Florentina Loredana Dalian

luni, 26 iulie 2021

Aventuri pe Aleea Timonei

 



          Când ai prieteni marinari, pe care îi vizitezi, se poate spune că ești dus cu pluta, nu? Și alte expresii neaoșe capătă altă conotație. De exemplu, se poate zice că ești plecat cu barca (nu cu vaca), ești într-o vâslă (nu într-o ureche) sau îți lipsește o velă (nu o doagă). Când ai prieteni umoriști, situația devine și mai tragică. Dar când ai unul care e și marinar și umorist (doi într-unul, ca la detergent), ba încă i se mai zice și amiral (al umorului), atunci poți considera că ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Zic de Ananie Gagniuc, alintat și Noni sau Gagu, nu pe post de Dumnezeu, ci de prieten marinar-umorist-amiral.

          Nu-l mai vizitasem până ieri, dar, dacă tot eram la mare, m-a pălit așa o inspirație de musafir (nepoftit, cum altfel?). E drept că m-a poftit el (fără conotații!) și, ca să văd că nu glumește, mi-a dat chiar și adresa. Eu notez conștiincios în carnețel: Aleea Simonei, nr..., bloc... Apoi îi dau temă de căutare prietenului Waze, ca să știe prietenul Dan pe unde s-o ia. Aleea Simonei... hm. Waze doar că nu mi-a zis că ori sunt proastă, ori mă fac, dar eu insistam. Mi s-a părut ciudat (cu apropoul de rigoare, că Noni stă pe Simona etc.), dar m-am gândit că or fi intitulat constănțenii vreo alee după Halep, Simona lor celebră. Doar că Waze-ul îmi arăta tot alte Simone: Simone de Beauvoir, Simonne Signoret și alte Simone pe care le avea în căpățână, doar pe Simona lui Gagniuc nu voia să mi-o dea. Drept care am înhățat și mai hotărâtă telefonul. După ce m-a amețit cu „faci stânga și iar stânga și dreapta (împrejur; nu există, știu!)”, i-a ieșit în final porumbelul, cu o literă schimbată: „și, după clădirea albastră, dai de Aleea Timonei”. Evrika! - mi-a picat și mie fisa, că doar marinarii au treabă cu timona, nu cu Simona! Și purcedem.

          Dar aleea asta marinărească nu era ușor de găsit. Până la urmă, ce să caute timonele pe uscat? În fine, după îndelungi peripeții, cu ajutorul unora care locuiau pe alei învecinate și al procurorului Țucă, alt prieten de nădejde care se și înființase la Noni la apelul diperat al acestuia, am ajuns. Ați înțeles, așadar: atât de tare s-a bucurat Noni de vizita noastră, că ne-a întâmpinat cu Procuratura la ușă. Din păcate (pentru el), Poliția nu i-a răspuns. Ce mai tura-vura, ne-am bucurat prietenește unii de alții, Cristi, fiul Gagului, nu prea cred că s-a bucurat când a văzut casa plină, dar tot ne-a otrăvit cu o cafea, numai că noi suntem vaccinați și-am devenit imuni la otravă, chiar și la întrebarea insistentă a lui Noni: „Când plecați?”. Însă noi nu prea ne dădeam duși, am râs, am spus, iar am râs și, în cele din urmă ne-am îndurat să ne luăm la revedere. Nu de alta, dar Ionuț era deja obosit, doar venit de la serviciul de noapte, iar Gagu era nerăbdător să înșface sticla de vin, că noi i-o adusesem doar să se uite la ea în timp ce privea paharul gol, imaginându-și, precum japonezii care beau ceai dintr-o ceașcă goală.

          Între timp, ni s-a văitat că, așa într-un picior cum e (și într-o ureche), a făcut eforturi supra-marinărești în vederea întâmpinării noastre: a măturat casa, a gonit amanta, s-a bărbierit, ba încă s-a și îmbrăcat și, dacă mai căutam mult aleea aia, avea timp să și zugrăvească.

          Bineînțeles că am adus vorba și de CUC-ii noștri dragi, printre care Norică, Derevenco și alții, de bârfit nu vă spunem pe cine-am bârfit, desigur ne-am mai amintit de la festivaluri (Noni nu ratează nicio ocazie să-mi amintească de episodul Slatina, când m-am zborșit la el și la Ruse, semn că încă se mai resimte) și, până la urmă, am părăsit reședința-i frumos așezată foarte aproape de mare. Și-am încălecat pe-o șa. Ba nu, pe-o timonă. Cu „t”, nu cu „s”!

           

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 26 iulie 2021

 

Caricatură de Marian Avramescu

miercuri, 21 iulie 2021

Scrisori naive (1)

 

Această scrisoare, regăsită de curând în sacul cu nostalgice vechituri, o scriam dintr-un București „ruinat și dezolant” celor de acasă, la scurtă vreme după revoluția din decembrie 1989. M-am hotărât s-o arăt și altora, pentru că e ca o fotografie a clipei, în care probabil se regăsesc mai mulți, cu nedumeririle, stângăciile, naivitățile și elanul tinereții, într-o lume aflată în schimbare. Aveam aproape 22 de ani și, la distanță de alți 31 (văleu!) constat că, în timp ce lumea s-a schimbat, eu am cam rămas la fel. 

