„Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”

 

Sau doamna Artă și secretul Artistului

 

Dramatizarea după romanul scriitorului Eric Emmanuel Schmitt - „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”, producție a Teatrului „Grivița 53”, s-a jucat astăzi la Slobozia, fiind una dintre manifestările propuse de Bilblioteca Județeană Ialomița, în cadrul Salonului Anual de Carte 2026.

Regia și adaptarea scenică au fost realizate de Chris Simion-Mercurian (am presupus că și dramatizarea, deși în afiș nu se menționează), iar protagoniști au fost actorii Emilia Popescu și Luca Rusu.

Spectacolul din această seară, jucat pentru prima dată în afara Bucureștiului (după cum mărturiseau regizoarea și directorul teatrului, Tiberiu Mercurian), a propus publicului numeros o minunată incursiune în lumea artistică muzicală, dar și a artistului, în general, punând lumina pe anumite sensuri, ridicând întrebări, oferind, pe alocuri, soluții, presărate cu unele cugetări filozofice la adresa condiției artistului raportat la arta sa și la cei cărora li se adresează.

Pretextul tumultului emoțional transmis cu măiestrie de cei doi actori l-au constituit lecțiile de pian pe care tânărul Eric-Emmanuel le-a luat cu profesoara Pylinska, în semn de omagiu adus mătușii sale Aimee, din partea nepotului preferat. Textul bogat în semnificații ne înfățișează o profesoară ale cărei lecții neconvenționale îl trimit pe tânărul aspirant la interpretarea muzicii lui Chopin înspre găsirea ușii celei înguste prin care doar un artist adevărat se strecoară.

Faptul de a nu-l lăsa să atingă pianul până ce nu-și exersează anumite sensibilități raportate la viață, la natură (să culeagă florile, fără să miște roua de pe ele, să facă cerculețe în apă, privind undele care se formează, să facă dragoste, bucurându-se de toată paleta de senzații, nu doar urmărind „victoria finală”, să-și privească iubita în ochi) îl determină pe tânărul pianist să înțeleagă adevărul despre modul în care trebuie abordată arta (chiar și aceea „minoră”, cum definea Cella Delavrancea arta interpretativă, separând-o cumva de cea creativă) și anume faptul că autenticitatea în artă o reprezintă nu interpretarea mecanică, fie și la cotele cele mai înalte, ci neapărat trecerea acesteia prin filtrul simțirii umane. Cu alte cuvinte, numai înțelegerea naturii umane în raport cu tot ceea ce atinge, privește, aude, trăiește poate da naștere la arta adevărată.

În egală măsură este evidențiată și importanța adresării ei, către cine se îndreaptă. În sensul acesta redau aproximativ o replică: „Chopin nu a scris pentru mase, ci pentru individualități. El a fost o singurătate care a vorbit unei alte singurătăți.”

Interesantă este și povestea paralelă adusă în atenție prin scurtele dialoguri dintre tânăr și mătușa sa, concentrându-se în jurul menirii artei pentru omul obișnuit.

Aimee, veșnica amantă a lui Roger, în lungile sale așteptări, întrucât acesta locuia cu familia (soția și copiii), își găsea alinarea (în fapt, după expresia personajului - „eliberarea”) în muzica lui Chopin. Arta ca substitut al prezenței? Trist, adevărat, de când lumea.

O idee cu impact puternic este și aceea exprimată prin paralela dintre virtuozi și narcisiști, profesoara Pylinska subliniind că arta nu are nevoie de Narciși care întorc emoția către ei înșiși, ci de artiști autentici, care o transmit mai departe celorlalți, publicului. Am rezonat puternic cu această idee. Vedem adeseori persoane care stăpânesc desăvârșit tehnica unei arte, dar care nu reușesc să miște un mușchi de pe fața cuiva, ori vreo coardă sensibilă în suflet. Actul artistic este transformator, artistul, fie interpret sau creator, poate considera că și-a împlinit menirea doar în momentul în care ceea ce interpretează sau creează a schimbat, chiar și pentru câteva clipe, lumea cuiva.

