„Mariaj în Do Major” - 21 februarie 2026, ora 20:00
„Mariaj în Do Major”, 24 ianuarie 2026 , la Teatrul „În
Culise”
Dacă regizorul Vasile Toma alege să urmărească
spectacolul din culise, pe un ecran, eu prefer să urmăresc totul „pe viu”, din
sală, să simt energia actorilor, să iau pulsul sălii, dar mai ales să-mi
privesc piesa scrisă cu ochii spectatorului, să aud cum sună fiecare replică,
fiecare ... tăcere. Nu e doar curiozitate, ci dorință de îmbunătățire a
scrisului. Poezia și proza dau testul în fața cititorului, dar scrierea
teatrului presupune un ansamblu mult mai complex, o corelație cât mai strânsă
între fraza scrisă și aceea rostită. Desigur, în acest proces de „transcriere/verbalizare”
un rol esențial îl au regizorul și actorii. Dar nici cei mai străluciți
regizori sau actori nu pot ridica textul dacă acesta nu „trece rampa”.
După premiera „Mariajului” din 18 decembrie 2025, am
simțit o mică dezamăgire în privința finalului. Parcă nu avea forță, concluzie,
ceva lipsea. Analizând, mi-a dat seama că nu venea nici din regie, nici din
jocul actorilor, deci pacostea era la text. I-am spus lui Vasile, a înțeles și
mi-a dat pe loc tema: „Atunci scrie altul! Schimbă-l! Fă-l așa cum îți place!”
Ușor de zis... Vreo săptămână m-a muncit, dar n-am obținut niciun rezultat.
Știam că nu-l vreau cum fusese, dar nici nu vedeam cum aș putea să-l schimb. Și
într-o noapte, pe la 2, când doar pusesem capul pe pernă, m-a lovit. Ăsta e! Fiindcă
îmi era lene să mă dau jos din pat să-l scriu, l-am repetat în gând până am
adormit, iar a doua zi l-am așternut pe laptop.
Le mulțumesc regizorului și actorilor Magda Băcescu și
Ștefan R. Apostol pentru înțelegere și dedicare și îi felicit (că n-o fi ușor,
după ce ai repetat de n ori același lucru, deodată să schimbi și să trebuiască
să faci altfel, că așa i s-a năzărit cucoanei). Spectacolul de aseară a fost
minunat, jocul lor a fost mai relaxat, mai cu aplomb, iar rezultatul a fost pe
măsură. Bravo, dragilor! Ați bucurat o sală plină și ne-ați oferit încântare! E
drept că pisicuța mi-a lipsit (sau dânsa, primadona, își face apariția doar la
premieră, că deh!). Vă mulțumesc că m-ați ajutat să-mi văd atât plusurile cât
și minusurile scrisului meu! Mulțumesc și publicului select și receptiv, care
ne dă curaj tuturor să mergem mai departe!
Mulțumesc, Teatrul „În Culise”, domnule director!
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 25 ianuarie 2026
Sâmbătă, 24 ianuarie 2026, ora 19 - „Mariaj în Do Major”
Bilete aici:
Bilete Mariaj in Do major - 24 ian '26, ora 19:00 - Teatrul In Culise - iaBilet.ro
(SAU „SIMFONIA MINCIUNII”)
DE FLORENTINA LOREDANA DALIAN
(18 Decembrie 2025 - Teatrul În Culise)
Caragiale spunea: „Pentru
un român care știe să citească, cel mai greu lucru e să nu scrie!”
Florentina Loredana
Dalian reușește să îl contrazică cu brio pe marele nostru scriitor, dându-ne,
prin piesa „Mariaj în do major”, un text admirabil, transformat de regizorul ultra
inspirat și pretențios Vasile Toma într-un spectacol de o calitate excelentă,
plin de emoție, sensibilitate și dramatism.
Deși în afișul
spectacolului se menționează „comedie romantică”, îndrăznesc să spun că este
mult mai mult decât așa ceva. Spectacolul ne-a oferit și comedie, dar și romantism,
dramă, dar și banal, sugestie, dar, mai ales, ne-a pus în fața unei întrebări
de o profunzime incredibilă: „Ce este dragostea?” O întrebare hamletiană aproape, care se adaugă
permanent celorlalte trei, la fel de incitante, pe care și le-a pus omenirea de-a
lungul timpului: „Cine suntem? „De unde venim? și „Încotro ne ducem?”
Păstrându-ne în
spiritul lui Caragiale, amintesc de încă o întrebare „vitală” pentru
majoritatea, formulată de Woody Allen: Și la ce oră mâncăm?”
