"Înainte de magnolii" - roman, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2014

PREFAŢĂ

            Propunând, în antologia Scriitori din zodia Helis (2013, o fericită sintagmă-titlu a helisistului parizian Dan Simionescu), un „profil” al prozatoarei, Titi Damian, un însoţitor „fidel”, de cursă lungă, observa că multe din prozele scurte, de „o complexitate simplă”, e drept, ale Florentinei Loredana Dalian pot deveni „puncte de plecare” pentru viitoare romane (mari, adăuga imediat T.D.). Colecţionară de premii, prezentă la numeroase festivaluri şi concursuri, d-na Dalian are, de-acum, mână sigură, explorează cu fineţe analitică abisul sufletesc, e, negreşit, pasionată de introspecţie. Şi o face cu subtilă analiză psihologică, sub morala bonsaiului, descoperind vulnerabilitatea, aşteptările şi trădările unor „suflete înjunghiate”, cercetând, de fapt, o copleşitoare „cantitate de viaţă”.

Scriam la rându-mi, cu ceva vreme în urmă, că Florentina Loredana Dalian amâna, din pricini misterioase, să atace genul „tărăgănat” (romanesc), exersându-se dezinvolt pe spaţii mici, fără a-şi testa suflul epic. Sub scutul unui pseudonim, prozatoarea, iată, recidivează. Şi se încumetă, învingându-şi sfiiciunile, să propună un alt roman, e drept, nu tocmai lăbărţat. Fără a lua cu asalt revistele, fără a se insinua într-o lume gălăgioasă şi vanitoasă (precum cea scriitoricească), fără a pune în mişcare strategii de autopromovare într-o cultură, vai, publicitară şi fără a „momi” critici care să-i „slavoslovească” textele, autoarea din Slobozia se anunţă ca o prezenţă demnă de tot interesul. Debuta, reamintim, la Clubul Saeculum din Beclean cu volumul Şi copiii se îndrăgostesc (2008) după ce adjudecase, în acelaşi an, un important premiu (prozastic, evident) la Festivalul-concurs Eusebiu Camilar – Magda Isanos de la Udeşti (Suceava). Indiscutabil, are har. Inginer de profesie se ţine departe (deoparte) de sofisticatele inginerii textuale şi, bună observatoare, coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e punctul forte al acestor instantanee, decupaje epice colorate sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment ironic (şi chiar autoironic).

            Nu scrie, neapărat, de pe baricadele feminismului. Fără a pleda aici pentru o literatură feminină (expediată valorizator în gheto-ul sexului) nu putem ocoli constatarea că aceasta are, negreşit, un specific. Or, interesată de „cotloanele sufletului”, Florentina Loredana Dalian le explorează – inevitabil – din acest unghi. Iată, reamintim, câteva decupaje: developează, aşadar, învălmăşeala de sentimente a femeii îndrăgostite (v. Sens unic) prinsă în „plasa iluziilor”, dar şi reacţiile bărbatului egoist, colecţionar insaţiabil de trofee; cunoaşte şi dramele lui, acel „prea târziu” dureros inflitrat, conducând la „eliberarea” iubitei (v. Îmbrăţişări pentru Florentina). Privirea rece, lucidă refuză efuziunile, contemplă cu detaşare întâmplările, narează cu naturaleţe. În ciclul Dincolo de timp (Azil) cugetă la rosturile lumii, printre eroi împovăraţi de singurătate, inşi care trăiesc din amintiri, depănând poveşti: un fals general rătăcit în „lumea Olgăi”, un ceasornicar, atâţia figuranţi cu destine frânte, atâtea iubiri irosite (Ana, Mariţa) impunând o tristă concluzie: „nu-i nici o sfârâială s-ajungi bătrân!”

            Ghidată, instinctiv, de talent, prozatoarea e permeabilă şi la presiunea intertextualităţii. Ca dovadă, pofta unor inserţii lirice. Viaţa, însă, spuneam, colcăie. Sunt examinate „sub lupă” momentele de derută, încercările şi destrămarea fiinţei care, disperată, se agaţă de lume, aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”. Porniţi în căutarea fericirii, protagoniştii iau hotărâri eroice (uitate a doau zi), sunt invadaţi de tristeţe (v. Halucinaţii), contemplă cu jale ruina amintirilor (v. Aceeaşi lună peste sat), mângâindu-se cu vorbele despre „odată”. Lucidă, ironică (ca antidot) şi sentimentală, Florentina Loredana Dalian merită urmărită, capabilă – credem – de mari surprize. Într-o epocă sufocată de hiperintelectualism, prozele ei (curios!) pot fi citite fără caznă. Dincolo de bursa zvonurilor ori a clasamentelor de cafenea, „de azi pe mâine”, Florentina Loredana Dalian e un nume pe care mizăm.

            Romanul Înainte de magnolii vine să confirme aşteptările noastre. Arhitectonic, este un roman „feliat”, construit pe vechea reţetă: douăzeci de episoade, având ca liant o poveste în trei, din vremea studenţiei, reverberând dureros, cu iz melodramatic. Umblând „printre umbre”, doamna avocat Ina (Zorina) Dinulescu încearcă o recuperare a trecutului, cu întâlniri / reîntâlniri spectaculoase, după „marea fugă”, fie a pictorului Claudiu (refugiat în artă), fie a lui David (devenit părintele Serafim), abandonând o mare iubire interzisă, întrezărită în contratimp. Ceea ce îşi doreşte protagonista, urmărită de sindromul David, ar fi să poată trăi „înainte de magnolii”; chiar dacă „aceia pe care îi iubim nu pleacă niciodată”, „dezlegarea” vine printr-o sentinţă definitivă a misteriosului Călugăr, încercând a-şi goli trecutul de sentimente: iubirile se transformă în forma supremă de Iubire.

            Am fi preferat, parcă, o proză mai aspră, cu tuşe neorealiste; credincioasă unei formule, refugiată în visătorie, Florentina Loredana Dalian ne propune, însă, un miniroman de succes. Scenariul romanesc are, observăm, goluri epice; Ina, de pildă, nu-şi dezvăluie prezentul. Încă o eroină nefericită, vom spune, mixând reverberaţii sentimental-lacrimale, dezghiocând analitic-repetitiv un episod obsesiv, care nu poate fi îngropat în uitare; dar care, scotocind firidele sufletului, îşi dizolvă dramatismul într-o pastă liricoidală. Să se mulţumească autoarea cu o proză digerabilă doar? Talentul o obligă, cred, să facă pasul decisiv, mărind miza. O aşteptăm...

                                                             ADRIAN DINU RACHIERU

1

Cântecul

Pădurea ne suportă pe toţi. Doar noi, oamenii, nu ne mai suportăm între noi. Şi apa Dunării, cât o să ne mai suporte? , mă întrebam în timp ce Dacia veche străbătea pădurea, apoi câmpul, într-un nor de praf, prin noaptea luminată de singurul far funcţional şi de vreo două stele. Oricum, mergeam cu clasa I, dacă mă gândesc că Fabian, Profesorul şi Ian rămăseseră să se întoarcă acasă cu o căruţă. Aceeaşi cu care venisem. Acum, ne luase fiul lui Fabian, pe maică-sa, pe mine şi pe institutoare. Aceasta din urmă turuia ca o moară hodorogită, făcând să crape de invidie motorul rablei care gâfâia de parcă şi-ar fi dat sufletul. Dacă l-ar fi avut. Aşa îmi atrăsese „moara” atenţia, că e institutoare, nu învăţătoare. Aha! Şi care-i diferenţa?, mi-a venit să întreb. Dar mi-am înghiţit întrebarea, gândind că, de bună seamă, diferenţa trebuie să fie una considerabilă de vreme ce doamna institutoare părea că a-nghiţit o cobiliţă cu găleţi cu tot când mi-am permis să mă adresez dumneaei cu apelativul „doamna învăţătoare”. Ca să mă convingă de greutatea spuselor ei, îmi înşira pe nerăsuflate proiectele sale grandioase cu elevii de clasa I, realizările măreţe şi planurile sale de a-şi lua un masterat în psihologie. În psihologia cui? , mă îmboldise iar gândul şugubeţ să întreb. A celor mai pătrunşi de importanţa lor decât oaia de ţepuşă când e pusă la rotisor? Am tăcut, totuşi. Doar noaptea mi-a văzut zâmbetul ivit fugar pe faţă. Ca de obicei când am tendinţa să devin mult prea critică (fie şi numai în sinea mea), mă străduiesc să găsesc cât mai multe asemănări între mine şi „victima” în cauză, încercând, astfel, să mi-o apropii. După ce mi-am stors cu simţ de răspundere toţi neuronii rămaşi, am ajuns la concluzia că singura asemănare între noi era praful care ne acoperea în strat gros, graţie geamului de la şofer, care, plin de personalitate, nu se închidea mai mult de trei sferturi, lăsând, astfel, spaţiu suficient pentru ca noi să ne putem bucura de binefacerile naturii.

Institutoarea îmi amintea de o femeie de demult, venită în curtea bunicilor, pe vremea când abia începusem să aflu ce-i viaţa. Mă impresionase prin gesticulările largi, repetate, agasante, parcă dorind să substituie graiul, acea trăsătură ce – se pare – ne deosebeşte de necuvântătoare. După ce a plecat, am întrebat-o pe bunica cine este. „O târâtură”, a venit răspunsul care m-a bulversat şi mai mult. „Ce-i aia?”, am întrebat. „Lasă, că afli tu!” Eu auzisem de târâtoare, un fel de animal care se târăşte, cum ar fi râma, de exemplu. Mă fascinau râmele cu puterea lor de regenerare. Le vedeam tăiate cu sapa, cum îşi continuau drumul în două părţi. Cu mintea mea de copil, mă întrebam de ce-or fi atât de proaste de nu se întâlnesc, să se lipească la loc. Fiinţa divizată deveniseră două, cu identităţi separate. Şi omul se simte uneori rupt în două. Seara, l-am întrebat pe bunicul ce-i aia o târâtură. „De unde ştii tu cuvântul ăsta?” I-am spus, şi atât i-a trebuit ca să-i mai care vreo doi pumni bunicii, că şi-aşa îl cam mâncau palmele şi nu prea ştia ce motive să-i mai inventeze. De-atunci, am urât târâturile, oricine vor fi fost şi orice vor fi făcut cu mâinile acelea care gesticulau cu mişcări largi. „Târâtura” mă întrebase cum mă cheamă şi izbucnise într-un râs grotesc la auzul răspunsului meu. „Ha, ha, ha! Ce nume-i ăsta, dragă, Zorina?” Nu era doar târâtură (indiferent ce-o fi fost aceea, deşi, din tonul bunicii, cam pricepusem eu că n-ar fi chiar ceva de laudă), dar mai era şi proastă pe deasupra. O proastă care nu putea să priceapă ce nume-i acela Zorina. Când m-a întrebat câţi ani am, am simţit nevoia să-i transmit că scurta şi elevata noastră conversaţie a luat sfârşit, dându-mi vârsta bunicii. „Cincizeci”. „Cum cincizeci?, s-a indignat, cu gesturile unuia gata să intre-n sevraj, poate cinci, vrei să spui!” Nu voiam să spun nimic. I-am transmis mesajul meu scoţând limba la ea şi am fugit la joacă. A plecat ofuscată, trântind poarta. Bunica a dat drumul unui râs sonor în urma ei şi m-a mângâiat pe creştet.

          Am ajuns, cu chiu, cu vai, acasă la Fabian. La casa de la ţară. Acolo ne aştepta Călugărul. Fabian bănuia că venise de la o Mănăstire din apropiere (fugise sau fusese alungat, lucrurile nu erau clare), se aciuase pe lângă casa lui, se făcea util, dormea acolo, părea să fie de-al locului de când lumea. Doar atât povestise Fabian: „M-am trezit într-o dimineaţă ceţoasă, când dădeam la animale, cu el în curte, fără să-l văd venind de undeva, parcă picase din cer. N-a zis nimic, doar mi-a apucat găleata cu apă din mână, şi s-a dus s-o toarne în teică. O vreme am muncit aşa, tăcuţi, amândoi. Ce făceam eu, făcea şi el. Şi-a suflecat straiele, înnodându-le aproape de şold, apoi pantalonii, şi a venit după mine. După mine în grajd, după mine pe-afară. Am strâns bălegar, l-am urcat în căruţă. Apoi, până să mă urc să pornesc spre locul de depozitare a gunoiului, s-a urcat el, a luat hăţurile şi a îndemnat caii să pornească, lăsându-mă în curte. Gândeam prostit: Mă, să vezi că ăsta mi-a furat caii! S-a-ntors pe la o vreme, cu căruţa golită de bălegar, a deshămat caii, i-a adăpat. Tot fără să schimbăm o vorbă. Mă uitam consternat la el şi începusem să cred că am halucinaţii. Ca să mă conving că nu-i aşa, am început să vorbesc. Îi tot puneam întrebări: că cine e, că de unde vine, cât vrea să-l plătesc pentru muncă. Nu zicea nimic. Robotea în tăcere. Într-un timp, m-am enervat, l-am înhăţat de guler şi-am ţipat la el: „Dacă mă mai laşi mult să vorbesc singur, te-arunc peste gard!” S-a uitat la mine de parc-ar fi zis: „Vezi să nu mă sperii!”, mi-a adresat o părere de zâmbet şi-o întrebare: „Şi dacă vorbesc, mă ţii?” Din clipa aia, am ştiut că va rămâne la mine, habar n-am de unde am ştiut. Parcă şi el mă căutase, parcă şi eu îl aşteptam demult. Nici acum nu vorbeşte, decât prea rar şi numai când e absolută nevoie. Dar simt că n-aş mai putea fără el.”

Ceilalţi plecaseră la oraş, pe la casele lor. Rămăsesem cu Profesorul, cu Fabian şi Călugărul. Acesta aprinsese focul în sobă, se învârtea pe lângă noi, servindu-ne la masă; degeaba a ţipat Fabian la el, spunându-i că nu-i nevoie să facă el lucrurile acelea. Nu l-a luat în seamă, şi-a continuat roboteala, apoi, când a hotărât singur, s-a aşezat cu noi la masă. L-am studiat pe furiş, deşi n-am reuşit să-i prind privirea. Nu se uita la mine. De fapt, nu privea pe nimeni. Era cu noi, dar parcă nu era. Un întreg mister, pe care Fabian se tot străduia, fără succes, să-l dezlege. Reuşise numai în măsura în care se lăsase el dezvăluit. Ne-a spus că bănuieşte că are o inteligenţă şi o cultură mult peste medie, dar o grijă deosebită să nu lase să se vadă asta. Îl „prinsese” doar de câteva ori. Prima dată când l-a uimit, se întâmplase când unul dintre vecini, elev de liceu, venise la Fabian, despre care se ştia că fusese olimpic la matematică, să-l roage să îl ajute să rezolve o problemă grea. Oricât şi-a stors creierii Fabian, n-a reuşit să-i dea de capăt. Călugărul stătea într-un colţ şi măzgălea ceva, nebăgat în seamă. Când elevul se pregătea de plecare cu problema tot nerezolvată, a alergat după el şi i-a întins o foaie cu rezolvarea. Acesta a luat-o uimit şi s-a prezentat cu ea la şcoală. A doua zi, a venit entuziasmat şi le-a povestit cum a „împuşcat” un zece la matematică şi cum s-a mirat profesorul de metoda de rezolvare, adăugând că nici Traian Lalescu n-ar fi aflat soluţia atât de frumos. Evident că încercările lui Fabian de a afla misterul Călugărului au fost sortite eşecului. Şi-a văzut mai departe de muncile lui fizice, ascultând laudele de parcă ar fi fost vorba de altcineva.

            Altădată, când îl credea pe Fabian plecat la casa din oraş (de fapt, se făcuse că pleacă, dar se întorsese din dorinţa de a-l surprinde singur, nădăjduind să mai afle câte ceva), găsise prin casă o vioară prăfuită (pe care Fabian o păstra în amintirea bunicului său), o acordase şi interpretase sublim Balada lui Porumbescu. Fabian îl văzuse prin geam cum, terminând de cântat, a pus-o cu grijă la loc, după ce, mai întâi, i-a uns corzile cu sacâz. Se pare că avea şi cunoştinţe de medicină veterinară: asistase vaca la naştere, salvase un câine de la moarte, îngrijise rana urâtă a unuia dintre cai. Despre niciuna din cunoştinţele sale nu voia să vorbească, aducându-l la disperare pe extrovertitul Fabian. Acum, ne ceruse nouă ajutorul, sperând că poate vom fi mai iscusiţi în a-i da vălul de mister la o parte. Eu nu mi-am făcut iluzii. Şi-apoi, mie îmi place misterul.

           Profesorul se cherchelise, însă doar atât cât îi şade omului bine. Declama poezii întregi, fantastică memorie! La un moment dat, nu ştiu dacă intenţionat sau doar datorită vinului, stâlcise un vers dintr-o poezie de Esenin. Fără să-şi dea seama, Călugărul l-a corectat. Apoi, i-a părut imediat rău. În tăcerea grea care se lăsase între noi, părând că nimeni nu mai vrea să spună nimic, ca şi cum toate cuvintele omenirii fuseseră spuse, o dată şi bine, Călugărul ne-a surprins din nou, interpretând cu o voce baritonală, gravă şi totodată plină de sensibilitate ceva ce semăna cu o arie dintr-o operă, pe care însă n-am recunoscut-o niciunul dintre noi. Dar niciunul n-am avut dubii că era compusă de însuşi interpretul ei. În timp ce cânta, se transforma văzând cu ochii. Nu mai era Călugărul fără chip, fiinţa cenuşie care părea umilă servindu-i pe alţii. Toată pasiunea, toată dragostea şi toată durerea se adunaseră în cântecul lui. Nu ştiu de ce, ascultându-l, m-am gândit la pasărea aceea care cântă o singură dată, apoi moare. Când a dat drumul ultimei note, pe la colţurile ochilor i s-a prelins câte o lacrimă. Apoi i-a închis, rămânând aşa minute bune. M-am gândit atunci că, probabil, nu voi mai vorbi niciodată. Că orice ar urma să spun, ar suna vulgar şi maculat. Eram precum acele statui umane. O clipă, am avut senzaţia ieşirii din timp. Am pierdut contactul cu atunci şi acum, dimensiunea temporală fusese anihilată şi, până să-mi amuţească şi gândurile, am mai avut timp să-mi spun că pesemne aşa arată veşnicia.

        Călugărul şi-a revenit primul. S-a ridicat cu mişcări lente, cu teamă parcă să nu clatine aerul din jur, să nu strice vraja şi, până să ne dezmeticim noi, a făcut o plecăciune în faţa Profesorului, mie mi-a pus mâna pe cap, l-a îmbrăţişat pe Fabian, apoi a ieşit.

       L-am aşteptat să se întoarcă. Îl mai aşteptăm şi acum. Fabian plânge, şterge în fiecare zi vioara de praf şi-i mai dă, uneori, corzile cu sacâz. Ne spune că nu-şi poate imagina de ce nici măcar o poză nu i-a făcut. L-ar fi ajutat în căutările sale, i-ar fi ajutat pe detectivii pe care i-a angajat să-l găsească. Nimeni nu i-a putut spune nimic. De parcă se evaporase. Dar cel mai mult l-ar fi ajutat fotografia aceea în dimineţile ceţoase de toamnă, când dorul bătea în inimă mai tare ca oricând. Apoi îşi dă răspunsul singur: „Nici nu mi-a dat prin cap să-l fotografiez; pentru că niciodată nu l-aş fi văzut plecând. Credeam că va îmbătrîni aici, cu mine. Aşa l-am simţit tot timpul, ca făcând parte din locul acesta. Ori poate numai din mine.”

       Ieri m-a sunat Fabian să-mi spună că, făcând curăţenie prin casă, a găsit un bilet datat în ziua în care plecase. Mi l-a citit: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie.” Încheiase cu citatul din Apostolul Pavel: „Dragostea nu cade niciodată”.

2

Călugărul de la Athos

              După ce Fabian mi-a citit biletul, s-a produs declicul. L-am rugat să mi-l recitească, pentru a mă încredinţa că n-am avut doar o senzaţie ciudată de deja-vu. Nu, eram sigură. Cuvintele acelea le mai auzisem. Exact în ordinea aceea. După ce am terminat convorbirea, m-am concentrat câteva clipe şi mi-am amintit. Mi le spusese călugărul de la Athos, pe care l-am dus cu maşina până la Schitul din Amara. M-a cuprins o stare febrilă la gândul că el şi Călugărul lui Fabian sunt una şi aceeaşi persoană. Nu reţinusem chipul niciunuia dintre ei. Oricum, toţi călugării, mai ales cei trecuţi de o anumită vârstă, se aseamănă. Aceleaşi veşminte, aceleaşi bărbi mari şi stufoase. Cum ai putea să-i deosebeşti, mai ales dacă nu i-ai văzut prea mult? Şi totuşi, cu cât mă gândeam, cu atât eram mai încredinţată că el trebuie să fi fost. Chiar dacă distanţa dintre momentele când îi cunoscusem pe fiecare se număra în ani. Nu se poate ca doi oameni să spună acelaşi lucru, cu exact aceleaşi cuvinte, puse în aceeaşi ordine. „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi...” Asta ar fi explicat în mare măsură şi de ce, tot timpul cât l-am văzut la Fabian, până să se ridice şi să iasă pe uşă, îmi tot spuneam că parcă l-aş cunoaşte. Că parcă l-am mai văzut şi, mai ales, auzit undeva. Vocea, mai ales vocea mi se părea că o ştiu. Şi ceva din atitudinea lui, din acel fel contradictoriu de a fi, când umil, când autoritar. Dar nu o autoritate îngâmfată, ci una bine stăpânită, asumată, pornind din convingerea interioară că anumite lucruri numai el trebuie să le spună ori să le facă. În povestea lui Fabian, în care cărase bălegarul, o muncă deloc nobilă, era şi umilinţă, dar şi autoritate. Căci nici măcar nu-l întrebase pe Fabian dacă îi dă voie să urce-n căruţă. Urcase şi mânase caii. Aşa procedase şi cel din maşina mea. Când l-am pescuit de pe marginea drumului, părea cel mai umil dintre oameni. După ce s-a urcat, eu doar am ţinut de volan, dar îl răsuceam după cum îmi dicta. El mi-a spus când să virez, pe unde s-o iau, când să cobor, când să rămân în maşină. Mă fascinase felul acesta sigur de sine, stăpân pe orice situaţie, aşa cum mă fascinase întreaga fiinţă a Călugărului din casa de la ţară a lui Fabian. Şi totuşi... el să fi fost?

              N-am dormit în noaptea care-a urmat. Am scotocit febril prin memorie, prin jurnale, căutând indicii aproape imposibil de găsit. Dar cu convingerea, nesusţinută de nimic material, palpabil, că cei doi care mă fascinaseră la distanţă de câţiva ani erau, de fapt, una şi aceeaşi persoană.

               Se întâmplase cu vreo cinci ani în urmă. Eram într-un început de martie, de Ziua Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, am reţinut pentru că-mi spusese zâmbind cu amărăciune că unii atât au înţeles din mucenicia Sfinţilor şi din moartea lor pentru Hristos, că trebuie să bea 44 de pahare. „Dacă-i întrebi câte grade avea apa în care au stat Mucenicii o noapte-ntreagă, nu ştiu să spună. Dar gradele de pe sticlă...”

               Fusese o iarnă grea, zăpada încă nu se topise pe alocuri. Şi-n ziua aceea, pentru prima dată, ieşise soarele. Un soare care aproape te orbea. Amănuntul acesta l-am reţinut tot datorită vorbelor pe care mi le-a spus. Trăsesem parasolarul, pipăind apoi cu mâna după ochelarii de soare, când m-a luat la rost: „Lasă soarele să-ţi intre în ochi! Lumina asta e aur curat pentru ochii omului.” N-a dat doi bani pe explicaţia mea privind fotosensibilitatea de care sufăr şi temerea că, orbită fiind, aş putea provoca un accident. „Lasă soarele, când îţi zic! Nu faci niciun accident, că eşti cu mine!” Pe oricare altul care mi-ar fi spus asta, fie el Batman sau Superman, l-aş fi azvârlit din maşină. Dar, când mi-a spus-o el, am simţit deodată o linişte, o siguranţă şi o convingere că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Nu mi-am mai pus ochelarii, am ridicat parasolarul şi, pentru prima dată de când mă ştiu, am mers cu soarele-n ochi fără să orbesc. N-am o explicaţie pentru asta. Dar nici nevoie. Aşa cum nu găsesc o explicaţie nici faptului că oprisem să-l iau.