Menire care actorilor din această seară le-a reușit în mod admirabil, fapt ce s-a văzut și în entuziasmul cu care a fost primit spectacolul, sfârșind cu aplauze îndelungate și ovații. Evident, nu numai lor, ci întregii echipe care a contribuit la acest succes, începând cu însuși scriitorul și terminând cu tehnicienii de la „butoane”.

Spectacolul a oferit, prin natura regiei, și un regal din muzica lui Chopin, ceea ce a adus un plus emoției artistice.

Desigur, cine a văzut spectacolul a înțeles că un asemnea text nu putea fi scris decât de un mare iubitor al muzicii. Confirmarea vine dintr-o declarație a scriitorului, dată într-un interviu: „Muzica este indispensabilă pentru viața mea interioară. Prin ea renasc, mă consolez sau imi exprim suferința. Muzica are o incredibilă influență spirituală și emoțională asupra mea. Pot să stau o zi fără să scriu sau să citesc, dar nu și fara să ascult sau să fac muzică. Respir prin urechi!”

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 12 octombrie 2026

Cheia neinventată

 

În viața asta, cum ar fi privită,

Orice problemă are rezolvare,

Fie de-i una mică sau e mare,

Dacă deții o cheie potrivită.

 

În muzică, de-ai vrea să joci un rol,

Încât talentul să nu-ți irosești,

O cheie a succesului găsești

În binecunoscuta cheia sol.

 

Și dac-ai fi călugăr în asceză,

Indiferent din ce considerații,

De-ai vrea să te apuci de reparații,

Te poate ajuta cheia franceză.

 

Dac-o domniță vrei să cucerești,

Pe care-o urmărești de la distanță,

Dar te intimidează prin prestanță,

Cu cheia inimii o „aburești”.

 

Problema a fost amplu studiată,

E lungă lista și nu se încheie;

Dar nu s-a inventat încă o cheie

Ce să descuie-o minte încuiată.

08 august 2026

Poveste cu final ratat

 

Cu-n musafir venit de la Constanța

Am stat de vorbă ieri o zi întregă;

Dar mi-a stricat, la ușa băii, clanța

Și-a vrut, apoi, pe seară, să mi-o dreagă.

 

Se duse, hotărât, spre biata ușă,

Decis să îi rezolve handicapul,

Își puse-n mâna dreaptă o mănușă,

Dar își plesni, deodat’, cu palma, capul.

 

„De toate eu, în viață,-am reparat:

Chiuvete, ceasuri, lustre și cămine,

Acum, în schimb – duios mi-a declarat-

Păcat că nu am sculele la mine!”

 

I-am zis, timid, că nu-i cu supărare,

I-am tras chiar și pe frunte un pupat

Și l-am privit cu multă-nflăcărare,

Făcându-i semn, din cap, discret, spre pat.

 

Credeam că-și va lua degrabă-avânt,

Privind la ochi, la sâni, picioare zvelte,

Da-mi zise, încurcat, pe-al său cuvânt:

„Îmi pare că ți-am zis că n-am unelte!”

 

Florentina Loredana Dalian

05 august 2026

Interviu pentru „Helis”

Revista Helis există prin oamenii care au scris, au susținut și au promovat cultura ialomițeană. Ne propunem să recuperăm memoria unor destine culturale și să oferim cititorilor o galerie vie de personalități care au contribuit la identitatea spirituală a locului prin realizarea și publicarea unor documentare despre oamenii care își consumă din substanța lor spre a genera frumos și nobil în această constelație HELIS. 

În acest context vă rămânem profund recunoscători dacă ați binevoi să participați la studiul nostru răspunzând chestionarului de mai jos.

Cu deosebită considerație, Vasile Iordache

 

Ø  Cine sunteți în câteva cuvinte?

