Lansare de carte
„Ostrov”, la Centrul Cultural al Ministerului Afacerilor Interne
7 noiembrie 2019
„Am ajuns,
domnule Vidrașcu - îi spun - caut un loc de parcare și vin.” Îmi răspunde
maiestuos, cu vocea-i de actor de odinioară, parcă declamând o replică importantă
din Regele Lear: „Ah, ce bine că ați
ajuns! Vom avea și noi un spectator.” Noi, adică dumnealui și cu mine, eu fiind
autoarea, el - prezentatorul cărții. Cobor din mașină, folosesc strada îngustă
drept cabină, unde, printre mașini circulând, îmi schimb pantofii și îmi pun
sacoul, și pornesc la fel de maiestuos către intrarea Centrului Cultural al
MAI, deasupra căruia trona mare un banner cu „Salonul de carte”.
Mă întâmpină fumând, mă alătur
viciului, apoi ne facem intrarea, fără surle și trâmbițe, în holul amenajat cu
standuri ale câtorva edituri, majoritatea militare. Printre ele, la loc de
cinste, ca două surori siameze, editura UZPR și „Detectiv Literar”, aceasta din
urmă fiind cea la care a apărut anul acesta volumul meu de poezie „Ostrov”. Îmi
arată standul, cartea mea cochetând cu cititorii de pe un raft, domnul Guban se
oferă să-mi facă poze („Să vadă Firiță că am avut activitate”) și... cam atât.
Mai înainte, doar se terminase lansarea cărții scriitorului Nicolae Rotaru, cu
lumea de pe lume, dar la final, au fost poftiți la cafea și ceva ronțăieli, așa
că... mai prinde-i dacă poți!
Ca un mare preot slujind Liturghia
într-o catedrală goală, Dorel Vidrașcu se așază la microfon și începe să
vorbească. Nu-l interesa cine-l ascultă sau dacă-l ascultă cineva. Mă asigurase:
„Stai, dragă, liniștită, aici totul se înregistrează.” Gratis! Vorbea cu ușile
MAI-ului ca unui mare public, amenințându-l că mă va prezenta în curând,
povestind cu privirea strălucitoare, cu suflet, cu entuziasm. Omul venise acolo
cu o treabă și reușea să o facă al naibii de bine. De ce nu? Trăim în
„Absurdistan” și asta ne face speciali. Decid să intru în acest teatru al
absurdului, cât îmi mai lăsa răgazul până ce mă va chema la microfon în
calitate de „actor” principal și mă prefac, pentru moment, în spectator, unul
avizat și interesat, curioasă nevoie mare să o cunosc și eu mai repede pe tipa
care urma să ne încânte cu poeziile ei. În fine, mă cheamă, în ovațiile publicului
(aici se râde, da?), eu mă prezint, gătită prună, rujată-roșu-rău-de-tot, a la
Marilyn Monroe, pregătită să le iau fața, nu dau din gene, că nu mă pricep,
da-n orice caz, dispusă să-mi încânt publicul inexistent prin toate mijloacele
posibile, inclusiv poezia. Mă întrebam cât o s-o mai ținem așa, cât va mai
trece până să mă-ntristez, dar atunci mi-a venit în minte imaginea salvatoare. De
câte ori mă simt aproape de limită, evadez în copilărie.
Eram copil și, împreună cu vecina și
colega mea de clasă, Cristina, dădeam niște spectacole teribile unui public
imaginar, cocoțate pe o balustradă care ținea loc de scenă, cântam, dansam,
recitam, uneori ne mai asista câte-un câine, toată lumea era a noastră și nimic
nu ne putea frânge bucuria. De ce, adică, nu ne-am putea bucura ca niște copii de
ceea ce facem astăzi, acum, aici? Cu pasiune, cu dăruire, fără niciun câștig.