 

„București,

20 ian. 1990

 

          Dragile mele,

          e vremea să dau un semn de viață din acest București ruinat și dezolant.

          Sunt bine. Din punct de vedere fizic vorbind. Abia venind aici am realizat ce implicații poate avea o Revoluție, în special una cum a fost cea de la noi.

În facultate e o brambureală insuportabilă, ca peste tot, de altfel, încercăm să ne organizăm, formulăm doleanțe și nu reușim să ajungem la nici un rezultat. La noi, problema primordială a fost - și se pare că mai este încă - înlăturarea lui Floarea1).

Nu a venit la curs, am înțeles că e bolnav și, conform metodei cuțitului pe la spate, studenții din anii III și IV au făcut un memoriu cu semnături pentru scoaterea lui din învățământ. Acest așa-zis memoriu a fost înaintat Decanatului din facultate, practic inexistent la ora actuală și, întrucât profesorii din catedra de F.T.2) sunt trup și suflet pentru Floarea, câțiva reprezentanți ai noștri au fost la Ministerul Învățământului (și se pare c-au avut succes) urmând să meargă și la primul ministru (pentru mai multă vîlvă). Zvonuri azi dimineață spuneau că Floarea s-a pensionat. Cert e că nu va veni la examen.

          Inițial n-am semnat (pentru) destituirea lui, pentru că niște colegi idioți formulaseră aiurea (că a subminat ind. chimică - ori noi nu suntem competenți să spunem asta, ș.a.m.d). După aceea, a fost reformulat și am semnat, dar cu oarecare strîngere de inimă. Mie personal nu mi-a făcut nimic rău, chiar dacă locul lui e clar că nu era la catedră, pentru ca ulterior să-mi fie chiar milă de el. Asta e! A fost și destul de compromis, având în vedere apropierea de „dibaci”.

          Sesiunea o încep pe 26.01., am examen ușor - la electrochimie - dar abia azi am reușit să mă apuc de învățat.

          Pe aici, lumea (studenții) cere tot mai hotărît înghețarea anului universitar, dar e o problemă tare spinoasă. Dacă se va îngheța cumva, m-am hotărât cu Mirela să ne angajăm pe un salariu de nimic la un orfelinat sau casă de copii. Dan vrea să plece-n SUA să muncească și să facă bani. Eu l-am mustrat că, în loc să stea și să facă ceva pentru țara asta, se duce să muncească la alții, gîndindu-se la bani. Mai vedem noi ce-o să fie. Oricum, acum nimeni nu muncește, cel puțin în București, e orașul plin, îmi vine să-i trag de mânecă pe fiecare și să-i întreb: „D-ta nu trebuia să fii la muncă la ora asta?” Revenind la ce-am spus mai înainte, Condorul vrea să-și cultive pepeni și Gigica tot la pepeni s-a gîndit (și la vară se duc la munte să-i vîndă).

          Tot azi am aflat că a murit Stenberg (proful de C.F3) - fost) și-mi pare rău de el, mai ales că am aflat că avea 66 de ani... și arăta ca la 80. Un om căruia niciodată nu i-a reușit nimic: a fost în lagăr (evreu fiind), i-au murit soția și copilul la cutremur și totuși a avut tăria s-o ia de la capăt. Toți spun că era foarte capabil și îmbătrânirea lui rapidă s-a datorat experiențelor cu substanțe toxice și f. dăunătoare pe care le-a efectuat. Acum, când să se bucure și el (dacă mai putea) n-a mai apucat, decât pînă ieri.

          Dacă se îngheață anul, Bâtcă (jr.) se duce să lucreze în mină. După cum vezi, studenții de bună-credință nu se gîndesc numai la mitting-uri (și mîine are loc unul, pe care nu-l voi onora, stau și învăț). S-au făcut demonstrații studențești în fața Ambasadei Albaniei (știi că a fost și la ei ceva), dar n-am fost, că am avut curs.

          Am o ordine în idei! Dar e explicabil, avînd în vedere starea în care sînt. Ei, dar să trec și la partea mai bună a lucrurilor, pînă acum am zis numai de rău.

Astăzi am primit (eu și studenții orfani de unul sau ambii părinți și familiștii cu copii) un ajutor material constând din: 5 kg de zahăr, 3 cutii conserve de carne, 3 săpunuri, 10 „brânze topite”, 5 pachete de unt a câte 250 g fiecare, 5-6 Kg fidea, 4 borcane de gem (2 de căpșuni și 2 de vișine), toate cele enumerate fiind poloneze. Avem mîncare „căcălău” (scuze!), așa că nu-mi trimite nimic. Avem cartofi, ulei, cîrnați, carne + ce-am primit. Totuși, mi-ar plăcea să vii, maman, și cu ocazia asta ți-aș mai da acasă 2 Kg zahăr (ce să fac cu 5? îmi ajung 3 tot anul), un pachet de unt, săpun, fidea. Să vezi ce bine arată toate! Aș vrea să ți le dau nu pentru că ați avea nevoie, dar ca să vedeți și voi ce mănîncă alții și ce-au putut să ne trimită. Îți dai seama ce-au trimis nemții și francezii! Îi duc și lui Dan un pachet de unt, 2 brînze, un borcan de gem, un săpun.

