Dialog cu dr. Marius Stan
Florentina Loredana Dalian: Marius Stan, mărturisesc că,
citindu-ți biografia (pe care, din păcate, din lipsă de spațiu, o vom prezenta
cititorilor doar în forma restrânsă), CV-ul extins și lista de publicații
științifice la care ai avut o contribuție majoră, prima întrebare care mi-a
răsărit în minte a fost: Când a avut un om timpul necesar să facă atât de
multe, importante și variate lucruri în
câțiva ani de existență umană. Nemaivorbind de „cum”. Desigur, nu-ți voi adresa
această întrebare/ mirare, întrucât ești dovada vie a faptului că se poate și
probabil nici tu nu ai ști cum să răspunzi la ea. Dar pentru că întrebarea mea
aștepta, totuși, un răspuns, el a venit automat, zicându-mi că probabil ești
extraterestru. Așadar, iată prima întrebare: Ești extraterestru? Și dacă da, de
unde vii?
Marius Stan:
Da, sunt un extraterestru. De multe ori mă trezesc cu
capul în nori. E bine acolo: e răcoare, adie vântul, trec păsările călătoare.
Aerul e rarefiat, dar timpul e vâscos, ceea ce explică productivitatea mea
exagerată. O altă explicație este atracția către „multitasking”, cuvânt din
limba engleză adesea tradus ca „a face multe lucruri în același timp”. Am însă
altă definiție: Multitasking înseamnă
să faci multe lucruri bine, fiecare la timpul lui. Ziua mea de lucru începe la
5 dimineața și se încheie pe la 9 seara. Așadar mă scol cu cocoșul și mă culc
cu găinile.
FLD: Mă feresc cât pot de utilizarea superlativului „cel mai/
cea mai”, dar în cazul tău, recunosc că ești cea mai fascinantă personalitate
și inteligență pe care mi-a fost dat să le întâlnesc, iar pentru asta sunt
profund recunoscătoare. Însă această recunoștință vine la pachet și cu o
multitudine de întrebări, deci vreau să aflu cât mai multe. Întâi de toate, aș
dori să știu cum a fost copilul Marius Stan? Și vorbesc chiar de perioada
anilor copilăriei (să zicem până la... definește tu). Știu că ai declarat că
încă mai copilărești prin Urziceni, accept metafora și o înțeleg, dar spune-ne
despre copilul-copil. Cum te comportai, cum te tratau cei din jur, ce pasiuni/
fascinații aveai, cum te jucai, orice altceva dorești să ne spui despre
copilul-extraterestru nimerit pe Pământ.
MS: Părinții mi-au spus că am fost un copil cuminte, curios și
studios. Au mai zis că îmi plăcea să desfac
și să refac jucării, ceea ce nu-mi amintesc. Îmi mai plăcea să citesc toată
ziua, asta îmi amintesc. În vacanță la bunici, la Alexeni, citeam la lampa cu
gaz. Era romanic, dar mirosea urât. Ce bucurie când au apărut lanternele cu
baterii mari, pătrate. Puteam citi noaptea sub pătură, să nu mă certe bunica. Bunicul
sforăia tare în camera alăturată și nu știam cum să-l dau mai încet. Am avut o
copilărie bună, caldă, cu libertate și încurajări. Ca elev la Școala Numărul 1
și apoi la Liceul Teoretic din Urziceni, mi-au plăcut matematica și literatura.
Învățam bine, luam note mari și stârneam antipatia colegilor. „Păi da, iar iese
Stan la tablă și face problema aia nasoală” sau „Cine a citit Baltagul? Cum
cine? Tocilarul ăla de Stan”. În ciuda obiceiului nesuferit de a face temele,
am rămas prieten cu mulți colegi. Ne-am revăzut la 33 de ani de la terminarea
liceului și încet-încet ne-am recunoscut.
FLD: Mi-a plăcut declarația ta, pe care am preluat-o în titlu:
„Fericirea înseamnă să trăiești peste așteptări”. Care au fost așteptările tale
inițiale? E clar că le-ai depășit, întrucât te-am auzit (cu ocazia unei lansări
a unei cărți ale tale la Urziceni) declarând cu toată inima: „Sunt un om
fericit”. Vorbește-ne (și) despre fericire!
