Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 19 iunie 2021

Amărăciuni din (post)Epoca de Aur (10)

Vechi scrisori

 


 

          Am recitit vechi scrisori. Câte una de la Andrei, Dana Z. și Mano și mai multe de la Mireille. Aproape 30 de ani între acum și acel timp, pe care nici n-aș ști cum să-l definesc. Plus o felicitare târzie de la Rica. Sensibilitate, magie, elan tineresc, dar mai ales Prietenie. Aproape nu-mi vine să cred că am avut o asemenea comoară, pe care mai târziu n-am mai regăsit-o. Să fi fost de vină tinerețea celor douăzeci (plus/ minus) de ani, vremurile acelea sucite, ori simplul fapt că am fost nevoiți să respirăm același aer timp de cinci ani? Câtă delicatețe în această prietenie, cum ne știam unii altora toate, fără să ne invadăm sufletele cu bocancii, câtă sinceritate! Și cum nu realizam aceste lucruri pe atunci, îmi păreau atât de firești! Nu, nu erau firești, erau excepționale, dar noi le trăiam ca pe ceva firesc, fiindcă făceau parte din noi, din felul nostru de a fi și de a ne manifesta.

          Eram atât de frumoși, atât de adevărați! De Mireille am fost cel mai aproape. Abia recitindu-i scrisorile (care s-au înșirat pe vreo doi ani după momentul când fiecare am luat-o pe alt drum), am realizat că, pe timpul studenției, am trăit o prietenie adevărată. Viața ne-a despărțit, de parcă am trăi pe planete diferite. Am s-o caut cu Interpolul. Dar nu, poate-i mai bine așa. Să rămânem noi, cele de atunci, și cu imaginea prieteniei nealterată. Ceea ce sunt acum e, în mare parte, și rodul acelei întâlniri mirabile. Probabil la fel e și în cazul ei.

          Am trăit pe granița unor vremuri în schimbare, și asta răzbește din scrisorile tuturor. Inevitabil, aceeași poveste despre efortul fiecăruia de a-și afla un rost în viață. Toată acea debandadă, debusolare, neîmplinire, pe care fiecare o lua așa cum îi era firea, dar care era imposibil să nu-și fi pus amprenta. Într-una din scrisori, M îmi scria, după luni de căutări și așteptare: „Toată lumea îmi spune să aștept, dar eu nu mai pot, nu mai vreau să aștept! Dar asta e, după cinci ani de facultate, se pare că mi-am câștigat dreptul la așteptare. Se-apropie iarna, așa că îl aștept pe Moș Crăciun. Ai mei încă mă mai consideră copil și mă tratează ca atare, iar eu nu vreau să-i dezamăgesc, îi mai las să se simtă și ei tineri.” M avea pe atunci 23-24 de ani, vârstă la care ar trebui să simți  că toată lumea este a ta, nu că te afunzi într-o fundătură căreia nu-i vezi capătul. Cât despre Corina, ce-mi spunea, tot ea? „Corina R lucrează la o casă de copii, îi culcă, îi scoală, face lecțiile cu ei... Îți amintești ce minte brici avea și ce viziune inginerească? Toate astea, pentru ce?!” Motanul, cap de serie numărul 3 în promoția lui de electrotehniști, ajunsese pe câmpurile de la Gura-Ialomiței, la instalat linii de înaltă tensiune, unde lucra cu muncitori necalificați, de care trebuia să tragă dimineața din barăci, să le ia sticla de la nas și să-i roage frumos să se cațere pe stâlpii de înaltă. Mano zicea și el de șantierul naval care e în cădere liberă. Dana, studioasa și stresata, cu ambâț de București, trebuia să plătească o chirie de 40.000 dintr-un salariu de 16.000. Erfuleasca, și ea, ca să-și țină postul de la „Mediu”, trebuia să închidă ochii la valorile false care se transmiteau oficial la calitatea aerului, la aparatul nefuncțional și la alte multe nereguli. Asta mi-o spusese M cu multă indignare, zicând că ea n-ar fi putut (nici eu!), adăugând, în stilul ei umoristic, că „În ritmul ăsta, în curând o să inspirăm numai aer ozonat.” Despre Luxa, mi-a scris mai târziu, într-o vedere trimisă de la Iași, unde se întâlniseră întâmplător la o conferință: „Mi-a zis să-ți spun că e și fața Alexandrei pe aici, dar e mai mult dos.” M era uimită de tranformarea Luxei dintr-o optimistă incurabilă, într-o pesimistă sadea. Nici eu n-am început pe roze, dar nu mai zic, nu-i loc de văicăreli pe aici. Nu-i vorbă, până la urmă, fiecare și-a aflat un drum și sunt convinsă că fiecare a dat cât a putut mai mult în condițiile date. Și poate că a și primit. Dar ceva din avântul tinereții s-a frânt în noi pentru totdeauna. Iată o crimă despre care niciuna dintre istoriile ulterioare nu va vorbi, la capitolul „vânzare de țară și vânzători premiați”.