          I-am luat Floricăi 400 g de cafea și într-o zi următoare iau și pentru noi (eu mi-am luat 100 g). Am primit banii. Aș vrea să-i iau și lui Șor, dar îi dau telefon să-mi trimită bani. Se găsește în „Regie” fără coadă.

          Ce zici, Gulie, de nr. de absențe la care primește maman amendă? O să fiți niște depravați (lasă, că-n felul ăsta, se vor elimina cei cărora nu le arde de carte). Că, dacă fac 50 de absențe nu-i elimină nimeni, e adevărat, dar vor prinde gust și, în afară de asta, nimeni nu-i va trece „de pomană” (iar dacă nu vii la școală, n-ai de unde să știi, asta-i clar!)

          Mi-e dor de voi, de Jo-Jo și de Ursei și de ceilalți cuți. Dan a fost tare necăjit când a auzit de prietena lui, Pisa. A pus un bot!

          Cam atîta. Vă pup și vă aștept.

          Pe 1 febr. îmi iau bursa pe ianuarie (vreo 300 lei) pentru că n-avea rost să-mi iau cartelă și am și avut o cartelă cu o masă, a lui Cătălin, care e detașat în București și, conform obiceiului lui, nu prea frecventează serviciul. Fetele te pupă și Gigica te roagă să-l pupi pe Ursei în botic din partea ei.

                                                Vă pup, Flory”

 

_________

 

1) F.T. - Fenomene de Transfer

2) Floarea - profesorul Floarea, de F.T., „spaima” studenților din anii III și IV de la secția de Chimie Anorganică, fost ministru secretar de stat la Ministerul Industriei Chimice

3) C.F. - Chimie-Fizică








miercuri, 14 iulie 2021

Vive la France!

 

          Gânduri (graseiate) dulci-amărui

 

         


Îmi plac șansonetele, parfumurile franțuzești, scrima și limba ei oficială, castelele de odinioară, literatura și poate multe altele. Nu-mi plac revoluțiile, căci toate se fac cu violență și vărsare de sânge (de multe ori, nevinovat). Mi-am bucurat și eu copilăria cu scrierile lui Alexandre Dumas și am trăit aventurile mușchetarilor. Însă, dincolo de cum mi s-a arătat Franța din literatură și alte arte, am avut ocazia să o cunosc - parțial, desigur - la ea acasă. Am vizitat Paris și Rouen, într-o delegație din 2000.

          La Rouen am văzut o fabrică de acid azotic Grand Paroisse și una de amoniac, unde italienii de la Ammonia Casale făcuseră o modernizare pe care voiau să o implementeze și la noi. Ne chemaseră la Roma, dar întrucât vizele se obțineau atât de greu, s-a ales soluția întâlnirii pe teren neutru. Se pare că Parisul era mai dispus să ne primească. După o zi de stat pe la ușile Consulatului, am obținut mult râvnitele vize. Eu am cam fost supărată, îmi intrase în cap că vreau să văd Roma, nu Parisul. De fapt, treaba noastră s-a desfășurat în Rouen, dar am locuit la Paris.

          Am plecat într-un început de octombrie, când la noi era foarte cald, dar pe toată perioada șederii în Franța (5 zile parcă) a fost un vânt dușmănos, un cer plumburiu și un frig care m-a determinat să umblu tot timpul cu aceleași singure haine mai groase, pe care mi le luasem ca să le port „în casă”. Cărasem după mine o grămadă de rochițe, bluzulici și fustulițe, pe care le-am plimbat și le-am adus înapoi nedesfăcute. Bărbații fuseseră mai orientați, aveau chiar și paltoane, drept care, în plimbările noastre (fiindcă nu concepusem să rămân în hotel din pricina frigului) mi le împrumutau cu schimbul, câte 30 de minute fiecare, până ce începeau și ei să se învinețească de frig.

          Au trecut 21 de ani și nu-mi vine să cred că nu mi-am notat nimic atunci. Ce mai jurnal de călătorie ar fi ieșit. Încă nu mă pretindeam scriitoare și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că voi ajunge. Abia de prin 2003 am început timid... Totuși, faptul de a nu-mi fi notat nu are nicio scuză acum în ochii mei. Am rămas cu vreo două fotografii, CD-ul cu Pavarotti și câteva amintiri din cea mai romantică - zice-se - capitală a lumii, deși treaba cu care mă dusesem n-avea de-a face cu romantismul. Și uite că azi, de ziua Franței, m-am hotărât. Că peste alți 21 de ani, cine știe dacă îmi voi mai aminti măcar jumătate.