MS: Am avut mereu încredere că pot crea ceva valoros care să schimbe
lumea în bine, nu omenirea sau universul, ci lumea din jurul meu. Am început
modest cu câteva probleme în Gazeta Matematică, două-trei poezii publicate în
volume colective, desene, scrisori. Apoi articole științifice, cărți,
prezentări la conferințe sau evenimente literare și tot așa. Pe măsură ce
așteptările au crescut, efortul de a le depăși a fost răsplătit cu un sentiment
crescând de mulțumire, de bucurie. Mă fac fericit bucuriile mici. Faptul că a
ieșit soarele când se anunța ploaie sau faptul că încă pot să îmi leg
șireturile la pantof stând într-un picior. Viața e plină de bucurii mici pe care
uneori le ratăm în așteptarea fericirii supreme.
FLD: De câțiva ani, susții, în diverse orașe, o serie de
conferințe pe teme științifice, în special despre un domeniu cât se poate de
actual: inteligența artificială. Însă latura ta artistică te conduce și înspre
alt gen de abordări. Îmi amintesc, de exemplu, de o întâlnire la Slobozia, în
care tema abordată a fost „Frumusețea”. Care este viziunea unui om fericit
asupra frumuseții?
MS: Frumusețea este un drog. În căutarea ei au pornit Cervantes,
Michelangelo, Einstein, Nichita Stănescu, Steve Jobs … Chiar și ChatGPT, un
motor de căutare care prezintă informația mai frumos decât Wikipedia.
Frumusețea nu poate fi definită, este ceva subiectiv, care ne place în mod inexplicabil.
Ce bine că e așa, că nu ne plac aceleași lucruri sau aceeași oameni. Altfel am
sta toți la rând să cumpărăm aceleași haine sau să citim aceleași cărți. Ca să
nu mai vorbesc de cozile interminabile la întâlnirile cu Taylor Swift sau Brad
Pitt. Ce ni se pare frumos depinde de mediul în care ne-am format. Asta explică
varietatea muzicii și a costumelor populare în diferite regiuni ale țării și
ale lumii. Și uneori se schimbă cu vârsta. Când eram adolescent nu-mi plăcea
Arghezi însă acum îl recitesc adesea. „De-abia plecaseși, te-am rugat să pleci,
Te urmăream în umbra molatecii poteci …” În schimb, nu mi-a plăcut și nu-mi
place Picasso. Există frumusețe în știință. Spre exemplu, ecuația exp(iµ) +1=0
propusă de Euler este considerată cea mai frumoasă din matematică deoarece
reunește patru constante fundamentale într-o formulă simplă și elegantă. Dar
frumusețea nu poate fi definită doar prin simplitatea și eleganță, altfel nu
ne-ar plăcea Bach sau arhitectura barocă. În orice caz, frumusețea joacă un rol
important în toate aspectele vieții umane. Chiar și în politică. Cum spunea
Dostoievski, „Frumusețea va salva omenirea”. Excesul de frumusețe este uneori
periculos. Spre exemplu, faptul că am folosit cuvântul „frumusețe” de șapte ori
în acest paragraf este o exagerare.
FLD: Mă întorc la omul Marius Stan. Un profesionist desăvârșit
în multe domenii, oricât de special ar fi, este mai întâi de toate om (vezi
bine, nu iau în calcul posibilitatea să fii vreun robot ultra-performant,
construit de vreo inteligență artificială de mai demult, care ne-a fost trimis
să aflăm și noi către ce ar trebui să tindem), iar acest om (fie și
extraterestru) se naște din alți doi oameni. Vorbește-ne despre părinții tăi.
Cine/ ce au fost, cum te-au crescut, ce valori ți-au transmis?
MS: Am avut părinți buni care m-au iubit, m-au îngrijit și m-au
susținut chiar dacă nu au fost mereu de acord cu ideile mele. Spre exemplu,
tata, Nicolae, nu înțelegea de ce vreau să dau atâția bani pe cărți de poezie.
Proza mai merge, că înveți ceva din ea – zicea el. Dar poezia? Interesant că
spre sfârșitul vieții ne recita din Eminescu, Coșbuc și chiar Bolintineanu.
