Lecţii de dicţie

Trenul în gară – între a rămâne şi a pleca, uneori nu-i decât o durere de-o viaţă.

     Îmi ocup locul în compartiment. Singură pe banchetă. Pe cea de vis-a-vis, două „cuvioase”, super evlavioase, în orice caz aşa vor să pară. Vorbesc neîntrerupt despre biserici, despre duhovnici şi moaşte de sfinţi. Mi-e imposibil să nu le aud. Vorbesc tare. Mă fulgeră un gând: Cu mult mai drept păcătosul,  decât cuviosul care se minte pe sine. Poate exagerez, poate le judec greşit, dar tot îmi par false. Măcar şi pentru faptul că-mi lasă impresia că bravează. Ce treabă am eu cu ele? Arunc o ultimă privire pe peron, într-o sforţare de a-mi imprima acea imagine a lui în noapte, îi caut privirea. Plecam doar pentru două zile (petrecute mai mult pe drum), dar când aveam să mă întorc, urma să nu-l mai găsesc. El pleca pentru o lună. Primise o misiune importantă sau cel puţin aşa lăsase de înţeles. Urăsc misiunile importante care te lovesc în fericire. Trăisem două zile de vis, iar visul fusese întrerupt de un telefon. „Am nevoie de tine”, îi spusese superiorul. „Pentru asta şi asta”. Mima indecizia. L-am încurajat din priviri să se ducă. N-am vrut să fiu niciodată o piatră de gâtul nimănui, cu atât mai mult a cuiva care contează. Acceptase. Ce mai conta o lună, dacă tot stătusem jumătate de viaţă separaţi?

Trenul se pune în mişcare. În loc de „la revedere”, scriu cu degetul pe geam: Primăvară târzie – nici liliacul acesta din drum nu-şi merită durerea de-a înflori pentru nimeni. Ce mi-o fi venit cu primăvara? Că doar era toamnă pe sfârşite. De liliac nici vorbă. Dar poate eu aşa mă simţeam: ca într-o primăvară venită mai târziu. Dar nu prea târziu. Geamul se dezabureşte. Din inscripţie mai rămâne doar „durerea”. De ce-o fi rămas doar cuvântul acela? Putea să rămână liliacul sau primăvara. Nu insist. Când eşti fericit, n-ai chef de filosofat. E cald, e bine, trenul mă leagănă, în compartiment e aprinsă doar lumina de veghe, numai bine pentr-un somn.

         Încerc să adorm. Aş fi şi adormit cu uşurinţă, dar cuvioasele nu-mi dau pace. Vor să ştie. Să afle totul. Dacă merg până la capăt – da merg. Ce bine! Ce-o fi atât de bine? Zece ore până în B, cu ele pe cap, cu el departe, apoi dimineaţa fiind nevoită să intru direct în „show”. Chiar dacă nu sunt eu vioara întâi, tot va trebui să-mi iau premiul, să mulţumesc, să zic două vorbe, dacă voi fi solicitată, dacă se poate altceva decât banalităţi. Şi, în orice caz, nu trebuie să arăt ca un zombi. Scriitorul, mai ales dramaturgul, când se arată lumii, trebuie să convingă şi prin înfăţişare. Majoritatea nu conving. Unii o fac intenţionat, considerând că o figură neglijentă (pletos, nepieptănat, Doamne fereşte nespălat) te recomandă din start ca artist. Eu nu consider aşa. Arta lucrează cu frumuseţea. În toate aspectele ei. Cel care crează trebuie să fie un om „frumos”. Că nu e de la natură, nu e. Dar acolo unde chiar depinde de tine, trebuie să depui un mic efort. E-adevărat că nu trebuie să arăţi nici ca un broker de pe Wall Street, dar nici ca un pămătuf tocmai folosit sau ca nişte Sfinte Moaşte (că tot e la temă) proaspăt scoase din raclă.

         Dau iar să fentez închizând ochii, dar nu-mi reuşeşte. Cuvioasele vor să ştie dacă domnul care a rămas în gară e soţul meu. Mă zgândără un gând să pronunţ un cuvânt care să le oripileze – „Nu, e amantul. Unul dintre ei”, dar n-am atâta vlagă. Până la urmă ce să răspund? „Aproape. Ne vom căsători în curând”, dau să le îmbunez. Ridică din sprâncene vexate. Mă doare-n valiză de sprâncenele lor. Tăcerea care s-a lăsat e mai mult decât grăitoare. Pare că evlavioasele simt deodată că nu mai pot respira acelaşi aer cu mine, păcătoasa. Chiar ele, una fecioară (pe cuvântul ei!), alta căsătorită, femeie de casă, cu responsabilităţi, ele care merg la o sfinţire de biserică tocmai în capătul celălalt al ţării, nevoindu-se noaptea pe tren, tocmai ele să păţească aşa ceva? Cu ce-or fi greşit, sărmanele? Profit de „anatema” care s-a aruncat asupra mea, sperând că măcar aşa nu mă vor mai băga în seamă, lăsându-mă să-mi fac somnul. Degeaba! Cuvioasele insistă în conversaţie, pesemne convinse că Dumnezeu le-a trimis în acel compartiment cu misiunea precisă de a salva un suflet păcătos. Văzând că n-au nimerit-o cu soţul, mă chestionează de ce merg în B. După ce am dat răspunsul (nevinovat, în opinia mea), am fost pe punctul de a suna după SMURD. Era musai să fie resuscitate. Ochi peste cap, priviri tulburi, respiraţie sacadată, au, sărurile! Mă încolţise gândul să le resuscitez cu vreo două palme, dar nu meritau palmele mele un asemenea tratament. În cele din urmă, fecioara şi-a revenit prima, doar ca să mă informeze că şi ea a fost aproape de rătăcirea asta, va să zică a încercat să intre în lumea teatrului, ca actriţă, dar a apărat-o Domnul de o asemenea cădere şi nelegiuire etc. Deja simt că-mi bat joc de mine dacă voi continua să le ascult. Le spun de-a dreptul „Noapte bună!”, închid ochii şi chiar adorm până ce se dezmeticesc ele să înceapă iar să vorbească.

         Visez ciulini. Ciulinii pe câmp – cu mult mai fericiţi în bătaia ploii decât trandafirii din glastră. Cu gândul acesta mă trezesc, când piuie telefonul a mesaj. Îmi scrisese. O urare de drum bun, ai grijă de tine, obrăznicătură, vezi ce faci pe-acolo, să nu-i dai gata pe toţi. Zâmbesc. Prilej pentru cuvioase să-şi arunce priviri cu înţeles. Aşadar, nu s-au înşelat: păcătoasă până în măduva oaselor. Auzi! Festival de teatru! Au încercat să mă corupă să merg cu ele la sfinţirea capelei. Că îmi va fi mult mai de folos. Dar eu nu fac înconjurul lumii pentru asta. În plus, am plecat de acasă cu un scop. Le e greu să priceapă. Doar mi-au adus toate argumentele, cum, nu mi-e frică de iad? Ba da, mai ales dacă iadul ar fi populat cu fiinţe ca ele. Dar ăsta e un nonsens. Aşa cuvioase nu pot ajunge decât în Rai. Ele sunt convinse de asta. Mă gândesc că iadul aici, pe pământ, poate însemna şi lipsa de compatibilitate, imposibilitatea de a-l pricepe pe celălalt. Mă întreb cum ar fi dacă aş fi nevoită să le suport nu o noapte cu trenul, ci o viaţă în preajma mea. Încercând să aflu pe care din două o prefer – dacă se poate spune aşa – am ales, totuşi, măritata. Fecioara e mult mai agasantă şi plină de ea. Astălaltă pare mai aproape de viaţă, cu tot cu problemele ei, mai dispusă nu la compromis, dar măcar spre o fărâmă de toleranţă. Şi parcă şi gura şi-o ţine mai puţin strânsă, mai puţin pungită. Mă întreb dacă evlavioasele, la cât de duse la biserică sunt prin toate punctele cardinale, n-au aflat adevărul suprem despre iubirea creştină, dacă le spune ceva „...rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele e dragostea”. Dar de ce mă întreb? Îmi ajung întrebările lor.