Să revenim, însă, la
spectcolul de aseară. Oricât ai fi de „cârcotaș” (eu însumi fiind în această
categorie) nu poți să nu remarci că textul, atât de ofertant, grav și complex,
a generat un spectacol minunat, la care publicul aproape că nu a îndrăznit să
respire. Vasile Toma a reușit (ca de fiecare dată de altfel) să găsească
tempoul potrivit, a îndrumat cei doi protagoniști (extrem de buni) cu mână
sigură, a cizelat fiecare cuvânt, privire sau gest cu o atenție de bijutier și
nu a făcut rabat la nimic: dicție, mișcare, sugestie din priviri, replici acide
dublate de tristeți debusolante pentru personaje, sau aluzii doar din mișcarea
actorilor. Este un dat atât de rar aceast mod de lucru al unui regizor, dăruit
efectiv (până la uitarea de sine aproape) transformării unui text în spectacol,
încât stai și te întrebi de ce nu sunt, nu toți evident, dar mult mai mulți
regizori ca el. Cine merge mai des la teatru știe ce vreau să spun.
Piesa „Mariaj în do
major” s-ar cere abordată din mai multe puncte de vedere: scriitoricesc,
filozofic, teatral. Aleg pentru beneficiul acestei cronici, o trecere în
revistă a mijloacelor teatrale de care m-am bucurat aseară:
1.
Primul
ar fi scrisul scenic. Puțini autori au această ușurință: de a-și
vedea la propriu personajele acționând pe scenă atunci când le scriu replicile.
Am distins clar dorința autoarei de a scrie un text de teatru știind că acesta
va trăi prin personaje.
2.
Al
doilea „plus” derivă din primul: disponibilitatea autoarei de a oferi
substanță, („carne”, cum se spune) personajelor sale, determinând astfel partituri
extrem de solide și ofertante. Această calitate generează veritabile
performanțe actoricești pentru cei doi interpreți.
3.
Eroii
piesei trăiesc, acționerază și au un destin împlinit teatral și existențial.
Totul de desfășoară într-o cameră obișnuită, deși conflictul este unul extrem
de puternic și dramatic: „ora bilanțului” i-aș spune. Momentul în care treci în
revistă ce-ai făcut, ce n-ai făcut, de ce n-ai făcut, sau cum
trebuia să faci ceea ce-ți apare acum ca evident. Când ai mințit, de ce
și cum îți poți suporta prezentul și mai ales viitorul, știindu-te „ștampilat”
de minciună. Teribil moment al adevărului.
4.
Textul
oferă o bucurie reală chiar și numai la lectură și presupun că toată lumea este
de acord că lectura unui text poate genera un efect nescontat de autor:
plictisul. Aseară am avut din plin contrazicerea acestei preconcepții.
Spectacolul este Viu (cu „V„ mare), plin de imaginație, haz (atât cât trebuie).
5.
Spectacolul
de aseară ne-a dovedit, prin regia excelentă, că un mare avantaj al unei trupe
este să aibă un regizor care să-i facă pe actori să-și gândească rolurile.
Având la dispoziție „materia primă” extrem de bună a textului scris de
Florentina Loredana Dalian, echipa a reușit să convingă spectatorii de ceea ce
se petrece sub ochii lor.
6.
Această
însușire o au puține spectacole: de a transpune verosimilul din text pe scenă. Nimic fals, nimic ilogic, nimic
stupid sau de necrezut în acest spectacol. Nu este o copie a realității, așa
cum nici nu trebuie să fie teatrul, ci este un alt univers, posibil și, mai
ales, credibil. Aceasta este una din frumusețile teatrului.
7.
Spectacolul
este plauzibil de la un capăt la altul, nu copiază nimic, nu împrumută nimic,
fiind o construcție dramatică clară și echilibrată, în care ideile, sau
întrebările fundamentale, chiar filozofice, pe care și le pun personajele, fac
casă bună cu rezolvarea scenică avută permanent în vedere.
8.
Dacă
ne gândim că un text își găsește împlinirea adevărată printr-un spectacol,
atunci ar fi de dorit ca mai mulți regizori să se aplece asupra unor asemenea
texte, pline de inedit, substanță și posibiltăți teatrale evidente.
9.
Deși
se menționează în afiș că este o comedie romantică, trebuie să subliniez că,
fără să lipsească aproape deloc, comicul este „bine temperat”, neviolent, fără
vulgaritățile pe care le vedem și auzim din păcate pe alte (prea multe...) scene.