          Până la urmă, cel mai mare câștig al celor cinci ani (1987 - 1992) rămâne prietenia, acea nestemată ce nu poate fi nici vândută, nici cumpărată, nici atinsă de aripa timpului. De-ar fi să iau anii mei tineri de la capăt cu tot chinul studiului, aș face-o în primul rând pentru asta. Citind vechi scrisori, am întinerit. Și-am înțeles că fiecărui om îi e dat să trăiască timpul său, care nu trebuie comparat cu nimic și care nu poate fi nici mai bun, nici mai rău decât altele, ci doar așa cum e. Până la urmă, depinde de noi ce sens îi dăm, ce culoare, ce parfum. Iar căutarea binelui sau a răului trebuie făcută în noi, și nu în afara noastră. Ca și în cazul lecturii mele: În timp ce eu citeam, afară își făcea de cap simfonia turbată a ploii, a vântului, dar din scrisorile mele de demult răzbea un soare toropitor.

         

Forentina Loredana Dalian

Slobozia, 18 iunie 2021

marți, 15 iunie 2021

Prețul unei medalii*

          Era Ziua Veteranilor de Război. Ploaia venea în rafale, biciuind spinările și nervii celor adunați la Monumentul Eroilor, pentru depunerea de coroane. Îl aduseseră și pe el, ca pe Sfintele Moaște, în costumul lui ponosit, pe care nu-l mai purtase de o veșnicie, părând acum ceva mai slab și mai scund, comparativ cu statura-i impunătoare de odinioară. Oricât încercaseră, nu reușiseră să-l convingă să-și pună ținuta militară de gală. Fusese ferm: „Mi-au pătat personalitatea și calitatea de comandant de mare unitate și, chiar dacă m-au reabilitat ulterior, rana aceea nu s-a închis, încă sângerează; mi-au dat voie să port din nou haina militară, dar eu, acum, nu mai am nevoie de voia nimănui, sunt mai presus de toate acestea. N-am nevoie de nimic de la nimeni, mi-au terfelit gradul de general şi persoana mea. Eu i-am iertat şi las pe Dumnezeu să-i judece. Vin numai pentru că mă rogi tu, Marine, te văd cum ești gata să plângi dacă te-aș refuza, accept, în amintirea copilului de trupă care-ai fost și mi-ai fost drag, dar altfel nu m-ați fi prins voi. Și-apoi, tu știi ce fel de general am fost eu în război, d-ăla cu mantaua, gamela și arma de simplu soldat. Nici pe vremea aia nu acceptam onorurile, ai vrea tu să mă schimbi acum, la un secol de viață! Lasă-mă așa cum sunt, dacă vă convine, bine, dacă nu, lăsați-mă să-mi pasc oile liniștit!”