Ø  Sunt Florentina Loredana Dalian, de profesie inginer chimist, membră în

Ø  Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și, uneori, mă pretind scriitoare.

Ø  Aici s-au terminat cuvintele.

Ø   

Ø  Care este locul natal pe care îl purtați mereu cu dumneavoastră?

Ø  Locul natal sunt mai multe: M-am născut în București, dar n-am făcut mulți purici pe-acolo, prima parte a copilăriei am petrecut-o la bunici, în comuna Săveni (județul Ialomița), iar cea de a doua, mai exact de la începerea școlii – la Munteni-Buzău (tot Ialomița). Le port în suflet pe toate, căci fiecare a contribuit la formarea mea, ce-i drept Bucureștiul mai târziu, în perioada studenției.

Ø   

Ø  Cum v-ați defini ca om?

Ø  Aparent complicat, da-n realitate simplu, aparent țâfnos, da-n realitate „pâinea lui Dumnezeu”. E drept că mă cunoaște cu adevărat numai cine reușește să treacă de „stratul de protecție”. Sunt câțiva, nu mulți, și le sunt recunoscătoare.

Ø   

Ø  Care sunt valorile pe care nu le-ați abandonat niciodată?

Ø  Autenticitatea, simțul dreptății și cultul prieteniei.

Ø   

Ø  Dacă viața dumneavoastră ar avea un titlu, care ar fi acela?

Ø  „Au, viața mea!” – vorba cântecului. Glumesc. Mi-ar plăcea să poarte titlul romanului lui Ionel Teodoreanu: „Lorelei”. Asta și pentru că mi-a rămas întipărit, încă de când am citit-o (pe la vârsta de 18 ani, cum era și personajul), acest fragment: „Anii mei tineri au sunat a cântec. Dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână. Și am rămas cu mâna întinsă, ca a Regelui Lear.” Îmi pare că mă definește, doar că la mine nu se aplică doar la anii tineri. Încă mai trec cu dragostea de mână. Aștept să mă maturizez. Cât despre mâna întinsă... știți doar că îmi place să spun povești.

Ø   

Ø  Prin ce ați dori să rămâneți în memoria comunității?

Ø  Prin nimic. Memoria colectivă e de scurtă durată. Dar mi-aș dori să rămân în inimile unor oameni pe care i-am „atins”, să las în urma mea o dâră de frumusețe (aceea despre care Dostoievschi spunea că va salva lumea), de blândețe și mai ales un imbold de a da altora curaj. Curajul de a fi ei înșiși.

Ø   

Ø  Care este experiența care v-a schimbat cel mai mult ca om?

Ø  Nu mi-am pus această întrebare niciodată. Probabil maternitatea. Când ești  mamă (părinte, în general), nu mai poți fi cel care ai fi fost dacă n-ai fi fost (părinte). Zic bine?

Ø   

Ø  Ce ați pierdut și ce ați câștigat alegând drumul culturii?

Ø  De pierdut, n-am pierdut nimic (poate doar timpul, dar ăla tot s-ar fi dus). În schimb, m-am îmbogățit. Evident, nu material. Viața mea a căpătat culoare datorită prietenilor, oamenilor pe care i-am întâlnit, iar drumul culturii este un mediu în care mă simt precum peștele în apă. Acolo îmi place cel mai mult și cred că asta am manifestat încă din „anii mei tineri”, cei mai tineri, copilăria.

Ø   

Ø  Ce întâlnire v-a influențat decisiv destinul cultural?

Ø  Întâlnirile cu oameni de litere ca urmare a participării la două festivaluri: unul în 2007, la Vâlcea, la festivalul „Povestea Vorbii”, când am intrat – pe ușa din față – în lumea umoriștilor și altul, în 2008, la Suceava – Festivalul „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, ambele ca urmare a câștigării premiilor I, respectiv marele premiu la proză umoristică/ proză. După aceste întâlniri, mi-am zis că e cazul să mă iau în serios cu scrisul. Până atunci mă jucasem, un fel de șotron mental.

