Frăție de cruce

 Cronică de stână (20)

 

Duminică, 22 ianuarie 2023, 21:09

La Maltezi, la Florin C., cu Tache, Dobre și Bunoaica. Frumos, senzația de libertate și de împreună-ființare. Mâncat, băut (eu – doar cafea și suc), foc de tabără, un foc orizontal mai mult decât vertical, doi vălătuci de ciulini care l-au mai animat, plimbare prin livadă, admirat crengile uscate care-și așteaptă înverzirea la primăvară, poezie mai puțină, dar poezia vieții! Câini, viței proaspăt fătați, cel mai mic de trei zile, pe care Florin cu mâna lui l-a hrănit cu lapte din biberon (o sticlă de doi litri). Ăla mic tot cădea, lăsați-mă să stau jos, că de-abia mă țin pe picioare, Alexandru îl ridica și Florin îi îndesa iar tetina. Tre’  să mănânci, slăbătură, ca să trăiești! Vaci, oi, Florin mi-a prezentat-o și pe grizonata Lori (vaca „mea”, cum ar veni), pe care văcarii (când mai erau și d-ăștia la stână), o invitau la muls cu vorbe deocheate. Câini, mulți câini, generații mai noi și super-drăgălașe, parcă mai bine hrăniți de când copiii au preluat afacerea. Pisici – multe și ele, dar majoritatea închise ori împiedicându-se printre picioarele vacilor în grajd, dar și două mai răsfățate, printre care spectaculosul Nevermore.

În rest, amintiri, conversații telefonice cu prieteni dragi (Ică, boierul de capitală, Teoharie și Elias, aflat, cică, la capătul lumii, la Maia, colea), dor de cei plecați, Mariane Ștefane, de ce plecași, prietene?! Vise/ visuri/ proiecte ce vor rămâne așa, ori să te ții de ne-o apuca, invocarea talentului național Valeriu… Și, peste toate, o liniște, un sentiment de normalitate, printre oameni nu tocmai normali, de apartenență, de înălțare, de ce-o mai fi. Helis, ori Poeți de Maltezi, zi-le cum vrei. O frăție aproape de cruce, crucea scrisului care ne bântuie.

PS: După ce am mâncat cu poftă din tochitura de vită oferită de Florin, am aflat că mama vițelului murise la naștere. Eh, să fie primit! 

 

 

Calea (Întunericul alb)

Fragmentul de mai jos este parte a unui text colectiv scris de mai mulți autori, la inițiativa scriitorului Valeriu Barbu. Textul integral poate fi citit aici: 

Endless Book

 

„Există întotdeauna o cale.” – își aminti. Dar, dacă există o cale, trebuie să existe și un mijloc prin care... Nu mai apucă să-și termine gândul, că se trezi dintr-o dată lângă nava autopropulsată care nu are nevoie de combustibil, pe care mai devreme doar ce o văzuse în televizor. Habar n-avea cum se întâmplase asta, dar acum nu aceasta era întrebarea principală. Într-un anume fel, i se părea absolut normal că se afla acolo, de parcă asta ar fi așteptat și căutat de mult: să-și iasă din comoditatea lui și să se situeze în proximitatea unei arătări de nave despre care un ins oarecare, poate un impostor, susținea că nu are nevoie de combustibil. Își fixă privirea pe liderul echipajului și-i adresă întrebarea pe un ton cam răstit:

-        Și, dacă n-are nevoie de combustibil, cum mama zmeilor se autopropulsează?

-        Prin forța gândului, veni răspunsul mai repede decât s-ar fi așteptat, de parcă fusese acolo, răspunsul acela, gata pregătit.

-        A gândului bun sau a gândului rău? – mai întrebă, nu atât din curiozitate, cât mai ales pentru a-l ironiza pe cel pe care-l considera plecat cu pluta ori cu nava zburătoare, mă rog...

-        A gândului potrivit, mai zise acesta, înainte de a dispărea de parcă s-ar fi evaporat, cu tot cu echipaj.