I-au plăcut și unele poezii ale mele, în special cele cu rimă. A fost contabil
de meserie, apoi a făcut ASE-ul pe la patruzeci și cinci de ani pentru a deveni
economist. Îmi amintesc cu emoție cum l-am ajutat să se pregătească pentru
examenele de matematică iar el mi-a explicat pe îndelete cum se face bilanțul
unei întreprinderi de stat, ca să nu se lase mai prejos. Mama, Floarea, contabilă
și ea, ne ținea din scurt. Pe toți, inclusiv pe tata. Îi plăcea să povestească
în detaliu și folosea cuvinte din afara limbajului comun. Uneori le pronunța
greșit iar eu mă făceam că nu observ. Dar ea simțea că ceva nu e în regulă și
mă întreba „N-am zis bine?” O corectam cu blândețe și zâmbeam discret când zicea
„Păi așa am spus și eu”. Au murit în 2024. Pentru o vreme am folosit expresia
„ne-au părăsit în 2024”, dar nu este adevărat.
FLD: Chiar dacă în biografia ta nu scrie, cei care te cunosc
știu că, dincolo de profesionistul Marius Stan, acesta este și soț, tată,
bunic. S-ar putea crede că o persoană cu atât de multe preocupări profesionale
nu mai are timp sau energie pentru a-și construi și a se implica într-o
familie. N-a fost și cazul tău. Totuși mă întreb (și te întreb) cât de greu sau
cât de ușor a fost pentru familia ta să conviețuiască cu un asemenea „specimen”
(știu că nu te superi). S-au simțit ei copleșiți, în special copiii (care, la
rândul lor au obținut rezultate notabile) de un tată atât de dotat intelectual
și profesional, a fost pentru ei un imbold sau dimpotrivă, o presiune resimțită
permanent?
MS: Am avut norocul să o întâlnesc pe Liliana acum mai bine de
patruzeci de ani la Facultatea de Fizică a Universității București, la
Măgurele. Trecea așa prin campus și mi-a plăcut felul în care mergea, atletic
și elegant. Apoi ne-am întâlnit de câteva ori și m-a impresionat felul reținut în care vorbea, folosind
cuvinte puține care însemnau mult. În cele din urmă ne-am dus la Balul
Bobocilor pe Universitate și mi-a plăcut cum dansa cu ochii închiși. Am simțit
că așa, în felul ei tăcut și răcoros, îi era drag de mine. La fel de important,
am simțit că, după câteva aventuri înflăcărate, am intrat în sfârșit într-o
relație stabilă, de cursă lungă. Ne-am căsătorit după un an și am mers împreună
la Urziceni pentru primele locuri de muncă: eu fizician la Fabrica de Ferite,
ea profesoară la Școala Nr. 1. Apoi ne-am mutat la București și la câțiva ani
după revoluție am plecat în America. Știu că Lilianei i-a fost uneori ușor și
alte ori greu cu mine. Ne-am ajutat unul pe altul și am avut răbdare unul cu
altul. Mai ales ea. Îi datorez faptul că am rămas împreună atâția ani în ciuda
nesăbuințelor mele. O supără uneori ce scriu, mai ales poeziile de dragoste
despre care spun în glumă că „sunt inspirate în mare parte de soția mea”. Dar
îi și plac unele texte, în special povestirile. Este primul meu critic și nu
economisește cerneală roșie la editarea manuscrisului. Liliana mi-a dăruit doi
copii extraordinari: Tiberiu și Patricia. Amândoi cu doctorate în știință,
amândoi cu slujbe bune în S.U.A., cu familii și copii. Ne este tare drag de ei
mai ales că vorbesc bine românește și ne sună săptămânal să afle ce mai facem
și pe unde mai călătorim. Desigur, succesul American al părinților i-a
încurajat să îndrăznească, le-a dat încredere că e posibil să reușească în tot
ce fac. Este însă și un factor stresant. Ne-au spus că „Dacă voi, care ați
trăit pe vremea lui Ceaușescu la Urziceni și Medgidia, ați ajuns unde ați
ajuns, atunci noi, care am avut cele mai bune condiții, ar trebui să progresăm și
mai mult, și mai rapid. Este o presiune mare.”