          Fusese surprins când Marin dăduse peste el în satul acela de munte unde se izolase de multă vreme, uitat de lume și, cumva, deasupra ei. Bănuia că i se trage de la tânărul ofițer pe care-l ajutase să-și întocmească un plan de luptă mai acătării, că tare nepriceput mai era. Acela fusese atât de surprins că un biet oier care păștea oile pe dealul pe care el făcea instrucție cu recruţii din unitatea militară învecinată se apropie de el și-i face o temă de luptă, atât pe apărare cât și pe atac, încât nici măcar nu-l băgase în seamă prima dată. Abia când „ciobanul” insistă a doua oară, mai mult, văzând că planul de bătălie pe care i-l înaintase nu părea făcut de un neica-nimeni, ba încă, după ce, urmare a acelui plan, locotenetul fusese ulterior și înaintat în grad și citat pe armată, abia atunci ofițerul intrase la bănuieli și-l întrebă cine este și ce grad avusese. Nu-și dăduse numele, care oricum nu i-ar fi spus nimic, dar fusese nevoit să admită că avusese grad de general de armată. Și ăla cine știe cui o mai fi spus, și uite-l acum, nelalocul lui, într-o adunare de oameni, făcând figurație într-o lume ce-i părea străină, chemat să asiste la ceremonii, un fel de broșă pe care mai marii zilei și-o puneau la piept, să aibă și ei cu ce se mândri, de parcă și ei făcuseră războiul și-și loviseră coatele unii de alții prin tranșee.

          Adunarea se mută curând într-o încăpere somptuoasă, ceremoniile de la Monument fuseseră scurtate din pricina ploii. Zâmbea în sinea lui. Îi speriase o ploaie. Pe el nu-l mai speria nimic. Ce-i sunetul ploii pe lângă larma infernală făcută de armele de tot felul, pe lângă tremuratul ce-l apuca de frica proiectilelor vâjâindu-i pe la urechi, care-l părăsise abia la un an după terminarea războiului, când se speria chiar și atunci când auzea deschizându-se un fermoar mai mare,  pe lângă transpirațiile care-l năpădeau noaptea, în somn, tulburat de coșmaruri? Măcar de-ar avea garanția că n-a îndurat toate astea degeaba, că lumea va deveni mai bună, că oamenii vor fi învățat și ei ceva... Cum să te mai sperie ploaia care cade curată, când te-ai tăvălit prin noroaiele tranșeelor?

          Îl așezaseră într-un loc de onoare, e drept că nu cel mai de onoare, căci importantele oficialități trebuiau și ele onorate. Se simțea stingher și stângaci într-o lume de care parcă nu mai aparținea, de care se desprinsese încetul cu încetul, trăindu-și modest zilele, într-o singurătate deplină și năpădit de tot soiul de amintiri. Acum, îi treceau prin minte, ca într-un film, toate scenele pe care nu le putuse uita, încercând să refacă a mia oară o secvență, să afle dacă ar fi putut schimba cu ceva, în bine, toate deciziile pe care le luase, ordinele de luptă, și ajungea mereu la aceeași concluzie: își făcuse datoria cât putuse de bine, își urmase conștiința, învățăturile și credința și nu, n-ar fi schimbat nimic. Cuvintele pompoase ale celor care țineau discursuri la Ziua Veteranilor ajungeau la el estompate, ca de departe, aproape îi treceau pe lângă urechi. Ce spuneau oamenii aceștia și de ce l-ar fi interesat pe el ce aveau de zis, câtă vreme el fusese acolo, trăise războiul cu toate ororile lui și orice i-ar spune cineva acum, n-ar mai putea schimba nimic din ceea ce i se înfipsese în minte precum lama plugului în pământ, răscolindu-i ființa?

          Șirul gândurilor îi fu întrerupt de sonorități cunoscute, cineva îi strigase numele. Își deșiră trupul cu mișcări lente și se îndreptă înspre locul ce-i fusese indicat. Careva îi prinse de piept o medalie. O privea ca pe o ciudățenie, ca pe un apendice inutil, care va sfârși în primul coș de gunoi care-i va ieși în cale după ce va părăsi încăperea. Medalii primise destule, la ce-i folosiseră? Însuși mareșalul își desprinsese din piept propria-i cruce a Ordinului „Mihai Viteazul” și l-a decorat pe el. Când vezi moartea secerând pe lângă tine tineri de numai 22 de ani, fie ei infanteriști, transmisioniști sau chiar intendenți, când știi că tu însuți ai provocat moartea unor ființe umane, cum te mai poate bucura o medalie? Oficialul care-i înmânase medalia îi adresa niște cuvinte care nu ajungeau până la el, zâmbea de complezență, oamenii ăștia făceau cum credeau și ei mai bine, nu-i judeca. Atâta doar că, pentru el, toate acestea semănau cu un joc de copii. Nu te poți supăra pe copii. Îl invitară să ia cuvântul, în aplauzele tuturor. Doamne, ce să le spui? Nu-și pregătise nimic de acasă, dar nici inspirație de spus baliverne nu avea. Merse la microfon și-i întrebă scurt, simplu, stârnind rumoare în sală:

- Pentru ce mă medaliați, de ce mă aplaudați? Sunt un criminal. Și nu sunt cu nimic mai presus decât milioanele care au luptat în război, dintre care cei mai mulți și-au lăsat oasele prin pământuri străine, alții au murit mai târziu ori au fost mutilați, ce merit am eu că am rămas în viață? Și chiar dacă aș avea vreun merit, toate izbânzile mele s-au bazat pe soldați, pe lupta și pe sacrificiul lor, pe suferințele îndurate. Vă mulțumesc! Dar consider că această medalie nu este a mea, ci a tuturor celor pe care i-am condus, mai bine, mai rău, dar cărora - celor mai mulți - nici măcar n-am apucat să le mulțumesc.

          Plecase de la tribună și se simțea mai obosit decât un om care trăise o mie de ani. După festivități, a urmat o conferință de presă; protocolul cerea să participe și la aceea, așa încât n-avu încotro și mai suportă. O reporteriță tânără îi ceru, cu voce pițigăiată:

- Domnule general, spuneți-ne povești din război!

          Povești?! Poveștile lui erau stropite cu sânge, aveau trupuri sfârtecate și oase zdrobite, conțineau statistici înfiorătoare, nu erau pentru urechile oricui. Îi zâmbi amabil și-o invită la bibliotecă, să citească mai bine din „O mie și una de nopți”, dacă vrea povești. Alții se arătaseră ceva mai preciși, părea că-și făcuseră bine temele, era clar că-i răscoliseră prin biografie și aflaseră despre el o grămadă de lucruri, iar acum voiau confirmări și, dacă s-ar fi putut, amănunte picante. Le răspunse laconic, cu generalități, fără detalii, simțea cumva că, dacă intra în jocul lor, și-ar fi „aruncat mărgăritarele la porci”.

- Ați luptat și pe frontul de Est. Cum a fost la Don?

- Măcel!

Marea tragedie a oștirii române pe frontul din Est, trăită la Cotul Donului de către armata 3 română și în bătălia din Stepa Calmucă de către armata 4 română, începuse în zilele de 19 și 20 noiembrie 1942 și durase până în 24 noiembrie. Diviziile dispuseseră de o forță redusă în infanterie, de insuficiente mijloace radio și mai ales de mijloace foarte reduse de auto-transport, trupele nu erau echipate pentru a face față climei aspre din estul Rusiei, mulți își dăduseră obștescul sfârșit - ce eroic! - din pricina degerăturilor. La finalul acelei bătălii rămăseseră mii de morți și răniți, iar alții fuseseră duși prizonieri în lagărele siberiene. Avea doar o slabă consolare, că mulți dintre subordonații săi de atunci (de la soldat la general) recunoscuseră că au scăpat de moarte sau prizonierat datorită priceperii sale. Cireașa de pe tort fusese când, în urma înfrângerii de pe Don, comandamentul german a aruncat toată vina pe armata română, uitând să menționeze tocmai promisiunile lor, ale nemților, nerespectate.

- Unde v-a plăcut mai mult să luptați, pe frontul de Est sau pe cel de Vest?

- Nu mi-a plăcut să lupt nicăieri, mi-am făcut datoria. Un soldat se duce acolo unde îl trimite guvernul lui. Tot ce pot spune e că mi-am respectat camarazii de arme, dar și adversarii, prizonierii și populația civilă și n-am uitat nicio clipă că am în fața mea oameni. Orice am făcut, orice decizie am luat, am respectat legile războiului și nu m-am descalificat ca om.

- Este adevărat că v-ați riscat viața, dovedindu-vă curajul și omenia, când ați salvat 50.000 de partizani din catacombele Odessei, refuzând să executați ordinul prin care vi se cerea lichidarea acestora, deși vi se adusese la cunoștință că nerespectarea acestui ordin vă va aduce împușcarea pe loc, fără judecată?