În fond, eram doi, se poate și mai rău, să fii singur și să-ți reciți poeziile
în fața oglinzii, să te aplauzi, apoi să faci reverențe. Din clipa în care
mi-am amintit spectacolele copilăriei, de care se vor fi bucurat flora și fauna
grădinii, totul s-a liniștit, a reintrat în normal, nimic nu mai putea să mă
oprească să-mi joc rolul, așa cum fusese scris.
Dar ca un făcut, vocea lui Dorel
Vidrașcu, cu rezonanțe comico-dramatice, a atras, unul câte unul, spectatorii.
Puțini, dar buni, și nu e doar o vorbă. Mai mult decât atât, doi dintre cei prezenți,
scriitorul Geo Călugăru și actrița Doina Ghițescu, au dorit să recite din
cartea mea și au făcut-o cu mare talent și simțire. Am recitat și eu, apoi
domnul Vidrașcu m-a supus unui tir de întrebări, la care nu mă așteptam, a fost
oricum un dialog interesant, care a început cu: „Vreau să-mi spui (lăsați-o pe
Zaraza, măcar acum când vorbim lucruri serioase!), Loredana, câți au pășit prin
Ostrovul tău până acum?” Ba încă, fiindcă mă lăudase c-aș fi și mare aforistă,
m-a pus să zic și un aforism scris de mine. Numai întrebări la care nu mă
așteptam, dar tot mi-am scremut neuronii până mi-am amintit unul. Încheiem în
aplauze, cu bucurie, simt că oamenii aceia, puțini, câți au fost, s-au bucurat,
apoi primesc aprecierile sincere, venite din inimă.
O doamnă îmi spune: „Consider că n-am
plecat astăzi degeaba de acasă. Mă bucur că am fost aici, ascultându-vă.”
Lutierul, cum l-am numit, în fapt, artistul plastic care face portrete robot
pentru secția de criminalistică (avea și o mini-expoziție, îl făcuse și pe
domnul Dorel, care încă era moale, aștepta să se întărească, se se poată
auto-transporta), lutierul îmi spune, lăsându-mă mască: „Sunteți așa de... și
de... și de..., încât parcă Dumnezeu v-a modelat și v-a dat drumul pe aici”.
Chestie pe care o mai spun și eu uneori despre alții (Ăsta parcă-i scăpat
direct din mâna lui Dumnezeu), dar niciodată despre mine. Un domn Steriade,
purtând cu sine eleganța vremurilor apuse (l-am ghicit scoborâtor dintr-o
familie nobilă) îmi cere cartea, spunând că va scrie despre ea. La fel și Geo
Călugăru, va scrie și va publica într-o revistă importantă. A! Cărțile s-au
vândut în proporție de sută la sută, în număr de două, că atâtea erau la stand,
de a trebuit să suplimentez cu rezerva personală din portbagaj, să mai rămână
una pe raft, să fie, că poate va mai dori vreunul să rătăceasă prin ostrov.
Să-i dăm, așadar, cu concluzia: Precum
doamna citată mai sus, nici eu nu consider că am plecat astăzi degeaba de
acasă, ar fi meritat și numai pentru a-l vedea pe distinsul Vidrașcu vorbind
ușilor și pereților, rafturilor și cărților, figurinelor din lut, ca și cum ar
vorbi celui mai pretențios auditoriu din lume. Eu nu plec niciodată degeaba de
acasă. Eu plec să evadez în această insulă a celor puțini care-și ridică mintea
și inima deasupra lutului din care sunt alcătuiți. Mai poftiți pe Ostrov! Chiar
dacă...
„Aici nu se
vine, de-aici nu se pleacă,
aici e ostrovul
acelora care
nu știu să
piardă în iubire,
nu știu să
iubească între ore fixe,
nici să
cântărească jumătăți.
Și totuși pe
ostrovu-acesta
masa se servește
în frac,
cu floare la
butonieră
printre lumânări
aprinse,
ca și când în
orice moment e posibil
să vină de
nicăieri
oaspetele de
seamă.”
(Din Ostrov 11)
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia,
07 noiembrie 2019