Sunt convins că autoarea a avut în vedere o cugetare a lui Titu Maiorescu din
lucrarea „Comediile Domnului Caragiale”. Acesta afirma: „În spatelele fiecărei
comedii se află o tragedie” Sigur că nu avem de-a face cu o tragedie, dar
cât de ușor au ieșit din spatele replicilor, aparent haioase, dramele prin care
trec personajele! Personaje care ajung spre final să se conformeze unei alte
cugetări a unui alt gigant al teatrului românesc: Camil Petrescu: „Câtă
luciditate, atâta dramă!”
Cei doi interpreți, Magda Băcescu și Ștefan Apostol se achită cu dăruire,
profesionalism și deplină încredere în posibilitățile lor de exprimare scenică,
unei misiuni grele. Orice spectacol cu numai două personaje este dificil, greu
de susținut și, mai ales, în pericol de a plictisi printr-un previzibil
scontat. Nu a fost cazul aseară. Totul a curs frumos, cu scene emoționante în
doi, sau în monoloagele lor, cu priviri, zâmbete, nedumeriri, revolte,
resemnări, sau neînțelegeri profunde, sau aparent superficiale, rezolvate cu
brio. Probabil că aceste două roluri vor deveni adevărate „borne” ale drumului
lor de-aici înainte prin această lume atât de grea a teatrului. Totul a fost
trăit, nejucat, toată emoția a fost generată prin replicile bine spuse, prin
gesturi, priviri, sau pur și simplu pauze.
Scenografia, costumele, sau muzica (bine aleasă) au contribuit și ele la
reușita unui spectacol minunat, echilibrat și mai ales emoționant.
Cu fiecare spectacol pe care-l realizează, regizorul Vasile Toma face un
pas uriaș înainte pe această cale spinoasă a regiei. Se dovedește un fin
bijutier al compoziției actoricești, un maestru al vorbelor bine spuse pe scenă
de către actori, un imaginativ plin de har și cu talentul, atât de rar printre
confrații săi, de a se conforma unui principiu esențial al teatrului, enunțat
de Jean Louis Barrault, care spunea că „Principala menire a teatrului
este să emoționeze.”
Între concepția lui Bertold Brecht cum că „Teatrul trebuie să
demonstreze în primul rând că este teatru.” eu nu am nicio reținere în a mă solidariza
complet cu marele actor francez și cu acest mare regizor român Vasile Toma.
Felicitări întregii echipe!
Constantin Venerus Popa
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Filiala București
Secția Dramaturgie
București, 19.12.2025
P.S Mergeți la acest spectacol fie și numai pentru a afla răspunsul la
teribila întrebare „CE ESTE DRAGOSTEA?”
Fiecare act de creație are la bază o succesiune de
întâmplări, de întâlniri faste cu anumiți oameni, de confruntare cu felurite
situații din viață. Așa a fost și cazul piesei „Mariaj în Do Major”, a
cărei premieră a avut loc joi, 18 decembrie 2025, la Teatrul „În Culise”
din București. Niciun „produs” artistic nu vine de nicăieri și nu reprezintă
doar meritul unei singure persoane – creatorul – cu atât mai mult în cazul unei
piese de teatru, în care actanții sunt mulți și de categorii diferite, dar
care, împreună, trebuie să formeze o echipă sudată care să confere coeziune și
sens actului creator.
Am fost dintotdeauna o mare iubitoare de teatru, încă de
pe vremea când, copil fiind, jucam (ba chiar și regizam) în piesele pe care le
prezentam la serbările școlare. În studenție, am vrut să mă înscriu la Teatrul
„Podul” (despre care ulterior am aflat, de la actrița Olga Delia Mateescu,
formată acolo, că a fost o pepinieră de mari actori), dar întrucât urmam o
facultate (poli)tehnică, care îmi secătuia resursele intelectuale și de timp,
am renunțat. M-am consolat cu statutul de spectator, de care m-am folosit la
maximum, cât am putut, mai cu seamă în perioada studenției din anii 1987-1992
când, în marile teatre bucureștene am avut șansa de a vedea piese de referință
din istoria dramaturgiei românești, jucate și regizate de mari artiști. De
acolo și din acea perioadă cred că mi-am luat „țăcăneala” de dramaturg (deși cu
sfială îndrăznesc a mă numi astfel, având în vedere „greii” categoriei).