- Am refuzat executarea unui ordin abuziv, care contravenea regulilor internaționale ale războiului în ce privește populația civilă. Oricine, în locul meu, ar fi trebuit să facă asta.

- Armata sovietică cum s-a purtat cu armata română, pe frontul de Vest?

- Cât mi-ar plăcea să puneți mâna pe carte și să nu mă mai întrebați! Cum să se poarte? Ca orice mare armată, cu una mai mică. Ne-au folosit și ei cum s-au priceput, uneori au făcut și abuzuri, dar aceste probleme apăreau la nivel de comandamente. Acolo, jos, la nivel de ostași, ele erau aplanate sau chiar inexistente, căci pe ei, soldații de rând, cei care intrau primii în focul luptei, îi unea suferința. De câte ori n-or fi fost nevoiți să se apere unul pe altul, ori să-și împartă ultimele rezerve de pâine, apă și țigări? Ce conta că unul ofta pentru Natașa, iar altul după Marița, oftatul lor apăsa la fel de greu. Toți erau tineri, toți lăsaseră oameni dragi acasă și jucau zilnic loteria vieții și a morții. Cum ar fi fost să se mai încaiere și între ei?

- Cum ați primit vestea terminării războiului?

- Cu bucurie, cum altfel? De bucurie, ostașii români și ruși au descărcat tot armamentul.

- Aveți regrete, domnule general?

- Da. Îmi pare rău și de ultimul fir de iarbă pe care l-am călcat sau care a ars în urma mea, de toate viețile pierdute, chinuite, de toți copiii rămași orfani de război, de toate faptele cu care l-am mâniat pe Dumnezeu.

Reporterița pițigăiată avu iar o curiozitate de can-can:

- Ați iubit, domnule general? Vreau să spun... o femeie...

Asta mai lipsea! O altă rană deschisă, printre atâtea răni. Îi dădu un răspuns ocolitor, cum se pricepu:

- Domnișoară, războiul nu lasă timp sau loc pentru iubire. Iubirile din război sunt, ca și membrele bolnave ale răniților, amputate. Dacă vreți să aveți parte de iubire, băgați-vă mințile-n cap și scoateți-vă de-acolo războiul!

- Se vorbește despre distrugerea elitei armatei române după război. Sunteți dumneavoastră înșivă o victimă. Ce ne puteți spune despre asta?

- Nu se vorbește, este un fapt real. Elita armatei române, care a participat alături de armata sovietică la alungarea fascismului, generali care au luptat și au repurtat victorii au fost judecați drept criminali de război, arestați, întemnițați, decăzuți din drepturi, umiliți. Totul din pricina politizării armatei, căreia eu m-am opus cât am putut. Politica nu are ce să caute în armată! Nu mă consider o victimă, oricum eu am avut mai puțin de suferit decât alții, dar mă consider profund jignit și umilit și, oricât aș încerca, nu pot scăpa de scârba care m-a cuprins de atunci încoace. Asta a fost recunoștința Patriei!

Își amintea de cei 500 de sergenți care fuseseră instruiți în două luni și transformați peste noapte în locotenenți care urmau să preia comanda soldaților rușinoasei Divizii „Tudor Vladimirescu”, alcătuită din rândul prizonierilor de război români, care ar fi urmat, vorba cuiva, „să vândă sânge de frate pe un blid de terci”. Noroc că destinul istoric făcuse ca acea divizie să nu mai intre în luptă, evitând, astfel, fratricidul. Ulterior, această divizie și-a dat tributul de sânge, luptând alături de armata sovietică și cea română, pe frontul de Vest. Măcar asta luptase în război! Dar noua armată, „cu un spirit nou” ce avea să se formeze și să ducă la decimarea celei vechi, instruite, nu luptase nici măcar o clipă pe front. Veniseră niște analfabeți, să educe oameni cu două licențe, indivizi cu trei clase primare, să ridice nivelul cultural al unora care respirau cultură. Căzuse și el în tăvălugul acesta, probabil așa fusese scris, fusese demult și basta!

Nu mai avea chef de răspunsuri la întrebări curioase, așa încât le zâmbi cât putu de amabil și îi anunță că, întrucât se simte foarte obosit, se va retrage.