          Delegația noastră era formată din patru persoane: în afară de mine, pe post de translator de engleză, pe care o vorbeau atât italienii cât și francezii, mai erau 3 bărbați, pe care îi voi numi generic: bătrânul inginer, tânărul inginer și bătrânul economist. Se înțelege că „bătrânii” nu erau bătrâni. Dar eu aveam 32 de ani și mi se părea normal că toți cei trecuți de 45 puteau fi încadrați, fără teama de a greși, la „oldies”. Acum, dacă aș ști că cineva m-ar considera bătrână, l-aș gratula cu celebrul și deloc elegantul „ba pe-a mă-tii!”

          Eu zburam prima dată cu avionul. N-am avut niciun fel de emoții. Evident, am pretins locul de la geam, am tot privit, să văd lumea de sus, bucurându-mă ca un copil, am ascultat muzică la căștile din dotarea avionului, am mâncat tot ce mi-au dat, ba cred că am și dormit puțin, deși nu prea mă înduram să pierd spectacolul dormind. Din câte-mi amintesc, am zburat cu Tarom-ul. Am aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle, unde ne aștepta domnul A, cel care avea să ne cazeze și să ne descurce la hotel. Nu avea nicio obligație, dar, fiind ruda prin alianță a unui coleg de-al nostru, fusese înștiințat, el și soția sa, O, că vin niște țărani care n-au mai fost la Paris și ar fi bine să-i facă cineva să se simtă ca acasă. Ceea ce s-a și întâmplat. A era negru, de prin una dintre provinciile franceze, făcuse facultatea în România, unde o cunoscuse pe O și „fugiseră” împreună în Franța încă de pe vremea împușcatului. A e singurul negru pe care l-am cunoscut mai de aproape, iar impresia pe care ne-a lăsat-o tuturor a fost una extrem de favorabilă: foarte simpatic, amabil și cu disponibilitate de a ne sta la dispoziție, de parcă ne știa de când lumea și eram prieteni tot de atunci. Ne-a făcut și un tur al Parisului, în înghesuiala de mașini. Era inginer cu specializare termodinamică și ne-a spus că răspunde de încălzirea tuturor piscinelor din zona I a Parisului. Când l-am întrebat cum de îi permite timpul să ne stea la dispoziție, ne-a spus că job-ul lui presupune să îți faci treaba, te privește când și cum, nu să stai la un anumit program. Atunci am aflat prima dată ce înseamnă program flexibil de lucru și mi s-a părut o „chestie cool”. A vorbea bine românește, era un tip foarte volubil și ne făcea să râdem foarte des. Într-una din zile, am fost invitați la ei la masă, în cartierul nou La Defence. O ne pregătise niște specialități franțuzești, că „sarmale mâncați și acasă”. Am dus o luptă teribilă cu langustinele și, după ce îmi umplusem farfuria de resturi (credeam eu), rămânând mai flămândă decât mă așezasem la masă, O, dându-și seama cât eram de expertă în a mânca felul cu pricina, mi-a arătat ce anume trebuie mâncat de la ele, cu indicația precisă: „Mai mănâncă-le o dată!” Cu melcii a fost mai ușor. Chiar mi-au plăcut foarte mult. Numai brânza aia împuțită n-am reușit nici măcar s-o gust, deși s-a insistat îndelung. De obicei mănânc cam orice și n-am nicio problemă nici dacă se vorbește scârbos la masă (am experiența internatelor și căminelor, cantinelor, așadar, unde băieții foloseau tot felul de metode „grețoase” pentru a ne determina să lăsăm mâncarea în farfurie, ca, mai apoi, s-o mănânce ei; m-am hârșit bine de tot în asta, poți să-mi zici ce-oi vrea, am învățat să supraviețuiesc), îți mănânc și talpa de la cizmă, dacă n-am altceva, numai să nu-mi miroasă rău! Aș fi încercat dacă aș fi fost total lipsită de miros, dar pe atunci nu se inventase Covidul, însă, în condițiile astea, probabil nici gustul n-ar mai fi fost pe măsură. Am ratat așadar specialitatea franțuzească numărul 1, dar m-am dedulcit la vinurile franțuzești, deși mi s-a spus că un cu totul alt gust, mult superior, ar fi avut dacă erau băute după împuțiciunea aia. Păi cred și eu, după așa miros, și mătrăguna ți s-ar fi părut delicatesă! Pesemne de aia nu m-or fi dat pe spate, cel puțin comparativ cu cele ale noastre. Ori nu m-oi fi priceput să le beau, cum nu mă pricepusem nici să mănânc langustinele.