Brad își frecă bine ochii, crezând că poate a visat ori a avut o halucinație, chit că nu avusese niciodată una, doar auzise că acestea se pot produce în anumite condiții. Dar, oricât ar fi încercat să se trezească, din una sau din alta, realitatea îl izbea cu o mie de evidențe: se afla, de data aceasta singur, lângă nava cu pricina. Doar el și dihania asta suprarealistă, de care mai devreme, când o văzuse sau credea că a văzut-o la televizor, avusese tendința să facă mișto.

Și dacă, totuși, omul avea dreptate? Dacă într-adevăr se propulsează prin forța gândului? Poate că nu sunt întâmplător aici; și ce mi-ar strica, la o adică, să încerc? Mai rămâne, însă, de aflat care este acel „gând potrivit” care să constituie cheia. Asta-i cam totuna cu dezlegarea codului Enigma, pentru care Alan Turing avusese, totuși, la dispoziție o întreagă mașinărie. Pe care, ce-i drept, tot el o inventase.

Pentru prima dată privi în jur și ceea ce văzu îl fascină și înspăimântă, totodată. Era un fel de noapte albă, naiba să priceapă ce-o fi vrând să mai însemne și aia! Adică era noapte, dar nu era neagră, clar? Un întuneric alb, așa i se păruse, adică știa sigur că atmosfera aia păstoasă din jur se numea întuneric, într-o altă dimensiune, n-ar fi putut spune care, dar nu existau cuvinte care să poată să-l descrie. Noroc că nu trebuia să-l descrie nimănui. Și dacă ar fi vrut să facă asta, n-ar fi avut cui, nimeni, cât se poate de nimeni – îi venea să zică – nu se afla în preajmă. Simțea un fel de teamă, una cum nu mai simțise, amestecată cu multă curiozitate. Decise să se concentreze asupra gândului potrivit, căci tot n-avea altceva de făcut.

Trebuie să fie ceva ridicol de simplu. Dar tocmai pentru că e atât de simplu, ar putea să fie al naibii de complicat. Să gândim, că nu doare! Voi încerca mai întâi cu asta: „O caut pe Evve.”

Nici măcar o particulă de aer nu se mișcă, darămite nava. Dar Brad nu abandonă, acum nu mai era cale de întoarcere. Era hotărât să încerce până când va reuși. Până la urmă, partea bună era că nu avea număr limitat de încercări.

O caut pe Evve, dar de ce o caut? Nava asta nu-i tâmpită, tâmpitul sunt eu, că nu reușesc să gândesc logic și să mă pun la mintea unei nave. A uneia autopropulsate, bla, bla. „O caut pe Evve pentru că o iubesc”. Fiară insensibilă! – se rățoi la navă, de parcă chiar ar fi avut o conversație cu ea. Nici măcar iubirea nu te mișcă! Voi continua să-ți explic, așa ca pentru tâmpiți, până când ai să pricepi. „O caut pe Evve pentru că o iubesc, că o simt ca pe sufletul meu geamăn, orice va fi însemnând treaba asta.”

Văzând că nu obține niciun rezultat, îi trecu prin minte o clipă că poate insul de mai-nainte își bătuse joc de el, se ascunsese pe undeva și acum făcea un haz teribil pe seama lui, împreună cu tot echipajul care dispăruse ca vapoarele în Triunghiul Bermudelor. Ba încă se aștepta să vadă și o cameră ascunsă pe undeva. Dar, dacă-i bal, bal să fie! Hai, e cazul să gândesc mai profund. Gândul îi veni aproape instantaneu, de parcă n-ar fi fost de la el: „O caut pe Evve, pentru că eu am de împărțit lumii Darul,  acesta e darul Iubirii, și simt că numai prin ea și cu ea pot face lucrul acesta.” Și tocmai când da să se autoironizeze, întrebându-se cum se putuse gândi la asta, se simți deodată absorbit în măruntaiele navei și o vreme nu mai conștientiză nimic, de parcă s-ar fi aflat într-o stare de semiconștiență, și singura conștientizare era legată doar de persoana lui. Își repeta osesiv: „Sunt Brad și o caut pe Evve.” Dar parcă nu putea să răzbească dincolo de bariera cuvintelor și nu era în stare să ducă gândul mai departe.