Prin 2008 mi-a încolțit dorința de a scrie teatru. Dar nu
pentru că-mi place să-l scriu (dintre toate genurile/speciile literare, e cel
mai greu, mai chinuitor și mai dătător de neliniști), ci pentru că-mi doream
să-mi văd jucată o piesă. Am scris proză și poezie, am publicat cărți, dar asta
e altceva. Doar cine a trăit sentimentul pe care l-am trăit eu joi seară poate
să înțeleagă ce înseamnă să vezi/ să auzi cum replicile pe care le-ai așternut
pe hârtie în liniștea casei tale prind viață prin rostirea actorilor,
transmițând stări și neliniști în sufletele mai multor spectatori deodată.
Așa că m-am apucat, chit că nu prea știam de unde să
m-apuc. M-am gândit că cea mai bună școală e lectura pieselor marilor
dramaturgi. N-aveam răbdare să citesc mult teatru (Cine are? Lectura
dramaturgică e plictisitoare), totuși m-am străduit și l-am citit pe Cehov,
dramaturgul care îmi e cel mai aproape de suflet. Apoi am scris și am scris,
motivată și de cele câteva (puține) concursuri de dramaturgie de la noi din
țară. Am ascultat sfaturile celor binevoitori (puțini și ei) care mi-au citit
piesele, am băgat la cap criticile constructive (uneori mi s-a spus: „Ai grijă
că teatrul nu-i proză! Replicile trebuie să fie scurte și firești! Rostește-o
pe fiecare cu voce tare și vezi dacă ție, ca spectator, ți-ar spune ceva!”). Am
trimis la concursuri și, cu ușoară uimire, am constatat că piesele mele se
situau adeseori pe locuri fruntașe. Dar după premii și festivitatea de
premiere, eventual și o publicare în vreo antologie de concurs, lucrurile se
opreau acolo.
Aici vreau să fac o paranteză: Lumea teatrului țipă și se
vaită că nu există dramaturgie contemporană, dar acei puțini care o scriu nu
sunt maxim încurajați, cu rare excepții. În plus, ceea ce vedem adeseori pe
scenele din țară mai degrabă confirmă ideea că nu există dramaturgie contemporană
(deși există câțiva, printre prietenii scriitori, ale căror piese ar merita
jucate și rejucate). Dar, ca de altfel și în alte domenii, degradarea a pătruns
și în lumea teatrului.
Revin. Piesa de care facem vorbire am scris-o prin 2015
și avea pe atunci numele „Dirijorul”. O scrisesem special pentru un concurs de
dramaturgie cu două personaje. La acel concurs n-a obținut nicio distincție,
dar la un altul, ulterior, a fost evidențiată, iar în 2023 chiar jucată ca
spectacol lectură la Teatrul „Vasile Alecsandri”, din Iași, sub numele
„Simfonia Minciunii fără sfârșit”. Aceasta, față de piesa inițială, fusese
completată astfel încât să devină din teatru scurt, ceva mai lung, pretabil la o
piesă de peste o oră. Și asta s-a datorat regizorului Vasile Toma, cu care am
avut una dintre acele întâlniri mirabile în 2022, într-o excursie organizată de
Uniunea Ucrainenilor din România. M-am trezit invitată acolo de cantautorul și
poetul Traian Chiricuță, și chiar mă întrebam ce caut eu acolo. Acum am aflat
ce-am căutat, trebuia să-l întâlnesc pe Vasile. Din vorbă în vorbă, mi-a spus
că este actor și regizor, jucase și regizase în mari teatre bucureștene, că
acum se ocupă mai mult de teatrul independent; mai cu teamă, i-am zis că
măzgălesc și eu câte ceva, m-a rugat să-i trimit, și prima piesă care mi-a
picat la tastatură a fost „Dirijorul”. A citit-o, i-a văzut potențialul, dar
mi-a spus că e prea scurtă, să mai adaug una-două scene. Mi-a picat cerul în
cap (nu scriu la comandă), dar m-am înverșunat și am scris-o (cu mâna pe inimă
spun că n-aș mai fi umblat la piesa aia și n-aș mai fi dezvoltat-o, dacă nu
mi-o cerea el. Dar nu voiam să-l dezamăgesc, era primul regizor care mă lua în
seamă. Plus că îmi trimisese filmarea unei piese regizate de el – „Comedie de
modă veche” de Arbuzov, și îmi plăcuse maxim, altfel poate nu l-aș fi luat eu
în seamă pe el.) Ulterior, a încercat să facă piesa cu diverși actori, care mai
de care mai ocupați. Uneia dintre actrițe îi datorez faptul că a cerut mai
multă „substanță”, astfel că am adăugat cele două monoloage (preluate din
prozele mele scurte: „Când Dumnezeu era impiegat” și „Balerina”) care dau
greutate piesei. Iar celor doi protagoniști – Magda Băcescu și Ștefan R. Apostol
– le datorez faptul că și-au dorit să joace în piesă și astfel, împreună cu
regizorul Vasile Toma, au adus la viață, la stadiul de produs finit, piesa care
își aștepta actorii. Acestora li s-au alăturat (fericită asociere!) scenograful
Valeriu Panait și designerul Marian Stăiculescu. Tuturor le adresez mulțumiri
pentru munca și talentul pe care l-au pus în fiecare detaliu, astfel încât
premiera piesei „Mariaj în Do Major” (așa cum a rămas titlul final, după mai
multe căutări) să fie un succes. Nu voi face o cronică, întrucât, eu fiind
autorul, aș putea fi subiectivă. În schimb, dramaturgul Constantin Venerus Popa
a scris o cronică laudativă chiar de a doua zi după premieră, fapt pentru care
îi sunt/ suntem recunoscători.