              Era o zi de vineri. Plecasem de la Tribunal, obosită şi confuză. Singurul lucru care mă consola era că urmează un sfârşit de săptămână în care îmi propusesem să uit de tot. Nu-mi luasem dosare acasă, nu voiam să mă mai gândesc, două zile, la nimic. Procesul care se încheiase şi pe care îl pierdusem îmi consumase toate energiile pentru o vreme. Trebuia să mă refac. Pentru prima dată, pledasem ca avocat al acuzării. Nu-mi place să acuz. Am preferat, tot timpul, să fiu apărarea, chiar dacă, uneori, a trebuit să apăr indivizi pe care i-aş fi strâns de gât. Profesional vorbind, acuzarea e de rahat. Nu te faci avocat ca să acuzi, aşa cum nu te faci medic ca să tai membre, farmacist să prepari otravă sau chimist să fabrici bombe atomice. Dar, uneori, asta e... Acceptasem de dragul banilor (mulţi) pe care aveam să-i primesc drept onorariu. Dar ideea îmi displăcuse dintru început. Clientul meu, divorţat de soţie, îi intentase acesteia proces ca să-i ia copilul. Iar eu acceptasem. Eu, care nu suport nici când sunt luaţi căţeii de lângă mama lor. Astfel că, atunci când se terminase, eram şi tristă (nu-mi place să pierd procese – cui îi place? – nici diferenţa de bani n-aveam s-o mai văd), dar şi bucuroasă. De fapt, cred că fusese prima dată când nu mi-am dorit să câştig. Creasem şi un moment de-a dreptul caraghios la proces, când m-am trezit luând apărarea celei pe care trebuia s-o acuz. Noroc că judecătorul nu m-a lăsat să stărui în gafă, atrăgându-mi atenţia: „Avocat Ina Dinulescu, pledoaria dumneavoastră s-a încheiat!” Uneori, îmi doresc să mă fi făcut croitoreasă. Hm... greşit! La îndemânarea pe care (n)-o am... Dar ce? Care muncă-i şi uşoară şi bănoasă şi liniştitoare, să nu te facă să te simţi rupt în două? Profesorul de la „Drept comun” ne atrăsese în nenumărate rânduri atenţia asupra faptului că vom avea de luptat cu noi înşine, insistând asupra discursului său preferat: „Când intri în sala de judecată, ai uitat că eşti om! Aţi văzut boxerul pe ring? N-are mamă, n-are tată. După aia, e prieten cu toată lumea. Aşa şi voi să fiţi! Să uitaţi de sentimente, de stări şi de alte porcării de fete mari! Desigur, dacă vrei să te numeşti avocat şi nu un plimbă-mapa.” Cu siguranţă, avea dreptate. Dar nu m-am putut ralia acestui mod de lucru niciodată. Categoric, nu! Câtă vreme Dumnezeu m-a făcut întâi om, abia apoi avocat. Iată de ce cred că nu voi ajunge niciodată unul renumit. Dar cine are nevoie? Parcă tot mai bine-ar fi croitoreasă. Sau, mă rog, designer, cum îşi zic unele, mai nou. Am primit o lecţie pe tema asta de la o clientă căreia îi solicitasem drept probe la dosar actele de studii. Avea un certificat de absolvire a unei şcoli de croitorie, dar, în cererea depusă la Tribunal, se declarase designer. Atrăgându-i atenţia asupra inadvertenţei, a luat foc. Dar a făcut-o ca o femeie inteligentă şi cu simţul umorului, ceea ce a salvat-o de la a fi faultată. „Ce, doamna avocat, nu ştiţi că, în ziua de azi, orice croitoreasă care se culcă cu cine trebuie, ajunge peste noapte designer? Ce, la dumneavoastră, avocaţii, nu-i la fel?” Nu m-am obosit să-i dau răspunsul. De când e lumea, orice croitoreasă care ajunge designer prin evoluţie la bară crede despre femeile avocat la fel. Până la urmă, şi noi evoluăm tot la ... Bară. Doar că, la noi, ordinea e inversă: întâi termini Facultatea şi dai examenul de admitere în Barou şi... abia apoi la Bară.

           Cu atâtea gânduri amestecate-n cap, ba că-mi pare bine, ba că-mi pare rău că am pierdut procesul, ba că m-aş fi făcut croitoresă, ba că nu, am plecat în vinerea aceea spre casă. Dar n-aveam chef să ajung repede, aşa că am făcut un ocol pe centura oraşului. Acolo l-am văzut, într-un mic refugiu, cu sarsanalele pe lângă el, făcând cu mâna maşinilor care treceau. De obicei, nu opresc să iau la ocazie. Atunci, mai întâi am oprit, abia apoi am gândit. În fond, nu mergeam nicăieri, plecasem din oraş, ca să mă întorc tot acolo. Ce mi-oi fi imaginat, că mai sunt şi alţii ca mine? După ce şi-a pus bagajele în spate, instalându-se comod pe scaunul de lângă şofer, abia atunci m-a apucat panica. Dacă zice că merge până la Bucureşti, ce mă fac? Cum o să-l dau jos? Iar eu chiar n-am ce să caut până la Bucureşti, nici chef să mă întorc noaptea înapoi. Spre norocul meu, a vrut numai până la Amara. Şapte Kilometri, ce mai contează? I-am spus doar să mă dirijeze acolo, căci până la Schit nu mai fusesem.

             Pe drum, mi-a vorbit, cu siguranţa omului care ştie ce spune, de una, de alta: cum ar fi renovat el Mănăstirea „Sfinţii Voievozi”, cum ar fi făcut Catedrala, cum ar trebui tăiaţi şi replantaţi pomii din liziera de la „Privighetoarea” şi altele asemenea. Părea obsedat de ordine, de curăţenie şi de frumos. Când se urcase-n maşină, în loc de bună ziua, a-nceput cu-n discurs: „Aţi fost cea mai deşteaptă! Toţi cei cărora le-am făcut cu mâna, inclusiv taximetrişti, îmi făceau semn la cap, că sunt nebun. Nebuni sunt ei, într-o lume la fel de nebună.” Dac-ar fi ştiut că eu mă consideram de-a dreptul proastă, oprind fără să am habar ce voi face după aceea...

La ieşirea din Amara, m-a pus s-o iau la stânga, pe un drum noroios, unde mi-am buşit maşina de pietre. Dându-şi seama că drumul acela se-nfundă fără să ducă la o poartă de acces spre Schit, m-a pus să întorc pe câmp. Până să zică el „Hoop! Că ne-nfundăm!”, am apucat să intru pe arătură. Şi acolo am rămas. Am încercat zadarnic să dau înapoi, roţile s-au învârtit în gol şi s-au înfundat şi mai tare, iar tot ce-am obţinut a fost să umplu parbrizul de noroi. Sublim! Îmi venea şi să plâng şi să râd. Asta chiar nu mi se-ntâmplase pân-acum: să rămân suspendată cu maşina în câmp, împreună cu un călugăr. Am vrut să cobor, deşi nu ştiu la ce ar fi ajutat. Zice: „Lasă, cobor eu!” Când l-am văzut apucând maşina din lateral, ţinând cu o mână uşa, cu cealaltă cadrul ei, într-o poziţie imposibilă de a urni maşina trăgând-o înapoi, mi-a fost clar că ori trebuia să mă pregătesc să dorm în câmp, ori să cer găzduire peste noapte la Schit, ori să plec cu vreo ocazie, dacă aveam noroc. Mă întrebam ce-ar fi spus colegii mei dacă m-ar fi văzut în situaţia aceea ridicolă, îmblănită ca o lebădă albă, la volanul maşinii înfundată-n arătură, cu un călugăr care avea pretenţia s-o urnească din loc trăgând-o cu două degete. Efortul de a încerca să o scoatem din nămol mi se părea complet inutil. Am vrut să opresc motorul, dar mi-a ordonat pe acelaşi ton pe care îmi ordonase să las soarele să-mi pătrundă în ochi: „Lasă motorul pornit, bagă marşarier şi accelerează uşor!” Nici n-am avut timp să mă mir că maşina a pornit hotărât înapoi. De multe ori mi-am dorit să fi putut vedea momentele acelea cu încetinitorul, să-mi dau seama dacă ieşisem din noroi datorită forţei lui fizice (greu de imaginat, la halul în care îşi propusese să manevreze maşina), sau datorită unei alte... forţe. Şi acum după atâţia ani, sunt convinsă că doar a mimat acţiunea. Altfel, a trebuit să-i dau dreptate când m-a certat după aceea: „Ce, te şi vedeai rămânând în câmp, companie ciorilor? Unde ţi-e credinţa? Ţi-ai agăţat trei cruci şi două icoane la maşină, dar te-ai temut că ne lasă Dumnezeu în mocirlă. Eei, lume nebună! Ce des uităm vorbele Lui: Dac-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo! Şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă . Dar noi nu putem să mutăm o maşină... ”

            Am luat-o pe alt drum, am întrebat nişte muncitori de la un service pe unde se ajunge şi, în final, am intrat pe poarta Mănăstirii. Acolo ne-a întâmpinat un îngrijitor. Călugărul mi-a spus să cobor, să mergem să vedem biserica, aflată în construcţie, terminată la exterior, dar cu schele montate în interior. Înăuntru, se aflau câţiva muncitori. Lumea ne privea ca pe nişte ciudaţi: şi îngrijitorul, şi muncitorii de la service, şi cei din Biserică. Cred că formam un cuplu destul de straniu: călugărul cu straie negre şi barbă stufoasă la fel de neagră şi blonda cu părul până la brâu, cu haină albă, lungă de blană. Părea că toţi amuţiseră şi nu mai aveau grai, ca şi cum preocuparea lor majoră ar fi fost aceea de a-şi da răspunsul la întrebarea: „de unde aşa o combinaţie?” Călugărului nu părea să-i pese. Se mişca cu o lejeritate şi o siguranţă de invidiat, îmi arăta, explica, iar aici parcă autoritatea lui crescuse şi mai mult. Mai fâstâcită eram eu. Mi-a spus că-i place foarte mult cum se îmbină cupola cu peretele, mi-a mai dat câteva explicaţii privind aplicarea frescei, a mai cerut muncitorilor nişte detalii, apoi am ieşit afară. Între timp, îngrijitorul chemase unul dintre vieţuitorii călugări, sau poate singurul, cine ştie, de la Schit. Călugărul „meu” a întrebat de părintele Filaret, i s-a răspuns că trecuse la Domnul. S-au salutat, s-au prezentat şi astfel am aflat că venea de la Athos. Parcă nevenindu-i să creadă nici călugărului-gazdă, l-a întrebat pentru a fi sigur că înţelesese bine: „Aşadar, veniţi de la Athos? De la Sfântul Munte Athos?” „Da”, a venit răspunsul simplu, după care a adăugat „Vorbim”. Gazda şi-a mutat atunci atenţia spre mine, ca şi când s-ar fi întrebat: „Da’ lebăda asta albă cine mai e? Că, parcă, la Athos nu cresc lebede.” Am simţit nevoia atunci să mă prezint, spunând că „Eu doar l-am pescuit de pe stradă şi l-am adus”. Călugărul a râs, dându-şi seama de efortul meu stângaci de a-l scoate basma curată, de grija mea de a nu-l compromite cumva în faţa fratelui său. A râs în aşa fel încât am înţeles că pe el nu-l interesează ce cred oamenii despre el, ci ceea ce crede Dumnezeu.

          Simţind că e momentul să ne despărţim, ne-am îndreptat spre maşină şi i-am deschis portiera din spate, pentru a-şi lua bagajele. După ce şi le-a dat jos, mi-a mulţumit, m-a întrebat cum mă numesc, să se roage pentru mine şi mi-a întins mâna. Eu, o mare fâstâcită, în loc să i-o sărut, i-am strâns-o voiniceşte, aşa cum fac la Tribunal, cu clienţii. Asta a părut să-l amuze. Mi-a pus o mână pe creştet. (În seara de la Fabian, când Călugărul, înainte să iasă, mi-a pus mâna pe cap, avusesem aceeaşi senzaţie de deja-vu ca atunci când am ascultat vorbele din bilet. Nu că gestul ar fi fost ieşit din comun. Dar simţisem aceeaşi energie care nu poate fi descrisă, străpungându-mă din creştet până-n tălpi, evident fără să-mi amintesc atunci când am mai simţit asta, dar fiind sigură, cumva, că mi se mai întâmplase.)

            Apoi, pe punctul de a ne despărţi, când deja se întorsese pe jumătate, mi-a spus vorbele acelea, aparent fără legătură cu nimic din ce se întâmplase sau din ce discutasem anterior: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie.” Şi, după o pauză: „Dragostea nu cade niciodată”! Pentru o clipă, i-am prins privirea. Şi am avut o străfulgerare de gînd. Cunoşteam privirea aceea. De unde, de unde o ştiam? Din păcate, nu mi-a dat timp să mă dumiresc. Văzându-mi ochii măriţi a mirare, s-a întors brusc şi a plecat spre chilii, cu un semn din mână.

           Aşa-mi rămăsese imaginea lui, privindu-l din spate, cu mâna dreaptă ridicată, îndepărtându-se cu paşi repezi. Lăsase un nu-ştiu-ce în urma lui şi un semn de-ntrebare.

3

Toiagul

         

Pe tot drumul de întoarcere, m-am frământat să descopăr... ce? De fapt, ce căutam? Încercam să aflu răspunsul la ceva ce-mi părea cunoscut, dar atât de străin. Aveam senzaţia fermă că îl ştiu, că l-am mai văzut cândva, demult. Însă nu doar că l-am zărit, undeva în mulţime, căci nu fizionomia lui, pe care nici măcar n-apucasem să o înregistrez bine, îmi părea cunoscută. Pe de altă parte, simţeam că nu mai văzusem niciodată persoana aceasta. Chiar îmi spuneam că-i absurd, unde să mai fi văzut eu un călugăr de la Athos? Cu cât încercam să mă desprind de problemă, cu atât parcă mă afundam în ea. Îmi reproşam că n-am profitat mai mult de ocazie, că nu i-am pus întrebări. Dar, oare, ar fi răspuns? Şi n-aş fi părut deplasată? Că doar nu eram la Tribunal. Aş fi dorit să am un motiv să mă întorc, să găsesc un pretext oarecare... Nu-mi venea nimic în minte. Dar şansa a fost de partea mea. Când am coborât din maşină, i-am descoperit toiagul jos, lângă bancheta din spate. Cât m-am bucurat! Era un băţ lung şi noduros pe care, probabil, îl cărase după el tot drumul. Şi care nu ştiu la ce i-ar fi ajutat. Dar ce mai conta? Am presupus că-l uitase, nu că găsise o modalitate de a se descotorosi de el. Până la urmă, important era că aveam un motiv să mă întorc. Am decis să amân până a doua zi, din dorinţa de a prelungi bucuria aşteptării, dar şi din teama ratării. Dacă nu-l mai găseam? Sau dacă l-ar fi luat, mulţumindu-mi, întorcându-se apoi la ale sale? Şi ce aveam să-i spun? Nu înţelegeam nici eu de ce era atât de important pentru mine să-l revăd, de ce nu-mi rămăsese indiferent, ca un om din miliardele de pe Pământ.

         Noaptea ce-a urmat, am avut un vis straniu. Se făcea că eram la Tribunal, într-un proces, dar nu ca avocat, ci asistam pur şi simplu. În boxa acuzaţilor îşi schimbau locul, cu rândul, Călugărul şi David Greceanu, tânărul student la Conservator, pe care-l cunoscusem în studenţie. Nu doar îl cunoscusem, fusese o legătură sufletească mai strânsă între noi. Până la urmă, una din acele experienţe nefericite ale tinereţii care te lasă cu-n mare semn de-ntrebare şi care, poate tocmai de aceea, te urmăresc din umbră de-a lungul vieţii. David era cel care-mi spusese pentru prima dată Ina, numai astfel mi se adresa, scurtând prenumele meu, pretextând în glumă că viaţa-i prea scurtă ca să ne-o irosim pronunţând nume lungi. O singură dată îmi spusese Zorina şi, de-atunci, n-am vrut să mai aud prenumele meu din buletin. Şi azi, printre colegi şi prieteni, sunt chemată Ina. Până să mi se adreseze David cu prenumele întreg, Zorina mi se părea cel mai frumos din câte există. Dar el spusese într-o primăvară nedrept de frumoasă, privind spre o magnolie înflorită: „Zorina, eu plec!”. Apoi, uitându-se-n ochii mei, citase din Turgheniev: „A fost să fie să te caut, să te găsesc, să te iubesc a fost să fie. N-a fost să fie să te păstrez.” Şi plecase.

         În vis, eram tot o acuzare. Dar una mută. Acuzam în gând, dar nu-mi aduc aminte gândurile, ci numai senzaţia. Eram un avocat al acuzării invizibil, nu rosteam cuvinte, dar simţeam că stările mele erau primite ca nişte săgeţi de cei doi care-şi schimbau locul în boxa acuzaţilor. Singurul gând coerent din vis l-am avut chiar înainte de a suna ceasul: „Te acuz pe tine, David Greceanu...” Fierătania zbârnâitoare nu mi-a mai dat timp să aflu urmarea. Am vrut să mă-ntorc pe partea cealaltă să-mi continui visul, dar mi-am amintit că aveam ceva de făcut. Trebuia să merg la Schit. Trebuia să-l caut, să-i înapoiez toiagul. Ca şi cum toiagul acela ar fi fost axa în jurul căreia se învârtea Pământul. Aşa că mi-am expediat visul în categoria „Absurdităţi mai mult sau mai puţin freudiene” şi am sărit din pat, gata de marea reîntâlnire.

         Am oprit maşina pe aleea din curtea Schitului, în acelaşi loc în care oprisem data trecută. Am coborât, cu toiagul în mână. După un timp, în care mă întrebam cum ar trebui să procedez, unde să bat, cum să strig, să-mi fac semnalată prezenţa, a apărut îngrijitorul care ne întâmpinase în ziua precedentă. S-a uitat lung, întrebător la mine. Mi-am început tirada pregătită oarecum de acasă:

-         Ştiţi, ieri am venit până aici cu un domn... călugăr de la Athos. Şi-a uitat în maşină bastonul acesta... am venit să i-l aduc.

Spaima care m-a cuprins în momentul acela era legată de revelaţia pe care tocmai o avusesem: dacă ia el toiagul şi zice că i-l dă? Ce-ar fi trebuit să inventez ca să nu fiu nevoită să plec, cum să-i cer să-l cheme? Dar spaima n-a ţinut mult, căci îngrijitorul m-a aruncat în uimire. Mi-a spus sec:

-         Nu-i niciun călugăr străin la noi.

-         A... plecat?

-         Cine?

-         Cel pe care l-am adus ieri, ştiţi..., am bâiguit arătându-i bastonul ca pe o evidenţă de necontestat.

O ţinea pe-a lui, ca o jucărie stricată:

-        Ieri n-a venit nimeni la noi.

Nu puteam crede!

-         Totuşi, pe mine m-aţi văzut? Amintiţi-vă! Am coborât din maşină şi am mers în Biserică. Pe urmă aţi chemat...

-         Nu, doamnă, la noi n-a fost nicio maşină, nimeni n-a coborât din ea, nimeni n-a mers în Biserică...

Imposibil! De când mă ştiu, n-am trecut niciodată neobservată. Uneori aş fi vrut. Ştiam că sunt o persoană care atrage atenţia, mă obişnuisem cu asta din copilărie. Ţinuta zveltă, mersul graţios, dobândit ca urmare a câtorva ani de balet, părul lung, blond şi ondulat, ochii verzi, mari şi uşor oblici, toate acestea mi-au fost atât prieteni, cât şi, uneori, duşmani. Am avut fie de câştigat, fie de pierdut de pe urma fizicului meu; dar nu, niciodată n-am trecut neobservată! Şi omul ăsta îmi spune că n-am fost ieri aici, că n-am coborât din maşină, că... Brusc, mi-am dat seama că nu aceasta era problema. Mă văzuse şi îşi amintea foarte bine. Ceva din atitudinea lui exprima jenă şi o dorinţă de a scăpa cât mai repede de situaţia neplăcută în care se afla, obligat să mintă. Privea tot pe lângă mine, nu îndrăznea să mi se uite-n ochi. Am înţeles că strădania mea de a-l convinge de ceva ce deja ştia era fără rost. Şi-am înţeles, cu o strângere de inimă, că n-am să-l mai văd niciodată pe cel pentru care renunţasem la somnul atât de râvnit din sâmbăta aceea. Probabil fusesem aşteptată. Dându-şi seama că a uitat toiagul în maşină, s-a gândit că mă voi întoarce şi l-a instruit pe îngrijitor să spună toate acestea. Dar de ce? De ce trebuia să uit că, pentru nişte zeci de minute, cineva mi-a atins, într-un anume mod, viaţa? O atingere fină, abia simţită, de ajungi să te întrebi dacă a fost reală. Şi totuşi, atât de vie, atât de prezentă... De ce trebuia să uit că, împotriva oricărei raţiuni, oprisem pe Şoseaua de centură într-un început de primăvară, să-l iau cu mine, să-l duc până la Schit, să mă împotmolesc pe arătură, apoi să-i ascult morala privind puţina mea credinţă, pentru ca, în cele din urmă să-şi ia adio, cu mâna dreaptă ridicată, după ce, mai întâi, mă asigurase că aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată... De ce să cred că toate acestea n-au existat? Era ceva ce el ştia şi eu nu? Când ar fi fost de preferat varianta mai simplă, mai onorabilă, să-i spună îngrijitorului să ia el bastonul...

         Simţeam că orice altă încercare era de prisos. Aşa cum simţisem atunci când David mi-a spus: „Zorina, eu plec!”. Am înţeles atunci că nicio vorbă, niciun gest nu l-ar fi făcut să se răzgândească. Şi că, de fapt, caracterul definitiv nu era dat de „plec”, ci de „Zorina”, pe care-l pusese în locul numelui cu care mă striga de obicei. Când îmi spusese „Zorina”, el deja plecase.

De atunci, însă, trecuseră mai bine de douăzeci de ani. Între timp, am învăţat că trebuie să încerci să-ţi mai oferi o şansă, măcar pentru a nu-ţi reproşa mai târziu că n-ai încercat. Astfel că, deşi fără convingere, am hotărât, de data aceasta, să forţez un pic limita. Speram că aş putea măcar să discut cu altcineva.

-         Aş putea vorbi cu Părintele Stareţ?

-         E la rugăciune.

-         L-aş putea aştepta...

-         Părintele e foarte ocupat. Şi... nici nu-i place să fie deranjat.

Am priceput. Mi se spunea într-un mod elegant că prezenţa mea acolo nu era, cu niciun chip, dorită. Pe cine supărasem şi cu ce? Am pus toiagul jos.

-         Eu, totuşi, îl las. Poate foloseşte cuiva...

N-a răspuns în niciun fel. Ca şi cum nu mi-ar fi observat gestul.

Înainte să plec, am aruncat o privire spre chilii. Mi s-a părut că zăresc o fâlfâire de perdea care, până atunci, fusese dată de-un colţ la o parte, apoi lăsată, brusc, liberă. Gestul fusese – dacă fusese – atât de rapid, încât nu eram încredinţată că l-am văzut. Şi totuşi, nu putea să mi se năzărească. Întreb îngrijitorul:

-         Cine stă acolo?

-         Unde?

Îi arăt fereastra la care-mi păruse că văd perdeaua mişcându-se ca o fâlfâire de aripă. Răspunsul a venit sec:

-         Nimeni.

Atunci am simţit nevoia să mă apropii mult de el. Trebuia să plec măcar cu încredinţarea că n-am înnebunit, ori că visez călugări şi-mi pun singură toiage-n maşină pe care, apoi, îmi imaginez că şi le-au uitat. L-am apucat de bărbie şi l-am forţat să mă privească în ochi. Nu mi-a suportat privirea, mutându-şi-o pe a sa în jos. Bine măcar că ştiu că sunt minţită! Dac-aş mai afla şi de ce...

         Înainte să mă urc în maşină, am mai aruncat o privire spre fereastră. Dar n-am mai prins nicio mişcare. Totul părea încremenit. Totul, în afară de întrebarea care mi se plimba prin cap: „De ce?”

         În eventualitatea că m-ar fi văzut de undeva, cumva, i-am făcut un semn din mână şi, mormăind ca pentru mine, i-am transmis, precum mie David odinioară: „Călugăre, eu plec...”

4

Căruţa cu vise

         

         

Eram studentă în anul trei la Facultatea de Drept, aveam douăzeci de ani şi o mie de visuri. Cortina a căzut, peste cele mai multe din ele, rând pe rând. Pe unele le-am văzut împlinite, de multe ori când aproape le uitasem. Nu doar o dată am avut sentimentul că sunt în contratimp cu propria-mi viaţă. Există şi un contratimp al ratării. Uneori, trecusem pe lângă ratări spectaculoase aşa cum, alteori, visul îmi fusese „suflat” de sub nas când tocmai credeam că l-am ajuns din urmă. Aşa mi-am alergat visele toată viaţa: ca un câine legat de căruţă cu un lanţ prea scurt. Lanţul acela care nu te dezleagă, rupându-se, nici nu te lasă să iei prea multă distanţă, dar nici să le ajungi din urmă vreodată. Căruţa mea cu vise a alergat întotdeauna mai repede ca mine. Vizitiul n-am fost eu. Vizitiul căruţei mele cu vise era aproape invizibil. Eu am fost doar câinele legat în urma ei, cu un lanţ prea scurt.

Eram într-o iarnă zgribulită, dar sângele alerga în noi cu vigoarea specifică tinereţii. Aveam douăzeci de ani şi o mie de fluturi. Fluturi în cap, fluturi în stomac, fluturi la pălărie. Peste tot numai fluturi. Care semănau cu fluturii copilăriei mele, din satul bunicilor, cei atât de frumos coloraţi, pe care nu m-am îndurat să-i prind cu bolduri în insectar. Doamne! Cum să tragi frumuseţea în ţeapă?! Nu există crimă mai teribilă decât să ucizi frumuseţea. Bunicul îmi făcuse o plasă, îi spusesem că voi avea nevoie de ea în vacanţă, pentru insectarul din clasa a VI-a. Ce mult m-am bucurat când mi-a dat-o! Dar bucuria a ţinut până a doua zi. Când am văzut primul fluture mare, cu aripi albastre pe care, parcă, un pictor îşi scuturase penelul de galben, am amuţit. Am zis: „Să-l las pe ăsta!” Apoi i-am văzut pe cei mici, lilá, atât de fragili, apoi pe cei mari şi blânzi, care ţi se aşezau pe umeri, cu aripi negre cu roşu şi portocaliu, pe cei albi... Am plâns toată ziua, trăgând de plasa inutilă, ca de o greutate prea mare. Am plâns, până când am înţeles. Atunci am descoperit libertatea ca şi condiţie interioară. Libertatea de alegere. Când am avut revelaţia, am fost cel mai fericit copil de pe Pământ. Am început să alerg, să mă joc cu fluturii, aruncând plasa cât colo. Descoperisem! Descoperisem, aşadar, că nimeni nu te poate obliga să ucizi frumuseţea, că a prinde fluturii şi a-i ţintui în insectar sau nu - e o problemă de alegere interioară. Nimeni nu te poate obliga să faci nimic. Desigur, trebuie să fii pregătit să plăteşti preţul. Am umplut insectarul cu gândaci „puturoşi” pe care-i găseam morţi pe la noi prin curte, pe stradă sau prin curţile vecinilor. În vara aceea, toată strada a adunat gândaci morţi. Dădeam la schimb o turtă dulce sau un cub de zahăr pentru trei gândaci. În anul acela, probabil că producţia de zahăr şi turtă dulce a ţării a crescut simţitor, în timp ce fauna patriei sărăcise în specia „gândaci puturoşi”. La începutul de an şcolar, când m-am prezentat mândră de recolta mea, profesoara m-a privit indignată, reproşându-mi că n-am niciun pic de simţ al esteticului. Bine că-l avea ea! I-am dat un răspuns pe care sper să nu-l fi uitat nici acum: „A iubi frumosul nu înseamnă să-l ucizi!” Nici eu nu ştiu de unde mi-a venit. Şi, mai ales, nu ştiu de unde curajul. Eram un copil blând, cu bun simţ şi aproape timid. M-a privit mai stupefiată decât atunci când îi băgasem gândacii striviţi sub nas, şi mi-a trântit un şapte. Până şi abonaţii la corigenţie luaseră zece pe insectar. Dar ce contează? Consideram că plătisem chiar ieftin preţul libertăţii mele. Şi aveam dreptate. Preţul altor libertăţi pe care mi le-am permis de-a lungul vieţii a fost mult mai scump. Şi, uneori, dureros. Dar sunt convinsă că, dac-aş mai da timpul înapoi, aş face aceleaşi alegeri. Aşa că, în faţa mea, nimeni nu are scuză atunci când omoară frumuseţea unui fluture sau a unui vis.