         În săptămâna mare – aceeaşi lună, uneori plină, luminând cărarea altor necredincioşi. Cu gândul acesta adorm, când, în sfârşit, se pare c-au fost răpuse şi ele. Dar ce răpuse! Când am deschis ochii, trezită de zgomotul uşor al uşii, am constatat că puteai să tai lemne pe ele. Mă aşteptam să văd controlorul, dar nu. În cadrul uşii se arătase un ins care, profitând de întunericul relativ şi de faptul că toată lumea dormea la ora aia din noapte, plecase după furat. L-am studiat cum stătea cu ochii pe sus după valize, după ce mai întâi şi-i aruncase roată prin compartiment. Hotărâse pesemne că nu-i niciun pericol, cu trei femei. Da’ bine că dormiţi, cuvioaselor! Când era nevoie de voi, să-l băgaţi în sperieţi pe hoţul ăsta, ţinându-i o predică şi ameninţându-l cu iadul, n-aţi găsit altceva mai bun de făcut decât să sforăiţi! Îi fixez privirea neinvitatului, în speranţa că dacă mă va vedea cu ochii deschişi, renunţă. Dar n-avea el ochi pentru ochii mei. Doar n-am să asist cum mă fură! Mă hotărăsc să iau taurul de coarne, vitejeşte, cu inima cât un purice: „Domnule tâlhar, pe asta de deasupra mea să n-o luaţi, conţine cărţi. Luaţi-le p-alea!”, îi indic genţile adormitelor. Luat prin surpindere, speriat chiar, a tras cu putere uşa şi a tulit-o pe culoar. D-ăsta-mi eşti?! Credeam că ai mai multă vână. De amatori e plină lumea! Şi de cuvioase care sforăie. Fraier! Eu mă oferisem să-l ajut să facă alegerea, evitând o dublă tragedie: a lui (când va fi văzut pentru ce se zdrobise, mai erau şi grele!) şi a mea, aceea de a nu avea cărţi să ofer la festival. Oricum ar fi luat ţeapă! Ale picatelor în somn conţineau broboade. Pe care şi le tot probaseră, întrebându-se care le vine mai "şic". Am ratat distracţia. 

         Mă hotărăsc să mă bucur de mirajul călătoriei noaptea cu trenul. Încet, încet, se face dimineaţă. La şase, eram în B. Ne-a întâmpinat o ceaţă cum numai în Londra probabil mai vezi. Oraşul cu clădirile vechi, de demult, îmbrăcate în ceaţă, te transporta într-o lume a fantasticului. Mă întrebam dacă chiar eu sunt acolo, dacă într-adevăr călătorisem noaptea cu trenul, dacă evlavioasele de care tocmai mă despărţisem fuseseră reale, dacă tâlharul chiar deschisese uşa cu ochii după genţi, dacă... dacă el chiar rămăsese pe un peron înveşmântat în noapte, dacă avea să plece într-o misiune importantă, dacă îl voi revedea. Dacă i-a trecut vreo clipă prin minte că între mine şi misiunea aceea, m-ar fi putut prefera. Între curajul de-a face o alegere proastă şi laşitatea de a nu alege – omul mimând neputinţa.

         În teatrul din B, mă simt cu adevărat în alt timp. Decorurile, costumele, portretele foştilor actori, afişele, totul e de natură a te transporta într-o altă lume. Uneori nu doar teatrul, dar şi viaţa pare o iluzie. Într-o încăpere cu uşa deschisă, cineva ia lecţii de dicţie. Şi eu la fel. Iau lecţii de dicţie cu Speranţa – astăzi despre mama ei.

Slobozia, 07/08  mai 2014

Pictură de Andrew Atroshenko

Noapte ca oricare alta

Poveste dintr-un „mai” de demult

O gară – nimic mai banal. Puf de castani risipindu-se – ca şi bucuria clipei. Frunza îngălbenită în mai, căzută pe masa noastră, vorbea de tristeţi prea devreme. O mie de vorbe – doar ochii nu mint. Dar a venit şi ceasul când între noi s-a lăsat ghilotina plecării. Aşteptând un tramvai, găseam cu mirare că nimic nu mai este la fel.
         Când am revenit, în plină vară, prinsesem rădăcini lângă râul care trecea sfidător prin centrul marelui oraş. Aşteptând, aşteptând, cu tocurile înfundate în asfaltul fierbinte, cu rochiţa fluturând animată de vântul jucăuş, încercând inutil s-o stăpânesc, gândeam la nefirescul traversării unui râu prin oraşul aglomerat, poluat, ca un triumf al vieţii. Mă străduiam să ghicesc de departe maşina în care vei veni. Albastră. Parcă aşa spuseseşi: albastră. De-atunci, verile mele poartă rochii albastre. Păream ridicolă aşteptând în mulţimea aceea de oameni, forfotind cu treabă. Nimeni n-avea chef de aşteptat în soare. Eu – da. Întotdeauna mi-am socotit viaţa în aşteptări. Unii şi-o calculează în izbânzi. Eu cel mai mult îmi amintesc aşteptările. Şi nu vorbesc de speranţe, de aştepările pe care le ai de la alţii sau de la situaţii, ci de timpul acela în care stai, în care stai şi aştepţi, în care parcă şi timpul stă odată cu tine (limba engleză are necesara distincţie între to expect şi to wait).

A urmat îmbrăţişarea visată. Unele lucruri vin ori prea devreme, ori mult prea târziu. Apoi sărutarea, unind parcă două inimi la fel. Apoi nu mai ştiu. A fost ca un vis. Ca un vis dintre cele pe care ai vrea să ţi le aminteşti, din care nu vrei să deschizi ochii, dar din care nu-ţi mai aduci aminte nimic, în afară de senzaţia de fericire. Ştiam că nu trebuia să mă aflu acolo, avusesem şi intuiţia suferinţei viitoare, dar parcă cine se mai putea opune? Forţa exercitată era prea mare şi amplificată de faptul că ea se distribuia în mod egal în două părţi. Ce fragilă această zbatere între bine şi rău, între fericire şi tristeţe!
           Faruri în noapte – atâtea tristeţi nerostite. Pe drumul de întoarcere, parcă mergeam într-un cortegiu. Parcă urmam la groapă toate iluziile. Cât de puţin îi trebuie omului uneori să se bucure. Dar şi de mai puţin e nevoie să cadă din bucuria lui. A venit momentul acela de aşteptare (alta!) când un gând absurd îmi şoptea că ai să spui ceva care să schimbe rădăcina lucrurilor. În realitate, nimic nu era de spus. Doar eu credeam, trăind pe tărâmuri de basm, imaginând o baghetă fermecată. Ce copilărie!
          Apoi a fost o noapte ca oricare alta. Doar singurătatea părea mai grea ca oricând.

Slobozia, 03 mai 2014

Pictură de Andrew Atroshenko

Ploaia

Terminase treaba mai repede la Institut. Se cam zorise, spărsese ceva, se tăiase în cioburi. Şi viaţa ne-o facem ţăndări. Nu-i nimic, o să treacă. Toate trec. Trebuia să plece cu un sfert de oră mai devreme. Poate avea şansa să-l zărească măcar puţin. Uf! Şi mi-am zis de atâtea ori c-o să-mi vină mintea la cap!

Ca un făcut, se pornise o ploaie torenţială. O rupere de nori. Nici nu ştia dacă mai văzuse până acum. Cerul devenise plumburiu, de parcă-ar fi prevestit sfârşitul lumii. Dacă tot vine sfârşitul lumii, trebuie să mă găsească aranjată. Aprinse lumina din toaletă, apoi o stinse, nemulţumită de imaginea din oglindă. Ce tânără şi frumoasă erai! Şi proastă pe deasupra, că n-ai avut habar ce să faci cu frumuseţea ta. Nu-ţi mai trece degeaba mâna prin păr, şi-aşa mai ai trei fire! Ce frumos îţi cădea, negru, strălucitor şi uşor ondulat, până aproape de umeri! Şi ploaia asta! Ce-are a face? Tot mă duc. Şi Ana lui Manole s-a dus. Auzi şi la ăla cum se ruga: „Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume/ Să facă pâraie/ Să curgă şiroaie!” Şi Dumnezeu i-a dat. Fix ce a cerut. Dar asta n-a împiedicat-o pe Ana să se ducă. Putea şi el să se roage astfel: „Împiedic-o, Doamne, să vină la mine!” Lipsa de imaginaţie a bărbaţilor! Auzi, ploaie! Na, Manole, ai vrut şi-ai avut! Ană zidită îţi trebuia ţie? Egoistule! Ţi-ai iubit mai mult arta decât femeia. Deci, oricum ar fi, femeile tot sunt înşelate cu cineva: cu vreun zid, cu o întreagă construcţie, cu biblioteca, cu... Da’ bine-ţi mai stă! Ţie la ce-ţi trebuie filosofia asta ieftină? Decât să te cerţi cu Manole, mai bine grăbeşte-te să-ţi dai halatul jos! Şi papucii. Dă-ţi-i singură, decât să ţi-i dea alţii! Parcă s-a mai potolit şi potopul. Se va duce. Oricum ar fi, se va duce. Ce dacă-i apa pe străzi ca-n Veneţia?