- Un ultim cuvânt, un sfat, domnule general!

- Vă mulțumesc că m-ați ascultat! Nu sunt în măsură să dau sfaturi unei lumi în care nu mă mai regăsesc, dar fiindcă mi-ați cerut-o... atât vă spun, puneți mâna pe carte, cercetați, căutați adevărul, căci el e unul singur și mai are și obiceiul să nu stea ascuns, nu vă lăsați înșelați de istorii false și, dacă puteți, învățați ceva din experiența celor din trecut, faceți așa încât lucrurile rele să nu se mai repete, iar dacă nu, fiți pregătiți să suportați consecințele! Iar pe mine, vă rog, lăsați-mă să-mi pasc oile, câte zile oi mai avea!

          Bătrânul general părăsi adunarea peste care se lăsase o tăcere desăvârșită, simțindu-se mai bătrân și mai singur decât oricând. Aceia care l-au iubit și l-au înțeles își dormeau demult somnul de veci prin pământuri străine. Aceeași întrebare de ani de zile i se învârtea și acum în cap: „A meritat?” „Răspunsul se află numai la Dumnezeu” - își spunea, trăgându-și pașii agale către satul său natal, înspre pământul care, în curând, avea să-l găzduiască și pe el. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului...”**

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 04 aprilie 2021

 

Textul a primit un premiu special la concursul literar-istoric organizat de Ambasada Federației Ruse la București, iunie 2021

 

* Documentarea istorico-militară a avut la bază cartea „Generalul Nicolae Dăscălescu - sacrificiu, glorie și supliciu” de Nicolae Dăscălescu (istoric, nepot al generalului cu același nume)

** Psalmul 102, 15

sâmbătă, 5 iunie 2021

Cartea de Marquez

 


 


Iubesc luna octombrie. În octombrie, bate vântul și plouă mai mult. Adeseori e înnorat. Frunzele galbene îți foșnesc sub tălpi, iar căderea frunzelor îți umple inima de pace și liniște.

Ieri a bătut vântul, dar azi a plouat. Până seara, deși era liniște, simțeam în respirație amărăciunea ce venea dinspre sol și mirosul umed. Peste noapte, temperatura a scăzut brusc, așa încât m-am răcorit pe balcon. Apoi am intrat.

În camera mea confortabilă se afla un raft lung și lat, plin de cărți. M-am dus spre el și m-am gândit o clipă ce să fac. Nu prea aveam chef să citesc. Mă durea capul și inima-mi bătea cam tare. N-ar fi fost de presupus că o carte ar fi ajutat.

Când m-am trântit pe un scaun, mi-am amintit din nou că Nafisa nu venise pentru carte. Luase exact acum zece zile cartea lui Marquez „Un veac de singurătate”. De atunci, n-o mai văzusem.

Durerea de cap îmi tot creștea. Am luat un medicament și am băut și o cafea amară proaspăt făcută. După aceea, am început să mă fâțâi înainte și-napoi prin cameră.

 

... În casa de peste drum locuia o rusoaică în vârstă. Murise cu două luni în urmă, iar Nafisa împreună cu familia se mutaseră în apartamentul acesteia. Fiul bătrânei, care locuia în străinătate, le vânduse apartamentul. Tatăl Nafisei era militar și locuia în partea cazonă a orașului, iar ea, dacă nu mă înșel, preda engleza la școală. Probabil auzise de la vecinii ei că am o bibliotecă privată. Ea însăși nu întrebase niciodată despre asta. Când m-a întâlnit pe stradă, doar m-a salutat dând din cap, fără să zică nimic, probabil era incomod să ceară ceva.

-         Pot să citesc și eu ceva din cărțile tale? – m-a întrebat odată, când a apărut brusc în fața apartamentului meu.

La început, am fost foarte surprins. Nimeni de aici nu-mi ceruse cărți. Oricum, am invitat-o în casă.

-         Ce multe cărți ai!

Se uita roată prin bibliotecă și se bucura precum un copil. Eu stăteam tăcut în fața ferestrei, cu o țigară în gură. Nu voiam să-i răspund. Credeam că atunci va pune mai multe întrebări. Obișnuiam să nu răspund nimănui în timp ce fumam.