Aveam douăzeci de ani. Eram de-o vârstă toţi trei. Şi aproape nedespărţiţi. Claudiu mă iubea pe mine, eu îl iubeam pe David, iar David Îl iubea pe Dumnezeu. Dar despre asta ne-am dat seama abia mai târziu. Atunci, n-aveam timp de introspecţii; atunci alergam în plutonul cu fluturi. Chiar dacă aripile ne mai fuseseră, pe alocuri, frânte. Puterea de regenerare a tinereţii e incredibilă.

Renunţarea la balet fusese dureroasă. Ideea îi aparţinuse tatălui meu care considera baletul un moft, nu o profesie. Un moft pe care poţi să ţi-l împlineşti în copilărie, dar gata! Mama, care înţelesese această pasiune ce mă ardea pe dinăuntru şi care făcuse tot posibilul să mă susţină, de data aceea, nu avusese niciun cuvânt de spus. Astfel că învăţasem, deşi cu scârbă, şi ajunsesem la „Drept”. În primul an, plângeam în fiecare zi. Din al doilea, m-am scuturat şi mi-am zis că un lucru început trebuie făcut temeinic şi dus până la capăt. Cu timpul, a-nceput să-mi placă. Dar n-am uitat niciodată pasiunea pentru balet, niciodată dorul de a dansa nu m-a părăsit. Umblam ca în transă pe la Opera Română, ori de câte ori aveam ocazia să văd Corpul de balet, mergeam la Ateneu, la Sala Radio şi îi târam şi pe băieţi după mine. De câte ori nu m-am visat interpretând Lebăda albă! Aplecarea mea către artă mă determinase să îmi aleg prietenii tot dintre artişti. Era singura mea răzbunare, acea libertate de alegere pe care nu mi-o putea lua nimeni. Claudiu era student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, iar David – la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Făcuse un an la Teologie, dar fusese azvârlit de către cei care hotărau destine pe-atunci, pentru că refuzase să colaboreze cu Securitatea. La insistenţele unchiului său, dăduse admiterea la Conservator, singurul loc în care ar fi scăpat de hărţuire, datorită poziţiei acestui unchi care ocupa funcţia de Rector şi a prestigiului acestuia de somitate muzicală cu recunoaştere internaţională, de care nici măcar „băieţii răi” nu îndrăzneau să se atingă. Deşi era protejat, sub umbrela unchiului, de micile sau marile mizerii, deşi era un student eminent al secţiei de Canto şi îi plăcea foarte mult ceea ce făcea, nu se putea împăca deloc cu gândul că nu şi-a urmat chemarea către preoţie, pe care o simţise demult, nu mai ştia nici el când prima dată şi care îl ardea mai tare decât mă ardea pe mine dansul. Singurul dintre noi care părea să fie pe calea spre împlinirea destinului era Claudiu. Toţi trei, uniţi de dragostea pentru frumos, ne târam aripile mai mult sau mai puţin frânte prin expoziţii de artă plastică, prin săli de concert şi prin biserici. Un pas de trois prin instituţiile de artă şi culte ale Bucureştiului gri al studenţiei noastre. Cunoscuţii noştri comuni care ne ştiau cât de cât istoriile ne porecliseră Pictorul, Balerina şi Popa. Mie îmi mai spuneau şi Vera Zorina, numele celebrei şi frumoasei balerine care-mi fusese model pe vremea când făceam balet. Pe atunci, mă încânta coincidenţa numelor noastre şi chiar asemănarea fizică destul de izbitoare, astfel că acesta fusese un motiv în plus să cred că viaţa mea ar fi trebuit să se confunde cu baletul. După ce am fost despărţită de balet, când eram apelată Vera Zorina, o mie de cuţite se răsuceau în inimă.

Claudiu Teodorini şi cu mine treceam, oficial, drept un cuplu, deşi nu eram, în adevăratul sens al cuvântului. Însă Claudiu împânzise lumea cu declaraţiile lui de iubire către mine şi cu faptul c-o să mă ia de nevastă. Eu nu agreeam această „poveste”, însă nici nu reacţionam. Eram cumva amuzată, cumva măgulită... Claudiu era un băiat adulat de multe fete, unele chiar dădeau năvală în camera lui de student. Pe cele mai frumuşele sau cu chipuri interesante le păcălea că vrea mai întâi să le picteze. Ele, gâsculiţe, dispuse chiar să-l lase să facă şi studiu anatomic, precum Michelangelo pe cadavre, acceptau. După ce se servea de ele ca model, invoca o sfârşeală artistică de zile mari, expediindu-le cu „Mai vorbim noi altă dată!”. Cele mai rele dintre aceste dezamăgite scorniseră tot soiul de poveşti pe seama lui. Pasămite, dacă refuzase aşa rarităţi de miss-uri, de bună seamă că era ori eunuc, ori homosexual, ori impotent. Când le afla, el se amuza şi ameninţa râzând, însoţindu-şi ameninţarea cu gesturi concludente: „Nu vă doresc s-aveţi parte de impotenţa mea!”

Aşadar, eu nu reacţionam la impresia generală care se formase pe seama noastră, aceea că am fi un cuplu, în ciuda faptului că ideea nu-mi plăcea. Aveam impresia că am toată viaţa inainte să găsesc un moment pentru a lămuri lucrurile cu Claudiu, să-i spun să înceteze, asigurându-l totodată de dragostea mea frăţească. Eram meschină. Şi alimentam, din orgoliu, o iluzie. David tăcea. Probabil îşi imagina că şi eu îl iubesc pe Claudiu. Altfel, cred că m-ar fi tras de mânecă, poate mi-ar fi tras şi-o palmă. Adevărul e că eu mă simţeam mult mai atrasă de David şi, uneori, aveam impresia că simt şi din partea lui o căldură ce depăşea graniţele prieteniei. Dar niciodată n-am fost sigură. Şi asta, incertitudinea, îmi dădea coşmaruri, stări febrile, ameţeli. Acum aveam impresia că David mă iubeşte, că nu se poate să simt degeaba ceea ce am simţit, în clipa următoare îmi spuneam că gestul sau cuvântul acela (pe care-l întorceam pe toate părţile, aproape golindu-l de sens) ori privirea aceea nu poate fi decât o dovadă de prietenie. Uneori graniţa e atât de fragilă! Dar el avea grijă să n-o treacă niciodată. Îmi era atât de ciudă! Eu nu puteam face primul pas, îl aşteptam pe el. Niciodată n-am agreat ideea ca femeia să facă primul pas, cu atât mai puţin la tinereţe! Şi David tăcea. Eu tăceam. Un pas de deux al tăcerii. Claudiu vorbea şi picta. Noi toţi alergam după căruţa cu vise. Fiecare, după căruţa lui.

5

Păpuşica

         

          Păpuşica era colega mea de cameră. Numele ei era Magdalena (Lena) Costian. Eu o poreclisem astfel, întrucât chiar avea trăsături de păpuşă: ochi mari, rotunzi şi albaştri, cu gene dese şi lungi, gură aproape perfectă, uşor bosumflată, oval delicat al feţei şi pomeţi ceva mai pronunţaţi decât normal, iar părul îi cădea pe spate în bucle negre cu reflexe roşcate. Şi trupul îi era delicat şi firav. Nu era genul care atrage atenţia (poate şi pentru faptul că avea o grijă deosebită să nu iasă în evidenţă), dar atunci când îţi picau ochii pe ea, era imposibil să n-o îndrăgeşti. Orice persoană părea să simtă, instinctiv, în prezenţa ei, nevoia de a o proteja. Culmea e că, în spatele chipului de copil drăgălaş şi bosumflat, se ascundea şi un caracter asemenea, de o frumuseţe şi fineţe rară, pentru care am invidiat-o aproape mai mult decât pentru gingăşia şi frumuseţea ei fizică. Părea să nu prea fie din lumea aceasta; când, involuntar, asista la bârfele nevinovate ale tinereţelor noastre, asculta, tăcea, plecându-şi capul uşor într-o parte, mărindu-şi ochii şi mai mult ca şi cum nu i-ar fi venit a crede (ce auzea, ce trăia), apoi, după un timp, cu două clipiri din gene şi o scuturare a părului (ce se voia o scuturare a minţii de tot ce auzise), se „rupea” de context, de restul lumii, aşa cum fac copiii atunci când nimeresc printre discuţii de oameni mari: ascultă, nu înţeleg, iar după o vreme se plictisesc şi pleacă la joacă.

          Lena era studentă la Filologie şi se învârtea prin cercuri de poeţi, frecventând cenaclurile literare ale vremii aceleia, ea însăşi având oarecari încercări de poezie. O poezie care, bineînţeles, îi semăna, nu rareori acuzată de sentimentalism dulceag de către cei care deja experimentaseră cu succes versul postmodern. Întrucât ea mergea mai mult pe la cenacluri iar eu mai mult pe la spectacole, întrucât eram la facultăţi diferite, cărările noastre nu se prea intersectau. Dar atunci când ne întâlneam, în camera de cămin, ne făcea plăcere să povestim ce-am făcut peste zi, ce senzaţii (mai cu seamă artistice) am experimentat, astfel că am avut timp suficient să ne dăm seama ce ne apropie, ce ne desparte... Uneori, veneau şi băieţii sau mergeam toţi patru pe malul unei ape, unde Păpuşica ne citea din poeziile ei (dar nu numai), schimbam impresii asupra autorilor preferaţi şi a cărţilor citite în ultima vreme, David cânta, eu dansam, iar Claudiu desena de zor, schiţe peste schiţe. Alteori, se întâmpla să ne plimbăm toţi prin Grădina Botanică. Fie tăceam afundaţi în gânduri, fie conversam rătăcindu-ne doi câte doi printre magnolii înflorite, de regulă fetele în faţă şi băieţii urmându-le îndeaproape, fie cuplaţi mixt: Claudiu cu mine şi Lena cu David. Eu cu David nu prea nimeream niciodată. Se presupunea din start că aşa se cuvine: eu şi Claudiu împreună, dacă tot lăsase el impresia pe care o lăsase şi dacă tot mă sufoca cu prezenţa lui. De regulă, noi mergeam în spatele celor doi. Eram îngrozitor de geloasă, deşi relaţiile dintre Păpuşica şi David erau strict prieteneşti. Dar mie mi se părea că oricând s-ar putea înfiripa o idilă între ei doi, mai ales că erau aproape dureros de potriviţi. Dureros pentru mine. Din acest motiv, întâlnirile noastre în patru erau destul de rare; şi asta, cumva, mi se cam datora. Făceam ce făceam şi, profitând de faptul că ea avea un alt cerc de prieteni, evitam s-o invit cu noi. De cele mai multe ori, Păpuşica mergea cu poeţii ei, iar eu cu David şi Claudiu... după fluturi.

          De unde să fi ştiut că Păpuşica suspina după Claudiu! Habar n-am avut, am aflat-o mult mai târziu. Oricât am fi fost de prietene, un anume gen de pudoare ne oprea pe amândouă să ne mărturisim (fie şi numai reciproc) cele mai ascunse gânduri, cele mai profunde sentimente şi aspiraţii. Nu ştiu dacă acesta e un lucru bun sau rău. Tot ce ştiu e că dintotdeauna am avut o reacţie de respingere faţă de atitudinea unora dintre colege, aceea de a-şi dezvălui, cu o plăcere aproape bolnăvicioasă, chiar şi cele mai intime detalii ale relaţiilor lor. Când vreuna dintre ele mă lua drept „confesor” al isprăvilor sale, eu, spre deosebire de Lena care doar roşea în timp ce asculta din bun simţ (căci n-ar fi deranjat pe nimeni, niciodată, cu nimic), le retezam scurt elanul, privindu-le tăios şi adresându-le o întrebare cât se poate de retorică şi dezarmantă, pe un ton care nu lăsa dubii: „Mă interesează?!?”

          Aşadar, nu ştiam după cine tânjea Păpuşica astfel că, atunci când îmi citea din poeziile ei de dragoste, eu, convinsă de gelozia mea că ar fi adresate lui David, aveam tendinţa ori să-i spun că sunt slabe (deşi nu erau), ori, pur şi simplu, s-o zgârii pe ochi. În realitate, nu mă înduram să fac nici una, nici alta, din acelaşi gen de pornire care mă împiedicase să pun fluturii în insectar: frumuseţea mă dezarmează. În faţa frumuseţii rămân încurcată, blocată, fără sabie, fără plasă de fluturi, cu unghiile tocite. În schimb, pe cât de îngăduitoare sunt cu frumuseţea (şi, implicit, cu oamenii frumoşi), pe atât de neîndurătoare sunt cu urâţenia. Sunt nedreaptă, ştiu. Dar ce-i drept, până la urmă? Acest comportament nedrept m-a urmărit încă din copilărie. Am refuzat să fiu consultată de anumiţi medici sub pretext că „E urât(ă)”, lucru pe care li-l spuneam în faţă, cu nepăsarea specifică copilăriei, făcându-i pe părinţii mei să roşească. Nu dădeam voie babelor mămoase să mă mângâie sau sărute, sub acelaşi pretext. În schimb, pentru un cal frumos, un exemplar superb din rasa „Vladimir”, pe care stăpânu-său îl biciuia, am fost pe punctul de-a încasa şi eu câteva bice pe spinare, zicându-i ăluia pe un ton revoltat: „Urâtule! Cum te înduri să loveşti un cal atât de frumos? Tu ar trebui să stai în ham şi el să te biciuiască!”.

          Am căutat mereu frumuseţea, sub toate formele ei. Uneori am găsit-o. Uneori m-a durut. Şi cel mai adeseori, am plătit preţul. Preţul pentru a fi dorit mult, acela care se plăteşte fără tocmeală, fără socoteli contabile. Căci, din păcate, în viaţă, nu te prea poţi târgui ca la tarabă: Auzi, cam cât ar face fericirea asta?

6

Concertul

          Bunica povestea, cu umor, cum o femeie de la ei din sat, pe la ora înserării, după ce-şi terminase treburile pe-afară, pregătindu-se să se spele în casă şi auzind oarece mişcare în polată, a strigat presupusului soţ sau copil care se auzea mişunând: „Care vii de-afară, adu şi copaia!”. De unde să ştie, sărmana, că de-afară venea tocmai Părintele cu Icoana? Acesta, obişnuit cu ascultarea, şi neavând dascăl, după ce a evaluat rapid situaţia ivită şi coordonatele „câmpului de luptă”, a dosit icoana sub sutană şi a luat copaia, bucuros să îndeplinească porunca femeii, ba încă şi „canonul” suplimentar dat de aceasta: „Şi, dacă tot o aduci, pune şi clăteşte-o, mai întâi!” Când s-a înfiinţat cu albia în mâini, mândru de îndeplinirea cu succes a misiunii ce-i fusese încredinţată, în faţa femeii pe jumătate dezbrăcată, aceasta, pierdută şi încercând zadarnic să-şi acopere părţile „ruşinoase”, de emoţie („şi de tută”, zicea bunica), în loc să-şi ceară scuze („să dreagă, cum o putea, busuiocul”), a făcut-o şi mai lată: „Îîu, Părinte, du-o-napoi!” La care preotul, înciudat că „zdrogheala” lui fusese zadarnică şi că se pricopsise cu o nouă corvoadă, i-a replicat, cu obidă şi cu o oarecare undă de umor: „O duc, femeie, dar să nu mă pui să dau şi la porc!”. Generoasă, l-a liniştit, dându-i asigurări că p-asta chiar n-are s-o păţească: „Nu, Părinte, că nu mai avem, ne-a murit astă toamnă, când cu boleşniţa-aia din animale.” Cu alte cuvinte, Părintele să zică mersi că soarta porcului fusese nemiloasă cu el înainte de vreme. Altfel, nu se ştia...

          Această poveste am spus-o, spre hazul tuturor, prietenilor mei: Claudiu, Lena şi David. Interesant cum poveştile supravieţuiesc protagoniştilor lor. Şi mai interesantă este forma sub care sunt ele transmise mai departe, de cele mai multe ori nemaiamintind nimic de protagonişti, scufundaţi în uitare, şi nici măcar din firul epic, ci extrăgând esenţa, aceea universal valabilă, care se-aplică în orice timp, în orice loc şi de către oricine. Povestea am spus-o o singură dată. Însă esenţa, aceea pe care am extras-o noi, formula magică universal valabilă, am repetat-o de nenumărate ori, integrând-o acelui „cod” pe care-l folosesc de regulă tinerii între ei, ca pe o emblemă ce-i uneşte şi, totdată, deosebeşte de restul lumii, ca entitate distinctă. Astfel, de câte ori se întâmpla să greşim, s-o dăm în bară cu ceva, voind apoi să „dregem busuiocul”, fără prea mari şanse de succes, ne trezeam exprimând, aproape simultan, formula magică: „Îîu, Părinte, du-o-napoi!”. Evident, pentru cei „din afară” care s-ar fi întâmplat să asiste la discuţie, aceasta părea cel puţin o ciudăţenie, aproape o enigmă de nedezlegat, ceea ce pe noi ne făcea să părem şi mai interesanţi, mai diferiţi de alţii, având, aşadar, un ce al nostru de care ei habar nu aveau. Văzându-le feţele contrariate, ne bufnea râsul, spre şi mai marea ciudă a celor care chiar nu mai pricepeau nimic. Şi pe care, evident, nu ne oboseam să-i dumirim.

          O altă poveste din care am extras esenţa ne-o spusese Lena, despre mătuşa ei, actriţă la un teatru de amatori. Într-una dintre piese, aceasta interpreta rolul unei tinere îndrăgostite pe care o vizitează iubitul acasă, la ţară. Din scena în care se aflau cei doi îndrăgostiţi şi mama fetei, mama trebuia să iasă, la un moment dat, cu replica „Ei, mamă, eu mă duc la porci!”, urmând ca cei doi să-şi continue rolul, împărtăşindu-şi reciproc marea dragoste. Numai că „mama” se blocase, rămânând înţepenită în  mijlocul scenei, nemaiamintindu-şi replica ori ce urmează să facă, creând un moment de panică teribilă, întrucât piesa nu putea continua, evident, în prezenţa acesteia. Atunci mătuşa Lenei, văzând că nu sunt şanse de revenire a memoriei colegei sale, după o pauză cam lungă în care publicul deja începuse să dea semne de iritare, i-a sărit în ajutor cu replica spusă pe un ton de indignare: „Mamă, nu te duci la porci?” Cu alte cuvinte, tu n-ai altă treabă, simte-te odată şi pleacă! Aceasta, fericită că, în sfârşit, fusese salvată, a început să ţopăie de pe un picior pe altul, repetând ca o jucărie stricată: „Aaaaa, ce bineeee, sigur, eu mă duc la pooorci!”, de parcă dusul la porci ar fi fost firul de care atârna toată nădejdea omenirii.

Din povestea Lenei, ne-am însuşit formula „Mamă, nu te duci la porci?”, pe care o spuneam ori de câte ori se întâmpla ca vreo persoană indezirabilă să ne agaseze cu prezenţa. Evident, o spuneam şi râdeam, fără a da explicaţii, stârnind indignare, întrebări, dar niciodată efectul scontat. Însă prezenţa personajului nedorit, căruia nici prin cap nu-i trecea să „iasă din scenă” ţopăind, devenea, astfel, mult mai suportabilă.

          Tinereţea are formulele ei magice de îmblânzit viaţa. Lucruri mici, care lasă urme mari.           De nenumărate ori m-am trezit zâmbind în situaţii care numai de zâmbit nu erau, dar în care s-ar fi potrivit una dintre exprimările atât de des folosite în trecut cu prietenii mei, amintindu-mi codul nostru din studenţie. Un zâmbet dulce-amărui, din acelea care lasă un rid pe faţă şi unul pe inimă; dulce, pentru că îmi aminteam de bucuriile de-atunci, amar, pentru că zâmbeam singură, neavând în jurul meu nici pe Claudiu, nici pe Lena, nici – mai ales – pe David. Acum eram înconjurată de alţi oameni, dar cum aş fi putut să le explic şi, mai ales, cum i-aş fi făcut să-nţeleagă farmecul acelor lucruri mici, aproape nişte copilării, dar care lasă urme atât de mari. Aşa cum în chimie sunt reacţii care au loc numai în anumite condiţii de reacţie (de temperatură, presiune, catalizatori), tot astfel şi în viaţă există trăiri care nu pot fi simţite decât în anumite condiţii de... trăire. Nu spun că n-am avut şi ulterior parte în viaţă de lucruri bune, de mari bucurii, de fericire chiar; însă acele trăiri din vremea studenţiei, şi mai cu seamă cele de dinainte de magnolii, au fost unice şi irepetabile. Aşa cum unic şi irepetabil este sufletul omului.

          Condiţii de trăire. M-am întrebat adeseori ce condiţii de trăire fuseseră simultan îndeplinite în iarna aceea, ce miresme se aflau aer, ori ce aură ne învăluise în seara când am mers cu David şi Claudiu la acel concert. Ce aripă de înger îşi risipise parfumul deasupra capetelor noastre, printre notele muzicale care pluteau în eter, „particule” invizibile, dar atât de trăibile.  La astfel de întrebări, nu există răspunsuri. Ci numai mirări. Eram toţi trei la Ateneu, eu, ca de obicei, aşezată între ei doi, asistând la un regal muzical din compozitorii ruşi: Rachmaninoff, Tchaikovski, Stravinski, Prokofiev, dar mai ales Shostakovich, Dmitri Shostakovich cu al său vals rusesc pe ale cărui note mă ridicasem sus, sus de tot, împreună cu David. Un vals al sufletelor înlănţuite cum nu mi-a fost dat să mai trăiesc. Dacă n-ar fi simţit şi Claudiu (care mi-a spus-o cu reproş, mai târziu), aş fi crezut c-a fost doar plăsmuirea mea. În fond, cum ai putea să fii sigur de-un astfel de lucru, nesusţinut de nimic vizibil, palpabil, demonstrabil? Dar viaţa înseamnă mai mult decât a vedea, a palpa, a demonstra. Claudiu îmi luase mâna în mâinile sale. Când îmi cerea să întind o mână, să-mi pună diferite obiecte în ea (o bomboană, o cireaşă, o floare mică), întrebam pe care, chiar dacă ştiam dinainte răspunsul. „Pe stânga”, zicea, „stânga e mâna inimii”. Era ca un joc. Cu Claudiu mă jucam, inconştient, aşa cum se joacă copiii cu focul, fără să aibă habar ori prea mare grijă de consecinţe. Cu David nu mă jucam. În el ardea un foc prea mare, pentru ca eu să pot să mă-nalţ la flacăra lui. Dar nu ştiu cum, în seara aceea, flacăra m-a cuprins şi pe mine. Chiar am crezut că ardem unul pentru altul. Fără să ştiu, fără să înţeleg atunci că eram prea mică pentru un foc atât de mare, că, oricât de mult m-ar fi iubit (dacă m-ar fi iubit!), nu putea să mă iubească mai mult decât pe Cel care aprinsese focul în soba inimii lui. La graniţa dintre copilă şi femeie în devenire, nu aflasem şi de celălalt fel de dragoste, cel mai înălţător dintre toate, crezând că iubirea se reduce la cea omenească. Probabil, şi dacă aş fi aflat, tot nu mi-aş fi imaginat că ai putea fi nevoit să alegi între cele două. Dar atunci, în acele condiţii de trăire, neştiinţa mea m-a ajutat să fiu fericită. Mai mult decât am fost sau aş putea spera să fiu vreodată. Atunci, numai atunci. Căci mai târziu, aveam să plătesc preţul. Preţul câtorva clipe furate, ascunse-n inimă precum cireşele-n sân, acelea prea frumoase şi prea coapte, pe care nu te înduri să le laşi în pom, dar nici să le mănânci.

Claudiu stătea în stânga mea, pe partea cu inima, şi îmi ţinea mâna stângă în mâinile lui. Dar inima mea se mutase pe dreapta. Acolo unde era David, cireşul meu cu cireşe prea coapte. Dar care, din păcate, avea crengile prea sus.

7

Dansul

         

După concert, ne-am dus să ne plimbăm în Grădina Botanică. Tăceam, fiecare cu gândurile şi cu trăirile sale. Simţeam o răceală de gheaţă dinspre Claudiu şi, din acest motiv, am simţit imboldul să fac un gest de apropiere, fără să intuiesc faptul că tocmai gestul acela avea să producă ruptura. I-am luat mâna într-ale mele şi l-am întrebat: „Ţi-a plăcut?”. Reacţia a fost, pe cât de neaşteptată, pe atât de îndreptăţită. Pentru prima dată de când îl ştiam, Claudiu m-a privit cu răceală şi mi-a vorbit tăios:

-         Pe el de ce nu-l întrebi?