          La fabrica din Rouen, am rămas puțin cam perplecși, că nu semăna deloc a ce știam noi de prin România (era anul 2000 și la noi nici vorbă nu era încă de metode serioase aplicate de protecția mediului). Acolo, cea mai mare supriză a fost că pe coșul fabricii de acid azotic nu se vedea bine-cunoscuta „coadă de vulpe” formată din oxizi de azot ce dau acea culoare roșiatică până la brun (în funcție de concentrație). La ei, fumul era complet alb. Eu învățasem la facultate că există posbilitatea reținerii oxizilor de azot pe un catalizator de paladiu, dar credeam că asta e doar teorie. De cum am intrat, ne-au trecut pe la compartimentul de SSM (Sănătate și Securitate în Muncă), ne-au dotat cu niște măști pe care a fost nevoie să ne învețe să le folosim, că nu erau masive, ca ale noastre, ci plate, pliate și oricum cam degeaba, că nu erau scăpări. Ne-au dat și ochelari de protecție, obligatoriu de purtat, deși de pe nicăieri nu curgea, nu pica. Și, bineînțeles, căști. Când am mai intrat și în Tabloul de Comandă, am fost convinși că nimerisem într-un SF. Nici vorbă de imensele panouri sinoptice cu alarme înșirate pe trei pereți, acolo tot procesul se conducea dintr-un laptop. Atunci am văzut pentru prima dată conducerea unui proces prin  DCS (Distributed Control System). Și ca totul să fie și mai de necrezut, mai cu seamă pentru bătrânul, scepticul și misoginul inginer, acesta (procesul) era condus de o ingineriță care, după ce că era femeie, mai era și foarte tânără. Că era și foarte pricepută la ceea ce avea de făcut avea să se convingă bietul bătrân inginer, spre disperrea lui de om cu prejudecăți, după ce a supus-o unui tir de întrebări încrucișate, la care s-a alăturat curând și tânărul inginer. Că unde citești presiunea din oxidare, cât ai deltap-ul pe site, dar debitul de gaze arse, dar concentrația, că aia, că ailaltă... Tânăra ingineriță apăsa niște butoane din tastatură, făcea niște vrăji cu degetele pe monitor și toate apăreau atât de clare și precise, încât, după multiple încercări de a o pune încurcătură (pentru mine era evident că întrebările nu erau determinate strict de curiozitatea profesională), bătrânului inginer i s-a înmuiat de tot elanul, ca pușca lui Tom din desene animate, renunțând, în cele din urmă, obosit și asudat, în timp ce tinerica era tot zâmbitoare și gata de o nouă rundă de explicații. Eu traduceam totul în engleză/ română și mă bucuram de fiecare dată când aia mică dădea răspunsurile, de parcă aș fi avut eu însămi o victorie personală. La final, i-am privit triumfător, de parcă triumful chiar fusese al meu. Mi se pare că le-am și zis, la ieșire din Tablou: „Na-vă, să vă săturați!” După această lecție, bătrânul inginer a stat morocănos bună parte din timp, de-abia când am vizitat Catedrala din Rouen parcă și-a mai revenit, cât să se minuneze de alte realizări mărețe, de altă factură însă.

          Desigur, Catedrala e impresionantă prin dimensiuni și stil arhitectonic. Dar ca loc de rugăciune, pe mine cel puțin, nu m-a inspirat. Tot o piatră, tot un gri. Sunt obișnuită cu căldura bisericilor noastre, unde picturile de pe pereți parcă îți vorbesc și te îndeamnă la meditație. Mai mult mi-au plăcut Sacre Coeur și Notre Dame. În Paris, am vizitat ce s-a putut vizita, în timpul avut la dispoziție; mergeam cu autobuzul de la hotel, apoi pe jos, căci în zona I nu e voie cu mașini, foloseam o hartă tipărită (no waze, no maps!) și ne-am bucurat puțin din toate: și la Luvru, în galeriile imense în care te rătăcești, salutând-o pe Gioconda cea încuiată cu șapte lacăte monitorizate cu alarme, și la Domul invalizilor și în celebra Place Pigale, cunoscută mai ales în trecut pentru atelierele de pictură și cafenelele literare. Ce viață boemă trebuie să fi fost! Dar unde, cum se știe, celebritatea e datorată și de la fel de cunoscutul Moulin Rouge și numeroaselor sex-shop-uri care au luat locul cafenelelor și atelierelor, ce atâta artă, domnule! Cei doi ingineri au avut curiozitatea să intre, eu am rămas pe trotuar (era făcut deja!) cu bâtrânul economist, acum îmi pare rău că n-am intrat, nu ca să-mi iau bici (cum m-a întrebat A, glumind. Ce nevoie aveam? - i-am răspuns - avem noi unele sănătoase, la țară, d-alea de se îndeamnă cu ele boii la jug, de... n-a văzut Parisul!), ci din pură curiozitate scriitoricească, că de-aș vrea vreodată să descriu un sex-shop, mi-ar fi fost utilă vizita aia, dar, cum spuneam, nici vorbă de un asemenea gând înalt la vremea aceea. De la cei doi ingineri n-am priceput dacă au înțeles ce au văzut și mai ales dacă le-a plăcut. Cred că, de fapt, am evitat întrebările. Așadar, două lucruri mi-au rămas nefăcute ca lumea: brânza împuțită și sex-shop-ul. Pierderea mea să fie! Ne-am mai plimbat pe lângă Sena și pe multiplele sale poduri, evident ne-am învinețit și mai tare de frig în moțul Turnului Eiffel, apoi la pas pe Champs-Elisee. La Versailles, din păcate, era închis în ziua când am trecut pe acolo. Am fost, desigur, și la mici cumpărăuri, iar O, inginer chimist, care lucra de-a dreptul la „Chanelle” ne-a aprovizionat cu parfumuri la prețuri de fabrică, pe care ea avea privilegiul să le cumpere astfel.