 

Ø  Ce reprezintă revista Helis pentru dumneavoastră?

Ø  „Helis” este acasă, reprezintă stabilitatea, locul la care revin mereu din mișcarea mea browniană printre festivaluri și diverse acțiuni culturale. În această revistă am fost publicată în mod constant ani la rând (de prin 2008), unde mi-am făcut prieteni, dar este și revista, de înaltă calitate artistică, pe care o port cu mine pe unde merg, ca un semn al identității mele culturale.

Ø   

Ø  Care este cea mai importantă lecție pe care v-a oferit-o viața?

Ø  Lecția curajului. Mi s-a arătat în diferite și nenumărate situații că, dacă îmi doresc mult ceva și dacă mă raportez corect la dorința aceea, ea poate deveni realitate, într-un timp mai lung sau mai scurt. Am înțeles că sunt datoare măcar să încerc.

 

Ø  Cum v-ați defini ca autor sau creator?

Ø  Unul destul de indisciplinat, care se lasă la voia inspirației, adeseori cuprins de o „sfântă” lene artistică; apoi unul curios, fapt ce m-a condus la încercarea mai multor genuri/ specii literare; și totuși destul de consecvent atunci când, în sfârșit, pricepe că e cazul să se ia în serios într-o anumită direcție.

Ø   

Ø  În ce măsură creatorul și omul sunt una și aceeași persoană?

Ø  O întrebare la care e destul de dificil de răspuns. Totuși... consider că omul poate fi lesne regăsit citindu-i și înțelegându-i opera în cheia potrivită. Uneori, creatorul încearcă să scoată din omul care este acea latură pozitivă, alteori își dezvăluie trăiri pe care, altfel, nu ar avea curajul să le dezvăluie în viața de zi cu zi. În momentul în care decide să devină creator, omul este destul de expus, dacă este autentic.

Ø   

Ø  Ce credeți că spune opera dumneavoastră despre omul care sunteți?

Ø  Cred că ceea ce am scris dă multe indicii despre cum mi-aș dori să fie lumea în care trăiesc, cum mi-ar plăcea să se comporte oamenii, inclusiv eu. Scrierile mele vorbesc despre raportarea mea la timpul și locul în care viețuiesc (dar asta se întâmplă în cazul tuturor, nu-i așa?)

Ø   

Ø  Ce v-ar surprinde să afle cititorii despre dumneavoastră?

Ø  M-ar surprinde să creadă că am fost indiferentă la durerea omenirii.

Ø   

Ø   Dacă un cititor ar reține un singur lucru despre dumneavoastră, care ați dori   să fie acela?

Ø N-aș ține neapărat să rețină ceva despre mine, dar m-ar bucura să rețină un vers, o frază, un aforism, care să-i transmită ceva profund, valabil azi, dar și peste timp.

Ø  

Ø  Ce întrebare v-ați fi dorit să vă fie adresată și nu v-a fost adresată până acum?

Ø  Care consider că este cel mai mare miracol în creația literară?

Ø   

Ø  Ce răspuns ați da acestei întrebări?

Ø  Mă uimesc de fiecare dată de modul cum apare inspirația, de momentul acela de grație pe care, dacă l-ai ratat, ratat rămâne. Mi s-a întâmplat să scriu o proză „în minte” în timp ce eram așezată la somn și, pentru că mi-a fost prea lene să o scriu atunci, a doua zi n-am mai recuperat decât prima frază.

Ø   

Ø  Ce mesaj ați transmite tinerilor care se apropie astăzi de cultură și de literatură?

Ø  În primul rând să se bucure de binefacerile acestora ca cititori/ „consumatori”, apoi, dacă simt că au ceva de spus, să o facă cu încredere și curaj, dar și cu smerenia necesară creatorului, cu dorința permanentă de a îmbunătăți continuu.

Ø   

Ø  Cum ați ajuns să colaborați cu revista Helis?