Întrebarea ne opri în loc pe toţi trei, ca la un semnal. Şi, pentru că mă arătasem nedumerită, a continuat, cu acelaşi tăiş de sabie în voce:

-         Să-ţi traduc? Să-ţi spun eu de ce nu-l întrebi pe David dacă i-a plăcut? Pentru că ştii. Pentru că pe el l-ai simţit. Dinspre mine, în schimb, nicio adiere. Pe mine m-ai întrebat ca pe oricare străin: „Ţi-a plăcut?”, crezând că astfel te-ai „achitat” de datorie. Nu-mi eşti datoare cu nimic, Ina, tot ce mi-am dorit de la tine a fost iubirea. Dar nu iubirea unei prietene oarecare, ci iubirea aceea pe care i-o dăruieşti lui David, fără ca el, idiotul, măcar să priceapă. Atât a fost! O inimă are patru cămări, dar bate o singură dată şi pompează într-un singur sens. Am sperat că inima ta va bate pentru mine, dar m-am înşelat. Iartă-mă! Nu te acuz; nu-i poţi dicta inimii când, cât şi pentru cine să bată. Dar nici nu poţi ascunde pentru multă vreme suspinul ei. De azi înainte, noi trei nu mai putem fi prieteni. Vă iubesc pe amândoi prea mult, ca să-mi pot permite s-ajung să vă urăsc. Dacă aş rămâne în preajma voastră, asta s-ar întâmpla inevitabil. Adio!

Apoi a rupt-o la fugă, dispărând în noapte. Aveam să-l mai văd abia peste nişte zeci de ani. La scurtă vreme, s-a însurat cu Păpuşica, iar puţin înainte de Revoluţie, au „fugit” în Franţa, stabilindu-se la Paris, unde el a devenit un pictor cunoscut şi apreciat. Aveam să mă întreb multă vreme cine-ar fi ajuns Claudiu, ori cum aş fi fost eu, dacă în noaptea aceea geroasă nu mi-ar fi venit ideea să-l iau de mână întrebându-l dacă i-a plăcut concertul. Probabil tot acolo s-ar fi ajuns. Pe căi mai ocolite, cu paşi mai nesiguri…

Deocamdată, mă pricopsisem c-o fericire nouă, cu care nu prea ştiam ce să fac. Deşi m-a durut felul în care s-a rupt prietenia cu Claudiu, modul fulgerător şi intransigent în care plecase – din Grădina Botanică şi din vieţile noastre – mai mult m-am bucurat. Eu tot amânam momentul lămuritor cu Claudiu şi iată că el venise cu rezolvarea, scutindu-mă pe mine de-o explicaţie pe care ezitam s-o avem, în ciuda faptului că era necesară. Mi-au fost întotdeauna nesuferite tranşările, intransigenţele, lucrurile definitive. Deşi, în egală măsură, nesuferite mi-au fost situaţiile ambigui, indeciziile. Aş fi vrut ca toată lumea să accepte de la sine că unele lucruri se pot, altele nu se pot întâmpla, că unele relaţii pot continua, altele nu, iar totul să se petreacă astfel încât nimeni să nu aibă de suferit, să nu fie spuse vorbe grele şi orice „trecere” să fie una „de catifea”. Natura mea paşnică şi dornică de armonie şi înţelegere, oroarea de a provoca suferinţă mă determinase să amân ceea ce era, până la urmă inevitabil. Târziu am înţeles că, dacă, până la urmă, ceva trebuie să se rupă, trebuie să se rupă mai devreme, că orice amânare nu-i decât o amânare, în nici un caz o rezolvare.

Acum, stăteam împreună cu David, înţepeniţi pe o alee, neştiind ce să facem cu mâinile, cu vorbele, cu noi înşine şi cu noua noastră situaţie. Pentru prima dată eram singuri faţă în faţă, aşa cum de-atâtea ori îmi dorisem (aveam să aflu ulterior că şi el), cum de-atâtea ori visasem, şi-n loc să profităm de ocazie şi de libertate, împietrisem parcă în aşteptarea a ceva, în aşteptarea cuiva care să ne spună ce să facem. Claudiu ne surprinsese şi ne lăsase perplecşi pe-amândoi. Ce putere de înţelegere avea acest om, ce pătrundere dincolo de straturile aparente ale fiinţei, de pricepuse ceea ce nici măcar noi nu eram siguri? Nimic aparent, vizibil, tangibil nu se petrecuse între mine şi David. Totul era simţire, trăire interioară, ardere. Atunci de unde înţelesese Claudiu? Ori poate tocmai de aceea urma să ajungă un pictor celebru, pentru că avea darul de a vedea cele nevăzute? În orice caz, el fusese, cumva, liantul iubirii care se înfiripase pe nesimţite între mine şi David. Pretextul care ne ajuta să ne amăgim, să ne minţim cumva că nu tânjim unul după altul. Odată dispărut, nu mai aveam după ce să ne-ascundem. Cortina căzuse, nu mai eram actorii, ci protagoniştii propriilor noastre vieţi.     

Nu ştiu cât am rămas cu David pe alee, nu-mi amintesc nici care dintre noi şi-a urnit primul paşii. Trăiam ca-ntr-un vis, când te vezi pe tine şi ştii că eşti tu, prezent în tine şi exterior ţie totodată. Nu mai ştiu nici cât ne-am plimbat în tăcere, nici cât i-a luat lui David să prindă curaj să mă ia de mână. Ştiu doar că atingerea aceea, că înlănţuirea mâinilor noastre am simţit-o multă vreme în urmă (mi se întâmplă şi azi să visez că mă plimb cu David prin Grădina Botanică, ţinându-ne, pentru prima oară, de mâini) şi că în momentele acelea, câte vor fi fost, mi-am dorit cu ardoare ca viaţa mea întreagă să se fi topit în strângerea aceea de mâini, să fie o nesfârşită plimbare mână în mână cu David, într-o noapte  geroasă de iarnă, în care îmi era cald şi bine ca-n plină vară. Cum ai putea să descrii anumite trăiri? Cum ai putea să reiterezi clipe unice şi irepetabile? O mie de vorbe n-ajută la nimic.

Într-un final, David m-a condus la cămin. Aş fi vrut ca drumul acela să nu se mai termine, trăgeam de paşi ca şi cum ceva îmi spunea că viaţa ar fi trebuit să stea, atunci, pe loc. N-am putut dormi în noaptea aceea. Mă stăpânea o senzaţie ciudată, de contopire a începutului cu sfârşitul, ceva ca un presentiment, care îmi dădea impresia că David îmi scapă, deşi mă iubea. Raţiunea îmi punea în faţă începutul. Acel ceva de dincolo de raţiune îmi aducea neliniştea sfârşitului. Frământată între aceste două extreme, întreaga mea fiinţă s-a revoltat, manifestându-se printr-o stare febrilă intensă care a durat o săptămână. Din traseul existenţei mele, săptămâna aceea lipseşte precum o piesă dintr-un puzzle. Pur şi simplu, nu mi-o amintesc. Fericirea mă prinsese nepregătită. Atunci am înţeles că omul poate să înnebunească nu doar de durere, ci şi de fericire. Pe mine, febra m-a salvat. Aşa cum avea să mă salveze şi – câteva luni mai târziu – după plecarea lui David. Dar până acolo mai era. Până acolo, mi-am trăit partea de iubire din viaţă, pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare în fiecare zi. Atunci, între iarna aceea geroasă în care crăpau pietrele şi primăvara spre vară în care înfloriseră magnoliile, am trăit în câteva luni ceea ce alţii poate n-au norocul să trăiască într-o viaţă întreagă. Eu am trăit înainte de magnolii. Înainte ca David să-mi spună privind spre o magnolie înflorită: „Zorina, eu plec!”.

Plecat a fost şi n-a revenit. Fără să ştiu atunci unde, fără să înţeleg de ce, pentru ce… Ştiu numai că m-a iubit. Dar că această iubire nu-i era de ajuns. Şi că a trebuit să renunţe la ea pentru trăirile sale înalte, incompatibile cu ceea ce aş fi putut eu să-i ofer: dragostea mea, un cămin liniştit şi copii. N-am înţeles atunci. Mă tem că nici acum nu sunt pe deplin împăcată cu gândul. Nu cred că aceasta-i soluţia: să trebuiască să alegi. Dar poate greşeşc. Poate.

Atunci, am fost de-a dreptul furioasă. Iar am zăcut, cu febră, de data asta mai mult şi fără speranţă. Când mi-am revenit – parţial şi doar aparent – m-am răzbunat pe tot ce fusesem înainte de magnolii, pe tot ce iubisem şi apărasem. Nu mai mergeam nicăieri, în afară de şcoală. Multă vreme, n-am mai putut să pun piciorul într-o sală de concert. Îl căutam tot timpul în dreapta mea. N-am mai călcat prin Grădina Botanică (iar azi, mirosul de magnolii îmi provoacă alergii puternice). Nici în Biserică, o vreme. Cu atât mai mult cu cât aveam o bănuială, că ea mi-l „furase”. Şi, pentru că undeva trebuia să mă duc, am căutat un loc care nu-mi amintea de David, nici de vremea dinainte de magnolii, care nu-mi dădea nostalgii, nici alergii. În ultimul an de facultate, am început să merg la dans, la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”. Astfel, l-am cunoscut pe inginerul Dinulescu, absolvent de „Aeronave”, cu care m-am şi măritat. M-a cerut de nevastă în prima seară în care m-a văzut, confirmându-mi un lucru pe care aveam să-l constat şi mai târziu de-a lungul vieţii, privind în jur: Fetele cuminţi nu se mărită; fetele cuminţi rămân fete; mari sau bătrâne. Se mărită fetele rele, pentru care bărbaţii au ochi. Nu-i vorbă, se cuminţesc ele după aia…

În seara aceea, la „Grigore Preoteasa”, am fost o fată rea. În aceeaşi seară, i-am spus „Da” lui Relu Dinulescu. De ce să-i fi spus „Nu”? Să aştept un David care n-o să vină niciodată? Mi-ar fi plăcut ca David să mă vadă în seara aceea, aş fi vrut să simt cum i se strepezesc dinţii. Mă îmbătasem, atât cât să nu fiu beată, dar cât să am un curaj care nu mă caracterizează de altfel. Îmi pusesem o rochie roşie, strâmtă şi mult prea scurtă, ale cărei margini erau atinse, la spate, de părul blond şi ondulat. Mă fardasem mai mult ca de obicei şi îmi făcusem o gură, tot roşie, à la Marilyn Monroe. Nu plecasem cu nici un gând, doar că aceea fusese starea mea în seara respectivă. Şi nu ştiu cum, de-odată, m-a cuprins dorul după balet. O altă „iubire” pe care-o ascunsesem departe-n suflet, să uit de ea. Dar ce te faci cu aceste iubiri care nu vor să piară şi, când te-ai aştepta mai puţin, scot capul şi-ţi amintesc de ele? Am început să dansez, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, mai provocator, până când s-a făcut gol în jurul meu şi toată lumea privea ca la un spectacol de zile mari. Din momentul în care m-am dezlănţuit, nu-mi mai păsa: nici cine mă vede, nici ce crede. Măturam cu părul pe jos, îmi arătam chiloţii, mă arcuiam şi mă unduiam într-o descătuşare a tuturor celor până atunci încătuşate. Din fericire, mişcările graţioase de balet pe care le aveam în sânge şi-n reflexele condiţionate formate în atâţia ani, m-au împiedicat să fiu vulgară şi dizgraţioasă. A fost un dans la limita dintre artă şi senzual, ca un dans ritualic al împerecherii. I-am amuţit pe toţi şi, într-un final, când au izbucnit în aplauze, am revenit „în mine” şi, găsindu-mă incompatibilă cu cea care tocmai dansase, am fugit, ruşinată, afară. M-am oprit în părculeţul din faţa clădirii, să-mi suflu nasul, pentru că deja începusem să plâng. Aşa m-a găsit Relu, care fugise după mine, „îndrăgostit lulea”, cum avea să-mi spună mai târziu, şi care, pe drumul până la cămin, m-a întrebat simplu: „Te măriţi cu mine?”. Şi, pentru că eu holbam ochii de stupoare, neputând să articulez un cuvânt, a început să se scuze, crezând că m-a surprins simplitatea exprimării sale: „Iartă-mă! Sunt un biet inginer. Dacă vrei, îţi proiectez în noaptea asta un avion, dar nu mă pune să ticluiesc cereri savante în căsătorie…” „Vreau!”, i-am zis hotărâtă şi fără să gândesc. „Ce vrei? Să-ţi proiectez un avion? De pasageri sau de vânătoare?” Am râs, înduioşată de seriozitatea propunerii lui, întrebându-mă ce se presupunea c-aş fi făcut eu cu proiectul unui avion, fie el de pasageri sau de vânătoare. „Nu! Vreau să mă mărit cu tine!” A fost rândul lui să rămână fără grai. O vreme, căci apoi şi-a revenit rapid, hotărât să nu scape ocazia. Ne-am căsătorit după o lună, cu puţin timp înainte de terminarea facultăţii. În cei cinci ani cât am fost împreună, până a sfârşit tragic – culmea ironiei! – într-un accident al unui avion la proiectul căruia lucrase, datorită unei greşeli stupide a pilotului, pe timpul testelor de zbor – a fost un soţ exemplar căruia nu i-am putut reproşa niciodată nimic. Dar atât. Făcea totul bine, se străduia să-mi intre în voie mereu, să îmi ofere o viaţă lipsită de umbre. Dar eu căram umbrele cu mine. L-am preţuit şi l-am îndrăgit, dar niciodată n-am ars pentru el. Încă de la începutul căsniciei, m-am comportat precum o femeie sătulă de viaţă, de măritiş şi de toate cele, în ciuda faptului că habar n-aveam de nimic din toate acestea. Mă sufocam fără să ştiu de ce, mi se făcea noapte în plină zi şi mă durea sufletul când îl vedeam pe Relu cum se chinuie crezând că el este cauza. Mă străduiam să fiu „aşa cum trebuie”, dar strădania mea parcă strica şi mai tare lucrurile. Să nu-mi spună nimeni poveşti cu zâne, să nu mă aburească nimeni cu tâmpenii de genul celor care afirmă că în căsnicie nu e nevoie de „flacără”, de iubire nebună, ci sunt de ajuns stima, toleranţa şi respectul reciproc. Îl stimez, îl tolerez şi îl respect şi pe vânzătorul de la toneta din colţ, dar faceţi voi dragoste cu el! Îmbrăţişaţi-l voi noaptea la culcare! Treziţi-vă voi dimineaţa lângă el! Şi asta, în fiecare zi. Poate veţi spune: căsnicia nu-i un basm cu happy-end, ci un drum greu, cu suişuri şi coborâşuri, o cruce de purtat în doi, pe un drum adeseori anevoios. De acord. Dar, dacă este aşa, atunci cu atât mai mult ar trebui să-l faci cu cel pe care-l iubeşti de ţi-e dor de el chiar şi atunci când e lângă tine, la un drum greu nu poţi trage cu oricine şi oricum. Ori dacă nu, atunci ce nu-i în regulă? Eu n-am răspunsul.

După „plecarea” lui Relu, m-am simţit vinovată. Nu-i dorisem o clipă asta; dar mă gândisem adeseori că nu mă văd sufocându-mă alături de el toată viaţa, târând cu lehamite de crucea aia. Uneori, chiar mă bântuiseră gânduri de despărţire. Mă întrebam: „Asta e? Cu atât se alege omul din viaţă, din idealuri, din iubire?” Cu un statut confortabil şi lipsit de griji, în cel mai fericit caz? Unde-i culoarea, unde-i muzica, unde-i poezia? Eram şocată să constat că, în jurul meu, oamenii se mulţumeau cu atât de puţin. Aveam colege care erau atât de fericite că soţii le aduceau bani acasă, nu le băteau, plimbau plozii prin parc şi nu se duceau la femei (sau aşa credeau ele). Eu aş fi dat ani din viaţă (ce clişeu! Dar exprimă un adevăr), din viaţa aceea anostă, doar să-l mai aud o dată pe David cântând, cu vocea lui atât de minunată care mi se-nfipsese în creier şi inimă, să-i văd privirea strălucind când vorbea de Dumnezeu, să nu mă mai satur privindu-l şi ascultându-l, ghemuită la picioarele lui. Uneori, mă simţeam ca o jucărie demodată, ca o păpuşă din cârpe, iar lumea mi se părea un magazin cu jucării de lux, în care regulile mi-erau străine. Şi mă retrăsesem pe raftul meu, aşteptând să treacă viaţa, sau ca ceva să se întâmple. Dar cine să-şi dorească o păpuşă din cârpe, într-un magazin cu jucării de lux?

Sentimentul de vinovăţie mergea până acolo încât mă întrebam dacă nu cumva, inconştient, am provocat răul, punând în mişcare nişte forţe nevăzute care au lucrat în favoarea mea; sau dacă nu cumva, tot inconştient, îşi dorise chiar el să i se întâmple asta, pedepsindu-se pentru că nu reuşea să mă facă fericită. Nu m-a întrebat niciodată nimic, dar cred că oarecum, simţea că există „un David” undeva în lumea asta mare, ori poate numai în sufletul meu, care nu mă lasă să mă pot bucura de viaţă, „un David” de ale cărui legături nu mă dezlegasem. Astfel, am rămas cu regretul de a fi provocat multă suferinţă în viaţa lui Relu şi cu frustrarea că nici măcar n-am apucat să-i spun că îmi pare rău şi să-i explic că „problema” nu venea, în nici un caz, de la el.

Acum, n-aş mai face greşeala să cred că, măritându-mă cu cineva, îmi pot scoate din suflet pe altcineva. Că, vieţuind zi de zi cu un bărbat, vor pica de la sine legăturile puternice stabilite cu un altul. Şi, dacă n-aş putea să mă căsătoresc cu „cel care trebuie”, mai bine aş rămâne singură. E drept că, acum, nici nu s-ar mai găsi fraierul care să se amorezeze de mine pe loc, după ce mi-a văzut chiloţii. Că, despre unduieli şi alte zboruri de balerină, nici n-ar mai fi vorba! O întrebare, totuşi, a rămas: Dacă lui David i-aş fi dansat atunci, în Grădina Botanică, aşa cum dansasem la „Grigore Preoteasa”, ar mai fi plecat? Probabil că da. Dar măcar m-aş fi simţit răzbunată!

8

Dorul

         

          Trecuseră ani de la seara aceea din casa lui Fabian. Mă aflam, acum, în toamna  vieţii, o toamnă în culori aurii. Mi se părea că acum mi se potrivesc cel mai bine versurile din Esenin, acelea pe care le stâlcise Profesorul, corectat ulterior de Călugăr: „Toamna asta-n aur îmbrăcată/ Din aceşti mesteceni fără chip/ După cei ce i-am iubit odată/ Plânge-ncet cu frunze pe nisip”. Mă oprisem din alergătură, nu mai aveam nevoie să muncesc, mai luam din când în când câte un proces, doar aşa, fiindcă nu-mi plăcea lâncezeala. Dar îmi rămânea suficient timp pentru artă, pentru ceea ce iubisem toată viaţa. Închiriasem o garsonieră în Bucureşti – în Bucureştiul pe care nu-l mai regăseam ca fiind cel de altădată, dar care păstrase nişte piloni ca puncte de reper între care îmi căutam, de data aceasta de una singură, urmele tinereţii, paşii de odinioară. Chiar dacă Bucureştiul cenuşiu al acelor ani devenise altul, rămăseseră în acelaşi loc Opera, Ateneul, Teatrul Naţional, „Bulandra”, Sala Dalles. Doar Grădina Icoanei părea acum mai tristă, ca o fată sărăcuţă de la ţară, îmbrăcată cu haine de la bunica ei. Dar eu o iubeam la fel de mult. Acolo mă plimbasem ultima oară de mână cu David, înainte să intrăm să vedem „Hamlet” a treia oară. Dar nu mergeam prea des acolo, întrucât amintirea tot mai durea şi, aşa, singură, ca o barză într-un cuib părăsit, mă simţeam fără rost. Apăruseră mai multe biserici, dar eu urcam tot Dealul Mitropoliei, să merg în biserica unde mergeam odinioară cu David şi Claudiu. Revenisem la Biserică, după ce am înţeles că mă supărasem ca văcarul pe sat.

          Nu plecasem de tot din orăşelul meu de provincie, în care mă obişnuisem şi pe care-l simţeam pe sufletul meu (doar atunci când mă visam balerină, mă imaginam dansând în marile metropole), dar mai veneam din când în când la capitală, de cele mai multe ori singură, alteori însoţită de vreun prieten scriitor. Nu circulam cu maşina prin Bucureşti, mergeam cu metroul şi foarte mult pe jos, ca-n vremea studenţiei mele. Căutam parfumul de odinioară şi, uneori, simţeam că-l respir odată cu mirosul de magnolii.

          Într-o zi, văzusem în metrou, pe scaunele de vis-a-vis, o fată şi doi băieţi, păreau studenţi, cu mapele sub braţ. Erau frumoşi toţi trei şi ciripeau de zor, de parcă toată nădejdea omenirii ar fi stat în ciripeala lor. Mă uitam la ei cu drag şi, deodată, am avut un flash de memorie. M-am văzut pe mine, însoţită de cei doi prieteni ai mei, cu nişte decenii în urmă. Şi parcă în figura bruneţelului sobru, uitându-se pe sub sprâncenele frumos arcuite, trase mult în jos, către coada ochilor, îl vedeam pe David. Deodată, am simţit un dor cumplit, ca o gheară ce sfâşie adânc, rupând bucăţi din tine. Poate era dorul de tinereţe, de prietenie, de căruţa cu vise... Poate erau toate acestea la un loc. Dar toate la un loc aveau un nume: David. Cu D, de la Dor. Pentru prima dată am fost dispusă să accept cât de dor îmi era de David, cât de dor îmi fusese toată viaţa. Nici măcar după soţul meu, după ce plecase la Domnul, nu-mi fusese atât de dor. Măcar despre el ştiam unde se află. Însă David nu plecase niciodată din mine, pentru că el, de fapt, plecase fizic, înainte de vreme, înainte de a consuma un destin. Rămăsese un gol în urma lui, care nu putuse să fie umplut cu nimic din toate darurile cu care fusese atât de generos cu mine bunul Dumnezeu. În ziua aceea, în metrou, pentru prima dată am dat drumul plânsului care-mi stătuse-n inimă atâţia ani. Mă obsedau versurile: „După cei ce i-am iubit odată...” şi cele ale poetei N.C: „Mi-e dat să mă smulg din privelişti/ Cu sufletul nepregătit/ Cum dat mi-e să plec din iubire/ Când încă mai am de iubit”. Eu mai avusesem de iubit. Eu nu încheiasem contractul cu iubirea. De ce, atunci, nu-mi fusese îngăduită?

          Mergeam pe stradă plângând, fără să-mi pese dacă mă vede cineva şi ce ar putea să creadă. În fond, eram o anonimă. În oraşul meu, nu mi-aş fi permis luxul de a plânge pe stradă, acolo oricând te puteai întâlni cu un cunoscut sau te putea zări de la geam cineva care te ştia. Prin pânza lacrimilor regretelor târzii, ceva mi-a atras, la un moment dat, atenţia, oprindu-mă în loc, ca străfulgerată. Era un nume. Un nume pe care nu-mi venea să cred că-l vedeam scris negru pe alb, ba chiar pentru câteva momente, am crezut că este plăsmuirea mea. Claudiu Teodorinni. M-am apropiat cu interes crescând de afişul care-l conţinea şi, fără a înţelege perfect mesajul la început, încet, încet, cuvintele au început să capete sens în mintea mea. „Sala Dalles vă aşteaptă la expoziţia pictorului Claudiu Teodorinni, întors de curând în ţară, de la Paris; vor fi expuse lucrări inedite, pictate în tinereţea artistului. Vernisajul va avea loc în data...”. Aşadar, Claudiu... Câţi ani trecuseră? Peste 35? Nu-l mai văzusem din seara aceea geroasă din Grădina Botanică, după concert. Inima îmi bătea cu putere, gândul că l-aş putea revedea pe Claudiu mi-a adus speranţa că aş putea afla ceva despre David. Deşi era un gând absurd, totuşi apropierea de cel care ne fusese, cândva, prieten amândurora, însemna oarecum şi apropierea de cel pe care atât de mult îl iubisem – David. Reîntoarcerea în vremea dinainte de magnolii. Am citit de mai multe ori mesajul, am citit data, să mă încredinţez că încă mai era de actualitate, parcă nevenindu-mi să cred. Dar nu mai aveam răbdare încă o săptămână, până la vernisaj. Mi-am încercat norocul, intrând în sala de expoziţii, unde am descusut gardianul, aflând astfel unde puteam să-l găsesc pe Claudiu (de fapt, avusesem noroc, Claudiu lăsase chiar în ziua aceea adresa de la atelierul său, de unde urma să fie transportate picturile). Am luat un taxi până la adresa din Kisseleff. Pe bulevardul acesta, prin zona ambasadelor, am avut dintotdeauna impresia că mă aflu în altă lume. Parcă aici lucrurile curgeau mai încet. Era mai mult spaţiu, lume prea puţină pe jos. Frunzele pomilor începuseră să îngălbenească uşor, deşi era încă vară. O vară pe sfârşite, ce-i drept. Odată ajunsă, m-a cam părăsit curajul. Cum aveam să mă înfăţişez lui Claudiu după atâţia ani? Şi ce aveam să-i spun? Cum va reacţiona? Distanţa şi timpul strecoară temeri în sufletele noastre, induc o anume răceală. Mi-am plimbat paşii multă vreme printre frunze, sub lumina blândă a soarelui aproape de apus. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri, să mai potolesc bătăile inimii. Încercări zadarnice. Până la urmă, am prins curaj.

          Am sunat la poartă, o dată, de două ori. Tocmai când începusem să mă întristez gândindu-mă că e posibil să nu fie acasă, a apărut dincolo de poartă, cu o pensulă în mână, înaintând nesigur, ca şi cum s-ar fi mirat că cineva suna la ora aceea la poartă. Am avut o clipă pornirea să fug. Aşa cum fugise el în noaptea aceea în Grădina Botanică. Probabil aş fi şi făcut-o dacă mai eram stăpână pe picioarele mele, pe reflexe. Dar cum totul se petrecea ca într-un vis în care nu poţi să intervii, am rămas ţintuită. Mă va recunoaşte, va fi deranjat?

-         Bună ziua! Pe cine căutaţi?

Încă nu mă văzuse bine, datorită porţii şi pălăriei cu boruri largi pe care o purtam.

-         Aş dori  să vorbesc cu pictorul Teodorinni.