          Am văzut atât de puțin dintr-o țară fabuloasă și care are atâtea locuri demne de vizitat, încât îmi doresc să revin cândva, cumva, și să mai pot vedea măcar o mică parte. Însă „tabloul”, fie și doar parțial, cu care am rămas, este unul străbătut de o flușturatică bucurie de a trăi, iar pe fundalul plumburiu al cerului înnorat, se întrevăd culorile unei „vie en rose”, culori pe care le-am admirat și în multiplele stampe care se vindeau de-a lungul Senei. Vive la France!

         

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 14 iulie 2021

vineri, 25 iunie 2021

Suntem cu toții un neam

Cuvânt de însoțire la cartea „Despre Hutor și staroverî din România”, de Petru Procop

 


Mult mi-a mai plăcut literatura scrisă de brăileanul Panait Istrati, scriitorul meu de suflet, care a rămas acolo, având locul său, indiferent ce autori ori ce mare literatură mi-a(u) mai picat prin mâini de-a lungul timpului. E chiar și pentru mine un mister cum de poveștile acestui scriitor (care trebuie să fi avut geniu, de vreme ce studiile i-au lipsit), m-au furat cel mai mult în ele, din tot ce-am citit (nu mult, dar nici puțin) din literatura română și universală. Poate tocmai amestecul de rase din zona sa natală să fi făcut ca din inima Brăilei să izvorască un așa talent. Brăila lui Panait Istrati este acel tărâm de poveste în care te pierzi și nu te-ai mai întoarce. Români, ruși, turci, greci, sârbi, ucrainieni, bulgari și alte câte etnii vor mai fi fost la mal Dunărean, o lume pestriță dar plină de farmec în diversitatea ei, cu haiduci ascunși prin mlaștini ori codri, cu hamali filosofi ori mândre Kire – frumuseți răpitoare care plăteau tribut amar frumuseții, cu Neranțule fragede, zgubilitice, cu moși Angheli aflați în suferință, dar mai cu seamă cu Mihaili întruchipând „icoana” prieteniei și, nu în ultimul rând, cu această permanentă căutare a ei... De altfel, și în cartea la care ne vom referi, ni se spune că „populația cosmopolită a Brăilei, cu vestimentația multicoloră, dădea impresia de carnaval, spectacol, sărbătoare.”

Citind cartea scrisă de Petru Procop – „Despre Hutor și staroveri din România”, am avut, cumva, același sentiment de afundare într-o lume pe care, chiar dacă nu o cunosc, o simt a mea, aproape de partea de suflet care vibrează la haiducie, însetată de libertate. Cazacii „lui” Petru Procop, despre care autorul ne spune că erau asemănători haiducilor din Țările Române, fac să-ți tresalte inima, fapt simțit chiar și de curând (vorbim de numai câțiva ani în urmă) când i-am văzut pe cei de azi, întruchipând cazacii de ieri, într-un spectacol ce m-a ținut cu sufletul la gură, la Sala Palatului. Deși cartea de care facem vorbire nu este una de literatură, dimpotrivă, e una istorică, în care autorul face dovada unei documentări ample și laborioase, dincolo de fapte istorice, de statistici și de hărți, care vin să întregească argumentele domnului Petru Procop, există un „ce” care te împiedică să lași cartea din mână, până când nu ești complet lămurit, până când nu poți spune, cu mâna pe inimă, că ai înțeles ce vrea să spună autorul.

De fapt, iată ce ne spune în această carte care ne plimbă prin sute de ani de istorie, atât a românilor, cât și a rușilor, ba chiar și a creștinismului: concluzia o găsim într-unul dintre ultimele capitole și am preluat-o și eu în titlu – Suntem cu toții un neam. Nu întâmplător am deschis modestul meu cuvânt cu literatura lui Istrati. De multe ori mă întrebam, citindu-i opera, de ce, de-a lungul timpului,  ne-om fi tot hărțuit atâta între noi, pe considerente etnice și teritoriale, când iată ce frumos pot oamenii conviețui împreună, când e clar că nu există rase de puritate 100%, când nici noi nu mai știm ce amestecuri vom fi purtând în noi fiecare. Și, ca să închei cu literatura, nu pot să nu menționez cât sunt de atrasă de literatura rusă, de cultura rusă, în general, încât mi-am căpătat un renume cu asta printre cunoscuți, care uneori mi se adresează de genul: „Tu, cu rușii tăi!”.