Calde mulțumiri și recunoștință adresez și domnului
director al teatrului, Adam Q. S. David, regizor la rândul său. Nicio piesă nu poate fi jucată, dacă nu există un teatru și cineva avizat care s-o gireze.
Nu în ultimul rând, aș vrea să adaug prețuirea și mulțumirile
mele pentru publicul care a ales să ne fie aproape, pentru impresiile „livrate”
la cald, chiar după premieră, în foaierul teatrului, atât de primitor și gătit
de sărbătoare.
Dintre cei apropiați mie, nu pot să nu-i amintesc pe cei
care au ales ca, după o zi obositoare de muncă, să se înhame la traficul
infernal al Bucureștiului de la acea oră, pentru a veni să-mi fie alături
într-un astfel de moment important: sora mea, Alina Carmen, prietena poetă Vali
Șerban (venită de la Slobozia), fosta colegă de bancă din liceu, Tatiana, mai
vechea prietenă, Gabi, cu toată gașca ei de alți șapte prieteni și rude, fostul
meu coleg de școală generală, Nelu (care a fost chiar o supriză, întrucât nu mă
așteptam). Au fost și alți oameni dragi pe care i-am întâlnit acolo, cunoștințe
comune ale mele și ale actorilor sau regizorului, scriitori sau din alte
categorii profesionale, astfel încât m-am simțit ca într-o familie.
Pentru toate momentele frumoase, încărcate de emoție, de
bucurie, pentru aplauze, flori, zâmbete sau doar simpla prezență, mulțumesc
tuturor și fiecăruia în parte! Mulțumesc, de asemenea, celor care au transmis
gândurile și felicitările lor, pe facebook, chiar dacă nu s-au putut afla,
fizic, în sală.
Închei cu îndemnul de a veni/ reveni la Teatrul „În Culise”
și pentru alte piese care se joacă acolo și bineînțeles la următoarea
reprezentație a „Mariajului...” care va avea loc tot acolo, în data de 24
Ianuarie 2026.
Scriam, prin 2013, o poezie care începe așa: „Sunt zile când viaţa-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.” Dragi spectatori, nu lăsați sălile de teatru goale, ele au fost create pentru voi! Chiar dacă teatrul ne poartă într-o lume iluzorie, el e despre fiecare dintre noi, iar prin teatru, și viețile noastre devin ceva mai luminoase.
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 20/21 decembrie 2025
Premiera: joi, 18 decembrie 2025, ora 19, la Teatrul „În Culise”
Teatrul In Culise propune publicului un nou demers artistic de profunzime: „Mariaj în Do Major”, text de Florentina Loredana Dalian, montat cu sensibilitate de regizorul Vasile Toma, cu o distribuție restrânsă, dar puternică, cu Magda Băcescu și Ștefan R. Apostol, în regia lui Vasile Toma.
„Două suflete se întâlnesc în lumina
palidă a dimineții. Printre cești de ceai, se nasc confesiuni, se sting iluzii,
se aprind adevăruri. „Mariaj în Do Major” e muzica unei iubiri care s-a cântat
prea încet, prea târziu. O simfonie a vieții în două voci, tandre, crude,
irepetabile.
O dimineață. O mărturisire. O viață
întreagă răsturnată. Într-un duel de cuvinte, doi oameni descoperă cât de mult
au pierdut, cât au ascuns și cât mai au de spus. „Mariaj în Do Major”, un
spectacol care rupe tăceri și dezvăluie adevăruri ce ard.
O comedie dramatică despre un cuplu și
adevărul pe care îl evită de-o viață. Intens, emoționant, savuros.”