Nici eu nu mai eram sigură că vreau asta. A deschis poarta. Câteva clipe ne-am privit. Şi ne-am amintit. M-a recunoscut, fără dubii. Şi eu, cum putusem să-mi imaginez că nu mă va recunoaşte? Pictorii au memoria vizuală dezvoltată. În plus, aşa cum avea să-mi spună mai târziu, chipul meu îi rămăsese mai bine întipărit în minte decât propria imagine în oglindă. A reuşit doar să bâiguie:

-         Ina, tu?

Nici lui nu-i venea să creadă. A zvârlit pensula şi halatul de lucru, apoi m-a îmbrăţişat. Cu atâta căldură, cu atâta bucurie, de parcă niciodată nu-i pricinuisem vreo cât de mică neplăcere. Timpul netezeşte asperităţile, cum face apa cu pietrele. Nu ştiu cât a durat îmbrăţişarea, dar ea mi-a oferit atâta bucurie, încât toate temerile mele s-au spulberat, de parcă nu fuseseră. Am rămas afară, la o măsuţă, la umbra unui nuc. Frânturi de raze se strecurau printre crengi, oprindu-se direct la masa noastră, luminându-ne  chipurile oricum luminate de o lumină interioară, venită de undeva din străfundul sufletului, parcă rămasă acolo demult în stare latentă. Primele cinci minute, cred, niciunul dintre noi n-a vorbit. Atâta doar: ne priveam şi ne strângeam mâinile, într-un fel care se întâmpla şi odinioară. Coincidenţă sau nu, Claudiu îmi apucase tot mâna stângă în mâinile sale. Apoi mi-a spus (el a vorbit primul) să rămân nemişcată, şi-a fixat un şevalet şi a început să mă picteze. În timp ce picta, am început să vorbim. Am aflat despre el, despre Lena, despre viaţa lor. Căsătoria lor se dovedise a fi una fără cusur, Lena era o soţie minunată, aveau doi copii frumoşi şi realizaţi. Ea renunţase la poezie, de dragul căminului, pentru că avea impresia că nu poate fi şi soţie şi mamă devotată, dacă s-ar fi risipit în prea multe direcţii. Asta m-a întristat. Nu-l însoţise pe Claudiu, întrucât anumite obligaţii o chemau să rămână în Franţa. Mi-a mai vorbit de succesele lui în artă, despre drumul parcurs. Eu am evitat să-i spun despre mine. Îl tot interogam cu privire la el. Am vorbit despre multe, unele - banalităţi, dar ceea ce voiam să vorbim era ocolit cu dibăcie atât de unul cât şi de celălalt. Şi totuşi, numele lui David plutea între noi, mai întâi ca un abur fin, apoi din ce în ce mai dens. Până la urmă, tot el a adus vorba. M-a întrebat ce se întâmplase după plecarea lui. I-am spus, m-a lăsat să vorbesc, apoi m-a întrebat dacă l-am revăzut. I-am spus că nu, s-a uitat la mine într-un anume fel, ca şi când ar fi avut de luat o decizie grea şi încerca să afle răspunsul pe chipul meu, şi în cele din urmă s-a decis:

-         L-am reîntâlnit de curând.

Simţeam că mă scurg de pe scaun. Claudiu s-a enervat pentru că „pierduse” expresia mea, cea de dinainte, pe care începuse să o picteze. A zis ceva de genul „Ştiam eu că nu te laşi surprinsă pe pânză! Acum eşti într-un fel, pentru ca imediat expresia să ţi se schimbe brusc. Aşteaptă naibii să termin tabloul ăsta!”.

Dar n-am mai aşteptat. Aşteptasem prea mult toată viaţa. Voiam să-mi spună mult, să-mi spună totul, cât mai repede şi cât mai în detaliu. A aruncat iar pensula, apoi s-a răzgândit, zicând că expresia cea nouă e chiar mai interesantă decât prima şi, în timp ce el se chinuia să mă imortalizeze pe pânză, eu ascultam povestea lui David. Aşa cum i-o spusese chiar el lui Claudiu, când se întâlniseră. Claudiu avea să mai arunce pensula de câteva ori, pentru ca apoi să se răzgândească. Se pare că chipul meu, oricât l-aş fi vrut de imobil, se tot schimba după cele care-mi intrau în urechi şi-n suflet. Protestând şi spunându-i lui Claudiu că, de fapt, sunt imobilă, că nu mişc niciun muşchi, mi-a replicat că singurele schimbări se produceau în ochi, „apele alea verzi sunt când senine, când tulburi, când blânde, când tăioase”. Dar că erau suficiente pentru a-mi schimba toată expresia. După ce căzuse deja înserarea, am intrat în atelier să-mi arate lucrările care vor fi expuse. Pe majoritatea le ştiam. Erau primele lui încercări, din vremea studenţiei. Aproape fiecare îmi amintea de împrejurarea în care fusese pictată, sau de ce anume zisesem unul, sau celălalt atunci când ne-a arătat-o. Vederea acestor picturi m-a emoţionat atât de tare, încât am crezut c-o să-mi zboare inima. Încă mai căuta un nume expoziţiei şi mi-a cerut părerea. I-am sugerat „Înainte de magnolii”, titlu care l-a entuziasmat şi l-a acceptat pe loc.

În seara aceea, n-am mai plecat. În noaptea aceea am rămas la Claudiu. Am ascultat toată noaptea povestea lui David, de la un capăt la altul. Îmi sprijinisem capul, care începuse să mă doară, pe pieptul lui Claudiu care îmi mângâia uşor părul în timp ce vorbea. Din când în când se oprea şi mă săruta pe frunte. Mângâierile şi săruturile lui Claudiu au avut darul de a mă mai linişti, de a mă ajuta să suport mai uşor tsunami-ul interior care m-a cutremurat la auzul celor spuse. Parcă fiecare cuvânt rupea un colţ de inimă.

          Povestea lui David, care urmează, este povestea aşa cum am aflat-o de la Claudiu care, la rândul lui, o sorbise într-o altă noapte de pe buzele lui David. Aş fi vrut să fie mai simplu. Aş fi vrut să dau timpul înapoi. Să mai am de făcut alegeri. Să mai pot trăi înainte de magnolii.

9

Visul

         

         

David se afla în casa părinţilor săi, o casă cu multe camere în care se plimba, trecând dintr-una în alta. Mai întâi, au dispărut uşile. Nu mai existau uşi între camere, totul părea un labirint fără ieşire. Apoi au dispărut ferestrele, mobilele, obiectele. Rămăseseră doar pereţii vopsiţi în slab-portocaliu, fără nimic pe ei, pe jos, nicăieri. Începu să alerge iute către o ieşire de negăsit. Era captiv. Fără nicio legătură cu exteriorul. Nu avea uşi, ferestre, telefon, nimic. Nici măcar un obiect cu care să lovească în pereţi pentru a fi auzit. I s-a făcut frică, o frică teribilă. Inima bătea cu putere şi a început să-şi simtă sângele pulsând tare în tot corpul, din ce în ce mai tare, ridicându-se la cap. Un ultim gând l-a purtat către uşa exterioară. Dar şi aceea dispăruse. În locul ei se afla un veşmânt preoţesc. Singurul lucru existent în acea capcană, exceptând pereţii. A năvălit către el cu speranţa că îl poate da la o parte, dar s-a lovit ca de un obstacol de consistenţa fierului. Nu putea trece, nu putea ieşi pe nicăieri. Ultima speranţă îi fusese năruită. A căzut în genunchi şi, simţind cum sângele urcă tot către creier, a avut un ultim gând: voi muri. Urmează să fac atac cerebral. Voi muri aici neştiut de nimeni. Nu! Nu vreau să mor. Nu-şi amintea nicio rugăciune, dar a început să repete obsesiv: „Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne...”

În momentul acela, se trezea. Înţelegea că a fost un coşmar şi-I mulţumea lui Dumnezeu că scăpase şi de data aceea. Dar visul se repeta mereu. Aproape se temea să mai doarmă. În fiecare seară, acelaşi vis. Şi niciodată în vis nu ştia că visează. Totul părea atât de real. Un singur lucru îi apărea altfel: veşmântul. Era când unul diaconesc, când preoţesc, când arhieresc. Dar la fel de dur şi de nedat la o parte cât să poată trece. Prima oară, n-a dat importanţă prea mare visului. A doua oară, şi-a spus că i se mai întâmplase ca un vis să se repete. De la a treia, a început să-l îngrijoreze. Apoi, îl avusese de zeci, de sute de ori. Simţea că nu mai rezistă. În viaţa reală, devenise tot mai posomorât, mai rece, mai de neînţeles. Nu ştia cui să se adreseze. Psihologi nu erau. Regimul avusese grijă să-i anihileze. Apoi, nici n-avea nevoie de psiholog pentru a-şi tălmăci visul. Acesta nu era decât oglinda celor pe care le simţea în viaţa lui conştientă. Crezuse, însă, că va face faţă. Dar nu era aşa. Ştia că pentru el nu există decât o singură salvare care, în vis, îi apărea sub forma veşmântului. A veşmântului interzis. Încercase să afle soluţii. Părintele Duhovnic l-a dezamăgit. Îi explicase pe îndelete cum viaţa sa nu-i aduce nicio mulţumire, nimic, câtă vreme nu poate să-şi împlinească menirea, aceea pe care a simţit-o de când a deschis ochii asupra lumii, cea de a sluji lui Dumnezeu ca preot. Că orice altă carieră viitoare, fie şi cea de muzician renumit, îl înspăimânta, îl făcea să se simtă blocat precum capcana din vis. Că pentru el nu era altă ieşire decât să poată îmbrăca veşmântul preoţesc. Duhovnicul îi spusese că poate Dumnezeu a rânduit aşa, să aibă răbdare şi să se roage, că nu se ştie. Că, dacă va fi voia lui Dumnezeu, el tot va ajunge preot. Dar poate e nevoie de jertfă pentru asta. Unii oameni nu dobândesc atât de uşor ceea ce le este dat. Să aştepte şi să se roage. Însă David n-avea răbdare. În zorul pe care ţi-l dă tinereţea – zorită şi proastă – nu voise să mai aştepte. N-avea de unde să ştie că nu peste multă vreme, lucrurile se vor schimba, că regimul dictatorial comunist ateist va cădea, că se vor întâmpla lucruri, că se vor ivi posibilităţi. Astfel că se îndepărtase şi de Duhovnic şi rămăsese cu adevărat singur. Singur în labirintul său interior.

Zorinei nu-i pomenea de toate acestea. O considera o fiinţă fragilă, isteaţă şi înţelegătoare, dar cum ar fi putut ea pricepe aceste lucruri aproape de neînţeles chiar şi pentru el? Cum să pricepi că arzi după ceva ce nu se vede? Ah! Misoginismul bărbaţilor! Dacă i-ar fi pomenit ceva din frământările lui, ar fi avut surpriza să constate că l-ar fi înţeles mult mai bine decât oricare dintre cei cu care vorbise. Şi nu inteligenţa, nu cunoştinţele ar fi ajutat-o. Ci marea iubire pe care i-o purta lui David. Dar poate că el n-a crezut în această iubire. Sau nu mai avea ochi să o vadă.

Mai făcuse o încercare. Mersese la Părintele Decan al Facultăţii de Teologie şi-l rugase cu lacrimi să fie primit înapoi. Acesta, privindu-l de sus, îi spusese: „Nu pot, tinere, să-mi asum riscul”. „Dar, Părinte, încercase, nu va şti nimeni, după aproape doi ani, că m-aţi reprimit în Facultate. Poate s-a uitat povestea...” „Nu!” Acesta fusese ultimul cuvânt. David n-avea de unde să ştie că Decanul era acolo unde era pentru că acceptase compromisul. Că era unul de-al lor. Că el fusese mai hotărât atunci când se pusese problema să-l excludă. Nu securiştii, aceia ştiau că, dacă nu era David, era altul. Trădători găseai la toate colţurile de stradă, iar asta n-o ştia nimeni mai bine decât ei. Ei doar raportaseră. De obicei, nu tratau cu patimă refuzurile, aveau numai grijă să urmărească atent „subiectul” pentru a nu face „greşeli”. Însă Decanul nu putea să-l ierte pe David. Nu putea, deoarece David îi dovedise că există şi suflete curate, care îşi asumă orice risc, doar pentru a nu-şi păta cugetul, doar pentru a nu călca învăţătura cea mai de preţ dată de Domnul Iisus: „Iubiţi-vă unii pe alţii!”. Frustrările Decanului îşi găsiseră obiectul răzbunării în studentul sincer şi deschis, deoarece, de fapt, înainte de toate, el nu se putuse ierta pe sine. Îi era silă de felul în care „jucase”, de modul cum acceptase jocurile murdare ale securităţii, cărora, acum, era prea târziu să se mai sustragă. Metodele erau dintre cele mai subtile, mergând până la denigrarea unuia până la stadiul de anihilare totală ca om. Câţi nu nenorocise! Obiectivul securităţii era acela de a avea o Biserică obedientă. Nimeni nu trebuia să mişte în front, pentru că se ştia ce forţă poate deveni Biserica, împreună cu slujitorii ei, contra Statului care nu voia să-i înveţe pe oameni liberi, ci dimpotrivă, cât mai îngrădiţi. Se verificau atent ierarhii şi candidaţii la episcopie. Se strângeau orice date posibile care ar fi putut sluji la compromiterea unora dintre ei. Se întocmeau dosare, cu mulţime de note informative, se lansau zvonuri false. Cel mai diabolic dintre acestea era cel prin care unuia i se punea în cârcă colaborarea cu securitatea. Asta în condiţiile în care adevăraţii colaboratori nu se bănuiau aproape niciodată. Dar pentru aceasta era nevoie de oameni din rândurile lor. Decanul era doar unul dintre ei, dintre cei mai eficienţi, fiind ajutat şi de poziţia sa înaltă. Astfel că, atunci când i s-a raportat că unul dintre studenţii săi, un mucos care abia absolvise un an, a refuzat colaborarea, ura şi indignarea, îndreptate mai mult asupra lui însuşi pentru nelegiuirile săvârşite, dar de la care nu mai putea da înapoi, s-au revărsat asupra acestuia. A adunat degrabă Consiliul Profesoral pentru a decide excluderea „elementului negativ” din rândurile studenţilor. Momentul a fost cât se poate de penibil pentru toţi cei prezenţi, dar unul singur a avut curajul de a-l înfrunta pe Decan. Toţi ceilalţi puseseră capetele în jos şi votaseră excluderea, rugându-se, apoi, la Dumnezeu să-i ierte. Regimurile totalitare fac din oameni nişte umbre numai bune de jucat în picioare. Omul se teme să mai fie demn, uită că-L are în el pe Dumnezeu, se leapădă fără ezitare, nu de trei, ci de mii de ori. Unii mai sunt, o vreme, apăraţi de conştiinţa lor, alţii... Şi totuşi, pe alocuri, mai răsare câte unul, care străluceşte precum soarele peste mocirlă. Aşa fusese profesorul care luase apărarea lui David, un om care-l iubea mult, nimeni altul decât Duhovnicul său.

-         Părinte Decan, dacă-mi permiteţi..., încercase.

-         Părinte Profesor, spuneţi repede! Avem lucruri importante de făcut.

-         Îl cunosc bine pe acest student, nu doar ca profesor, cât mai ales în calitate de duhovnic al său. Cu autoritatea cu care am fost investit, cu Harul de la Bunul Dumnezeu, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă implor, Părinte, nu faceţi o greşeală şi un mare păcat! Studentul David Greceanu este un om ales, unul care a ştiut de mic că vrea să devină preot, nu putem să-i luăm noi, până la urmă nişte oameni, dreptul acesta de a-L sluji pe Dumnezeu ca preot! Îşi doreşte aceasta mai mult decât orice, vă rog, Părinte, pedepsiţi-l altcumva, luaţi-i bursa de studii, sau vă promit că-i dau eu o mie de canoane, numai lăsaţi-l să termine facultatea!

Îi dăduseră lacrimile şi aproape îi venea să cadă în genunchi la picioarele Decanului; ar fi făcut-o, dacă asta l-ar fi înduplecat.  Însă acesta l-a privit cu înţelegere disimulată, dar ridicând din umeri ca unul care nu are nicio putere.

-         Alea jahta est, Părinte! Vedeţi bine voturile cum au fost. Sunteţi singurul care are altă părere. Nu c-ar fi prima dată, mai zisese, apăsând cuvintele şi privindu-l cu înţeles.

-         Vă rog, vă implor! Ştiţi bine că se poate. Sunteţi Preşedintele Consiliului Profesoral, cuvântul Sfinţiei Voastre face cât al nostru, al tuturor la un loc. Vă conjur, nu distrugeţi o viaţă!

Fuseseră ultimele sale cuvinte în calitate de profesor. La scurtă vreme, se găsise unul „mai bun” care să-i ia locul. Aşa cum se găsise unul mai bun care să-i ia locul de preot paroh la biserica din capitală, la care slujea. Fusese trimis într-un sat amărât de câmpie, la o biserică în care ploua, care avea găuri în pardoseală şi din a cărei pictură nu se mai vedea decât stratul gros de negreală de la fumul lumânărilor. Fără să ştie şi, desigur, fără să vrea, Decanul îi făcuse un mare bine. În primul rând, l-a trimis departe de mizeriile citadine ale acelui secol de urgie parcă închinat diavolului. Apoi, acolo, printre oameni simpli de la ţară, a cunoscut fericiri nebănuite care nu i s-ar fi arătat în capitala sclivisită şi cu spoială de civilizaţie. Biserica a devenit curând, după eforturi uriaşe, ce-i drept, una dintre cele mai frumoase şi curate din zonă. Apoi, mai era şi Dunărea. Când simţea nevoia să se liniştească, să fie doar cu gândurile sale, făcea câţiva paşi către apa fascinantă a Dunării, aflată în apropierea casei lui. Îndrăgise fluviul acesta şi tânjise după el încă din studenţie când citise unele dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii române, aparţinând lui Gala Galaction.

          Cât despre David, acesta s-a văzut nevoit să ia o decizie. O decizie grea, care l-a costat multe lacrimi, dar singura care-l putea scoate din capcană. Se ştia că, pe vremea aceea, mănăstirile erau loc de refugiu pentru cei urmăriţi de securitate. E drept, dacă erau descoperiţi, călugării care-i adăpostiseră erau arestaţi; decretul 410 din ’59 era încă în vigoare. Însă David nu plecase la mănăstire pentru a se ascunde. Ar fi putut avea o viaţă cât de cât liniştită, poate şi aparent împlinită, rămânând în lume, urmându-şi cariera artistică în care promitea mult. Dar asta ar fi însemnat să fie un mort viu, să rămână în viaţă precum în casa din vis, rupt de toate cele exterioare, rupt chiar de sine, căutând o ieşire niciodată aflată. Înţelesese că Mănăstirea era singurul loc în care putea merge, având o oarecare speranţă de a-şi împlini destinul visat încă din copilărie. Era prea tânăr ca să-nţeleagă ce cale lungă şi grea alesese, cât zbucium, câtă durere, cât oftat aveau să-i umple nopţile de-atunci înainte. Dar cel puţin ar fi scăpat de visul fără ferestre şi uşi. Părinţilor doar le-a lăsat un bilet. I-a rugat să nu-l caute şi să-l ierte. Inei îi spusese doar atât: „Zorina, eu plec!”. Cum ar fi fost să-i spună unde, câtă vreme n-o ţinuse la curent cu frământările lui? Dar, cumva, credea că ea simţise. Ea a fost cea care-l ţinuse o vreme în loc, care-l „împiedicase” să ia decizia mai repede. Îi era greu (greu, dar nu imposibil) să se împace cu ideea că nu va mai privi niciodată ochii aceia frumoşi care-l urmăreau cu dragoste, că nu-i va mai strânge niciodată în braţe trupul de balerină, pe care-l simţea înfiorându-se sub strânsoarea braţelor lui, că nu-i va mai mângâia niciodată părul frumos. Mai departe nici nu voia să meargă cu gândul pentru că poate n-ar mai fi plecat niciodată, dacă şi-ar fi amintit acele puţine momente de dragoste, dar în care trăiseră cât într-o viaţă. Plecase şi gata. Crezuse că va fi mai simplu. Că va uita, cu timpul, toate acele senzaţii care ţineau mai mult de trup. De parcă toate patimile nu sunt ale sufletului! Că trupul, fără suflet, e mort, deci nu poate avea patimi. Nu poate avea nimic, nu poate face nimic de unul singur. David îşi imagina că o trăire înaltă te ajută să-ţi stăpâneşti „animalul”, ori măcar să-l îmblânzeşti. Dacă ar fi ştiu cât e de greu!

          S-a rugat mult ca Dumnezeu să-i îndrepte paşii către o mănăstire. A ales una izolată, în creierul munţilor, unde nu era nici curent electric, nici apă curentă. Când l-a văzut, Stareţul, privind cu suspiciune la spilcuiala lui de băiat de oraş, l-a întrebat:

-         Ce ştii să faci?

-         Să cânt, Sfinţia Voastră.

-         Să cânţi! De cântat ne arde nouă? Nu-i vorbă, poţi cânta la strană cât vrei. Dar uită-te în jur! Ţi se pare că aici, în pustietatea asta, de cântare ducem lipsă? Iernile sunt grele aici. Lemnele trebuie tăiate, cărate, crăpate mărunt, focurile făcute. Mâncarea la fel. Animalele îngrjite. Curăţenia nu mai vorbim. Suntem doar patru vieţuitori, cu tine am fi cinci. Nu vine nimeni să ne ajute. Apoi, să zicem că, până la urmă, ai face faţă acestor îndatoriri. Călugăria, căci aşa mi-ai spus, că vrei să devii călugăr, crezi că e pentru oricine? Mulţi vin şi se sperie. Cei mai mulţi pleacă sub termenul pe care li-l dau eu. Mai grav e că unii dintre aceştia sunt gata călugăriţi, cu voturile monahale depuse. Ce zici, băiete, nu-i mai bine la Bucureşti?

-         Preacuvioase, eu n-am venit ca să plec!

-         Desigur. Aşa spun toţi. Nimeni nu vine ca să plece. E un nonsens. Dar, când o rup la sănătoasa, nu-i mai prinzi nici cu acceleratul.

-         Părinte, eu…

-         Destul! Ştii, băiete, cândva am locuit singur aici. Dormeam într-un coviltir, cu o oaie şi-un câine lângă mine. Nici cel care mă trimisese pe mine nu crezuse c-am să rămân. Culmea e că nici măcar eu nu eram sigur. Pe vremea aia, când mai vedeam câte-un om, mi se părea că-L văd pe Iisus Hristos. Şi-atunci, în clipele acelea cumplite de chin şi singurătate, mi-am promis că niciodată nu voi alunga din viaţa mea un om pe care mi-l va trimite Dumnezeu. Ăsta e singurul motiv pentru care te primesc. Dar nu-mi fac iluzii în privinţa ta. E bine să ştii de la început cum stăm. Despre tunderea în monahism nu vorbim deocamdată. Asta se va întâmpla doar când şi dacă te vei arăta vrednic. Ceea ce nu cred. Dar poţi rămâne liniştit. Vei face tot ce-ţi voi da de făcut. Fără crâcnire. La primul semn, îţi iei bocceluţa şi pleci singur. Să nu mai aştepţi să te trimit eu. Înţeles?

I-a sărutat mâna Stareţului, cu lacrimi în ochi şi cu dorinţa de a nu-l dezamăgi niciodată. Apoi şi-a ocupat locul în chilia care-i fusese dată şi a început să se roage. Nu pentru multă vreme, căci treburile erau multe şi nu aşteptau. A învăţat tot ce era nevoie. Să crape lemne, că care apă de la doi Kilometri, să facă focul, să îngrijească de animale; dar niciun efort nu i se părea prea mare pentru ca, în cele din urmă, să ajungă unde şi-a dorit. Atâta doar că noaptea îl mai încercau îndoielile. Ziua, luat cu munca şi slujbele, n-avea timp să se gândească. Şi munca îl fortificase fizic mai mult decât ani buni de atletism. Devenise un bărbat puternic şi demn de invidiat până şi de marii culturişti. Îşi conştientiza frumuseţea, dar se întreba cu regret: Cui foloseşte? Iar, uneori, noaptea, după ce se liniştea în chilie, gânduri ca săgeţile unui arc îi dădeau târcoale. Făcuse bine? Dacă greşise? Dacă nu va avea puterea până la capăt? De parcă am putea şti vreodată…

10

Teama

         

          De două zile, nu putea să doarmă. Intrase într-o stare de agitaţie, de când îi spusese Părintele: „Gata. Consider că eşti pregătit.” Trecuseră nişte ani. Şi doar el venise să-l roage pe stareţ să-l primescă. Ce bucuros a fost când îl anunţase că urmează să fie tuns rasofor! Nici atunci nu dormise, dar motivul agitaţiei fusese altul. Acum… „gata!”. Ca şi cum ar fi spus: „Până acum ne-am jucat, de acum înainte trecem la lucruri serioase.” Timpul de ispitire canonică fusese lung. Sau aşa i se păruse. Şi greu. Îl trimisese chiar şi în lume, atunci când nimerise la Fabian, pentru a se convinge pe sine dacă lumea îl mai ispiteşte cu firele sale aurite, multiple şi insinuante. Şi a fost atunci gata să se prindă în hăţişul lor. Cu atât mai mult cu cât el nu ajunsese în mănăstire dintr-o convingere privind viaţa de monah, cât mai mult dintr-o necesitate de ordin practic. Ştia sigur că doreşte preoţie, dar călugăria intrase în ecuaţie mult mai târziu şi oarecum neprevăzut. Era atât de tânăr! Şi habar n-avea ce-l aşteaptă. Cât timp vieţuise în mănăstire ca frate sau rasofor, încă mai avea timp de răzgândire. Dar acum „gata”. Desigur, încă se mai putea răzgândi, până la tunderea propriu-zisă. Dar oare putea să-i facă asta stareţului? După ce muncise atâta cu el… Sau Episcopului, care îl ajutase să-şi continuie studiile, îl trimisese la Muntele Athos, toate acestea fiindcă fusese impresionat de povestea lui şi de voinţa sa extraordinară. Ce să le spună? Preacuvioase, Preasfinţite, vă mulţumesc şi vă doresc la revedere… Şi totuşi, aceştia erau doar nişte oameni, până la urmă. Datoria lui de căpătâi era faţă de Hristos. „Cine voieşte, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie!” Voia? Pe El nu avea voie să-l mintă. Cine voieşte… Cum să-I spui că vrei, dar să te prefaci numai? Fusese pregătit. I se spusese că aceste atacuri vor veni asupra lui. Că cel-care-nu-ne-vrea-alături-de-Hristos va face tot posibilul să-l împiedice. Dar credea că sunt numai teorii, care se aplică altora. Credea că el le va face faţă. Iată-l tremurând, clănţănindu-i dinţii, de teamă şi de frigul ce-l cuprinsese. Ceruse ajutorul lui Dumnezeu, dar glasul îi fusese palid. Se ruga neîncetat, dar parcă rugăciunea rămânea neauzită. Atunci, când mai era atât de puţin, strigase tare, cu disperare: „Ajută-mă!” Şi parcă în minte un glas i-a şoptit: „Nu te teme!” Semăna cu gândul lui, dar şi-a adus aminte de Evanghelie şi de multiplele locuri în care Iisus s-a adresat fie individual, fie mulţimilor cu acest mesaj de încurajare: „Nu te teme!” sau „Nu vă temeţi!”, ştiind bine ce fire slabă şi sperioasă e omul. A început să caute cu frenezie pasajele respective din cele patru Evanghelii.