Veneţia, ah! Romantism desuet. Şi totuşi, i-ar plăcea s-o plimbe cu barca pe apele verzui ale Veneţiei. Verzui, neverzui, ea aşa şi le imaginează. De la culoarea igrasiei. Sau a câmpiei, când dă să vină toamna. Numai bărci ai în cap! Bărci şi gărgăuni! Vezi să nu uiţi vreo uşă descuiată, vreun bec de gaz aprins... Ia te uită, umbrela asta o am de când eram studentă. Roşie. Cine mai avea ca mine umbrelă-baston roşie? Era bună, că-mi făceam, discret, loc cu ea în metrou. S-a mai decolorat, săraca. Parcă eu nu? Totul se degradează. Hai, mişcă-te!

Şi tocmai azi şoferul n-a tras maşina la scară. Poate nu se aştepta să plece aşa devreme. „Du-te, ce mai stai!” Trăsese maşina şi încercase s-o convingă:

-         Nu vreţi să conduc eu?

-         Nu. Pot şi singură. Mulţumesc!

-         Dar nu vreţi să mai staţi puţin? Măcar până se opreşte...

-       Nu. Am treabă. Apoi, nu vezi că s-a oprit?

O privi ca pe un bolnav cu febră peste 40. Tot stătea cu cheile în mână, neconvins. Portarul, care se adăpostise şi el, îl admonestă, cu un gest mustrător:

-     Ce tot comentezi, Vasile? Dacă doamna zice c-a stat ploaia, înseamnă c-a stat!

Aşa vă vreau!

Se repezi să-i deschidă poarta. Bun băiat! Trec în fiecare zi, de două ori,  pe lângă el, dar nu ştiu cum îl cheamă. Mâine am să aflu. Sărmanul! Când eşti mic, trebuie să zici ca ăi mari şi, în niciun caz, să nu-l contrazici pe şeful. Dacă ăla, tembel, zice că cerul e maro, tu plusezi şi susţii că soarele-i verde. Şi tot o-ncurci, că nu i-a venit lui ideea primul. Poate, totuşi, portarul fusese doar ironic. Deşi nu i-ar fi convenit, l-ar fi preferat aşa, decât cu coloana frântă. Alunecoasă treabă şi puterea asta! Din când în când, trebuie să-ţi mai legi câte-o piatră de orgoliu, ca să păstrezi cumpăna dreaptă. Întoarse maşina, stârnind valuri pe lângă ea. Portarul alergă într-un suflet să deschidă iar poarta care de-abia se închisese cu ţăcănitul ei metalic, de fier pe fier. Opri şi se duse direct la şofer:

-         Vasile, să ştii că ploaia n-a stat!

O privi interzis, de parcă văzuse o nălucă. Şi-l imagina gândind: „A înnebunit doamna.” Avea privirea unui om deznădăjduit, care nu ştie ce să spună. Până la urmă alese, cu ochii la cerul plumburiu:

-         N-a stat, doamna inginer.

-     Vasile, tu pricepi ce spun eu? Aici nu-i vorba de ploaie. Du-te şi spune-le şi celorlalţi, inclusiv portarului: voi să nu ziceţi niciodată ca mine, numai pentru că aşa zic eu! Fiţi voi! Nu vă-ndoiţi în faţa nimănui! Ai înţeles?

-         Da; da’... tot nu vreţi să vă duc eu?

-         Nu. Hai că am treabă! Şi nu uita, Vasile, ploaia nu se opreşte şi nu porneşte când zice doamna!

Trecu iar prin poartă, amărâtul ăla se făcu iar ciuciulete să-i deschidă... riscurile meseriei. Ce, parcă ea nu înghiţea toate nenorocirile de la substanţele din laborator? Şi şoferul „înghiţea” destule: ba că ploaia a stat, ba că n-a stat... ai înţeles, Vasile?

Ieşi la drum. Eu încotro vâslesc? Uite, vezi, producătorilor de automobile nu le-a venit ideea să le pună şi vâsle. O să le-o dau eu. Poate mă-mbogăţesc.

Oraşul era inundat pe alocuri. Maşinile, câte mai erau pe stradă, făceau valuri. Un trecător stingher se oprise şi îşi vărsa apa dintr-un pantof. Asta doar ca să-l umple mai încolo. Atâtea gesturi inutile facem în viaţă! Şi ei îi spălase şoferul maşina până să-nceapă ploaia. Când a fost la Paris, văzuse un negru care spăla pereţii hotelului cu furtunul pe o ploaie torenţială. Un altul uda peluza din faţă. Intrigată, a întrebat de ce. Răspunsul venise prompt, la fel din ambele părţi: „Aşa scrie în fişa postului”. Idioţi! Dar nu executanţii, ăia îşi câştigau corect pâinea. Ci aceia care întocmiseră fişa postului. Şi care uitaseră să adauge la propoziţia „De la ora... la ora, se vor spăla pereţii hotelului, etc...”, un amănunt important: „cu excepţia cazurilor când plouă”. Vasile nici n-avea în fişa postului să spele maşina. O spăla că voia el. Când îl bombănise – „Toată ziua o lustruieşti!” – mormăise ceva că aşa trebuie, că ne râde lumea. Bine, Vasile, lustruieşte! Dar să ştii că lumea ne râde oricum, dacă e dispusă a face asta.

Ajunsese la timp. Reuşise să parcheze într-un loc fără baltă şi acum făcea echilibristică pe vârfuri. Şi totuşi, îi plăcea ploaia. Parcă se simţea îmbrăţişată, ocrotită, ca sub o mantie. Iată-l! Ieşise soarele. Vasile, să ştii că a ieşit soarele! Şi de data asta chiar nu accept să mă contrazici!

Norii îşi vedeau mai departe de treabă, făcând ce ştiau mai bine să facă: tunau, se ciocneau, revărsând ploaia peste setea pământului. Cum îi mai înţelegea setea! Şi ei îi fusese atât de sete. De chipul lui, de căldura lui, de... Vasile, nu fii idiot! Dac-ai avea un pic de imaginaţie, n-ai căuta soarele pe cer...

Slobozia, 29 august 2013

Marius Stan despre "A unsprezecea poruncă"

Scriitorul şi cercetătorul Marius Stan, român (ialomiţean) stabilit în America, prietenul nostru şi colaborator al revistei "Helis", mi-a scris un mesaj despre cea mai recentă carte a mea: "A unsprezecea poruncă". Mulţumiri, Marius! 

Vai ce bine e ca avem pareri atat de diferite. Eu cred ca a unsprezecea porunca trebuia sa fie: "Viseaza!" Chiar si in Marele Oras, unde e asa usor sa te pierzi. Asadar "...departandu-se usor, precum o ambarcatiune care se departeaza de mal", cam asa am perceput povestirile tale, o poarta intredeschisa catre trecut, uneori cu duiosie, alteori cu cruzime. Tipul de literatura care imi place mie: dulce-amar.

Un mic tratat de compasiune, despre calatori si mereu alti calatori, fie in Gara de Nord fie la Moara, poate mai mult decat atat, un tratat despre riscurile si pacostea bunatatii.

Zina m-a chinuit cel mai mult. "-Traiati in pacat? - Arata-mi unul care nu traieste!" m-am bucurat eu. Si cand mi-era lumea mai draga, "Oameni buuuni, nu rastigniti iubireaaa!" Nu, Nu, Nu , Nu!

Dar a venit Clementina si m-am topit. Frumoasa, distinsa, eleganta povestire.

Si apoi Vasea. Asezata in centrul de greutate al cartii, desprinsa parca din Cehov sau Turgheniev, istoria vietii si mortii lui Vasea m-a tulburat. Nu numai ca am lucrat si eu in cladirea ICECHIM (la Institutul de Chimie Fizica, in laboratorul d-nei Zaharescu, ha!), nu numai ca am tresarit cand am citit despre "academiciana" si frigul din laboratorare, dar n-am putut sa nu ma opresc si sa fac o pauza lunga dupa: "A zis tovarasul Vasea ca va iubeste si va roaga sa fiti nevasta lui". Imediat gandul mi-a fugit la Esenin: "Draga mea, dumneavoastra nu m-ati iubit" in Scrisoare Catre o Femeie, una dintre cele mai frumoase poezii din toate timpurile. Da, Da, Da, Da!