Autorul cărții de față, domnul Petru Procop, își desfășoară suita de argumente pe două direcții: una fiind aceea în care dovedește că prezența rușilor pe meleaguri românești este mult mai veche (aproape se pierde în istorie, de pe vremea dacilor, când valahii și slavii vorbeau o limbă atât de asemănătoare), decât se consideră în mod oficial a fi, anume începutul secolului al XVII-lea, ca urmare a unor persecuții religioase, când un mare grup de ruși staroveri, însoțiți de cazacii de pe Don, urmași ai lui Stepa Razin, au luat drumul pribegiei și au găsit un loc bun spre a se așeza în Brăila, raia turcească la vremea aceea, înființând satul Hutor, un sat izolat de pescari, devenit astăzi un cartier modern al orașului; a doua direcție principală pe care „apasă” pedala, uneori cu amărăciune, este încercarea de a demonstra că denumirea de „lipovean” atribuită rușilor de pe teritoriul românesc, mai cunoscuți și ca ruși de rit vechi, este una nelalocul ei și absolut nejustificată. Deși la un moment dat evidențiază argumentul lingvistic legat de faptul că lipovean deste derivat din cuvântul „lipa” (tei, în limba rusă), dând și exemple de câteva așezări care au preluat această rădăcină (Lipa, Lipova, Lipovani și chiar Lipetsk, localitate la jumătatea distanței dintre Moscova și Rostov-pe-Don, din zona Donului, de unde au plecat mulți ruși spre provinciile românești, denumire provenită de la pădurea de tei), totuși pare mai degrabă de părere că numele de lipovean a fost cumva atribuit în sens peiorativ, însemnând „fals”, ori „de calitate joasă” și – culmea! – nu de către români, ci de către anumiți clerici ruși celor din Rusia care se opuneau reformelor din Biserică, introduse de patriarhul Nicon.  Există și o a treia ipoteză pe care autorul o ia în calcul, aceea a provenienței termenului de „lipoveni” de la „filipoveni”, teorie având în spate o întreagă istorie și chiar istorie a religiilor. De asemenea, afirmă faptul că nu este normal ca etnia rusă să fie împărțită în ruși și lipoveni.

          Sincer, până a citi această teorie, nu mi-ar fi dat niciodată prin cap că denumirea de lipovean ar putea să pară jignitoare, iar în ce privește variantele formării acestui atribut, o prefer pe cea care se referă la tei. Căci, conform unui citat din carte, „La umbra teiului, omul își găsește calmul și vindecarea.”  Iar în ceea ce privește clasificarea, pentru mine nu există ruși adevărați și ruși falși, români adevărați și români contrafăcuți, japonezi adevărați și japonezi de calitate mai slabă, ci oameni adevărați și oameni falși. Nu rasa poate avea în cadrul ei o astfel de stratificare, ci omenirea întreagă sau mai degrabă omenia din noi. De aceea, din acest punct de vedere, îmi pare un pic cam mare disproporția dintre efortul depus de Petru Procop și efectul acestui efort, cu alte cuvinte, m-aș întreba sincer „Merită?”, însă, de bună seamă că, dacă autorul a depus un astfel de zel, de bună voie și nesilit de nimeni, înseamnă că pentru domnia sa merită, așa cum poate va fi meritând și pentru mulți alții.

          În schimb, prima direcție în care se desfășoară seria de argumente, și care pare mai amplă, a fost o adevărată revelație la lectură, explicând multe afinități care altfel ar fi rămas neelucidate pentru cine nu scormonește adânc prin istorie, și care, cel puțin pe mine m-a dus la concluzia că, de fapt, „rușii mei” din ironiile prietenilor sunt de fapt „rușii noștri”, având în vedere o conviețuire atât de îndelungată și atât de multe lucruri în comun pe care le împărtășim de secole.

          În orice caz, un lucru este cert: nici istoria nu trebuie privită doar dintr-un punct de observație fix, ci, din când în când, mai trebuie schimbat unghiul, pentru a vedea și cele rămase ascunse în unghiul mort.

          De interes pentru mine, locuitor al Sloboziei, este și mențiunea că în 1830, între Brăila și Slobozia nu exista niciun sat și că Stepa Bărăganului era folosită ca pășune de către ciobanii din Carpați sau Transilvania, în perioada de transhumanță și abia după anul 1860 a fost transformată în teren arabil. Sunt pomenite și bolile care au secerat multe vieți (ciuma, holera), dar și ultima cazemată de pe linia frontului Focșani-Brăila, care a rezistat până în anul 1965 și unde autorul, copil fiind, se juca. Această cazemată a rezistat asaltului rusesc, dar nu și celui a recuperatorilor de fier vechi, suntem înștiințați cu umor dulce-amărui. 

          Incursiuni istorice în ce privește prezența rușilor pe teritoriul românesc din cele mai vechi timpuri au darul să arate că, totuși, aceștia nu s-au stabilit aici cu intenții beligerante, la vremea respectivă, ci, pur și simplu își căutaseră și, în cele din urmă, găsiseră un acasă, însuși domnitorul Ștefan cel Mare fiind căsătorit cu o prințesă rusă, el însuși vorbitor al limbii ruse. Câteva sate stau și ele mărturie: Ruscani, Rusciori, Ruseni, Ruși...