FLD: Eram obișnuită cu multiplele fațete ale personalității
tale, la nivel ridicat de perfomanță în știință și în artă (literatură, film). Dar,
studiindu-ți recent CV-ul, am mai aflat ceva ce m-a dat peste cap: faptul că ai
și abilități economice. (Mă refer la faptul că, în calitate de Consilier Principal și Director Tehnic Național la Ministerul Energie al S.U.A, în perioada
2013-2015, ai crescut
bugetul cu 50% la un nivel de peste 25
mil. dolari /an.) Cum se face asta? (Acuma chiar mă enervezi! E știut că atât
oamenii de știință, cât și artiștii sunt mai cu capul în nori când vine vorba
de bani. Zi „zău” că nu ești extraterestru!).
MS: Da, am
fost detașat pentru doi ani la Ministerul Energiei al S.U.A. Ei folosesc aceste
programe pentru a completa posturi în care nu au angajați federali cu
pregătirea și experiența necesară. Este bine și pentru cei detașați –
cercetători științifici, profesori universitari, ingineri și alți specialiști –
deoarece programul este o ocazie minunată de a înțelege cum funcționează și cum
nu funcționează structurile de putere în S. U. A. A fost și un prilej de a
forma legături de durată (networking) cu senatori, deputați, miniștri și alți
politicieni. Am învățat că un lider trebuie să aibă o viziune, să o comunice cu
claritate și să aibă susținători. Toate trei sunt necesare, nu merge cu două
din trei. Mi-am descoperit și două talente. Primul este capacitatea de a forma o
echipă bună, ceea ce este dificil în special la nivel național unde diverse
entități și persoane au ambiții greu de
armonizat. Al doilea este fermitatea. Eu, fizician, poet și prozator, om blând
și mărinimos, a trebuit să tai în carne vie de câteva ori, se reduc sau să
elimin fonduri de cercetare, să concediez fără milă și să angajez oameni care
îmi displăceau, dar de care aveam nevoie. Dar m-am descurcat și am rămas
prieten cu cei mai mulți.
FLD: Legat
de întrebarea anterioară, mi s-a năzărit o alta (și să știi că nu o pun în
glumă): N-ai vrea să candidezi la Președinția României? Mă ofer să-ți fac
campanie gratuit.
MS: Da, m-am
gândit să revin în Romania, inclusiv să particip la viața politică. Printre
argumentele în favoarea unei astfel de decizii este dorința de a face ceva bun
pentru țara în care m-am născut, unde am fost educat și unde mi-am întemeiat o
familie. Ziceam la o întâlnire la București că nu locuiesc în Chicago, locuiesc
în limba română, la intersecția dintre Nichita Stănescu și Marin Preda. Ar mai
fi și experiența pe care am dobândit-o la Washington, precum și faptul că nu
sunt legat de structurile actuale de putere, afaceri sau influență din Romania.
Acest ultim aspect este și un dezavantaj, în sensul că pot fi perceput ca fiind
insuficient de bine conectat la realitățile românești. Dacă hotărăsc să mă
implic, va trebui să revin în țară pentru câțiva ani înainte de a candida, ceea
ce este dificil având în vedere ce frumusețe de copii și nepoți avem în S.U.A.
Vestea bună e că au reînceput zborurile directe și e tot mai ușor de călătorit.
FLD: Care au
fost cele mai mari satisfacții profesionale ale tale în activitatea de
cercetare? Dar în cea didactică?
MS: M-a
bucurat aprecierea colegilor privind rezultatele cercetărilor noastre
științifice, în special citările articolelor și mențiunile făcute în timpul
unor conferințe. Ceva de genul: „Una dintre lucrările care au deschis drumul în
utilizarea calculatoarelor de mare performanță pentru crearea materialelor noi
a fost publicată de Marius Stan și grupul lui în anul ...” sau „Am inclus
această figură care prezintă propagarea incertitudinii în simulările la scale
multiple, preluată dintr-un articol publicat acum câțiva ani de Marius Stan și
grupul lui în revista ...” Faptul că rezultatele
și metodele propuse de noi sunt acum folosite pe scară largă de comunitatea
internațională este cea mai mare mulțumire. Înseamnă că rezultatele noastre
contează, au un impact pozitiv în știință și în tehnologie. M-au bucurat și
premiile, titlul de Doctor Honoris Causa acordat de Universitatea Politehnica
București, prezentările invitate sau „key-note”.