          Marcu 6,50 – „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!”; Ioan 6,20 – „Eu sunt; nu vă temeţi!” Le-o spusese ucenicilor când L-au văzut mergând pe apă, înspre corabia în care se aflau. Şi ei se speriaseră, crezând că văd o nălucă. Oare el nu se temea din acelaşi motiv? Oare nu i se năzărea uneori că aleargă după o nălucă? Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, chiar dacă este o certitudine, nu e ceva concret, palpabil. Semnele prezenţei Sale le au cei curaţi cu inima („Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”). Dar ajunsese el la această curăţie a inimii, la această formă superioară a desăvârşirii omeneşti? De bună seamă că nu, de vreme ce încă i se mai năzărea uneori că aleargă după o nălucă. I se spusese că nu-i uşor. Dar entuziasmul tinereţii te face să crezi că cei mai vârstnici şi încercaţi vorbesc doar să se afle în treabă ori să facă pe interesanţii. Şi-acum?

          „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!” Matei aduce în plus un episod extraordinar – cu Petru. David se vedea pe sine Petru, acel Petru aflat în corabie, care mai întâi a crezut, chiar dacă sub un anume semn de întrebare („Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe ape!”), s-a avântat, apoi s-a temut, teama făcându-l să înceapă să se scufunde, apoi a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Şi David la fel. Mai întâi, sub elanul tinereţii, a venit cu râvnă şi încredere la Hristos, la mănăstire, la viaţa monahală, apoi, pus în faţa faptului împlinit, copleşit de atâta curaj şi măreţie, a început să se teamă, să tremure, aşadar să se scufunde. Iar această teamă l-a făcut să strige tare: „Ajută-mă!” El i-a întins mâna, precum atunci lui Petru, şi i-a pus în gând „Nu te teme!” Desigur, a simţit şi mustrarea: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Problema era că încă se mai îndoia. Nu de Dumnezeu, ci de sine. Să se desprindă total de lume şi de cele lumeşti, să se lepede de sine? Până la ce grad va putea?

          Fuseseră două încercări în care trebuise să fugă pentru a scăpa. Una, atunci când stareţul, simţindu-i neputinţa şi dorind să-i încerce hotărârea, îl trimisese în lume, să vadă cu ce l-ar mai putea ispiti. Îşi alesese un loc departe de mănăstire, undeva la câmpie, unde să nu poată fi recunoscut. Nimerise în gospodăria lui Fabian, se rugase să afle un loc unde e multă treabă de făcut, întrucât, neavând bani să plătească pentru găzduire, trebuia să fie de folos cumva, ca să nu rămână neachitat. Nu-i dăduse niciun fel de detalii, nici de unde vine, nici de ce, nici cât are de gând să stea, spre disperarea celui care ar fi vrut să le ştie pe toate. Până la urmă, avusese noroc. Deşi la început se enervase, Fabian îl acceptase aşa, fără să mai pună întrebări, deşi îl simţea în continuare frământat în sinea lui. Muncise cot la cot alături de el, stabiliseră o prietenie frumoasă bazată pe încredere şi respect reciproc. Nu ştia cât ar fi urmat să mai stea. Oricum, prezenţa în afara mănăstirii îl ajutase să se lămurească, să înţeleagă că lumea, cu cele ale sale, nu-i mai face cu ochiul, nu-l mai supune unor tentaţii cărora să nu le poată rezista. Asta, până într-o seară, când Fabian se întorsese de la pădure cu nişte prieteni. Printre aceştia, se afla şi o femeie, pe care n-o privise (deprinsese şi exerciţiul acesta), dar, când a auzit-o vorbind, a avut o tresărire; vocea ei i se înfipsese ca un cuţit în inimă. Ştia prea bine de unde cunoştea vocea aceea, căci, oricât încercase, nu şi-o putuse scoate din amintiri. Pentru a se încredinţa că auzul nu-l înşeală, aruncase o privire scurtă, pe furiş, şi atunci avusese certitudinea că este chiar ea, Zorina, cea de care fusese atât de îndrăgostit, de care fugise, frângându-i inima, nedându-i nicio explicaţie. Doar atât putuse să-i spună: „Zorina, eu plec”. Pe atunci, fugise mai mult de el, de coşmarul care se repeta, acela cu pereţi fără ferestre; dar, vrând, nevrând, lovise şi în ea. Mai fugise o dată, atunci la schit. Nemaivăzând-o atâta timp, schimbându-şi stilul de viaţă, imaginea ei se estompase şi – credea – odată cu aceasta şi tot bagajul de trăiri legate de ea. N-a fost să fie! De cum i-a auzit glasul, inima a-nceput să bată mai tare, o căldură uitată de mult i-a învăluit sufletul, sângele năvălise spre tâmple făcându-le să zvâcnească cu putere; atât de puternice erau senzaţiile, încât s-a temut chiar că ceilalţi ar fi putut observa, de-aceea îşi tot făcea de lucru. Abia după ce a spus în gând rugăciunea de câteva ori, s-a mai liniştit şi a îndrăznit să se aşeze cu ei la masă. Dar tot se temuse că ea ar fi putut să-l recunoască. S-a străduit să evite cu orice preţ. Şi totuşi, deşi îi făcea rău, îi făcea şi bine starea care îl cuprinsese şi un soi de neputinţă ori de lipsă a voinţei îl împiedica să iasă din ea. Cum s-ar mai fi dus lângă ea! Cum i-ar fi mângâiat părul, cum i-ar fi sărutat ochii, cum ar fi strâns-o în braţe! Dar el deja pornise pe alt drum – fără plete, fără ochi sărutaţi, fără strângeri în braţe. Aproape îl cuprinse o revoltă. Era acesta drumul pe care voia să rămână? Cât de convins fusese până cu câteva clipe înainte că toate acestea sunt demult îngropate! Şi a fost nevoie de atât de puţin… Ca o culme a coincidenţei, Profesorul recitase o poezie din Blaga, din care un vers i se înfipsese în minte: „În mine, se mai vorbeşte şi astăzi de tine”. Oricât de bine o „ascunsese” pe Zorina, în el încă se mai vorbea de ea. Vorbeau toate: inima, mintea, simţurile, neputinţele… În seara aceea, la Fabian, a ştiut că, dacă nu pleacă imediat, nu va mai pleca niciodată. Că, dacă nu se întoarce cât mai grabnic la mănăstire, viaţa îşi va suci cărarea. Şi nu era pregătit pentru asta. În el se dădea o teribilă luptă. Avea starea aceea surprinsă atât de bine de Mihail Drumeş: „Aş fi plecat o dată şi aş fi rămas de o mie de ori. Şi totuşi, am plecat.” Plecase. Plecase şi el. Cu inima zdrobită, cu lacrimi în ochi, fugise departe. Nu înainte de a lăsa biletul în care scrisese: „Aceia pe care-i iubim, nu pleacă niciodată…”. Fabian va crede că era pentru el. Însă destinatara celor scrise de el era Zorina. La fel îi scrisese şi când plecase pentru prima dată din parcul cu magnolii, sperând că astfel îi va mai alina suferinţa. Dar nu avusese curajul să îi dea biletul. La fel îi spusese când se despărţise de ea la schit. Atunci, la Fabian, simţise nevoia să cânte aria aceea sfârşietoare pe care o scrisese, mai demult, pentru ea, dar nu mai avusese ocazia să i-o cânte. Acum, i se păruse un gest firesc de restituire. Apoi, se ridicase, profitând de faptul că ceilalţi încă se mai aflau sub magia cântecului. Nu fusese destul de tare. Nu putuse pleca (din nou) pentru totdeauna până ce n-a atins-o măcar pe creştet. Atingerea aceea i-a ars palma multă vreme în urmă. Scrisese biletul, apoi fugise, cu lacrimi înceţoşându-i privirea. Fugi cât putu de repede, peste câmp, de-a lungul şoselei, până când obosi şi simţi nevoia să se oprească, făcând cu mâna unei maşini.

          Acum, tremurând de teamă că, peste puţin timp, drumul lui nu va mai cunoaşte cale de întoarcere, îşi aminti de fuga din noaptea aceea nedrept de frumoasă, plină de stele, de fuga de el însuşi şi de propriile-i slăbiciuni, de teama (iar teama!) de a nu-i părea rău mai târziu, de lacrimile care nu încetau să curgă, deşi încerca să le oprească. Acum, când mai avea atât de puţin până la drumul fără întoarcere, constată cu stupoare că versul lui Blaga era încă actual. „În mine, se mai vorbeşte şi astăzi de tine”… Căzu în genunchi şi, cu lacrimi mai fierbinţi decât cele din noaptea fugii sale de la ferma lui Fabian, se rugă: „Fă, Doamne, ca, în mine, să se vorbească numai de Tine!”.

11

Focul

         

          Flăcările dansau sălbatice, animate în răstimpuri de câte o filă ruptă şi lăsată să cadă, devenind, aproape instantaneu, scrum. Cu fiecare pagină pe care o jertfea focului, inima lui se făcea parcă mai mică. Ca şi cum flăcările acelea îl ardeau pe el pe dinăuntru.

          Filă cu filă, aşa alesese să-şi ardă jurnalul din vremea cu magnolii; şi tot aşa, în straturi, inima se desfrunzea de o dulce deşertăciune.

          Îi pomenise Duhovnicului de jurnalul său, mărturisindu-i că, din când în când, se mai dedulceşte citindu-l. Notase mai mult senzaţii, gânduri, sentimente, toate din timpul acela care acum îi părea că nici n-a existat decât în vis, din vremea tinereţelor sale împărţite cu Ina şi Claudiu. Abia recitindu-l îşi dăduse seama cât fusese de lipit sufleteşte de ea, cum interpreta fiecare gest, cum cel mai mic semn din partea ei devenea, pe atunci, hrana lui sufletească. Bucurii, dezamăgiri, întrebări, ezitări, prea rar certitudini… toate erau scrise şi aveau legătură cu fiinţa care-i luminase, ca o rază discretă de lună, existenţa unor vremuri mângâiate de vise. Părintele îi poruncise să ardă jurnalul. Încercase să se împotrivească, spunând că nu reprezintă niciun pericol real de a-l întoarce din drumul lui. „Frate, eşti dus cu pluta? Cum îţi imaginezi c-ai să te lepezi de lume, dacă nu te înduri de-o hârţoagă?” „Dar acolo e trecutul meu, sunt amintirile…”, stăruise, de parcă n-ar fi înţeles mesajul. Răspunsul venise pe măsură: „Tocmai de-aceea! Va trebui să rupi cu totul! Totul, auzi? Tu nu mai eşti, nu vei mai fi cel care s-a scris între file. Ai să fii altul. Altul! Nu doar numele se schimbă, ci omul, cu tot ce repezintă el. Ştii bine asta. De ce-mi pierd vremea cu tine? Dispari!”

          În seara în care îl apucase tremuratul, după ce se rugă şi se mai linişti, îşi aminti că are ceva de făcut. Îşi aruncă o pătură peste umeri şi ieşi afară. Instinctiv, ridică ochii spre cer şi privirea îi fu invadată de mulţime de stele. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!” Încropi un foc din câteva lemne şi, până acesta se înteţi, scoase jurnalul de sub rasă, îi mângâie coperţile cu gândul departe şi îl deschise. Dacă tot îl va arde, foaie cu foaie, îl va citi pentru ultima dată. Ce se va face, însă, cu memoria? Avea o memorie foarte bună, ştia că mare parte din cele scrise acolo îi vor rămâne întipărite în minte, scrijelite pe inimă. Cu ce foc să arzi cele din tine? Ce uşor ar fi dacă ar dispărea şi s-ar face scrum precum aceste foi îngălbenite! Se aşeză lângă foc, pe o buturugă, şi fixă lanterna pe prima pagină. O parcurse, închise ochii, apoi o rupse ferm şi îi dădu drumul în flacără. Zgomotul foii rupte în liniştea nopţii i se păru fals şi nefiresc, transmiţându-i un recul în stomac. Hârtia pluti o clipă, nehotărâtă, parcă neîndurându-se să-şi ia adio, apoi se făcu hrană flăcărilor hulpave. Aşa, rând pe rând, urmară şi celelalte. Nu înainte de-a fi parcurse, cu sete, cu foame, cu dor…

          Azi a fost o zi minunată. Am mers cu Ina şi Claudiu la Ateneu. Când am plecat, nimic nu prevestea ce avea să se întâmple. Dar acolo… acolo a fost altceva. Muzica acelor compozitori ruşi a acţionat ca o vrajă, ne-a adus atât de aproape. Ea stătea la o oarecare distanţă de mine, mai aproape de Claudiu, cu mâna în mâna lui, dar eu o simţeam cu totul a mea. Şi, nu ştiu cum, am simţit că şi pentru ea e la fel…

Până şi Claudiu îşi dăduse seama. Fugise şi îi lăsase printre magnolii, buimaci, dezorientaţi, dar cu inimile bătând pe ritmul valsului lui Shostakovich. Câtă fericire poate omul să ducă?

Rupse nervos pagina, o făcu ghem şi o aruncă; stăruise şi-aşa prea mult asupra amintirii.

          Azi, când ieşeam de la cursuri, m-am întâlnit, în mod neaşteptat, cu Ina. Câtă bucurie! Nu ştiu de ce, întâlnirile neprevăzute cu cel care îţi este drag au un farmec aparte, îţi dau o tresărire adâncă, o zguduire a întregii fiinţe. Îmi place s-o văd şi atunci când ştiu că urmează să ne întâlnim, dar apariţia ei bruscă, pe nepregătite, îmi dă o minunată stare de euforie. Şi chiar dacă ştiu că e absurd, îmi pare o dovadă a dragostei. Se întâmplă să apară atunci când mă gândesc la ea (ori poate mă gândesc cam des?) şi atunci îmi spun că apariţia ei e ca un răspuns la chemarea mea mută. Că sufletele şi-au auzit strigătul şi au împins trupurile unul spre altul…

Mai puse un lemn, să întreţină focul. Ursu, câinele pe care-l aveau la mănăstire încă de pui, venea de peste un deal, de departe. Lătră scurt, de avertisment, apoi îl recunoscu şi veni către el, gudurându-se. De obicei, se jucau. Acum, n-avea chef de el. Îi ciufuli doar o clipă blana, apoi îşi reluă locul pe buturugă, cu ce mai rămăsese din caiet pe genunchi. Câinele, simţindu-i răceala, ori poate tristeţea, scheună uşor de câteva ori, apoi se aşeză, punându-şi botul pe pantoful prietenului cătrănit, în semn de mângâiere. David gândi că, iată, ce simplă e viaţa pentru aceste fiinţe. Simplă, nu în sensul de uşoară, ci simplificată. Îşi arată dragostea necondiţionat, iar dacă nu primesc răspuns la ea, continuă să te iubească, arătând-o într-un mod atât de evident. Omul are nevoie de certitudini, de reconfirmări, se agaţă, acuză, pretinde, reuşind să obţină, de cele mai multe ori, efectul invers. Şi, mai ales, introducând distanţe. „Unde ai fost? Ce-ai? Şi tu suferi din dragoste? Vezi că asta-i treabă păguboasă!” Dacă ar fi putut să vorbească, de bună seamă că Ursu i-ar fi zis: „Asta să ţi-o spui ţie!”

          Mi-e greu, nu mai ştiu ce-i cu mine. Se tot repetă visul ăla. Tot mai des mă bate un gând. Dacă nu era ea, ar fi fost mai simplu. Azi am întristat-o, căci m-a simţit „plecat” departe. M-a iritat că insista să mă scoată din starea cea rea, fără să ştie, sărmana, că n-are cum. Am fost chiar nesuferit, nici eu nu mă suportam astfel, dar am simţit nevoia s-o fac să sufere. Aşa, ca pe o compensare la suferinţa mea. A sfârşit prin a se bosumfla, apoi a rupt o bucată de foaie dintr-un carneţel, pe care a scris cu creionul de buze: „Te iubesc, D!” Mi l-a strecurat în mână, când ne-am despărţit, ca pe un ultim argument la lipsa mea de cooperare. M-a înduioşat. N-a plâns, nu s-a jelit, n-a acuzat. Pusese în bileţel şi mica floare de nu-mă-uita…

Arsese jurnalul în întregime. Recitise tot, retrăise tot. Strângea biletul în pumn, împreună cu floarea lilá, agăţându-se de ele precum condamnatul de ultima dorinţă. Privea în gol, printre flăcările încă vivace şi nu se putea hotărî. „Şi biletul?” „Şi biletul!” „Şi floarea?” „Şi!” „Dar…” „Niciun ‹‹dar››!” Îl mai citi o dată, de douăzeci de ori, sperând că va goli mesajul de conţinut. Până la urmă, se decise. Împături floricica în bilet, îl sărută şi îl aruncă în foc. Şi cu asta ce-am rezolvat? Vâlvătaia îl mistui repede, dar urmele erau încă acolo, în inima lui. Pe alea nu le putea da flăcărilor. Îl cuprinse iar starea de revoltă. „Asta vreeei? La ce-Ţi foloseşte?” „Nu vreau Eu, tu vrei. Alegerea e a ta.”

          Mda. El alesese să plece dintre magnolii, să fugă în noapte din casa lui Fabian, să stea în spatele perdelei la Schitul din Amara. Atunci fusese prima oară greu încercat. Se întorcea de la Muntele Athos şi Părintele îi dăduse ceva de făcut la schit, urmând ca abia apoi să se întoarcă în mănăstire. După un drum lung şi obositor, când mai avea doar o mică bucată de parcurs, se aşezase într-un refugiu pe marginea şoselei. Au trecut multe maşini pe lângă el, dar n-au oprit. Lumea se grăbea, n-avea timp să culeagă inşi de pe drum. Şi totuşi, într-un târziu, se găsise cineva. Frânase cam brusc, un pic după ce trecuse de el. Se grăbi să-şi urce bagajele în spate, apoi ocupă locul din faţă. A recunoscut-o de cum a privit-o. Avusese o tresărire plăcută, ca atunci când o întâlnea pe neaşteptate prin Bucureşti, în vremea studenţiei. Ea, însă, părea să nu-l fi recunoscut. Era firesc, el se schimbase mult, acum avea barbă şi mustaţă, părul lung, prins în coadă, straiele îl acopreau aproape în întregime. Apoi, părea preocupată de altele, cufundată în gândurile sale, plus drumul, la care trebuia să fie atentă, plus soarele care îi intra în ochi. El insistase chiar să nu-şi pună ochelarii atunci când îi dibuise intenţia, cu gândul meschin că astfel orbită de soare, îi va fi şi mai greu să-l recunoască. Şi totuşi, când ajunseseră, o greutate mare îl apăsa la gândul că iarăşi n-o s-o mai vadă. Îi venise ideea să prelungească întâlnirea, spunându-i să coboare, să meargă să vadă biserica aflată în construcţie. Era bine dispus, vorbise tot timpul, scosese maşina din noroi (nici el nu ştia cu ce forţă), uitase că ar fi trebuit să se limiteze strict la drum, apoi să-şi ia la revedere în mod politicos şi să dispară; uitase, sau mai bine zis nu-i mai păsa nici de faptul că ea l-ar putea recunoaşte. O clipă chiar ar fi fost tentat să-i spună. Întâlnirea fusese atât de neaşteptată şi-i produsese atâta bucurie, încât sentimentele cam dăduseră cu raţiunea de pământ. Din acest motiv, făcuse şi gestul necugetat de a-şi lăsa bastonul în maşină, sperând că ea va reveni să i-l aducă. Apoi, încet, încet, se întoarse la realitate. Îşi dădu seama că totul e fără rost, că lucrurile s-ar complica inutil, că, în situaţia dată, chiar bucuria de a o revedea îi era interzisă. Mai întâi l-a adus cu picioarele pe pământ prezenţa egumenului, la care i s-a părut că zăreşte o urmă de dezaprobare în atitudine şi-n priviri. Apoi, momentul decisiv al „întoarcerii” sale a fost când şi-a dat seama că ea îl priveşte cu alţi ochi, ca şi când şi-ar fi frământat mintea întrebându-se de unde-l ştie. Atunci a realizat ce-ar fi însemnat ca ea să ştie pe cine are în faţă. Câte explicaţii ar fi avut de dat şi, poate, ce nouă suferinţă i-ar fi produs. Aşa că a decis să-şi ia la revedere brusc, dispărând spre chilii. A doua zi, aşteptase cu sufletul la gură. Ştia că are să se întoarcă; nu ştia numai cât îi va lua până când va descoperi toiagul. Avea sentimente amestecate. Voia să o revadă, dar, între timp, raţiunea preluase conducerea, aşa că instrui îngrijitorul să scape de ea. În tot timpul privise dincolo de ferestre, cu inima sfâşiată, imaginându-şi conversaţia lor. I se părea nedrept. Dacă n-ar fi întâlnit-o, ar fi fost, în continuare, liniştit. Ce fiinţă ciudată şi omul! Până la urmă plecase, paznicul îi spusese că nu reuşise să o convingă, dar nu avusese de ales. O văzuse aşezând jos toiagul cu mişcări lente, parcă despărţindu-se greu de el, în timp ce a aruncat o privire spre fereastră. Dăduse drumul perdelei, interpunând vălul transparent între ei, ca pe o măsură de siguranţă în plus. Plecase cu paşi înceţi, nehotărâţi. El rămăsese dincolo de perdele, cu viaţa lui, cu luptele lui, cu dorurile…

          Focul îşi mai pierduse din putere. Îşi terminase menirea purificatoare. Dar nu se îndura să arunce apă peste el. Cât timp flacăra aceea mai ardea, mai putea sta şi el cu sine, cu acela de dinainte de magnolii, de care uneori i se făcea un dor cumplit. Doar flacăra care îngiţise trecutul lui, zbuciumul, speranţele, fiorii dragostei, doar ea mai era semnul material a ceea ce fusese cândva. Mâine, când ea va fi stinsă, se va fi stins şi el, David, căruia cineva, cândva, îi dăruise o floare nemuritoare şi un bileţel pe care scrisese simplu, şcolăreşte „Te iubesc”. Mâine, David nu va mai exista. Nici floarea, nici teiubescul, nici fiorii dragostei. „Vei fi mort lumii acesteia”. Aşa se şi simţea. Ceva murise, se dusese pentru totdeauna. Iar după cele ce mor, se plânge. Acum plângea după el, după acela mistuit în flacără, pe care îl simţea din ce în ce mai mult depărtându-se. Era golit. De sentimente, de iluzii, de tot. Mai trebuia să omoare flacăra. Zvârli o găleată cu apă, apoi încă una şi noaptea îşi reluă înfăţişarea sobră, nestingherită de alte lumini afară de stele. Ce simplu, ce simplu ar fi să poţi stinge aşa orice flacără!

12

Fuga

         

         

-         Vezi, Despina, uneori îţi vine să zici că te fuţi în el de noroc. Într-un astfel de

moment, am luat eu decizia să fug departe de mine. Tu nu m-ai cunoscut aşa cum eram. Tu, de fapt, nu mă cunoşti nici acum. M-aş mira să te intereseze. Nici nu trebuie. Animalul de companie se mulţumeşte cu ce-i oferă stăpânul, fără să-şi pună întrebări despre acesta. Te-ai autodefinit bine, doar că nu înţeleg de unde atâtea pretenţii dintr-odată. Aveam impresia că ţi-ai acceptat soarta. Aşa cum am făcut-o şi eu. Eu mi-am batjocorit viaţa în momentul în care am fugit de la Mănăstire. De atunci, mă tot siluieşte ea pe mine, căci viaţa nu lasă nimic neplătit. Iar eu accept cu resemnare în fiecare zi. Tu, Despina, eşti parte din acest angrenaj de siluire zilnică. Eu, David, cel de dinainte de marea fugă, nu aş fi acceptat în ruptul capului să împart viaţa cu o femeie ca tine. Eu, cel de acum, consider că oricum nu mai contează. De aceea, te accept aşa cum eşti: frivolă, puţintică la minte, gureşă, ahtiată după bani, cum sunt majoritatea celor care n-au ştiut niciodată preţul unei bucăţi de pâine, nici gustul amărui al singurătăţii. Tu ai fost în permanenţă căpuşa care s-a mutat de pe o gazdă pe alta. Trebuie să recunoşti că eu am fost cea mai profitabilă achiziţie. Nu spui nimic?

-         Spun că se apropie iarna şi, dacă tot te dai stăpân, te anunţ că am văzut o haină de hermelină la magazinul care s-a deschis recent în...

-         Nu mă interesează unde ai văzut-o, ci cât costă. Scrie CEC-ul şi adu-mi-l să-l

semnez. Mai ai şi altă cerere? Trebuie să vină Alexandru, avem de discutat afaceri.

Despina se conformă, iar David semnă fără ezitare; doar făcuse ochii cam mari la vederea sumei şi comentă, mai mult pentru sine, să se afle în treabă: „Hermelina aia o fi înghiţit un dinozaur, înainte să ajungă haină?” Îi întinse fila cu un zâmbet condescendent, apoi o trase spre el, aşezând-o pe genunchi. O mângâie părinteşte pe spate, dând drumul unui oftat.