Pe urma am citit asa ametit pana la Plasa Monofilara despre care atunci cand am citit-o in Helis am zis "Aha!" Mi-a placut din nou, ca si Cantecul/ Calugarul.

"Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi"

Marius

(Chicago, 18 noiembrie 2012)

Despre Marius, aici: http://www.revistahelis.ro/index.php?marius_stan

Cuţitul

-         Nu te duce, Ioaneee! Nu te duce, mă, că-i drumu’ rău!

Femeia striga aşa cum strigă femeile de la ţară, cu-n soi de disperare şi, totodată, cu resemnare-n glas, ştiind bine că nu se pot pune contra voinţei omului lor, orice-ar face.

-         Ioane, întoarce-te, n-auzi! Nu vezi, mă, c-a troienit peste tot? Barem aşteaptă dimineaţa, că nu vezi nimic! Şi te duci să-l cauţi degeaba.

Se ţinea după el ca o umbră, înainta cu greu pe cărarea făcută dimineaţă şi care-acum se-astupase iar pe jumătate. În poartă, mai făcu o-ncercare:

-         Stai, mă creştine, stai, că-i drumu’ rău!

-          Şi ce te vaiţi? Am să dau drumu’ la o parte! Dacă trebuie, mă duc! Şi trebuie! Du-te-napoi în casă, să nu te fericesc cu-n dos de palmă! Ce, ţi-e că mor? Las’ că nu scapi tu de mine, cu una, cu două.

Dădu să-şi vadă de drum, dar parcă ceva îl ţintui în loc. Se-ntoarse spre femeia lui şi-i puse palma stângă pe obraz, privind-o drept în ochi. Aceasta, până să se dumirească, făcu un gest de fereală, instinctiv, ca atunci când eşti învăţat că palma se ridică mai des ca să lovească, decât să mângâie.

-         Stai, fă, nu fii proastă, că nu dau!

O privea cu duioşie, cum n-o mai privise demult, de când a prins-o de mijloc în horă, de nu se mai dezlipise de ea. Se mai ofilise. Şi glasul i se asprise, talia se-ngroşase, iar ochii nu-i mai jucau în cap. De ce n-or rămâne femeile frumoase, ca atunci când sunt tinere?

-         Filofteio, dac-o fi să nu mă mai întorc… adică lasă! Mă-ntorc eu!

Ce rost avea? Dacă nu s-o mai întoarce, ştie ea ce are de făcut. Şi dacă nu, totdeauna se găseşte cineva care ştie. Avea un nod în gât. Vântul şuiera duşmănos, spulberând pe lângă ei zăpada. Se auzea un câine urlând. Poarta a scârţâit de două ori, parcă împinsă de-o mână nevăzută.

-         Du-te, Filofteio! Să dai drumu’ la câine! Dacă m-oi rătăci, o să mă caute.

O bătu uşor pe umăr, a-mbărbătare, apoi dispăru în noapte.

Filofteia oftă cu resemnare. Ştia că n-are cum să-l întoarcă. Se duse şi dădu drumul câinelui, cum îi poruncise, apoi intră în casă, verificând să aibă lopata pe dinăuntru, dădu mai mare flacăra lămpii şi începu să împletească un ciorap.

Aşa era omul ei. Hotărât. N-avusese de lucru şi vecinu’ Aurel, îl mâncase limba să-i spună c-a auzit de la a’ lui Tocileanu c-a rămas frate-su împotmolit cu căruţa pe drumul dinspre moară, acolo unde apa Ialomiţei făcea un cot. Atât i-a trebuit. A sărit ca nebunu’ să se ducă să-l scape. Şi poate nici nu-i adevărat. Da’ te pui cu Ion? S-a-ngrijit de frate-su mai mic ca de copilul lui, încă de când erau ţânci. Şi-aşa a rămas, cu grija lui. Să nu-i lipsească nimic, să nu păţească ceva, să nu-i zică nimeni: „Dă-te mai încolo!”. Cum a fost atunci când s-a luat de el Axinte poliţaiul. Nu s-o fi luat nici ăla de el degeaba, da’ Ion, când a auzit, a luat foc. Şase luni a stat la pârnaie. Da’ şi poliţaiu’ cu mâna-n ghips. Când a ieşit de-acolo, tot nu s-a potolit, i-a spus lui Axinte că, dacă se mai leagă de Grigore, îi ia gâtu’. Aşa era omul ei. Hotărât. Acum umbla bleaura prin nămeţi, să-l găsească şi să-l tragă cu căruţa spre casă. Zicea că se duce să ia ajutoare de la Primărie, da’ cin’ să iasă pe vremea asta afară!

          Înainta tot mai greu. Nimeni nu voise să-l ajute. Toţi îl făceau nebun şi-l sfătuiau s-aştepte până dimineaţă. Cum s-aştepte? Până dimineaţă mai era mult. Putea să… Doamne fereşte! Îşi croia drum anevoie. Tot împărţise la zăpadă în stânga şi-n dreapta, dar parcă începuse să-l lase puterile. Vântul se mai potolise şi tot era bine că nu-i bătea din faţă.

          Se trezi deodată înaintea căruţei, crezând mai întâi că i s-a năzărit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar unde-i Grigore? Calul, deshămat, se trântise jos, pesemne sleit de frig. Se aplecă asupra lui şi, văzând că respiră, îşi trânti trupul mătăhălos peste al animalului, cu gând să-l încălzească. Dar se gândi că nu poate sta mult aşa, să nu-l ia somnul. Trebuia să-l găsească pe frate-său. Că doar de-aia venise.

          Grigore săpa şi el, dar în direcţie greşită. În noapte, nu-şi dăduse seama că, pe la o vreme, cărarea o cotise strâmb. Se gândea să ia doar calul, căruţa n-avea decât să stea acolo pân-o da firul ierbii. Din când în când, se mai uita înapoi. Îi păru că zăreşte o umbră şi parcă o mogâldeaţă pe la gâtul calului. „Asta mai lipsea, să ne tăbare vreun lup!” Pipăi lama cuţitului şi se linişti când îi simţi atingerea rece. Era cel mai bun cuţitar din sat şi din alte şapte împrejur. Nenea îl învăţase. Încă de când era mic, îi desluşise meşteşugul azvârlirii cuţitului la distanţă. Câtă chelfăneală-a mai mâncat! Dar n-a fost în zadar. Nenea nu se supărase că l-a întrecut. Dimpotrivă, era mândru de el.

          Se apropie fără zgomot şi, când ajunse la distanţa de la care nu putea da greş nici cu spatele, ţinti scurt şi lovi. Auzi un geamăt înfundat, care parcă n-ar fi fost de animal. Când se apropie, văzu îngrozit că împlântase lama cu tăiş pe ambele părţi într-un om. Întorcându-l cu faţa, nu-i veni să creadă. „Neneee! Ce-am făcut, Dumnezeule?! Nene, iartă-mă, am crezut…” Ion mai gemu o dată-nfundat, apoi îşi schimonosi faţa cu intenţie de zâmbet: „Bravo, Grigore! Sunt mândru de tine. Exact aşa cum te-am învăţat. Da’ puteai şi tu să dai greş măcar de data asta!” „Nene, nene, să nu mori, bre, de mâna mea! Ce-am făcuuut? Ce-am făcut?” „Ia nu te mai boci ca o muiere! Ia şuba asta de pe mine şi puneţi-o pe spate! Rezistă până dimineaţă, c-or să vină de la Primărie cu lama… Vezi, ai grijă să nu răceşti! Să nu păţeşti ceva, c-o să… o să mă certe maica fii’ncă n-am avut grijă de tine aşa cum mi-a lăsat cu limbă de moarte când s-a prăpădit… Eu sunt frânt. Lasă-mă să dorm niţel!

          În lumina zorilor care începuseră să se ivească, zăpada se roşise precum garoafa prinsă în iia Filofteii când a văzut-o prima dată, la horă. Mai ştie şi ce cânta, atunci, lăutarul: Că nu-i om să nu greşească/ Dragoste – să nu pârlească/ Nici om care să nu piardă/ Dragoste – să nu te ardă...