*

N-ar fi putut spune că trecuse o clipă sau o săptămână când se trezi lepădat în mijlocul deșertului. Deșertul alb din Hurghada – se gândi, deși nu era sigur că se află în deșertul egiptean sau pe o planetă nedescoperită încă. Peisajul în jur era ireal, cerul se colorase puternic în portocaliu, iar albul stâncilor de cretă dădea senzația unor felinare aprinse. Era o liniște care te făcea să crezi c-ai murit ori că, cel puțin, te-a lăsat de tot auzul. Avea impresia că și-ar putea auzi sângele circulând. Nava dispăruse la dracu-n praznic, dar asta nu-l neliniștea de fel, considerând că va fi suficient să afle iar „gândul potrivit” pentru ca ea să se reîntoarcă. Pesemne că așa ar arăta lumea după Apocalipsă. După ce-și obișnui ochii cu portocaliul strălucitor ce se revărsa de sus ca o binecuvântare, observă la vreo câteva sute de metri (dacă și aici distanțele s-or fi măsurând în același sistem de unități) un fel de cort deschis, mai exact o pânză sprijinită pe niște pari, care asigura doar acoperișul, în rest toate părțile laterale erau expuse aerului din jur. Decise să meargă într-acolo, că tot era atât de derutat și nu știa către unde să se îndrepte în imensitatea aceea care părea fără margini.

Ajungând mai aproape, observă că pe trei din laturile „cortului” erau așezate divane joase în dungi colorate, cu perne pentru rezemat. Când se apropie și mai mult, distinse în întunericul brăzdat de portocaliu silueta unui bătrân, stând așezat și trăgând dintr-o șișa. Acesta, ca și când l-ar fi așteptat, își ridică privirea spre el și îi făcu din mână un gest („cu grație de balerină”, remarcă Brad în sinea sa), să se așeze. Bătrânul îi puse și lui o narghilea în față, oferindu-i, totodată, un muștiuc de unică folosință.

Fumul expirat de cei doi se înălța ca o iluzie, împletindu-se uneori, unduindu-se după legi proprii, apoi dispărând în imensitatea deșertului. Liniștea înserării trona între ei, iar irizațiile portocalii ale nopții deșertice lăsau impresia unei alte lumi, una în care ai putea trăi fără a avea nevoie de nimic și în care orice căutare nu ar mai avea sens.

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 19 ianuarie 2023

Ateliere în paragină

 

 

O treflă

 

  

          Douăzeci și opt de ani, douăzeci și opt de ani, douăzeci și opt...

          Atâția ani trecuseră, adunați într-o viață în care se întâmplaseră atâtea, pe unele uitându-le, pe altele întrezărindu-le ca într-o ceață. Ceața timpului, ceața memoriei. Acum douăzeci și opt de ani, existase un punct zero în care viața sa ar fi putut s-o cotească pe altă cărare. Mai bună, mai rea, nu se știe, dar alta. Cum ar fi fost dacă? Niciodată nu știm. Când se întorcea în punctul acela inițial, regăsea un amestec de bine și rău, de frumos și urât, de hotărâri luate în pripă, fără să gândească. Dar, Doamne, atâta tinerețe, cu care nu știuse ce să facă, atâta drum deschis în față, pe care nu a știut să meargă! Cum nu prețuise darul tinereții pe care numai odată îl primești! Cum alesese să-și lege viața cu o mie de lanțuri, să și-o complice, să râdă de ea!

          Și toate porniseră și se înlănțuiseră de la acea invitație pe care o primise într-o zi de la Mali, în stilul ei pitoresc: „Fă maimuță, tu știi să joci bridge sau ești proastă d-aia care stă toată ziua la cratiță?” Zâmbise și se amuzase de întrebarea primită de la colega ei mai mare cu un sfert de veac, pasionată de bridge, care încerca să „corupă” pe toată lumea. Mali era încântată că apăruse o „maimuță” nouă în peisaj, pe care spera să o convertească, cu atât mai mult cu cât această convertire nu prea îi reușise în general, mai ales când venea vorba de femei. Îi răspunsese cu adevărul gol-goluț: „Nici la cratiță nu stau, dar nici bridge nu știu.” „Atunci treci și-nvață! Proastă nu pari, așa că doar voință îți mai trebuie. Bărbac-tu știe?” „Știe.” „Și pe tine de ce nu te-a-nvățat?” „A încercat, dar...” „Să-i spui și lui să vină!”

