am învinețit și mai tare de frig în moțul Turnului Eiffel, apoi la pas pe Champs-Elisee. La Versailles, din păcate, era închis în ziua când am trecut pe acolo. Am fost, desigur, și la mici cumpărăuri, iar O, inginer chimist, care lucra de-a dreptul la „Chanelle” ne-a aprovizionat cu parfumuri la prețuri de fabrică, pe care ea avea privilegiul să le cumpere astfel.

          Am văzut atât de puțin dintr-o țară fabuloasă și care are atâtea locuri demne de vizitat, încât îmi doresc să revin cândva, cumva, și să mai pot vedea măcar o mică parte. Însă „tabloul”, fie și doar parțial, cu care am rămas, este unul străbătut de o flușturatică bucurie de a trăi, iar pe fundalul plumburiu al cerului înnorat, se întrevăd culorile unei „vie en rose”, culori pe care le-am admirat și în multiplele stampe care se vindeau de-a lungul Senei. Vive la France!

         

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 14 iulie 2021