Slobozia, 10/ 11octombrie 2012

Festivalul „Titel Constantinescu”, ediţia a V-a

Râmnicu Sărat, 18 august 2012

          Asociaţia „Renaşterea Râmniceană” şi Editura „Rafet”, avându-l ca Preşedinte/ Director pe scriitorul Constantin Marafet, a organizat anul acesta (2012) cea de a cincea ediţie a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu” dedicat personalităţii râmnicene căreia îi poartă numele. Pretextul festivalului l-a constituit concursul de manuscrise literare (poezie, proză, teatru). Din cei 529 de participanţi (dublu faţă de anul trecut), juriul format din scriitorii Horia Zilieru – Preşedinte, Adrian Botez şi Constantin Marafet, a desemnat 11 câştigători cărora li s-au publicat volumele. Am avut deosebita onoare de a mă număra printre ei, publicându-mi-se volumul de proză scurtă „A unsprezecea poruncă”. Un volum destul de subţirel cantitativ, pe care îl consideram încă în lucru, urmând să mai adaug câteva texte, dar pe care nu m-am putut abţine să-l trimit pentru a mai testa încă o dată dacă drumul meu literar ar trebui continuat sau abandonat.

          Cu acest prilej, am fost invitată la festival, împreună cu membrii Asociaţiei Culturale Helis: Gheorghe Dobre, Costel Bunoaica şi Florin Ciocea. O altă ocazie (fericită) de a fi împreună, de a ne bucura de noi cunoştinţe, de a revedea altele mai vechi. Dar mai ales de a gusta, încă o dată, bucuriile pe care le conferă astfel de întâlniri care gravitează în jurul literaturii. Din parcursul până la Râmnicu Sărat, singurul lucru demn de amintit e faptul că, în comuna Ion Roată, am dat onorul la stânga în dreptul străzii lui nenea Vasilică. Nu ştiţi cine-i nenea Vasilică? Ba eu cred că ştiţi, dacă aţi citit „Helis”-ul şi pe Gheorghe Dobre.

Gh. Dobre, C. Bunoaica, F. Ciocea, F.L. Dalian

          Manifestarea ne-a surprins în mod plăcut, atât datorită prezenţelor remarcabile de la Râmnicu Sărat, cât şi celor petrecute, vorbite sau chiar nerostite. „Atracţia” evenimentului a fost binecunoscutul scriitor (de mine, mai întâi din manuale) Dumitru Radu Popescu, câştigătorul marelui premiu pentru volum de teatru. La proză, marele premiu a fost decernat scriitorului Emil Lungeanu. La poezie, nu s-a acordat, niciun volum n-a convins până la acest nivel. Ne-a onorat cu prezenţa şi Dan Mircea Cipariu (doar ce ne întâlniserăm la Sibiu), care ne-a vorbit despre proiectul Opera scrisă.ro, al cărei preşedinte este, din câte am înţeles, o asociaţie ce apără drepturile de autor. Ne-am bucurat să-l revedem pe bunul nostru prieten Tudor Cicu, premiat şi el în cadrul festivalului şi pe scriitorul şi traducătorul Ion Roşioru, pe care eu îl ştiam şi-l apreciam din paginile revistei „Helis”. Despre omul Titel Constantinescu a vorbit foarte sensibil domnul profesor Traian Gh. Cristea. La festival, a fost prezentă şi doamna Maria Margareta Labiş, sora regretatului poet Nicolae Labiş, profesoară de limba şi literatura română. Domnia sa a dedicat o „scrisoare” lui D.R. Popescu, compusă din titluri ale operelor acestuia. De asemenea, a recitat poezia „Noi, nu!” de Nicolae Labiş. Momente deosebite au fost create prin recitalurile de poezie.

          În cadrul festivităţii, au fost acordate premiile, înmânate cărţile publicate şi prezentată Antologia în care au fost cuprinşi alţi 20 de premianţi, cei care au obţinut premiile speciale. Evenimentul a fost condus de – cine altul? – domnul Constantin Marafet, ajutat de inimoasa lui soţie. Cei doi Marafeţi ne-au făcut bucuria de a sta cu noi la masă, căci, sigur, a fost şi o masă, după terminarea părţii oficiale. Scriitorii mai şi mănâncă, domnule! Nu spun se mai şi mănâncă (între ei), că asta e deja cunoscut.  Domnul Marafet ne-a mărturisit că abia după ce s-a aşezat la masă, după ce a văzut că toată lumea are loc, a numărat furculiţele, şerveţelele, scobitorile, s-a mai liniştit. Ne-a spus apoi povestea interesantă a achiziţionării tipografiei, fără a fi avut un ban în buzunar. Mie îmi plac astfel de poveşti ale oamenilor curajoşi. Însă domnia sa nu a dat dovadă numai de curaj, ci şi de pricepere. Şi pentru că, în lumea asta nebună în care mai toţi aleargă după căpătuială, se mai găseşte câte un „nebun” să pună bani din buzunar să publice cărţi, se vede treaba că şi Dumnezeu îl ajută. Spun asta deoarece îmi imaginez că nu-i uşor lucru să organizezi un astfel de eveniment; mai mult, participând şi anul anterior la festival (atât eu, cât şi domnul Dobre), am putut constata cum nivelul calitativ a crescut simţitor. Îi urăm să-şi împlinească visul şi, anul viitor, să ne vedem la un festival care va dura măcar două zile. În orice caz, felicitări pentru toată truda, domnului Marafet, juriului pentru caznele la care a fost supus, premianţilor şi tuturor participanţilor! Vreau să remarc în mod special prezenţa domnului Primar Marian Mărgărit, din comuna Boldu, care a participat şi financiar la susţinerea festivalului. Când l-am văzut vorbind la microfon mai sfios decât o domnişoară şi mai poetic decât Poetul, am vrut să-l întreb ce caută îm politichie. Dar se pare că are ce căuta, oamenii îl iubesc şi îl aleg pentru că le susţine cauza. Bravo! Domnul Marian Mărgărit este Primar la Boldu încă din ... 1990. Mi s-a şoptit că este şi poet şi cântă şi frumos la chitară.

          Ca de obicei, în astfel de ocazii, am schimbat reviste şi cărţi. Noi am oferit revista „Helis” şi cărţile: „Noaptea, cu sinele meu” – Costel Bunoaica, „Trofee” – Gheorghe Dobre, „Scrisori netrimise” şi „A unsprezecea poruncă” (Premiul „Mircea Micu”) – FL Dalian. Florin nu s-a deranjat, el nu dă importanţă acestor lucruri sau poate vrea să-l citească numai posteritatea. Eu am primit: Vasile Ghinea – „Tăcerea din cuvânt”, Marian Ilie – „Dreaptă dragostea mea Mellactonia” şi „Lupta mea cu gânduri mov”, Tudor Cicu – „Cu traista de basme prin lume” (premiul „Victor Frunză”), Emil Lungeanu – „Gura lumii – Extracţii critice fără anestezie” şi Mircea Dinutz – „De-ale democraţiei” şi „Anamneze necesare” (critică, premiul „Dumitru Pricop”).

          Noi, helioţii, ne-am îmbarcat pe la o vreme şi am luat drumul Sloboziei, însă ziua nu s-a terminat. „Acasă” ne-au aşteptat prietenii noştri Creola şi Vitalie Buzu, (care fuseseră preveniţi încă de cu o săptămână înainte), cu iepure, pizza, clătite, ţuică şi vin de la mama Basarabia, brânză cu mămăligă şi... multă căldură sufletească.

F.L. Dalian, Mircea Dinutz

          De multe ori la festivaluri, mai interesantă chiar decât latura oficială este cea din „culise”, aceea în care se leagă prietenii, unele chiar pe viaţă, se netezesc asperităţi, sau... dimpotrivă (asta mai rar). Pentru mine, acest festival „s-a lăsat” cu două izbânzi: una e cea a publicării celei de-a patra cărţi, iar cealaltă, chiar mai importantă decât prima, este faptul că l-am cunoscut pe scriitorul Mircea Dinutz (premiat, de asemenea, la concurs). 

Nu discut de texte şi contexte (prietenii ştiu de ce!), dar cert este că întâlnirea noastră a fost una specială (şi asta n-am constatat-o doar eu). Domniei sale îi dedic, împreună cu toată preţuirea mea, versurile lui Alexandru Macedonski (Rondelul meu):

„Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârșire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Ești mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ți-este inima iubire,
Când ți-este sufletul iertare.

Știu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viață trecem în neștire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriștea cât de mare,

Și înălțarea e-n iertare.”

Slobozia, 22 august  2012

Premiile "Titel Constantinescu" 2012

ASOCIAŢIA ,, RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ’’ ŞI EDITURA RAFET

AU DESEMNAT CÂŞTIGĂTORII

CELEI DE-A CINCEA EDIŢII

a Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’

În acest an, numărul celor înscrişi a fost cu 101% mai mare decât anul trecut, însumând 529 de creaţii literare, dintre care 31 au fost nominalizate la marile premii.