          Da, încercase. Își amintea de serile din vremea studenției când mergea la el, în camera de cămin, unde se adunau patru bridgiști pasionați, când încerca să învețe, stând pe post de chibiț, mai primind câte-o explicație, pe ici, pe colo. Dar nimeni n-avea timp de explicații prea elaborate în timpul jocului. Apoi, i se păruse prea complicat. Citise din carte, regulile de bază, nu-i vorbă, erau clare și le putea învăța oricine, dar toate subtilitățile jocului și mai ales ale licitației i se păreau mai presus de mintea ei și mai ales de răbdare.

          Totuși n-a refuzat invitația lui Mali, mai ales că în orășelul acela, la vremea aia tulbure, de tranziție, nu prea erau multe de făcut. Îi lipsea capitala, cu teatrele ei, cu concertele de la Ateneu. Îi lipseau glumele lor studențești și solidaritatea pe care n-o mai regăsise aici. Serviciul, nici el nu-i aducea vreo bucurie deosebită, venise tobă de carte și constatase că nici un procent din toată învățătura aia pentru care sacrificase multe nu-i era necesară la noul ei post. Tot Mali remarcase cu prima ocazie când dăduse cu ochii de ea: „Pe tine ce te-au pus, fă, într-un colț?” N-o pusese nimeni la colț, se așezase singură, ca să nu deranjeze, încercând să prindă din mers secretele meseriei. Ceruse materiale pentru studiu, citea, tot citea, și o făcea cam degeaba, nimeni nu părea să aibă nevoie de știința ei de carte. Încerca să se facă utilă, chiar prin lucruri mărunte, de care toți fugeau, fiind conștientă că atunci când ești „aia mică”, trebuie să accepți munca cea mai de jos până când cineva îți va încredința lucruri mai serioase de făcut.

          O vreme mai păstrase legătura cu prietenii lor din facultate. Niciunul nu era prea fericit. Trăiseră pe granița unor vremuri în schimbare, și asta răzbea din scrisorile tuturor. Inevitabil, aceeași poveste despre efortul fiecăruia de a-și afla un rost în viață. Toată acea debandadă, debusolare, neîmplinire, pe care fiecare o lua așa cum îi era firea, dar care era imposibil să nu-și fi pus amprenta. Într-una din scrisori, Mira îi scria că, după luni de căutări și așteptare: „Toată lumea îmi spune să aștept, dar eu nu mai pot, nu mai vreau să aștept! Dar asta e, după cinci ani de facultate, se pare că mi-am câștigat dreptul la așteptare. Se-apropie iarna, așa că îl aștept pe Moș Crăciun. Ai mei încă mă mai consideră copil și mă tratează ca atare, iar eu nu vreau să-i dezamăgesc, îi mai las să se simtă și ei tineri.” La 23-24 de ani, ar trebui să simți  că toată lumea este a ta, nu că te afunzi într-o fundătură căreia nu-i vezi capătul. Cory lucra la o casă de copii, îi culca, îi trezea, făcea lecțiile cu ei. Fusese una dintre cele mai bune studente. Ce minte brici avea și ce viziune inginerească! Motanul, cap de serie numărul 3 în promoția lui de electrotehniști, ajunsese pe niște câmpuri, la instalat linii de înaltă tensiune, unde lucra cu muncitori necalificați, de care trebuia să tragă dimineața din barăci, să le ia sticla de la nas și să-i roage frumos să se cațere pe stâlpii de înaltă. Manolo zicea și el de șantierul naval care era în cădere liberă. Diana, studioasa și stresata, cu ambâț de București, trebuia să plătească o chirie de 40.000 dintr-un salariu de 16.000. Frusineasca, și ea, ca să-și țină postul de la „Mediu”, trebuia să închidă ochii la valorile false care se transmiteau oficial la calitatea aerului, la aparatul nefuncțional și la alte nereguli. Luxa se transformase dintr-o optimistă incurabilă, într-o pesimistă sadea. Îi scrisese pe o vedere dintr-un oraș mare, unde se afla la o conferință: „E și fața mea pe aici, dar e mai mult dos.” Nu-i vorbă, până la urmă, fiecare și-a aflat un drum și probabil că fiecare a dat cât a putut mai mult în condițiile date. Și poate că a și primit. Dar ceva din avântul tinereții se frânsese în ei pentru totdeauna. Iată o crimă despre care niciuna dintre istoriile ulterioare nu va scrie.