          Pentru frumusețea zicerii, voi menționa două fraze care mi-au atras atenția: „Pentru rușii veniți din stepele Mării Negre, Dobrogea era un rai, numită „Paradisul cazacilor”. Și : „Nimeni altcineva din lume nu are înrădăcinate valorile libertății, egalității și fraternității, precum cazacii.” Despre acești neînfricați aflăm că au luptat și în oastea lui Mihai Viteazul, în anul 1594, la Călugăreni, înființând, totodată, și satul Cazaci situat pe moșia Mănăstirii Nucet.

          Un alt punct comun dintre ruși și români se pare că ar fi înseși începuturile creștinismului, ambele popoare fiind încreștinate de același Sfânt Apostol Andrei, iar, mai târziu, Sfinții (frați) Chiril și Metodie, au adus în zonă lumina alfabetului (kirilic, folosit și în Țările Române până la decretul de înlocuire cu alfabetul latin, dat de Cuza în anul 1863).

          Ne sunt prezentate și cîteva diferențe de ritual privind creștinismul de rit vechi. Nu neg faptul că acestea vor fi având însemnătate (pentru practicanții creștini), dar consider puerilă o eventuală luptă sau ură pornind de la aceste lucruri. Domnul Hristos (am evitat să-I dau numele, întrucât aici nu suntem de acord unii cu alții, unii îl scriem cu un „I”, alții cu doi, treabă serioasă, domnule!) a venit în lume și ne-a zis: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul! Pre­cum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” ( Ioan 13, 34-35), dar noi am fi în stare să ne scoatem ochii pentru o virgulă. Acesta este Dumnezeul meu, cel care mi-a poruncit să-mi iubesc aproapele (n-a spus dacă e cu sau fără barbă, dacă e român sau rus), nu cel care mi-ar da cu liniuța peste degete că nu le-am împreunat corespunzător pentru rugăciune. Un lucru sigur am înțeles din toată religia: că Dumnezeu caută la inima omului. Ceea ce nu înseamnă că ritualul nu e important, este, spun numai că nu e motiv de încăierare, deși, în timp, prea adeseori a fost.

          Capitole incitante sunt și cele dedicate Kubanului – locul de origine al celor mai vechi populații slave (vezi „drumul oilor, din munți, coborând la București, apoi înspre marea Neagră, iar de aici în Stepele Kubanului – capitala Krasnodar, până la Volga, ca în final să poposească acolo unde – zice-se – ar fi încărcătura energetică pozitivă), slavonismului, Dunării, dar și ideii de multă asemănare între cele două popoare având, chiar și înainte de încreștinare, obiceiuri și credințe asemănătoare (ex. cultul lupului, moștenit de la daci, singurul animal sălbatic ce nu poate fi îmblânzit, trăind însingurat și iubind libertatea), pentru ca, în final, să se întrebe „Cine sunt rușii?” Dar minoritatea etnică din România? Conchide astfel: „Minoritatea etnică-rusă din România are origini tot în regiunea Don-Volga, unii stabiliți de pe vremea migrației popoarelor, alții după întemeierea principatelor, iar ultimii, din cauza persecuțiilor religioase, după anul 1600 și după rascolul din Rusia, anul 1667.”

„Când spui rus, primul gând te duce la Don, la Volga. Când spui rus lipovean, același gând se îndreaptă la Dunăre, la Deltă, la pește, pescari.” – ne spune domnul Petru Procop, făcând și o referire istorico-biblică la primul simbol al creștinismului – peștele.

          Doresc să închei acest cuvânt de însoțire cu o precizare importantă: Nefiind istoric, nu mă pot pronunța asupra veridicității datelor prezentate în lucrare (deși n-am niciun motiv să pun la îndoială cele mai bune intenții ale autorului și nici documentarea solidă, însă eu nu am dreptul să mă pronunț în vreun fel, nefiind specialitatea mea și nestudiind problema în profunzime), însă un lucru pot spune cu mâna pe inimă: mi-a făcut o reală plăcere să citesc această carte, nu subțire, nu ușoară, dar pe care autorul său a știut să ne-o prezinte în așa fel încât să ne prindă în „poveste”. Totuși ea nu trebuie citită (numai) ca o poveste, căci toate datele prezentate par a avea un suport istoric bine fundamentat (vezi bibliografia, amplă și diversă).

          Felicitări autorului, în primul rând pentru motivația de a face lumină într-o problemă care a frământat omenirea de-a lungul veacurilor (Cine suntem? De unde venim?), raportată, în cazul de față, la etnia căreia îi aparține, dar și pentru minuțiozitatea, interesul și devotamentul arătat temei și sper ca, prin această succintă prezentare, să fi stârnit, cât de cât, interesul lectorilor.

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 08 aprilie 2021

Primind astăzi cartea, în format fizic, pot afirma și faptul că este o lucrare bine realizată și din punct de vedere grafic și tipografic. Felicitări și redactorului de carte - doamna Marina Costa - și realizatoarei copertei - doamna Evdochia Smaznov!