Premiile care s-au acordat:

Marele Premiu „ Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de teatru:

O JUMĂTATE DE MOARTE - de D.R. POPESCU

Marele Premiu „ Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de proză:

ÎN OSTROV LA MAREA ALBĂ - de EMIL LUNGEANU

Premiul „Victor Frunză” – cu publicarea volumului de proză:

CU TRAISTA DE BASME PRIN LUME - de TUDOR CICU

Premiul „ Octavian Moşescu” – cu publicarea volumului de versuri:

ECOUL TĂCERII-EPIFANII STELARE - de NICOLETA MILEA

Premiul ,, Alexandru Sihleanu’’ - cu publicarea volumului de proză:

EL DESCONDOCIDO- de MARIN TRAŞCĂ (SPANIA)

Premiul ,,C.C. Datculescu ‘’ – cu publicarea volumului de versuri:

LUNA ŞI LUMINA de OLIVER ROLAND (GERMANIA) traducător MIRCEA M. POP

Premiul „Florica Cristoforeanu” - cu publicarea volumului de versuri:

CELE MAI FRUMOASE POEZII - de EMILE VERHAEREN(BELGIA) traducător ION ROŞIORU

Premiul „ Dumitru Pricop” –cu publicarea volumului de critică:

ANAMNEZE NECESARE - de MIRCEA DINUTZ

Premiul ,, MIRCEA MICU” – cu publicarea volumului de proză:

A UNSPREZECEA PORUNCĂ - de FLORENTINA LOREDANA DALIAN

Premiul ,, Slam Râmnic” – cu publicarea volumului de eseuri:

AGGREGATOR- de MIRCEA V. HOMESCU

Premiul ,, FĂNUŞNEAGU” – cu publicarea volumului de eseuri:

HĂRŢUIREA MORALĂ de MARIE-FRANCE HIRIG0YEN (FRANŢA) traducător FLORICA IONEA

Cei care vor primi premiul special al editurii Rafet (şi vor fi, deci, publicaţi în antologie) sunt: Petre Rău, Eduard Leahu, Popescu Mariusz, Any Drăgoianu, Gruia Lucian, Ela David, Teo Cabel, Constantin Oprică, Ştefan Lucian Mureşanu, Jianu Liviu-Florin, Maria Pilchin, (Chişinău) Ion Drăgoian, Otilia Duma, Francisc Pal (Canada), Sorin Şirineasa, Kabbout Mariana, Andrei Velea, Liviu Ioan Mureşan, Popescu George Adrian, Mihai Posada.

Cei 11 autori câştigători îşi vor vedea creaţiile publicate în volum, de către Editura RAFET - şi lansate în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU’’, împreună cu “Antologia FESTIVALULUI” , în data de 18 AUGUST 2012, ora 11.00, la CASA DE CULTURA ,,FLORICA CRISTOFOREANU’’, din Râmnicu Sărat.

Constantin Marafet

Aşadar, o nouă carte, deşi era programată pentru anul viitor, când aş fi avut, probabil, mai multe texte. e vorba de câteva proze scurte scrise în intervalul 2010-2012.  Mai jos, coperta pe care a făcut-o florinel. 

Când Dumnezeu era impiegat

Sursa fotografiei: http://cristianghinea.wordpress.com/2012/07/09/cinci-locomotive-din-patrimoniul-national-ruginesc-la-remiza-lugoj/

         Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul.

Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era. Îl văzusem cum plecă de sub ochii mei. Am alergat destul de repede, dar trenul fugea mai tare. Prinsese viteză. Se îndepărta cu fiecare clipă, ducând speranţele mele cine ştie unde. De neputinţă, am plâns. Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă, sătul de trenuri care tot pleacă, m-a văzut: „Ce-ai, taică, de plângi?” I-am arătat cu degetul monstrul care luneca pe şine. Nu puteam vorbi. Cuvintele se sugrumaseră în gât. Doar lacrimile mari, rostogolindu-se pe obraji, spuneau totul. Nu pierdusem niciodată un tren. Şi n-aş fi crezut să mi se întâmple mie. Şi tocmai atunci! Impiegatul, trecut prin viaţă, sătul de trenuri, pesemne şi de lacrimi („Nicăieri – zisese – nicăieri nu vezi atâtea lacrimi ca-n gări”), s-a-nmuiat: „Nu mai plânge, taci cu tata! Dă-l în mă-sa de fier hodorogit!”. Şi-a îndesat mai bine şapca pe cap, a pus fluierul în gură, a fluierat tare, prelung, în timp ce a rupt-o la fugă după coada trenului, alergând ca la suta de metri, cu paleta roşie ridicată. Frânele au scrârţâit metalic, apoi am zărit printre lacrimi trenul oprindu-se. Se-ntâmplă rar coşmarul să se transforme într-un vis frumos. Impiegatul încărunţit de vreme şi trenuri nu s-a mulţumit cu atât. I-a făcut mecanicului de locomotivă semn de manevră ‘napoi. Ăla s-a conformat. Apoi, l-am auzit înjurând ca la uşa cortului, când şi-a dat seama de ce fusese oprit şi întors din drum. “Să-ţi fac, să-ţi dreg, băga-te-aş în mă-ta de nenorocit! Am să te spun la direcţie!” Impiegatul cărunt, trecut prin viaţă ca prin război, nu s-a supărat: “Spune-mă şi la Dumnezeu, numa’ stai să urc fata-asta! Hai, taică, hai, uşurel! Aşa, mergi cu bine! Şi nu mai plânge, că-ţi strici ochii-ăia frumoşi!” A răsuflat uşurat, a luat poziţia regulamentară, apoi a ridicat paleta verde, de parcă ar fi înfipt steagul pe o redută. “Acum, poţi să pleci liniştit să mă torni la direcţie! Ce-am avut şi ce-am pierdut?!”

Nici n-am apucat să-i mulţumesc. Acolo, în tren, trăiam sentimentul irealităţii. Mi se părea că-L văzusem pe Dumnezeu. Avea haine de impiegat de mişcare, niţel cam ponosite, părul cărunt şi rar şi paletă roşu/ verde. O paletă şi-un fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea. Eu strigasem, aproape cu deznădejde, în capul peronului: “Doamne, nu!”. Îl chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fi devenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de impiegat şi n-ar fi oprit trenul care m-a dus la examen. Poate aş fi fost un impiegat de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să dea examen la facultate… Cine ştie…

                              

Nu mai trecusem demult prin halta prin care, azi, nu mai trec trenuri, iar odinioară treceau atât de rar. Acum, femeie de afaceri în plină glorie, trenurile-mi puţeau. Preferam avioanele. Sau Mercedes-ul personal, când distanţele erau mai scurte. Probabil n-aş fi oprit nici atunci dacă întâmplarea (întâmplarea?) n-ar fi făcut ca roata să explodeze în locul acela în care şoseaua se apropia cel mai mult de calea ferată. În goana zilnică, uităm să mai oprim. Măcar atât cât să-I mulţumim Lui Dumnezeu. Ce, nu pricepe El singur?

Am lăsat şoferul să se ocupe de roată şi am făcut câţiva paşi. Pe şine, crescuseră buruieni, semn că niciun tren nu mai trecea pe acolo. Peronul pe care plânsesem cândva părea mult mai mic şi mai sărăcuţ, iar prin crăpăturile făcute de trecerea anilor viaţa îşi revendica drepturile prin sute de fire de iarbă răsărite în smocuri. Cocoţat pe un scaun, o părere de om, gârbovit, se căznea să întoarcă un ceas Paul Garnier. Asemenea ceasuri rare mai vedeai prin muzee şi vreo două-trei gări. Toată priveliştea părea un talou suprarealist: ceasul de lux în contrast cu clădirea în paragină, fără ferestre, cu iarba care-mpânzea tot locul. Cineva însufleţea „tabloul”: Omuleţul firav, gârbovit, dar căruia îi străluceau ochii când potrivea limbile ceasului din gară (mai bine zis, din ceea ce fusese cândva o gară mică, îngrijită, prin care mai treceau, uneori, şi trenuri). Când şi-a terminat treaba, omul m-a văzut şi aproape s-a speriat ca de o arătare. Apoi, jenându-se, s-a scuzat cumva:

-         Pe-aici, nu mai vine nimeni. Sunt eu şi-un câine. Lupane, unde eşti?