Ø  Apropierea s-a făcut cumva firesc, mai întâi printr-un scriitor care, citindu-mi vreo două texte, mi-a recomandat să trimit și la „Helis”. Păcat că, ulterior, nu mi-a mai arătat atâta considerație, dar îi sunt recunoscătoare pentru această intermediere.

Ø   

Ø  Care erau condițiile culturale din Ialomița în momentul în care ați început activitatea?

Ø  Păi... exista revista, având în jurul ei câțiva entuziaști, „nebuni” după literatură, cultură, în general, și în rest nu-mi amintesc de vreo susținere reală din partea instituțiilor.

Ø   

Ø  Ce personalități ale revistei Helis considerați că au avut cea mai mare influență?

Ø  În primul rând, inițiatorul și redactorul șef Gheorghe Dobre, însă el susține întotdeauna cu modestie că „Dacă nu erați voi (adică cei care scriu și colaborează constant), n-ar fi fost revista”. Și asta e adevărat, căci au fost/ sunt mulți colaboratori de calitate (păcat că unii au plecat dintre noi, fie-le amintirea veșnică!). Dar, totodată, este adevărat și că trebuie să existe cineva care ține frâiele, care ne îmboldește la scris și rezolvă tot felul de alte chestiuni legate de publicarea unei reviste, iar acesta a fost/este, fără îndoială, prietenul nostru Ghe D.

Ø   

Ø  Care sunt cele mai importante momente din istoria revistei?

Ø  Cred că, în primul rând, a fost momentul înființării ei, în anul 2003. Dar eu nu am participat la acel moment, pe atunci abia făceam, timid, primii pași în literatură. Mi-a plăcut, în schimb, foarte mult sărbătorirea a 20 de ani de la apariție (în 2023). Atunci chiar m-am implicat și am apreciat în mod deosebit implicarea tuturor celor adunați în jurul acestei reviste cu nume solar.

Ø   

Ø  Există întâmplări, anecdote sau episoade care ilustrează spiritul Helis?

Ø  Aici am primit o minge ridicată la fileu. Pe cei care vor să afle anecdote și episoade ilustrând spiritul Helis, îi invit să citească volumul meu „Cronică de Stână și alte cronici”, pe care am lansat-o chiar cu ocazia amintită mai sus. Aceste cronici se află și în numerele mai vechi ale revistei, care pot fi găsite pe site-ul acesteia.

Ø   

Ø  Cum s-a schimbat viața culturală ialomițeană în ultimele decenii?

Ø  Îmi pare că în bine, dar aș zice că mai mult în sfera muzicii, prin acel minunat festival dedicat lui Ionel Perlea. Mă tot întreb de ani buni de ce nu s-ar putea face același lucru și pentru scriitorul nostru reprezentativ – Ștefan Bănulescu. Desigur, a existat o încercare, dar – să-mi fie iertat – nivelul acelui festival (impropriu spus), concurs, simpozion  sau ce-o fi el e mult sub nivelul a ceea ce ar trebui să fie și ce ar merita Bănulescu in memoriam.

Ø   

Ø  Care credeți că este moștenirea culturală lăsată de generația dumneavoastră?

Există așa ceva? Nu mă hazardez să dau un răspuns. Mă concentrez pe punerea unei picături (sau partea mea de picăturici) în marele ocean al culturii, iar dacă va rămâne ceva, asta va decide viitorul. Un lucru pot spune sigur: generația mea (binecunoscută sub sintagma „generația decrețeilor”), generația mea, așadar, a citit mult. Măcar asta, pasiunea cititului de-am fi lăsat-o generațiilor viitoare. În rest, lasă fiecare ce poate. Mi-ar plăcea să cred că se transmite mai departe un „spirit cultural”. Dar lumea se schimbă și noi, odată cu ea.

FLD, Slobozia, 10/ 11 august 2026

Helis - AUGUST 2026 - 25x33 c...