-         Dacă aş mai avea sentimente, cred că mi-ar fi milă de tine. Suntem doi infirmi. Ce-ţi trebuie ţie, femeie? Ce-ţi lipseşte?

-         David, tu... tu nu ai de gând să mă iubeşti niciodată?

-         Biată naivă ce eşti! Dacă ai avea habar ce-i iubirea, ai şti că ea nu vine ca urmare a faptului că „ai de gând”. Iubirea se naşte sau nu se naşte, vine sau nu vine, există sau nu. Dar în niciun caz nu-ţi poţi propune să iubeşti pe cineva.

-         Dar ai cunoscut-o vreodată? Iubirea, vreau să spun. Ai iubit vreo femeie?

-         Asta nu-i treaba ta! Totuşi, pentru că am fost totdeauna sincer cu tine, îţi voi spune: da! Am iubit... o fecioară. Am iubit-o şi am părăsit-o.

-         De ce?

Privi în gol câteva clipe, părând să caute chiar el răspunsul la întrebare. Chiar aşa, de ce?

-         Hai, fugi şi ia-ţi haina! Să nu facă paşi! Grăbeşte-te!

-         Bine. Te-am pupat. Vii diseară la teatru? Jucăm Karamazovii.

Despina zicea cu emfază „jucăm”, deşi rolul ei era unul pasager, aproape de figuraţie.

-         Despina, banii ăia pentru blănuri nu se fac din loja de la teatru. De Karamazovi îmi arde mie? Am citit demult cartea, am plâns pe fiecare pagină. La ce crezi că mi-a folosit?

-         Mă gândeam că vrei să mă vezi în costum de epocă.

-         Vreau să te văd în costumul Evei. La noapte. Până atunci, am de văzut nişte cifre, de dat o mie de telefoane...

-         Totuşi, trăieşti cu o actriţă; nu eşti curios măcar să ştii cum joacă?

-         De parcă n-aş şti! Te văd jucând în fiecare zi, ori de câte ori mă buzunăreşti.

Dispari!

Apoi, fiindcă o simţi bosumflându-se şi îi părea rău s-o vadă astfel, îndulci un pic tonul:

-         Bine, bine, nu te supăra! Să mă chemi când ai să joci Anna Karenina!

-         N-o să primesc niciodată un asemenea rol. Decât... decât dacă ai interveni tu.

-         Ştii că nu fac asta. Oricâte relaţii am şi oricât de mult şi de murdar m-aş folosi de ele, nu mă amestec în artă. A mai rămas ceva sfânt în mine. Îmi bag nasul în orice, de la politică până la afaceri, dar arta trebuie să fie şi să rămână neîntinată. Arta trebuie făcută de artişti!

-         Dar şi eu sunt artistă!

-         Atunci merită-ţi rolul!

-         Am plecat. Pe diseară! Aaa, şi mulţumesc! Bună, Alexandru!

-         Sărut mâna! Salut, David!

Alexandru intrase înainte ca Despina să părăsească încăperea, el şi cu David erau destul de apropiaţi cât să-şi permită să intre la el, fără să bată, la orice oră. Chiar dacă David era „şeful”. Era mâna lui dreaptă, îi cunoştea toate învârtelile, şi singurul în care avea încredere deplină. Totuşi, nu s-ar fi zis prieteni, prietenia înseamnă ceva mai mult. O simplă asociere bazată pe interese, din care ambele părţi aveau de câştigat. David învăţase politica din mers, iar Alexandru fusese cel care îi îndrumase paşii, îl descurcase din multe încâlceli. El era personajul „la vedere”, David acţiona oarecum din umbră. Politic, avea o poziţie bună, oameni la comandă, bine plasaţi în guvern. În afaceri, oficial, Alexandru era administratorul. Însă nu făcea un pas fără a se consulta cu David.

Auzise ultima parte a conversaţiei lor şi îi veni să întrebe:

-         De ce te porţi astfel cu ea?

-         Astfel cum?

-         Dispreţuitor şi dur.

-         Ascultă, Alexandre, nu te plătesc ca să mă descrii. Dacă vreau portretul-robot, mă adresez Poliţiei.

-         Îmi e milă de ea...

-         Dă-i de pomană! Când ţi-e milă de-un om, îi dai de pomană...

-         Lasă asta! Am găsit-o plângând, într-o zi. Spunea că nu mai rezistă.

-         Şi ce o ţine? Uşa e deschisă. De ce nu mă părăseşte?

-         Nu poate. Te iubeşte, e dependentă...

-         Aha! Dependentă, da. Pariu că, dacă mâine aş sărăci, ar putea? Mă iubeşte! La fel de mult cum îşi iubeşte haina pe care şi-o va cumpăra. Ba, poate ceva mai mult, întrucât haina aia nu poate produce alte haine. Eu, da. Dar, până la urmă, cine are nevoie de iubire? Ştii, când am descoperit ce poţi face cu banii, pe lângă chestiile obişnuite, am fost de-a dreptul şocat. La început, nu-mi venea să cred că oamenii pot fi cumpăraţi atât de uşor. Sunt unii care, pentru nişte mărunţiş, ar vinde-o şi pe mă-sa. E interesant să-i vezi cum se prostituează pentru bani, funcţii, faimă... aş putea face un întreg studiu sociologic. În fine... Spune-mi dacă ai rezolvat!

-         Nu prea...

-         Acest „nu prea” înseamnă, de fapt „nu”, aşa-i?

-         Da.

-         Ce n-a mers? Trebuie să mărim suma? Îţi dai seama că articolul ăla nu trebuie să apară cu niciun chip.

-         Nu cred că merge nici cu suma mărită. De altfel, am plusat cu de la mine putere. Ştiam că n-ai să te superi. N-a mers. Nu vrea să ia mită şi pace.

-         Ha, ha! Cine-i dobitocul? E prima oară când aud asta. E de pe planeta Pământ?

-         De fapt... e o dobitoacă. O avocată care scrie şi la ziar.

-         Aşa... Vreo zână bună care-şi închipuie că schimbă lumea. E chiar amuzant. Adu-o-ncoace! Doar mă prefac că suflu spre ea, şi-o să-mi sărute şi tălpile.

-         N-aş prea crede, dar în fine... M-am gândit şi eu, însă... crezi că e bine să afle cine stă în spatele afacerii? Ea ştie numai de mine.

-         În situaţii de forţă majoră... Şi-apoi, dacă e aşa deşteaptă, tot va afla până la urmă. Cum zici c-o cheamă pe salvatoarea omenirii?

-         Zorina Dinulescu.

Avu o tresărire. Nu mai auzise numele ăsta demult.

-         Zorina... ăsta-i un nume destul de rar. Şi zici că-i avocat?

-         Da. De fapt, a prins firul din nişte procese, puse cap la cap. O treabă foarte inteligentă. Dacă-l publică, suntem pierduţi.

-         Ia nu mai lăuda duşmanii! Dacă-l publică! Treaba ta e să nu-l publice. Pentru ce te plătesc? Aşa cum ai aflat de existenţa lui, tot aşa să-l faci să dispară!

-         Dar ştii... am încercat totul.

-         Te-ai interesat despre ea?

-         Bineînţeles. Şi ce lapte a supt de la mamă-sa. Nu i-am putut găsi nimic...

-         Atunci trebuie să ştii şi dacă Dinulescu a fost numele ei dintotdeauna sau nu.

-         Sigur. Ăsta e numele după căsătorie. A chemat-o Savin. Zorina Savin. A fost căsătorită cu-n inginer de aviaţie care a crăpat într-un accident. Ce fac, dublez suma?

-         Nu! N-o să accepte.

-         De unde ştii? O cunoşti?

-         Ştiu. Pentru tine, e de ajuns. Trebuie să acţionăm mai sus, la directorul publicaţiei.

-         Totuşi, ziceai că vrei s-o vezi. Când s-o aduc?

-         Nu, nici vorbă, uită de asta.

Rămase cu ochii în gol. Aşadar, din nou Zorina. Şi din nou trebuia să se ascundă de ea. Alexandru era uluit. Nu-l mai văzuse în stadiul acesta de tulburare; ce era cu „şeful”?

-         Atunci să vorbesc cu directorul?

-         Da, dar vezi ca ziarista să nu păţească nimic. Dacă i se întâmplă ceva, răspunzi cu capul!

-         Dă-mi voie... nu mai pricep nimic. Mai întâi îmi spui să mituiesc autorul articolului, dacă nu merge să recurg la ameninţări, la şantaj. Acum mă trimiţi la director şi mă ameninţi că-mi iei gâtul dacă aia care vrea să ne bage în rahat păţeşte ceva. Ai dormit bine azi-noapte? Ai febră? Ai mâncat ciuperci otrăvite?

-         Ai să mănânci tu o zeamă lungă. După gratii, dacă nu rezolvi imediat. Ziarul apare peste două zile.

-         Stai, lasă-mă, m-ai luat prin surprindere. Să mă gândesc...

-         Mişcă-ţi neuronii!

-         Aşa voi face.

-         Mai e ceva?

-         Da. O donaţie pentru Biserică. Semnezi?

-         Desigur. Altceva?

-         Părintele vrea să-ţi vorbească, să te cunoască personal, să-ţi aducă mulţumiri.

-         Să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu! Nici pe El nu-L vede; ce nevoie are să mă vadă pe mine? Să nu prind popi la uşa mea! Mi se pare că ţi-am mai spus. Dacă nu, află acum!

-         Nu mai înţeleg chiar nimic! Şi am pretenţia că nu sunt un tâmpit. De ani de zile, dai bani bisericilor şi mănăstirilor, dar, când vine vorba să vezi vreun preot, parcă te-ar electrocuta. Ce să mai înţeleg?

-         Alexandre, a câta oară îţi spun? Tu nu îmi mănânci banii ca să înţelegi. Are cine să gândească. Tu trebuie doar să execuţi. Să-ţi repet?

-         Nu, şefu’, doar că eu aş vrea să te înţeleg uneori şi nu reuşesc deloc. Suntem oameni, trăim unii lângă alţii, avem curiozităţi...

-         Să nu le mai ai! În fişa ta de post, nu există capitolul „curiozităţi”. Şi nu-mi mai zice „şefu”, că mă enervezi!

-         Bine, şefu’!

Odată cu replica, Alexandru şi-a luat şi picioarele la spinare. Ştia că glumele merg până la un punct. Până la urmă, cu toate ciudăţeniile lui, David fusese întotdeauna corect şi generos cu el. Până acum i-o ştia pe asta cu popii, făcea alergie numai la cuvântul „preot”. Ar fi înţeles dacă făcea alergie şi la Biserică, dar nu era deloc aşa. Acum, alt mister: cu bambina aia care nu trebuie să păţească nimic, deşi el trebuie să facă ce-o face ca să împiedice publicarea articolului. Cine să-l mai înţeleagă? Dar, până la urmă are dreptate. Ce nevoie am să-l înţeleg? Cu banii pe care mi-i dă, ar trăi regeşte zece familii cu câte zece copii. În situaţia asta, poate să-şi pună şi cercel în nas, nu mă interesează...

          David rămăsese singur, cu gândurile lui. Se tulburase şi asta nu era bine. Dar parcă nici nu-i venea să iasă din starea asta. De ani de zile, de când îşi pusese masca nesimţirii, cum obişnuia să spună, nu lăsase niciun gând, niciun sentiment să-i umbrească drumul. Până la urmă, aceasta îl ajutase şi în politică şi în afaceri. Se uita la fraierii din jur care picau ca muştele din cauza sentimentelor de nobleţe – sanchi! De fapt din pricina slăbiciunilor lor de rahat. Cum a păţit-o fraierul de Covalescu, de la PTSD. Cu douăzeci de minute înainte ca victoria lui la şefia partidului să fie anunţată ca sigură, au venit prietenii de la echipa adversă şi i-au pus pe masă nişte poze. Cu el ieşind noaptea de la madame X, cocoană respectabilă altfel, care şi ea avea un fraier pe care-l ţinea de toartă, drept acoperire. Cum era s-o expună pe doamna? Dar el? S-ar fi compromis definitiv. Aşa că a fost nevoit să se retragă în ultimul moment, aşa cum i s-a pus condiţia. A plecat cu coada între picioare, dând public nişte explicaţii penibile gen „probleme de sănătate” sau „vreau să-mi petrec mai mult timp cu familia”. De râsul curcilor! Când intri într-o treabă ca asta, ori ai muşchi, ori te apuci mai bine de săpat via. Dar ca să-ţi păstrezi „muşchii” tari, e nevoie să ai, în primul rând, sufletul tare. Să nu te laşi copleşit de nimic, robit de slăbiciuni. Oricum, lui îi folosise slăbiciunea celor din jur, de câte ori nu şi-a mai pus o treaptă în calea ascensiunii sale tocmai pe prostia unora şi altora. În sfârşit....

Cum am ajuns aici?

13

Bufonul regelui

         

         

Cum am ajuns aici? Cândva, umblam cu adevărul în braţe, l-am dus prin pieţe, pe la târguri şi licitaţii. Nimeni nu-l voia. Oamenii se tem de adevăr, chiar şi aceia care-l aclamă în gura mare. Nimănui nu-i trebuie adevăruri, toţi adoră să fie minţiţi. Aceia bătrâni – că sunt tineri, cei urâţi – că pică de frumuseţe, nevestele – că nu sunt plicticoase şi înşelate, copiii – că nu sunt abandonaţi. Ne minţim. Ne minţim şi mimăm. Cândva – altcândva – am văzut o lume în care oamenii erau fericiţi. Mimau totul – durerea, teama, angoasa, veselia, până şi fericirea o mimau, de ajunseseră şi ei să creadă în ea. Când am înţeles, mi-am pus măştile: pe faţă, pe gânduri, pe inimă. Când am înţeles, am crezut că astfel voi fi şi eu fericit. Şi am ajuns... iată ce am ajuns! Eu sunt bufonul regelui de pe tabla de şah. Când şi când, cineva mai întinde mâna, pentru vreo mutare inteligentă. Aştept ca o mână puternică să mă mute din pătrăţica mea – albă sau neagră, nu mai ştiu...

Toţi vor să înţeleagă. Să mă înţeleagă. Cum ar putea, când nici măcar eu nu mă mai înţeleg? Sunt certat cu mine, de parcă mi-aş fi străin. Am avut un vis, l-am urmat, am făcut sacrificii. Dar mi-am pierdut răbdarea şi l-am abandonat. M-am speriat de ceea ce se vedea dinăuntrul visului, am călcat pe alături de cărare. M-am mutat din lumină, în întuneric. Iar acum nu mai cred că există cale de întoarcere. Şi dacă ar fi, sunt prea mândru ca să revin de unde am fugit, de bună voie şi nesilit de nimeni. Şi dacă mi-aş călca pe orgoliu, nu mă mai pot sustrage iţelor în care m-am încurcat. Lumea asta nu te lasă să pleci din ea când şi cum vrei tu. Doar dacă te lepezi de ea de tot. Eu nu m-am putut lepăda, nici măcar atunci când nu aveam mare lucru, când mai nimic din lume nu-mi aparţinea. Cum aş putea s-o mai fac acum? Nu-mi rămâne decât să merg înainte pe drumul pe care am nimerit (nu pot spune că mi l-am ales), cu grijă să nu fac greşeli încât să fiu înghiţit cu fulgi cu tot de mocirla din jur. Dacă tot eşti în mocirlă, e de preferat să-ţi rămână la suprafaţă măcar capul. Nimic din ce-am fost nu mai găsesc prin buzunarele mele acum. Am crezut în dreptate şi adevăr, dar m-am trezit împărţind nedreptatea şi minciuna, oferind-o cu linguriţa sau cu polonicul, după caz.

          Am iubit o fată. Mi-a plâns sufletul după ea, când am sacrificat-o pentru visul meu, în care ea nu încăpea. Acum? Împart aşternutul şi banii cu una care pretinde că mă iubeşte, dar pentru care eu nu simt nimic, în afară de atracţie sexuală şi dispreţ. Nu neapărat în ordinea asta. Până la urmă, amărâta asta poate chiar mă iubeşte, în felul ei. Altfel, de ce ar mai sta cu mine? De frumoasă, e frumoasă. Şi – lucru rar – îl are pe vino-n-coa! Cunosc o grămadă de tipi care i-ar putea oferi cel puţin atât cât îi ofer eu: un pat cald şi un cont gras. Dar se pare că nici măcar unei superficiale ca ea, acestea nu-i sunt de ajuns. Oamenii aleargă ca proştii după iubire. Când nu o au, o cerşesc, se umilesc. Cum face şi Despina. Se lasă jucată în picioare... pentru ce? Proşti mai suntem! Ani de zile mi-am imaginat şi eu că nimic nu-i mai frumos decât să fii iubit. Acum constatat că asta mă lasă rece, câtă vreme nu ofer şi eu din mine. Îmi pusese, la un moment dat, fostul duhovnic întrebarea: „Ce crezi că e de preferat: să fii iubit sau să iubeşti?” „Să fii iubit, desigur!”, i-am răspuns ca şi când întrebarea nici nu ar fi trebuit să se pună. A dat din cap a negare şi mi-a spus: „Ai să afli că nu-i aşa!” De unde ştia? O păţise şi el sau avea un fel mai înalt de înţelegere a lucrurilor, dincolo de cele trăite? Cu ce mă încălzeşte pe mine, de exemplu, dacă vânzătoarea de la florărie m-ar iubi? Câtă vreme sufletul nu-ţi e învăluit de propriile-ţi sentimente, la ce bun restul? Dar oare nu-i totul o iluzie? Gândindu-mă la Zorina, mă întreb uneori: cât a fost adevăr, realitate şi cât iluzie în tot ceea ce am simţit sau am crezut că am simţit pentru ea. Şi totuşi... dacă după atâta timp, încă mai tresare în mine – dobitocul şi păcătosul care-am ajuns – încă mai tresare o coardă a sufletului, făcându-l să vibreze, numai la auzul numelui ei, poţi spune că a fost iluzie? Până la urmă, ce contează?

          Alexandru mă bate şi ăsta la cap cu înţelegerea lui. La ce i-ar folosi? Sau ce ar pricepe din mine? Lui nu i-am spus nimic despre trecutul meu „dinainte”. Nimănui n-am spus. Exceptând-o pe Despina, care s-a aflat la locul potrivit, în momentul potrivit ca să afle. Era prietenă cu sora mea şi, când m-am întors acasă din Mănăstire (unde altundeva să mă fi dus?), ai mei jubilau de parcă mă întorsesem din moarte şi erau cu povestea pe buze în stânga şi-n dreapta. Până când le-am interzis să vorbească. Despina chiar era la noi când eu am venit pe nepusă masă. De a doua oară când m-a văzut, profitând de dezorientarea mea, precum şi de slăbiciunile tinereţii, m-a şi agăţat. Otilia, soră-mea, n-a părut prea încântată. Mi-a spus-o o singură dată, adăugând însă imediat că nu era treaba ei. Pe Despina am pus-o să jure că nu va spune nimănui din lumea asta nouă în care am intrat, nimic din ceea ce ştie. Astfel că, bietul Alexandru n-are de unde să priceapă de unde aversiunea mea pentru cei în sutană. Nu ştie cât mi-am dorit să devin preot (s-ar şi cruci să afle!), ce sacrificiu am crezut că sunt în stare să fac, şi chiar l-am făcut o perioadă, ce vis fără ferestre şi uşi am avut, cum mi-am lepădat apoi visul, de teamă, de lehamite (văzusem, auzisem, trăisem şi lucruri care nu concordau cu ceea ce credeam eu despre lumea în care intrasem smerit şi râvnitor, gata de orice sacrificiu). Dacă ar şti, ar înţelege de ce „fac alergie”, cum spune el, la popi. De fapt e mult mai mult, nu suport să-i văd, în adâncul sufletului aproape îi urăsc, aşa, degeaba, fără să-mi fi făcut nimic rău. De ciudă, de invidie. Pentru că, deşi nu sunt, îi percep ca pe nişte hoţi de vise. De parcă ei mi-au furat visul. Sunt conştient că nu e aşa, dar sentimentele mele nu dau doi bani pe raţiune.

          Când am plecat, nu ştiam pentru cât timp va fi, nici ce voi face în continuare, venisem să mă limpezesc. M-am limpezit beton! Ai mei abia au aşteptat să profite de ocazie, ca să mă împiedice să mă întorc. M-au momit cu tot soiul de treburi lumeşti (îi suspectez că inclusiv Despinei i-au netezit calea spre mine), m-au trimis la studii (alte studii!), mi-au oferit bani, cu care să încep o afacere, să „mă pun pe picioare”. M-am lăsat purtat de val. Odată ridicată ancora, am plutit în derivă. Am alunecat uşor, uşor, spre lumea mizerabilă a politicii, cale spinoasă, dar desţelenită tot de ai mei, prin prieteni, relaţii, cunoştinţe. Apoi, văzând cât de mult mă depărtasem de „debarcader”, în ce încrengături – unele fără ieşire onorabilă – am intrat, mi-am spus că nu mai contează. M-am întors împotriva mea şi, cu un soi de îndârjire, am început să mă conformez jocului, sperând că astfel îi voi lovi şi răni şi pe cei care m-au împins către asta. Doar că ei jubilează în continuare, chiar dacă acum sunt de capul meu. Doar eu sângerez. Deşi doar uneori, cum e şi astăzi, când se trezeşte în mine dorul după cel care am fost, sau după cel care aş fi putut fi. Dacă...

          O clipă, când Alexandru a pronunţat numele Zorinei şi mi-a confirmat, fără să ştie, că este Ea, am fost tentat să reînnod firul. La ce bun? Mare idioţenie. Acum, totul ar părea murdărit. Acum, nu s-ar mai putea reface cu niciun chip starea aceea specială de dinainte de magnolii. În plus, ar pluti mereu între noi sentimentul zădărniciei ca un semn de-ntrebare. Ne-ar urmări ca o umbră trădarea mea, frustrarea ei. Lucrurile îşi au rostul la timpul lor. Când timpul lor s-a dus, e mai bine să le consideri moarte şi îngropate. Decât să ne afundăm astfel, mai bine mă afund numai eu, alături de una ca Despina. Alături, un cuvânt potrivit. Nu împreună. Împreună înseamnă mai mult, înseamnă un singur suflet şi un singur trup. Alături, implică automat două identităţi. Aşa cum suntem noi, eu şi Despina, aproape nemiscibili. Ne intersectăm doar în pat şi printre cecuri. Altfel, drumurile noastre seamănă cu două linii paralele. De aceea nici n-am vrut să mă mint, să o iau de nevastă. Nu mai am respect pentru multe lucruri în viaţa asta, dar căsătoria o consider sfântă. Ce sens ar avea să o murdăreşti cu minciuni? Cu drepte paralele şi entităţi nemiscibile.

          Voila! Adevărat că deşertăciune sunt toate! Dacă n-ar fi, de ce nu m-ar mulţumi pe mine acum starea mea? Sunt bogat, influent, hotărăsc destine. Posed (ce vulgar!) o femeie frumoasă, cu un trup desăvârşit, generoasă când vine vorba să şi-l ofere. Şi mai ce? O certam pe ea mai devreme, întrebând-o ce-i lipseşte, ce nu-i ajunge. Dar mie ce nu-mi ajunge, ce-mi lipseşte? Ce puţin avem din ceea ce avem! Omul are nevoie, totuşi, de atât de puţin. Însă, pentru a ajunge la plinătatea puţinului aceluia, pentru a face ca el să te mulţumească, e nevoie să desţeleneşti puternic în jur. Ca atunci când, pentru un gram de aur, trebuie să înlături tone de steril. Pentru asta, e nevoie de răbdare. O răbdare care uneori te poate scoate din minţi, pe care eu n-am avut-o. Eu am vrut repede, cât mai repede. Mi se părea că am aşteptat destul. Şi am dorit să-mi iau zborul. Eu am zburat pe fereastra unui vis!

14

Iuda

În atelierul său elegant de pe Champs Elysées, Claudiu Teodorinni stătea trântit într-un fotoliu, în faţa unui tablou la care privea lung. Părea frământat, îşi lua capul în mâini, vorbea pentru sine. Ce mi-o fi venit cu pictura asta, acum nişte zeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină”! Măcar n-am terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Şi nici nu-mi dă pace. Ce nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm nopţile. Din cauza nenorocitului de Iuda, trădător împuţit! Nu-mi vine să cred că, nici până astăzi, n-am reuşit să găsesc un model care să-mi pozeze pentru Iuda.  Începu să se plimbe îngândurat prin atelier. Revenea obsedant la tabloul în cauză, se apropia, lua iar distanţă, privea, pleca iar.

Nu prea înţelegea nici el ce-i venise tocmai azi cu pictura asta care zăcea de multă vreme uitată în mansardă, acoperită de o pânză. De ce tocmai azi se dusese la ea, dăduse cu frenezie pânza la o parte, hotărât că va lucra la ea. Şi ce dacă nu-l am pe Iuda? Voi încerca un personaj din imaginaţie. Nţ! Nu ţine! Luă Evanghelia după Ioan şi începu să citească a n-a oară pasajul trădării. Zicând acestea, Iisus S’a tulburat cu duhul şi a mărturisit şi a zis: „Adevăr, adevăr vă spun că unul dintre voi Mă va vinde. Atunci ucenicii se uitau unuii la alţii, nepricepând despre cine vorbeşte. Iar unul din ucenicii Săi, cel pe care Iisus îl iubea, şedea la masă rezemat de pieptul lui Iisus. Deci Simon-Petru i-a făcut acestuia semn şi i-a zis: „Întreabă-L, cine este cel despre care vorbeşte?!” Şi aplecându-se acesta pe pieptul lui Iisus i-a zis: „Doamne, cine este?” Iisus i-a răspuns: „Acela este, căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da.” Şi întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într-însul. Iar Iisus i-a zis: „Ceea ce vrei să faci, fă mai degrabă!...” dar nimeni dintre cei ce şedeau la masă n-a înţeles pentru ce i-a zis acestea; fiindcă unii, deoarece Iuda avea punga, gândeau că Iisus îi spune: „Cumpără ceea ce ne trebuie la sărbătoare!” sau să dea ceva la săraci. Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieşit. Şi era noapte.”¹⁾

„Iuda avea punga.” Aşadar, Iuda avea pungă, era un om bogat, de vreme ce ucenicii se aşteptau ca Iisus să-i spună să facă cumpărături sau să dea săracilor. Trebuie să am grijă de acest amănunt, când îl pictez. Nu trebuie să pară un sărăntoc. Atunci de ce – Doamne iartă-mă! – L-a mai vândut, pentru nenorociţii ăia de arginţi? Sau poate punga nu era a lui. Era a lui Iisus şi o ţinea Iuda, sau era o pungă comună. Înnebunesc!!! Mi-ai mâncat ficaţii, Iuda, blestematule! Nu puteai să nu ţii tu punga aia, să fiu şi eu lămurit acum? Şi-apoi, eu, când surprind momentul pe pânză, înainte sau după ce a luat înghiţitura? Satana a intrat într-însul după înghiţitura de pâine, aşadar. Deci, într-un fel arăta înainte, într-un fel - după. Nu! Am decis, înainte! Fix satană îmi mai lipsea, să n-am linişte. Piei, satană! Bun! Mai departe… Nu, nu pot trece mai departe. Nenorocita aia de pungă, nu mă lasă să trec mai departe. Pentru cel care pictează, e important amănuntul acesta. Sfinte Ioane, nu puteai să mă lămureşti şi pe mine cu aspectul acesta? Dacă n-am un model real, trebuie să-mi fie clar măcar portretul robot… va să zică modelul imaginar. Într-un fel arată expresia omului bogat, dar care trădează din alte considerente (invidie, răutate, etc), într-un fel, expresia calicului care te vinde pentru o bucată de pâine, într-alt fel bogatul care te vinde tot pentru bani, fiindcă nu se poate opri din agoniseli. Punga mă-sii! Să caut şi în celelalte Evanghelii, să văd dacă apare amănuntul acesta.