Cel apelat s-a ridicat agale dintre ierburi şi s-a prezentat, docil, la apel, aşteptând, în gardă, următoarea comandă.

-         Şezi cu tata! Şezi şi bucură-te! Avem musafiri!

Ca şi cum l-ar fi înţeles, Lupanul (o potaie cu ciulini prinşi în blană, cu părul în ochi) s-a bucurat în felul canin, scheunând uşor şi mişcându-şi ritmic coada.

-         Ce faceţi?, am întrebat, neştiind ce să-i spun.

-         Întorc ceasul. Măcar el să meargă. Trenurile nu mai merg, în curând n-oi mai merge nici eu, mi-a spus ca pe o evidenţă, arătându-mi bastonul din mâna dreaptă. Ceasu-ăsta e o bijuterie, el trebuie să meargă! Nu ştiu cine l-o mai întoarce când n-oi mai fi eu. Apoi, schimbând vorba: Cu ce treburi pe la noi?

Purta aceeaşi haină de impiegat, acum ceva mai largă şi roasă pe alocuri, probabil singura haină, ori poate nu se-ndurase s-o lepede. Tăceam. Cuvintele se blocaseră iar în gât, ca atunci când pierdusem trenul. Aş fi vrut să-i povestesc, să-i aduc aminte, să-i mulţumesc. În loc de asta, tăceam, cu tăcerea celor mai stupizi dintre oameni.

-         Cândva, zice, cândva era şi-n gara noastră altfel. Ce de-a lume…

Am vrut să-i spun că ştiu. Nici asta n-am putut. Apoi, ca şi când ar fi avut ceva de demonstrat, ca şi când aş fi avut nevoie să-l cred, a scos de sub haină paleta, a şters-o de mânecă şi mi-a întins-o ca pe-o evidenţă:

-         Eu eram impiegatul!, a rostit cu mândria cu care trebuie să fi rostit ducele de Wellington: „Eu l-am învins pe Napoleon!”.  Câte trenuri n-am pornit eu cu asta!

Îhm… dar mai important decât mulţimea de trenuri pe care le-ai pornit, e  unul anume pe care l-ai oprit!

-         O vrei? Mie nu-mi mai trebuie.

Am luat paleta ca pe ceva de preţ şi-am strâns-o la piept. Am privit ceasul care mergea „ceas”, care-mi arătase cândva o jumătate de minut mai mult decât aş fi vrut, suficient cât să-mi plece trenul de sub nas. Şi deodată ochii mi s-au împăienjenit. Ceasul a început să se scurgă, precum cel din tabloul lui Dali. Aşa-l vedeam printre lacrimi, curgând, unduindu-se ca şi când s-ar fi topit. Omul s-a panicat, la fel ca atunci:

-         Ce-ai, taică, de plângi? Dacă nu vrei, n-o iei. Dă-o-n colo de paletă! Sunt un prost bătrân. Chiar aşa, d-apăi, ce să faci mata, o cuconiţă, c-o paletă de impiegat? Da’ am zis să-ţi dau şi eu ceva… şi n-am altceva. Lasă, dă-o-ncoace, decât să plângi!

Plângeam ca atunci când pierdusem trenul. Ceasul nu-l mai vedeam printre lacrimi, se topise de tot, timpul se comprimase. Pierdusem trenul din nou. Trenul recunoştinţei. Eram bogată. Şi nu-mi folosea la nimic! Tot omul acesta îmi oferise ceva. Iar eu, cu toată bogăţia mea, habar n-aveam ce i-aş putea oferi. Cum i-aş putea mulţumi că, într-o zi, cu paleta pe care mi-o dăruise, oprise şi mă urcase în trenul care avea să mă ducă spre ceea ce sunt acum. Şi că atunci, mă făcuse să-L văd, pentru prima dată, pe Dumnezeu în oameni. Ce daruri îi poţi face Lui Dumnezeu?

L-am întrebat, printre lacrimi:

-         Dacă ar fi să-i faci un dar Lui Dumnezeu, ce i-ai oferi?

-         Ce i-aş oferi? Păi… paleta nu mai pot să i-o dau, că ţi-am dat-o ţie. Trenţele-astea după mine, nu pot, că rămân gol. Şi-oricum, n-ar avea ce face cu ele. Câinele ăsta… îmi ţine de urât. Ce dar?! Uite ce dar Îi fac eu Lui Dumnezeu: în fiecare zi, la doişpe fix, întorc rotiţa la ceasu-ăla. Cât oi mai putea…

Slobozia, 25/ 26 iunie 2012 

Zina

Gerul şfichiuia obrajii femeii, care-şi adunase pufoaica pe lângă ea, ţopăind de pe un picior pe altul. Era seara de ajun. Se înserase de tot, dar parcă tot nu-i venea să plece de la tarabă, nădăjduind c-o să mai vină careva să cumpere vreun mărunţiş. Mai trecea câte-un copil şi-o-ntreba dacă n-are clopoţei sau te miri ce nimic avea nevoie pentru colindatul care urma de-acum şi până la Anul Nou. Avusese şi câteva sorcove, dar le vânduse. Privea copiii gândindu-se la ai ei, pe care-i lăsase singuri, cu o bunică bătrână, tocmai dincolo de Prut. Trei avea – unul de cinci, unul de opt şi altul de unsprezece ani. Îi părăsise cu inima strânsă, dar n-avea ce face, măcar de-aici mai făcea câte-un ban, ei nu-i trebuia mare lucru, trimitea tot acasă. Dacă rămânea dincolo, ar fi crăpat cu toţii de foame. Aici, lumea începuse s-o cunoască, îi mai dădea şi haine, tot era ceva...

     Pătrunsă de frig, gândea că ar face bine să se retragă spre casă, adică ce casă, spre casa în care o găzduia Marioara lui Paraschiv, femeie cu suflet bun. Nu-i lua chirie, nu-i cerea nimic, îi dădea şi să mănânce. În schimb, ea o mai ajuta pe la treburi, îi mai lăsa câte-o lanternă, câte-o legătură de cleşti de rufe... Dar uite-aşa, nu-i prea venea să tragă în seara aceasta acasă, Marioarei îi veneau copiii şi parcă i se strângea inima la gândul că o să-i vadă pe toţi, fericiţi, în jurul mesei. Ce n-ar fi vrut şi ea să fie lângă ai ei, în jurul bradului, să-i bucure cu ce dădea Dumnezeu! Dar ia, drumul e lung şi costisitor, a preferat să trimită acasă banii de drum, să le ia bătrâna şi lor câte ceva, decât să-şi plimbe ea fundul şi sărăcia pe trenuri. Apoi, tot ar fi trebuit să se-ntoarcă.

     Tocmai când se hotărâse, ce-i drept fără tragere de inimă, să strângă şi să plece, apăru Stan, omul de pe stradă, cum îl ştia toată lumea. Când îl vedea, se gândea că uite, sunt alţii şi mai nevoiaşi, pe ăsta nici măcar nu-l primise nimeni în casă, dormea pe unde apuca, mânca ce se-ndurau alţii să-i zvârle. Se duse glonţ la ea c-o sticlă de rachiu pe care i-o întinse:

-         N-ai şi tu, Zino, două pahare? Ia, am căpătat-o la Biserică. Da` nu-mi vine s-o beau singur.  Pune!

Zina luă două ceşti din setul descompletat pe care-l avea la vânzare şi turnă, umplând una pentru Stan, iar ei, aşa, de două degete. Era bun să te mai încălzeşti.

-         Hai sănătate! spuse Zina cu gândul departe.

-         Sănătate şi bucurie!

-         Ce bucurie, măi Stane, unde vezi tu bucurie?

-         Adică ce, vrei să zici că nu te bucuri acuma să bei un rachiu cu mine?

-         Eh, dacă-i musai, m-oi bucura. Dar putea să fie şi mai bine.

-         De ce adică nu zici că putea să fie şi mai rău? Care va să zică, puteam să beau rachiul singur, şi tu să te zgâieşti la mine. Că, dacă nu-ţi dădeam, nu beai. Ei? Sau: puteai să te zgâieşti la mine, da` nici măcar eu să nu beau, că, dacă nu mi-l dădea tanti Felicia la Biserică, nu-l aveam. Vezi, Zino, cum nu ştim să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru binele pe care ni l-a dat?  

Zina ridică absentă din umeri şi-aprinse una din lumânările parfumate, că dacă-i bal, bal să fie! Apoi schimbă vorba, parcă muncită de-un gând:

-         Măi Stane, de când te cunosc, nu te-am întrebat niciodată. Dar uite cum dezleagă rachiul limbile oamenilor! Ia zi, tu de ce n-ai un loc al tău, aşa, ca toată lumea?