-         Pot să iau cartea de Jack London? – m-a întrebat.

Am încuviințat din cap, inhalând fumul țigării și întorcându-i spatele. Nafisa a luat cartea și mi-a mulțumit din toată inima.

-         Îți mulțumesc mult! O voi citi repede.

Prima ei carte a fost „Martin Eden”. Apoi a început să vină la mine cam la trei-patru zile. Aproape nu comunicam, era un pic confuză, mai ales când a văzut că nu-i acord atenție. Când vedea cât de indiferent fumam la fereastră, punea cu grijă cartea citită pe raft și se grăbea să plece.

În cele din urmă, devenise rutină. Dar ultima dată totul fusese diferit. Nici măcar nu știam de ce. De data aceea, nu mai fumam la fereastră. Dimpotrivă, stăteam pe un scaun și nu-mi luam ochii de la ea. Ea, la fel, nu se grăbea să lase cartea și să plece. A stat în fața raftului mai mult decât de obicei, ca și cum nu s-ar fi putut hotărî ce să aleagă. După o vreme, a luat „Un veac de singurătate” a lui Marquez și a privit-o cu interes, stând în mijlocul camerei.

-         Se pare că îți place să citești literatura lumii? – am întrebat pentru prima dată, privind-o de aproape.

Când mi-a prins privirea, s-a înroșit ca o sfeclă.

-         Da, citesc adesea literatură străină, a zis, păstrându-și calmul și continuând să răsfoiască paginile cărții.

Poate că nu era atrăgătoare. În orice caz, comportamentul ei politicos, mișcările calme, încrederea și în același timp setea de viață, strălucirea din ochii ei erau extrem de atractive.

-         Ai citit toate cărțile astea?

-         Aproape, am zis, privind spre dulap.

-         Te invidiez, a continuat, închizând cartea și pregătindu-se să plece.

-         Nu vrei o cafea? – am întrebat deodată, ridicându-mă când ajunsese lângă prag – Azi e ziua perfectă pentru cafea.

Nafisa a privit pe fereastra deschisă.

-         Păi, ... dacă nu te deranjează..., a zis confuză.

-         Vrei cu zahăr sau fără?

-         Să fie fără zahăr!

De dragul cafelei, mi-am uitat morocănoșenia și timiditatea. Am vorbit cu entuziasm despre cărțile pe care le citisem și autorii preferați. M-a asultat atentă, cu mult interes. Când i-a venit rândul, a vorbit cu plăcere și cu același entuziasm. Ascultând-o, am realizat că eram fascinat de un om care vedea lumea la fel ca și mine, eram ca două picături de apă și că, în sfârșit, am simțit acea dulce desfătare care lipsise în viața mea timp de mulți ani.

Când a plecat, am rămas iar singur cu cărțile mele. Așa cum fusese întotdeauna. M-am înșelat amarnic crezând că inima mea, obișnuită cu singurătatea, va începe din nou să rătăcească prin colțurile sale pustii. Pentru prima dată, m-am simțit profund singur, simțind întunericul acesta umplându-mi cei patru pereți.

Când am ieșit din casă ziua următoare, am întâlnit-o din întâmplare pe Nafisa în drum. Se afla cu sora ei în drumul spre școală. Am salutat-o, ca de obicei, dar ne-am îndreptat în liniște către stația de autobuz. Am vrut să vorbesc, dar apoi m-am mai gândit. Probabil mă simțeam din nou jenat, din pricina oamenilor din jur.

În stație, eu am luat un taxi, iar ea autobuzul. Pe drum, mi-am amintit cartea pe care o luase ultima dată. Apoi am început să mă-ntreb dacă o va citi rapid. În cele din urmă, am decis ferm că va reuși să facă asta.

Au trecut patru zile fără vreo veste. La a cincea zi de absență, Nafisa mi-a spulberat pacea minții și liniștea sufletească. La a șasea, contrar felului meu de a fi, mi-a „cedat” inima și am devenit foarte nervos. Într-a șaptea zi, fumând ca de obicei la fereastră, am ajuns la concluzia că e imposibil să termini de citit cartea aceea a lui Marquez într-o săptămână, și asta mi-a dat convulsii.