În privința activității universitare, simt că interacțiunea cu studenții dificili
mi-a adus cele mai multe satisfacții. Spre exemplu, când predam Chimie Fizică –
după unii, cea mai disprețuită materie – la Universitatea New Mexico, filiala
Los Alamos, am decis să permit studenților să deschidă orice carte și chiar să
caute răspunsul pe internet. Bineînțeles că testul era dificil și mulți au
protestat viguros, că noi n-am făcut exact așa asta la curs, că n-a fost
suficient timp să căutăm răspunsul și tot așa. Le-am spus că așa e în viață,
trebuie să rezolvi probleme noi în timp scurt, că rareori îți cere cineva să
reciți din manualul de liceu sau din notițele de la cursuri. Și că a învăța
mecanic nu folosește prea mult în fizică sau chimie, trebuie să înțelegi ce se
întâmplă, să nu te lași până nu înțelegi. M-a bucurat faptul că unii dintre cei
mai recalcitranți au luat în cele din urmă note mari. La Universitatea Chicago și la Northwestern a
fost mai ușor deoarece rolul meu ca Senior Fellow (profesor asociat) era mai
mult în cercetare. Seminariile de fizică computațională sau știința
materialelor ținute acolo erau la nivelul studenților de la master sau
doctorat. Bucuria era să văd uneori în sală câte un asistent sau profesor
universitar, semn că se dusese vestea că prezint ceva nou, interesant.
FLD: Fă-ne o
dezvăluire despre volumul la care lucrezi, carte despre inteligența umană și cea artificială! Cum
abordezi paralela dintre cele două, ce te inspiră etc.?
MS: Idea
cărții a pornit de la observația că după 70 de ani de evoluție, inteligența
artificială (IA) se apropie îmbucurător și îngrijorător de mult de cea umană.
Spre exemplu, ChatGPT – un model de prelucrare a limbajului natural dezvoltat
de OpenAI (Microsoft), poate genera text asemănător cu cel scris de oameni,
bazat pe prompt-uri (cereri) de la utilizatori, precum și pe modele de limbaj
pre-antrenate. La fel și Gemini (Google), Claude (Anthropic) și multe altele. În
plus, aceste programe pot genera imagini și pot da sfaturi în subiect de mare
complexitate. Ele dispun de cunoștințe mai vaste decât oamenii, au o
inteligență comparabilă cu cea a oamenilor, dar suferă la capitolul
creativitate. Această evoluție fulminantă (Chat GPT a apărut în noiembrie 2022)
are deja un impact pozitiv asupra societății. Însă nu este lipsită de pericole.
Spre exemplu, este evident că multe profesii vor fi afectate și trebuie să se
adapteze. Am vorbit despre acest subiect la conferința Diaspora Științifică
Românească – Smart Diaspora, Cluj-Napoca, 4-7 noiembrie 2025. Am spus că în
pericol sunt profesiile bazate pe cunoaștere și care nu necesită interacțiuni
umane, cum ar fi contabilii sau programatorii, în vreme ce profesiile bazate pe
cunoștințe, dar care implică interacțiuni directe cu oamenii trebuie să
îmbrățișeze IA: medicii, avocații sau profesorii. Creatorii de toate tipurile
concurează cu IA: scriitorii, actorii de film sau muzicienii. Profesiile care
necesită interacțiuni umane sunt sigure: frizerii, pompierii, polițiștii,
preoții. Vestea bună este că apar noi locuri de muncă în securitatea
cibernetică, etică și legislație. În carte, discut asemănările și deosebirile
dintre cele două tipuri de inteligență și câteva aplicații în știință,
tehnologie și artă. În fiecare capitol, discuția este purtată mai întâi la un
nivel acceptabil pentru publicul larg, interesat în acest subiect, dar nu
neapărat cunoscător. Apoi, la un nivel intermediar, discuția este axată pe cei
care vor să afle mai mult și să folosească diverse componente ale IA. Sfârșitul
capitolului este la un nivel tehnic
înalt, dedicat experților în domeniu. Fac și două predicții îndrăznețe: Până în
2035, IA va fi coautor de lucrări științifice în reviste de specialitate și tot
până atunci IA va câștiga premii literare.