-         Pe mine mă-ntrebi?

-         Dar pe cine?

-         Nu ştiu. Aşa vrea Dumnezeu...

-         Auzi, mai lasă-mă! Eu te-ntreb de vorbă serioasă şi tu... Uite, lumea vorbeşte de tine că ai fost om deştept, cu carte, profesor de filozofie, dar că ţi-ai pierdut minţile când ţi-au ars în casă de vii nevasta şi copilul, într-un incendiu peste noapte. Cu casă cu tot. E-adevărat?

-         Eh, gura lumii! Nici pământul n-o astupă. Şi ce mă-ntrebi pe mine dacă-i adevărat? Dacă tot apleci urechea la lume...

-         Păi tocmai d-aia, că vreau să ştiu de la tine. Fiindcă e clar că lumea mai şi mănâncă... Zi, ai fost profesor?

-         De un` să ştiu?, zise ridicând din umeri. Şi dac-am fost, eu nu-mi aduc aminte nimic. Eu mă ştiu ăsta care sunt, aşa, tot pe drumuri. Dacă nu-ţi convine, scrie-acasă...

-         Stane, dar nu-i drept, că dac-ai fost om deştept, lumea să te trateze ca pe un târâie brâu. Încearcă şi tu să-ţi aduci aminte. Ceva, măcar cine-ai fost, ce-ai făcut...

-         Şi crezi că dacă-mi aduc aminte, la ce-mi foloseşte? Dac-o fi aşa cum zice lumea, la ce mi-a folosit c-am fost deştept, dacă am pierdut tot dintr-odată?

-         La ce ţi-a folosit?! se schimonosi Zina. Dar acum la ce-ţi foloseşte că eşti prost, adică mă rog, tu n-oi fi, dar lumea aşa te vede. Dacă-ţi aduci aminte ce făceai înainte, poate-ai să poţi iar să te angajezi profesor, să ai şi tu o casă a ta, să te poţi hrăni, poate chiar să-ţi întemeiezi o familie...

-         Auzi, nu-mi trebuie nimic din toate astea. Ia judecă tu, dacă aveam eu o casă a mea, o familie, mai stăteam acuma de vorbă cu tine la un pahar de rachiu? Îmm, ia zi!

-         Ţara arde, baba se piaptănă! Pahar de rachiu şi vorbă cu mine! asta-i lipsea lui Stan, lume bună! Nu se poate omul înţelege cu tine şi pace!

Tăcu îmbufnată. Stan o privea la flăcăruia plăpândă a lumânării şi deodată zise cu alt glas:

-         Auzi, deşteptăciunea ca deşteptăciunea, că uite, când n-o mai ai, nu mai valorează doi bani. Dar ia zi, de frumos, mă găseşti frumos?

-         Hă, hă! Că frumuseţea face vreo para chioară când n-o mai ai! Hai c-ai nimerit-o!  Şi-apoi ce-ţi veni? De frumuseţe de arde nouă?

-         Şi de ce nu ne-ar arde? Că frumuseţea e tot de la Dumnezeu. Hai, spune! Mă găseşti frumos?

-         Dă-te mai aproape de lumina lumânării, să te văd mai bine.

După ce îl studie preţ de câteva clipe, întorcându-i chipul pe toate părţile, conchise:

-         Prea urât n-ai fi... Dacă te-ai mai ţesăla şi tu oleacă...

-         Care va să zică, sunt frumos.

-         Eh, niţel mai frumos ca ăl cu coarne...

-         Să mă laşi cu poveştile astea! Tu eşti niţel mai bună ca zgripţuroaica din poveste. Na! Puteai şi tu măcar să mă minţi, că doar nu costă bani! Ia mai umple o ceaşcă, te zgârceşti până şi la rachiul meu?

Îi turnă iar şi-şi mai puse şi ei, parcă ceva mai mult de două degete. Că dacă tot îndura frigul pe stradă... Acum chiar că nu-i ardea să mai plece. Stan avea chef de vorbă:

-         Zino, dar de tine ştii ce zice lumea? Cică şi tu ai fost frumoasă şi deşteaptă foc. Da` te-ai înhăitat cu-n ofiţer rus şi de-acolo ţi s-a tras. Când ăla te-a părăsit, n-ai mai făcut doi bani. E-adevărat?

-         Înhăitat! zise cu dispreţ. Aşa se cheamă acum dragostea? L-am iubit pe Serghei şi am fost fericită cu el. Până când...

Îi dăduseră lacrimile şi căuta de zor o batistă. Stan îi întinse zdreanţa lui, căreia Zina îi făcu vânt, ştergându-se cu mâneca. Apoi continuă printre sughiţuri:

-         Eh, dac-ai şti tu ce doamnă-am fost! Nici nu ţi-ar veni să crezi. O, Stane, Stane, ce n-aş da să pot şi eu să nu-mi mai aduc aminte, aşa ca tine! Vezi, pe tine te-a apărat Dumnezeu,

ţi-a dat uitarea. Nu mai ştii ce-ai avut, nu ştii nici ce-ai pierdut. Şi nu mai trăieşti în fiecare zi cu gândul care roade din tine, încet dar sigur, cum face apa cu pietrele.

-         De ce te-a părăsit Serghei?

-         Măcar de-aş fi putut să-nţeleg! Măcar de l-aş fi ştiut plecând cu vreo femeie!

-         Păi n-a fost aşa? Mai toţi bărbaţii îşi părăsesc femeile pentru alta.

-         Serghei nu era ca toţi bărbaţii. Deşi mă gândesc că mai bine-ar fi fost... altei femei aş fi ştiut să-i fac faţă. Şi la o sută...

-         Zi, femeie, nu mă mai fierbe-atâta!

-         Hmmm... era de-un ajun, aşa ca ăsta, când a venit şi m-a anunţat că lui nu-i mai trebuie femeie, nu-i trebuie nimic din ce-i lumesc, că se călugăreşte. Şi dus a fost. Îi căşunase că trăim în păcat, c-a adunat şi-aşa prea multe, că are nevoie de mântuire, şi nu putea s-o aibă lângă mine.

-         Trăiaţi în păcat?

-         Arată-mi unul care nu trăieşte! Mă mir că n-am înnebunit atunci. Dar pesemne îmi mai rămăsese o urmă de gând la copii, că ce s-ar fi făcut şi fără mine? Că tatăl lor se dusese de-o vreme.

-         Auzi, tu zici că omu-ăsta te-a iubit?

-         M-a iubit, m-a iubit mult...

-         S-o crezi tu! Te-a iubit cum iubesc eu sticla asta de rachiu, pe care, după ce s-o goli, o s-o fac ţăndări de bordură. Crezi că un om care iubeşte poa` să plece hodoronc-tronc, fără să se uite în urmă?

-         Da, cred asta, zise ridicând din umeri abătută. Ce să fac, dacă şi-a iubit mai mult sufletul?

-         Aşa zi! Că s-a iubit mai mult pe el. Lasă... toate trec.

-         Şi până trec? Ne trecem şi noi, nu-i aşa?

Tăcură o vreme, sorbind din rachiu, fiecare cu gândurile lui. Stan încerca să-şi aducă aminte dacă iubise şi el cândva. Discuţia cu Zina îi stârnise curiozitatea şi parcă fusese copleşit de-un sentiment pe care nu putea să-l definească. Nu-şi amintea nume, figuri, date precise. Dar parcă simţea aşa ca un junghi în inimă, care i se împrăştia în tot corpul. Ar fi vrut s-o întrebe pe Zina, dar nu prea mai avea pe cine. Aceasta plângea cu sughiţuri, aproape cu vorbe, din care el nu pricepea nimic, decât auzea când şi când numele lui Serghei. Îi era milă de ea, dar nu ştia ce să-i spună, cum s-o împace. Încercă să-i abată gândurile:

-         Femeie, uite că s-apropie miezul nopţii. Hai, lasă plânsul, mai bine pune-ţi o dorinţă, am auzit că dorinţele din ajun se-mplinesc.

Cu ochii umflaţi de plâns, femeia îl privi părând că n-a priceput mesajul, apoi, zgâlţâindu-l de haine, ca şi cum ar fi fost principalul vinovat de durerea ei, strigă, făcând să răsune uliţa:

-         Oameni buuuni, nu răstigniţi iubireaaa!

Slobozia, decembrie, 2008