          Da, acceptase atunci invitația lui Mali care îi găsise și un partener răbdător, de la care să poată învăța. O învățase. Păstrase multă vreme foile de la el, albe, lucioase, A4, cu chenar negru pe margine, ca pentru proiectele scrise de mână, în care îi explicase licitația și mai ales convenția de deschidere pe care o vor juca. O treflă. Trefla de precizie. Jucase o vreme și apoi, când abia credea că începuse să prindă jocul, acesta se oprise pentru ea, viața dându-i alte teme și alte convenții de învățat. Trecuseră douăzeci și opt de ani, știința ei în materie de bridge se dusese pe apa Sâmbetei, partenerul murise și el demult. Iar într-o zi, răsărită de nu se știe unde, apăruse Mali (cu care nu se mai văzuse cam tot de atâta vreme) și, de parcă nimic nu se schimbase, tăbărâse din nou pe ea cu invitația la bridge. A  refuzat-o de trei ori, dar cum insistase, cedase în cele din urmă, iar acum se întreba de ce unele lucruri trebuie să revină în viața noastră, după atâta timp, chiar dacă în alte condiții, cu alți actori. Ce lăsase neterminat atunci, ce lecție nu învățase? Fugise, refuzând de trei ori, mai ales că unele lucruri chiar nu voia să și le amintească, erau prea dureroase. Greșise și greșise profund, provocase suferință, iar acum nu știa cum să șteargă totul, unele lucruri făcute nu se mai pot desface, asta-i clar, dar cumva invitația aceasta nouă o confrunta cu trecutul ei pe care nu știuse să și-l facă luminos, deși avea toate cărțile în mână, toți onorii. Ratase licitația, ratase și jocul.

          Da, se va duce. Unele răni, pentru a fi vindecate, trebuie deschise din nou. Iar și iar, până când rana va prinde crustă și, în cele din urmă, va dispărea. Desigur, va trebui să o ia de la capăt, ca proaspăt învățăcel, cineva iar va trebui să aibă răbdare cu ea, să-i explice. Dar nu va mai repeta greșelile din trecut. Atâta lucru putem face: dacă trecutul nu-l putem schimba, să avem curajul să ne confruntăm cu el și să tragem învățămintele de rigoare. Fuga nu aduce rezolvări, ci doar amânări. Bine măcar că s-a schimbat locul în care vor juca! Întotdeauna, ceva se schimbă, ceva rămâne la fel. Grădina lui Netu era primitoare, câinii prietenoși, soarele verii în luna lui cuptor ardea cu putere, dar ei jucau la umbră. Începuse să-și amintească, pe măsură ce i se explica, și jocul decurgea firesc, evident și cu unele greșeli impardonabile din partea ei. Până la urmă, nu fusese deloc o catastrofă și reușise cumva să nu-și dezamăgească profund noii amici. Trei dintre ei erau aceiași de atunci, de demult. Ce mai conta? Fiecare dintre ei avusese pesemne, în cei aproape treizeci de ani, bune și rele, pe care le căraseră după ei, încercând să-și joace „levatele” cât mai iscusit.

          Până la urmă, în compania plăcută, înțelese că nu bridgeul fusese de vină de catastrofele pe care singură și le provocase, nici înlănțuirea de fapte care au urmat, că, în viață, nu fusese în rolul „mortului”, cu cărțile etalate pe masă, ci avusese posibilitatea să-și ia propriile decizii. Bune, rele, așa cum au fost, acum țineau de trecut. Și că, până la urmă, oricât de prost ți-ai fi jucat cărțile la un moment dat, ca și la bridge, viața îți dă mereu șansa la o nouă licitație.

 

Florentina Loredana DALIAN                                                              

Apărut în revista „Ateneu”, decembrie 2022

Revista Ateneu