FLD: Să ne
ocupăm acum puțin de literatură. Atât proza ta, cât și poezia, pe care le-am
citit în cărțile publicate și în revista „Helis”, mi-au plăcut foarte mult și
mi-au întărit convingerea că, și dacă ești un extraterestru, ești unul cu
suflet și simțire umană. Nu te întreb ce te inspiră, întrucât este evident că
sursele de inspirație sunt la tot pasul. Aș vrea, totuși, să aflu dacă și tu ai
simțit – așa cum simt și alți creatori – că, în momentele de inspirație, e ca
și când ai avea acces/ conectare la o sursă comună de idei, un soi de mental
colectiv (nu știu dacă am ales bine termenul, dar tu ești deștept și pricepi
ce-am vrut să zic). Dacă uneori ți se întâmplă să te întorci asupra unor texte
și să te întrebi dacă chiar tu le-ai scris.
MS: Eu
scriu literatură împreună cu cititorii. Să zicem că cele 14 texte apărute în
cartea mea de povestiri „Câteva zile” au fost citite fiecare de câte o mie de
cititori. Am vorbit cu unii dintre ei, am primit comentarii prin e-mail sau pe
platformele online și am rămas uimit de cum arată personajele în mintea lor, de
explicațiile surprinzătoare date unor întâmplări și de cum este interpretat
finalul povestirii. Am realizat că sunt
de fapt 14 mii de povestiri, că fiecare text căpătă viață din doi părinți:
scriitorul și cititorul. Și seamănă cu fiecare părinte, mai mult sau mai puțin.
Nu știu dacă asta reprezintă accesul la un mental colectiv. Ar fi prea frumos.
FLD: Ai
mărturisit, la un moment dat, că ți se întâmplă des să scrii când te afli în
avion. Asta probabil fiindcă te folosești de un timp în care nu poți face
altceva și nu-ți vine să pierzi timpul, ca un om ocupat ce ești. Crezi că ești
inspirat în călătoriile cu avionul și pentru că ești – spațial vorbind – mai
aproape de Dumnezeu? Glumesc, desigur, distanța dintre om și divinitate nu se
măsoară în kilometri, de fapt nu se măsoară în niciun sistem de unități. La
această întrebare poți să nu răspunzi sau poți răspunde tot cu o glumă. În
schimb, te-aș ruga să ne spui care este cel mai recent text scris în avion și
câte ceva despre el.
MS: Mă
apropii de Dumnezeu în timp, nu în spațiu. Pe măsură ce trec anii, reflectez
tot mai des și mai profund la divinitate. Este o apropiere asimptotică trasă „unul
hăis și altul cea” de pasiunea pentru filosofie, pe de-o parte, și de pregătirea
științifică, pe de alta.
În avion e ca într-un cuib: stau liniștit și cineva are grijă de mine.
Asta mă îndeamnă să scriu, să folosesc acea bucățică valoroasă de timp pentru a
lăsa ceva în urmă. Depinde și de destinație. Dacă merg la o conferință tind să
scriu ceva serios, profund. Dacă merg în vacanță, îmi vin în minte subiecte însorite,
nisipoase, văluroase. În drum spre România scriu povești sau poezii de
dragoste. De fapt, toată literatura pe care o scriu este de dragoste. Chiar și
acest text scris recent pe avion care începe cu „Cel mai bun prieten este acela
care te ajută atunci când nu meriți. Și de câteva ori chiar n-am meritat. O
dată am greșit din slăbiciune, de trei ori din aroganță și de șaisprezece ori
din încăpățânare”. Nu-ți face griji, se
termină bine.