Ieri, starea minții mele s-a deteriorat și nu m-am putut concentra la lucrul meu din compania de asigurări. Nu aveam nicio idee cum ai putea citi o carte de 386 de pagini într-un timp atât de lung și mă gândeam întruna la asta. Mi se plimbau și alte gânduri obsesive prin cap. Îmi spuneam că probabil Nafisa nu avusese timp să termine de citit volumul. După un minut credeam că nici măcar nu îi plăcuse cartea și că uitase s-o returneze.

 

Majoritatea colegilor mei nu erau interesați de citit, cu excepția Feruzei Anvarovna de la Departamentul Managementului de Risc. Avea cam treizeci și cinci de ani, era o femeie sinceră și foarte deșteaptă. La pauză, am vrut s-o întreb despre cartea lui Marquez, care-mi ocupa toată mintea:

-         Feruza Anvarovna, am zis intrând – te pot întreba ceva?

Sorta teancuri de hârtii pe birou.

-         Desigur, Humayun.

-         Câte zile îți ia să citești o carte de trei sute optzeci și șase de pagini?

Feruza Anvarovna s-a gândit puțin.

-         Depinde ce fel de carte este. Dacă sunt interesată de ea, o termin de citit în șapte zile. Dacă nu, n-o termin nici într-o lună.

Puțin mai târziu, i-am adresat unuia dintre clienții mei aceeași întrebare.

-         Sincer, nu mă interesează cititul cărților, a zis, studiindu-se în oglinda retrovizoare.

 

Când am ajuns acasă, stăteam în hol, rezemat de perete, fără să intru înăuntru. Asta avea un scop ulterior: dacă Nafisa mă văzuse de la fereastra ei, probabil ar fi venit să schimbe cartea. Am stat așa douăzeci de minute. Dar n-a bătut nimeni la ușă. Dezamăgit, mi-am băgat mâna în buzunarul pantalonilor și am scos pachetul de țigări. Pachetul era aproape gol. Din fericire, mai rămăsese o țigară. Asta m-a ajutat, distrăgându-mi puțin atenția: m-am dus la raftul cărților și am luat câteva de acolo. Una avea două sute cincizeci și patru de pagini, iar alta – o sută optzeci și trei, iar o a treia – o sută douăzeci și patru de pagini. Am păstrat-o pe aceasta din urmă, iar pe restul le-am pus înapoi pe raft. Răsfoind-o de la un capăt la altul, m-am decis să i-o recomand Nafisei data viitoare...

... Tot rătăcind prin cameră, în curând mi-au obosit picioarele. M-am sprijinit de spătarul scaunului. După ce am luat o pastilă, m-a mai lăsat durerea de cap. Dar inima încă îmi bătea nebunește. Mi-am sprijinit capul pe marginea scaunului și am închis ochii pentru o clipă. Imaginea Nafisei zburda prin fața ochilor mei, iar și iar. Și apoi am realizat că tot disconfortul, nervozitatea, starea proastă din ultimele zece zile erau rezultatul așteptării. Eu, care din copilărie eram obișnuit să nu am niciun fel de așteptări, acum așteptam s-o întâlnesc mai mult decât orice. Așteptam nerăbdător s-o revăd, să-mi vorbească din nou, iar vocea ei plăcută să umple camera. De ce m-aș fi mințit? La urma urmei, chiar nu conta cât de mult îi lua să citească romanul lui Marquez.

Când am admis acest lucru, brusc, am început să râd. Râul meu era plin de suferință, dor și tristețe. Am continuat să râd. Vocea mea se auzea din ce în ce mai tare. În momentul acela, s-a auzit o bătaie în ușă. La început, nu i-am dat atenție. Apoi, cineva a bătut din nou. Înainte de a deschide, mi-am încheiat cămașa și mi-am îndreptat cravata. Apoi am deschis. Nasifa stătea în prag, cu o carte în mână.

-         De-abia am terminat-o!, mi-a zis, încercând să zâmbească și arătându-mi cartea – Marquez m-a făcut să transpir mult.

 

Sherzod Artikov – autor și traducere în engleză

2019, October, Uzbekistan

 

Traducere din engleză în română: Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 15 februarie 2021