FLD: Ești un
cinefil pasionat, dar ai și jucat în două filme, unul fiind celebrul Breaking Bad, un serial excelent, care
mi-a făcut și mie nopți nedormite, în timp ce-l urmăream pe Netflix, pe care probabil nu l-aș fi
urmărit, dacă nu eram curioasă de prestația ta. Legat de acesta, am mai multe
întrebări: Ce ți-a plăcut cel mai mult când ai fost actor?; Având în vedere că
ești și scriitor, te-ai gândit să scrii și un scenariu de film (știu că e
altceva decât a scrie literatură, dar la tine toate sunt cu putință); Ce filme
ne recomanzi (a short-list, desigur,
că ele-s multe, probabil)?
MS: În
ciuda opiniei generale, Breaking Bad nu este un serial despre droguri;
este despre lăcomie, despre cum banii transformă un om cumsecade, profesor de
chimie, într-un monstru. Creat de Vince Gilligan, scris de el împreună cu un
grup de scenariști talentați și regizat tot de el împreună cu un grup de
regizori îndrăzneți, serialul este considerat unul dintre cele mai bune făcute
vreodată. Am avut norocul să interpretez rolul Bogdan, un român cumsecade aflat
într-o situație dificilă. Mi-a plăcut atmosfera de pe platou, disciplina de
care toți dădeau dovadă, de la vedetele internaționale, la membrii echipei de
filmare, până la cei cu machiajul și recuzita. Am simțit că am dat viață unui
personaj credibil, convingător, dovadă faptul că după atâția ani sunt încă oprit
pe stradă cu cereri de poze și autografe. Și asta în S.U.A, Franța, Spania, România,
sau Japonia. Cel mai recent în Mexic.
Am un scenariu în lucru. Până termin de scris, recomand serialul Pluribus,
tot de Vince Gilligan. Este mult diferit de Breaking Bad ca subiect, dar
păstrează calitatea scenariului și a regiei. În privința filmelor, mi-au plăcut
Forrest Gump și The Shawshank Redemption (imposibil de pronunțat
dar foarte bun). Îmi plac și câțiva regizori români, în special Bogdan George Apetri,
cel care a creat Periferic, Neidentificat și Miracol.
FLD: Nu pot
încheia acest interviu, fără a te ruga să ne vorbești despre o minunată valoare
în care știu că și tu crezi: Prietenia (am văzut cum, de câteva ori, ți-ai
făcut timp și pentru întâlnirea cu prietenii, între atâtea alte activități
importante ale tale). Cum se vede ea de la tine? Este necesară sau putem trăi
foarte bine și fără? Care este viitorul relațiilor de prietenie într-o perioadă
din ce în ce mai dominată de inteligența artificială (iată o temă pentru o
viitoare conferință la care mi-ar plăcea să particip).
MS: Prietenia este cel mai valoros cadou care poate fi făcut
cuiva. Este însă fragil. Trebuie primit cu bucurie, prețuit necondiționat și
menținut cu grijă. De aproape treizeci de ani vin anual în România ca să-mi
revăd familia și prietenii. Chiar dacă părinții au murit, am acolo o soră,
Camelia, și veri și nepoți și prieteni pe care abia aștept să-i revăd. De
fiecare dată trec pe la Urziceni, unde am rădăcini adânci. Am rămas un băiat
din Bărăgan care scrie povești și poezii de dragoste.
FLD: Întrebările ar fi fost mult mai multe,
dar le vom lăsa pentru altă dată. Probabil dacă ți-aș adresa toate întrebările
pe care le am, am scoate o carte.
Nu voi încheia fără a le transmite
cititorilor o constatare personală obținută din ocaziile (prea puține și prea
de scurtă durată) în care te-am întâlnit: Dr. Marius Stan, în ciuda
strălucitelor sale prestații/ rezultate în domenii diferite, este unul dintre
oamenii cei mai modești și mai binecrescuți (nu mă refer la înălțime, deși se
include și ea) pe care i-am întâlnit. Aici, n-ai voie să protestezi!
Apreciez în mod deosebit că ai acceptat
acest interviu și îți mulțumesc.
Totodată, te rog să lași un cuvânt (mai multe cuvinte)
cititorilor, în genul celor care nu se pot uita.
MS: Ziua de mâine a început deja. Curaj!
MS, Chicago, 29 noiembrie, 2025
FLD, Slobozia,
18 aprilie 2025