David se plimba agale, fără vreun scop precis, pe marele şi atât de cântatul Champs Elysées. Plecase singur la Paris, cu oarecari afaceri, dar nu voise să fie însoţit de nimeni, de data aceasta. Şi, contrar obiceiului, când îşi rezolva afacerile între două zboruri, acum îşi spusese că vrea să mai stea, să fie ca un fel de vacanţă, departe de vacarmul ameţitor al Bucureştiului. Desigur, aici era un alt vacarm. Dar măcar acesta nu-l privea pe el. Prin toate locurile unde fusese, nu putea spune cu exactitate ce a văzut. Reţinea cifre, nume, socoteli, dar uitase să mai caute şi să se mai oprească o clipă în faţa frumuseţilor lumii. Uneori îi era dor de liniştea din Mănăstire. Dar îşi alunga repede gândul. Viaţa lui se desfăşura acum pe alte coordonate. Şi învăţase că, orice decizii ai lua, nu trebuie să rămâi ancorat în trecut. Nici dacă trecutul a fost bun, nici dacă a fost rău. Nu se mai plimbase demult, aşa cum se plimbă oamenii. Mersul era doar o necesitate de deplasare dintr-un loc în altul. Şi, de cele mai multe ori, substituit de maşină ori avion. Acum se bucura ca un copil, încetinind pasul, atent la amănunte. Încerca să nu se gândească la nimic, în timp ce descifra cu sârg numele firmelor aliniate de o parte şi de alta a acestui magnific simbol parizian, străjuit la un capăt de Place de la Concorde, iar la celălalt de celebrul Arc de Triomphe. Triumful cui?, se întreba. Când poţi afirma cu tărie că ai triumfat în viaţa asta? Ridicând ochii din nişte stampe, pe care vânzătorii ambulanţi le ofereau contra unei sume modice, un scris mare şi drept îi atrase atenţia: Claudiu Teodorinni – Studio de Peintre. Deşi inerţia îl determinase să treacă mai departe, ceva i-a sunat prea cunoscut în minte, oprindu-i paşii în loc. Claudiu Teodorinni? Să fie vorba de acelaşi Claudiu? Nu există decât o soluţie de a afla.

Claudiu tocmai deschisese Evanghelia după Luca, dar n-a mai avut răgaz s-o studieze, că uşa atelierului s-a dat de perete, după o bătaie scurtă ce n-a mai aşteptat răspuns. În prag, un domn bine îmbrăcat, la patru ace – costum, cravată – mai lipsea floarea de la buzunar, lucru prea puţin obişnuit ziua, pe străzile Parisului. Şi, după toate astea, l-a mai salutat şi româneşte. Oricum, capitala franceză era destul de cosmopolită, aşa că nu se miră foarte tare, avusese doar o tresărire când auzise acel „bună ziua”, parcă şi vocea purta un ecou cunoscut, asemeni unei amintiri vagi, venită de undeva de peste timp. Tipul zâmbea fericit, dând să se apropie, cu mâna întinsă, de Claudiu. Apoi rămase câteva clipe descumpănit, văzându-l pe acesta fără vreo reacţie. După ce-l studie fugitiv, i se adresă, ca şi când ar fi avut o revelaţie:

-         Staţi! Oricine-aţi fi – probabil vreun client cu mulţi bani venit să cumpere un tablou – orice veţi dori, nu spuneţi nimic înainte de-a spune „Da”!

-         Pardon! Sper că n-am nimerit la Starea Civilă!

-         Domnule, aţi nimerit în atelierul Pictorului Teodorinni, celebrul Teodorinni care-a rupt pisica prin occident. Şi gura târgului, cum se zice. Numai că, vedeţi, oricât de împlinit şi de fericit ar considera alţii că sunt, eu n-am linişte din cauza unui trădător ordinar…

-         Ei, toţi avem trădătorii noştri…

-         Domnule, eu nu vorbesc de trădători, nu zic de unul oarecare, eu vorbesc de însuşi trădătorul. Tră-dă-to-rul! Pricepi?

-         Nu. Chiar nu.

-         Hmm… apropiaţi-vă.

Îl duse în faţa pânzei.

-         Această pictură vă spune ceva?

-         Da, desigur.

-         Şi nu vi se pare că-i lipseşte ceva? Sau cineva?

-         Dacă mă uit atent, constat că lipseşte un personaj. Să fie chiar Iuda? Aha, acum înţeleg. Tră-dă-to-rul.

-         Exact! Mai bine zis, a lipsit. Căci dumneavoastră mi l-aţi adus. De cum aţi intrat pe uşă, am ştiut că l-am găsit. Asta era! De când vă aştept, de când vă aştept! V-am spus să ziceţi „da”, să nu mă refuzaţi. Vă dau ce doriţi, oricâte tablouri, numai să-mi pozaţi pentru el. S-a făcut?

David rămase înmărmurit, fără a schiţa niciun gest. Părea extrem de tulburat.

-         Domnule, iertaţi-mă dacă v-am tulburat. Ştiu că nu e pentru nimeni un compliment să i se propună a poza în Iuda, însă am convingerea că sunteţi om matur, nu vă mai lăsaţi sensibilizat de fleacuri. Îmi pare rău…

-         Nu, nu e asta…

Apoi, privind drept către Claudiu:

-         Claudiu, ce teatru-i acesta? Te ştiam pictor, nicidecum actor. Chiar nu mă mai recunoşti???

Venise rândul lui Claudiu să pară înmărmurit.

-         Domnule, ne cunoaştem? Iertaţi-mă, trebuie să fie o confuzie. E-adevărat, întâlnesc multă lume, dar, după cum ştiţi sau măcar presupuneţi, pictorii au memoria chipurilor foarte bună. E imposibil să ne fi cunoscut cândva şi să nu-mi amintesc!

-         Păi tocmai asta mă îngrijorează. Mai ales că nu ne-am văzut doar o dată, fugitiv. E drept, au mai trecut anii…

Se apropie iar de tablou:

-         Spune-mi, cine ţi-a pozat pentru Iisus?

Un zâmbet luminează faţa lui Claudiu, ca de-o amintire dragă:

-         O, e mult de-atunci, de altfel e primul personaj pe care l-am pictat. A fost modelul cel mai uşor de găsit. Nu că ar fi în general uşor de găsit model pentru Iisus; dar am avut un prieten, până când eu am plecat din ţară. N-am mai păstrat de atunci legătura. El mi-a fost modelul. Priviţi-l! Ce figură angelică. Pictura aceasta am început-o încă din anul I, eram plin de zel şi de gărgăuni. Şi totuşi, a continuat până azi să mă obsedeze, chiar dacă între timp mi-am schimbat stilul ca, de altfel şi „subiectele”, zise zâmbind şi arătând către un nud de femeie. Apoi, revenind: La tabloul acesta m-am întors aşa cum te întorci cu gândul la prima dragoste din tinereţe, sau mai degrabă ca la marea dragoste neîmplinită, aceea care-ar fi putut să fie… M-am întors la el obosit, frânt, lovit, umilit chiar, aşa cum te întorci din marile metropole la ţară, unde abia aştepţi să iei o gură de aer, nu doar în plămâni, ci şi în suflet. Înţelegeţi? Nu pot renunţa la el. Şi, se-nţelege, nici n-am să-l vând. Mi-e drag precum amintirea copilăriei. Îmi aminteşte de tinereţe, de suita de idealuri pe care le târam după noi, de prietenul meu, de frumuseţea vocii lui, de iubirile noastre inocente…

-         Încetează! Încetează, Claudiu! Tu chiar nu mă recunoşti? Îţi mai aduci aminte cum se numea colegul din tinereţe?

-         Ce-ntrebare! Bineînţeles că-mi aduc aminte. Îmi amintesc şi că avea o aluniţă după urechea dreaptă. Îl chema David. David Greceanu. Ce nume, David, parcă predestinat…

-         Predestinat pe naiba! Încetează sporovăiala! Ori eşti un idiot, ori eu m-am schimbat atât de mult! Na, aluniţă!

Trase un pic de urechea dreaptă şi-i arată semnul.

-         Eu!!! Eu sunt David Greceanu! Tu, Claudiu Teodorini, prietenul meu, cum ai putut să arunci imaginea mea în podul cu vechituri?

Claudiu, vizibil şocat, ia o oglindă, i-o dă lui David, apoi îl apropie de Iisus din tablou:

-         Acum că mi-ai spus, îmi dau seama, după voce, că eşti tu. Dar uită-te şi tu în oglindă şi-ai să-nţelegi. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Unde este acel David pe care-l ştiu?

David s-a lăsat într-un fotoliu, răvăşit. După un timp, revenindu-şi, zise cu alt ton:

-         Acel David a murit, Claudiu. Povestea e lungă. Dar eu crezusem că mi-a murit numai sufletul. Acum înţeleg că nu doar el, ci şi chipul meu a murit în lumea aceasta, transformându-se în altul, într-unul care nu-i seamănă, dimpotrivă. E lungă, e lungă calea de la Hristos la Iuda. Dar ce lungă trebuie să fie calea inversă!

                                                                  

¹⁾ Ioan (13, 21-30), trad. Î.P.S. Bartholomeu Anania

15

Scara

                                                                  

        Claudiu se ridicase şi dispăruse pentru câteva clipe, întorcându-se cu două pahare şi o sticlă de vin pe care o desfăcu, apoi turnă. Stăteau faţă în faţă pe fotolii, bând în tăcere. Claudiu mai desena câte o linie la vreo schiţă. „Iuda” se interpusese între ei ca o prăpastie adâncă. E greu şi-aşa, după atâţia ani, să înnozi o convorbire, chiar dacă ar fi multe, prea multe de spus. Sau poate tocmai de aceea. Cu ce să începi? Dar când revederea are loc sub astfel de auspicii! Ce să-şi fi spus? Sau, mai bine zis, ce să-şi fi spus mai întâi? Apoi, niciunul dintre ei nu uitase felul în care s-au despărţit, cu Claudiu fugind pe alei, David şi Ina rămânând în urmă, stane de piatră, cu sufletele cântând o doină de jale şi oda bucuriei în acelaşi timp. Anii care trecuseră estompaseră senzaţiile, şterseseră eventualele animozităţi, dar filmul evenimentelor rămăsese viu în minte. Probabil, - îşi spunea Claudiu – şi el se gândeşte la aceleaşi lucruri la care mă gândesc eu. Şi totuşi, ce să se fi întâmplat cu el? Sunt pictor, ce Dumnezeu! Oamenii nu se schimbă în felul acesta. Le apar riduri, le cade părul, se mai îngraşă, îşi pierd o anume strălucire, dar esenţa rămâne. Expresia nu se schimbă atât de mult decât dacă… hm… dacă se schimbă radical ceva în interior. Şi totuşi, David nu se putea schimba atât. Era cel mai bun om pe care-l cunoşteam şi, împreună cu Lena, singurele persoane pe care le ştiu şi care, în marea lor blândeţe şi îngăduinţă, ar fi fost în stare să-l creadă şi pe dracu’  sfânt. În fine, probabil voi afla. Dar parcă mi-e frică.

       Claudiu nu intuise tocmai corect. David nu se gândea la ce se gândea el. Se gândise destul, la prea multe! Acum îl preocupa altceva. Nu trecutul îndepărtat, nu despărţirea de Claudiu, atunci, demult, ci revederea, momentul de acum. Mai bine zis de acum câteva minute. Ştia că s-a schimbat, cel puţin aparent, că şi-a schimbat total stilul de viaţă, că are păcate multe şi grele. Dar cumva, adânc în sufletul lui, simţea şi mai ales îi plăcea să creadă că a rămas acelaşi. Din anii petrecuţi la mănăstire, rămăsese cu obiceiul de a-şi face o analiză minuţioasă, până în cele mai adânci straturi ale fiinţei. Se analiza atât din interior, cât şi din exterior (ceea ce simţi, pornirile tale, versus ceea ce se vede, ceea ce reuşeşti să „pui pe tarabă”), ca un şahist care joacă singur, mutând alternativ când piesele albe, când pe cele negre, încercând să nu ţină cu niciunul dintre jucători. Iar în jocul acesta, chiar reuşea să fie sincer. Se expunea ca un grafic, între abscisă şi ordonată, viaţa lui era o curbă formată din milioane de puncte. Aşa cum într-un grafic, poţi afla oricând valorile care au generat punctul respectiv de pe curbă, tot aşa şi el, îşi putea recompune „povestea” punctelor din care îi era formată evoluţia de până atunci. Şi, din toată această analiză minuţioasă, niciodată nu i se năzărise că el, David, ar fi devenit altul decât cel care a fost. Schimbate erau condiţiile exterioare, decorul, personajele, chiar şi scenariul. Îşi juca chiar bine personajul, după cum el însuşi îi scrisese rolul. Dar trăirile, fondul rămăseseră aceleaşi. Sau cel puţin aşa credea. Reacţia lui Claudiu, însă, spunea cu totul altceva. Ştia prea bine că prietenul lui din tinereţe l-ar fi recunoscut chiar şi dacă îşi făcea operaţie estetică, pentru că ochiul său răzbea dincolo de latura vizibilă. Aşa cum simţise atunci, în seara aceea de la concert. Imposibil să nu-i fi desluşit un anume licăr în ochi, o oarecare familiaritate a privirii. Şi totuşi, dacă n-a făcut-o, asta ce înseamnă? Asta înseamnă că el, David, îşi intrase prea bine în rol, că îl jucase până când se identificase cu personajul? Posibil. Dar atunci e grav…

- E grav!, zisese cu voce tare.

- Ce-ai spus?

- Nimic… mă gândeam la ale mele.

- Nimic nu-i atât de grav pe cât pare; cel puţin atâta timp cât există cale de întoarcere.

        Finalul din fraza lui Claudiu îi aminti de visul de azi-noapte. Ce ciudat! De când avusese coşmarul acela repetat, cu pereţi fără ieşiri, nu mai visase ceva în legătură cu asta. Dar fusese demult! Pe vremea studenţiei. Azi-noapte, primul lui Duhovnic, acela din facultate, profesorul care o păţise din pricina lui, pentru că s-a băgat să-l apere, îi dăduse un felon. Din nu se ştie ce motive, el îi spunea patrafir. De fapt, îl împăturise astfel încât semăna oarecum cu patrafirul şi îl ţinea strâns la piept. Se făcea că felonul/ patrafir era al celui de-al doilea Duhovnic, acela din manastire. Numai în vis se pot întâmpla asemenea absurdităţi. Şi totuşi, părea atât de real! Umbla singur cu veşmântul în braţe, strângându-l, prin locuri pustii şi necunoscute. La un moment dat, s-a trezit urcând o scară. O scară „pisică” în genul celor care sunt ataşate clădirilor, pentru ieşiri de siguranţă sau intervenţii în caz de incendiu. Scara era din lemn şi foarte îngustă, verticală, destul de lipită de zid. Erau mulţi mergând pe scara aceea, chiar unii lângă alţii. Dacă ar fi ajuns în vârful clădirii care părea foarte înaltă, nesfârşită, dincolo de ea, ar fi găsit ieşirea către un mijloc de transport, care să facă legătura acelui spaţiu izolat cu lumea. La un moment dat, cineva amabil, de lângă el, a început pe un ton blând să îl prevină: „Când vom ajunge la stânca aceea, să fiţi atent, acolo…” Absurd, iarăşi absurd! Ce să caute o stâncă lângă o scară? Şi totuşi, la auzul acestor vorbe, l-a cuprins deznădejdea, a început să plângă şi să strige: „Eu nu vreau să urc nicio scară!” A privit în jos, apoi şi-a dat drumul, prelingându-se lin, până în punctul de la care plecase. Pierduse felonul. Când şi-a dat seama, a început să plângă şi mai tare. Apoi i-a adresat o rugăciune scurtă lui Dumnezeu, pe un ton care parcă mai mult ordona decât se ruga. Un fel de „Ajută-mă odată să găsesc ce-am pierdut!” Se întâmplase şi în realitate să-i comande lui Dumnezeu, să-i adreseze cereri cu impertinenţă, dacă ar fi să socoteşti după modul de adresare. Fusese uimit să constate că Dumnezeu îl asculta chiar şi atunci. Şi îi dădea ceea ce-i cerea, fără să ţină cont de formule şi sofisticăreli, ci de intensitatea dorinţei cu care cerea şi de sacrificiul pe care era dispus să-l facă pentru a obţine ce voia. Noi, oamenii, suntem aşa gomoşi! Dacă vreunul vine la mine să ceară ceva, şi nu foloseşte tonul adecvat (măcar politicos, dacă nu umil), dacă mi se pare că mă priveşte cumva sau că mă sfidează, îl şi dau afară fără să mai ascult ce vrea. Şi nu numai eu, toţi facem asta, într-o măsură mai mare sau mai mică. Până şi copiilor le impunem: „Adresează-te frumos!” Sau „Spune „te rog”!, altfel nu primeşti”Dacă am miluit vreun sărman care n-a zis „bogdaproste” sau „săru’mâna” pe un ton destul de ploconitor, data viitoare nu-i mai dăm, să se înveţe minte. Dar noi, de câte ori uităm să mulţumim? Dumnezeu ne rabdă aşa cum suntem, obraznici, bătând din picior, nerecunoscători, în mare parte. Ne acceptă şi ne îndeplineşte cererile cu îngăduinţă. El nu cere de la noi decât credinţă, nu se împiedică de fleacuri, nu contabilizează cuvinte, formule, număr de metanii. Când o să-nvăţăm şi noi ceva din asta? În vis, după ce îl „rugă”, văzu ceea ce căuta. Era atârnat pe scara pe care între timp nu mai era nimeni. S-a repezit şi l-a luat în braţe, strângându-l iar cu putere la piept, de parcă era singurul punct de sprijin al întregii sale existenţe. A început să umble iar pe jos, neştiind încotro s-o apuce, pe unde îl vor purta paşii. Soneria ceasului nu i-a mai dat timp să afle. Acum, în atelierul lui Claudiu, încerca să-şi desluşească visul. Evident, nu credea în vise ori în semnificaţia lor, aşa cum e în accepţiunea majorităţii. Stareţul îi spusese odată: „Să nu crezi decât în visele pe care ţi le făureşti!” Aşa şi făcuse. Acum, nici măcar nu-şi mai făurea vreun vis. Dar nu putea să nu constate că, din pricina unui vis care s-a tot repetat, el a cotit-o, la un moment dat, pe altă cărare. Se întreba: acum, să fie iar vreun moment de cotitură? Da, o s-o cotesc, prima la stânga de pe Champs Elysees, niţel mai la vale de Sena.

      Claudiu nu era mulţumit de schiţe. Acum, nu-l mai putea privi pe David ca atunci când intrase în atelier, fără să ştie cine este. Asta e! l-am ratat şi de data asta. Probabil aşa e scris, personajul acela să rămână lipsă. Trânti creionul pe foaie, apoi se hotărî să întrerupă tăcerea, că doar nu era să stea amândoi ca nişte stane de piatră, după ce nu s-au mai văzut de nişte zeci de ani.                                                                         

-         Povesteşte-mi! Sunt atât de multe de vorbit… N-am mai aflat nimic de voi. O vreme, am fost convins că n-am nevoie de nimeni. Îmi eram suficient mie. Mă simţeam bine cu mine însumi, cu gloria mea, cu banii mei, cu familia mea…

-         Şi acum?

-         Acum nu mai este aşa. Nimeni nu-şi e suficient sieşi.

O vreme, iar se lăsă tăcerea. De data asta, chiar aveau acelaşi gând. Îl exprimă tot Claudiu:

-         Ea ce mai face?  

-         Ea?

-         Nu face pe idiotul cu mine! Ştii doar că mă refer la Ina!

-         Îhm… Şi ce vrei să ştii?

-         Totul! Presupun că sunteţi împreună.

-         Presupui greşit.

-         Şi-atunci eu de ce-am mai plecat ca prostul în noaptea aia? De ce-am fugit de voi, să vă las să vă consumaţi iubirea pe care n-o puteaţi ascunde de mine, chiar dacă poate nici voi nu eraţi atât de conştienţi de ea?

-         Chiar aşa Claudiu, de ce-ai plecat? De ce n-ai rămas, să…

-         Dacă mai pui întrebări tâmpite, îţi bag pensula asta pe gât! Cu şevalet cu tot.

Se aşezase la şevalet, încercând să prindă chipul lui David.

-         Să fi rămas? Pentru ce? Înseamnă că voi chiar nu vă dădeaţi seama! Ceea ce voi trăiaţi, fără să vă fi mărturisit reciproc, era atât de evident pentru mine! Se simţea între voi o atmosferă aproape solidă, atât de densă, că uneori credeam că, dacă pipăi aerul dintre voi, aş putea avea surpiza să dau de rocă. La început, am crezut că mi se pare. Apoi, o vreme, m-am făcut că nu pricep, sperând că va trece, că voi convinge-o cumva pe Ina să „treacă strada” la mine. Dar asta-i o utopie. În dragoste, nu poţi convinge pe nimeni de nimic. E sau nu e! Atunci, la concert, a fost doar picătura care a umplut paharul. Bine că mi-am dat, totuşi, seama la timp, că am avut puterea să mă rup. N-aş fi suportat să stau ca o piedică între voi. Deşi eram gelos, trebuie să recunosc că ceea ce voi simţeaţi unul pentru altul era sublim. Crede-mă, sunt rare cazurile! Cunosc destul de multă lume, din mai  multe medii. Se întâmplă rar ca legăturile să fie atât de puternice.

-         Dar tu şi Lena?

-         La noi a fost altceva. Nu era reciproc. O plăceam şi o simpatizam, dar inima-mi era la Ina. După ce v-am lăsat pe amândoi în ceaţă, m-am dus la ea, la cămin, să îi spun. Simţeam nevoia să spun cuiva, să mă asigure cineva că n-am greşit. În seara aia nu mi-am dat seama, ea era, cum ştii, atât de discretă. Dar cu timpul, când ne-am mai întâlnit, am înţeles cât de mult mă iubea şi că îşi trăise propria ei dramă în tăcere, neîndrăznind să „intervină” între mine şi Ina. Brusc, perspectiva de a avea o soţie ca Lena mi s-a părut cel mai mare dar pe care îl puteam primi. Şi nu m-am înşelat. Însă, vezi, dragostea aceea care te lasă fără aer n-a existat. Ar fi existat, dacă ea venea şi din partea mea. N-a fost să fie… minunea care se trăieşte atât de rar. Alţii, în schimb, care au avut-o, aflu că şi-au bătut joc de ea. Când o minune îţi intră în viaţă, tu ce faci, Davide? O arunci pe geam?

   Nu-i plăcu rezultatul obţinut pe şevalet. Măzgăli, o luă de la capăt.

-         Ce performeri mai suntem noi, oamenii, când vine vorba de ratare! Ştii că o convinsesem o dată să-mi pozeze? Am convins-o să mă lase să-i fac portretul în timpul unui seminar de retorică de la Facultatea de drept. Zorina avea un soi de gingăşie pe care n-o prea întâlneşti la cele de vârsta ei, de regulă o aflii la copii. Prin asta cred că atrăgea cel mai mult atenţia. Iar eu, ca unul cu adevărat îndrăgostit, am ştiut să umblu până în cele mai adânci straturi ale sufletului ei, în timp ce-o desenam, astfel că portretul era chiar reuşit, prinsesem esenţa fiinţei ei în câteva tuşe. De ce taci? Ce părere ai? De câte feluri poate fi dragostea omului?

-         Nu spun nimic. M-am dezobişnuit de astfel de rafinamente. Sunt lucruri asupra cărora nu-mi mai pun întrebări, răspunsuri pe care nu le mai caut, nedumeriri abandonate demult. Azi trăiesc într-o cu totul altfel de lume. Esenţa lucrurilor care mă înconjoară se reduce la bani şi la putere. Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet. Vândut pe doi lei. Sau nici măcar. Nu ştiu dacă m-aş mai putea întoarce-napoi.

-         Ce spui, David? Oamenii nu se schimbă. Sau, mă rog, nu se schimbă esenţial. În adâncul sufletului, rămâi acelaşi care-ai fost cândva.

-         Crezi?

-         Cu siguranţă!

-         Atunci cum se face că, în timp ce, acum nişte zeci de ani, mi-ai cerut să-ţi servesc drept model pentru Iisus, azi, când ţi-am deschis uşa atelierului, l-ai văzut pe Iuda în persoană?

-         David, poate m-am înşelat. Trăsăturile oamenilor se mai aspresc cu trecerea timpului…

-         Ştii bine că nu te-ai înşelat! Tocmai asta e, că nu te-ai înşelat. Aici nu-i vorba de asprirea trăsăturilor.

Tace, cu capul în mâini.

-         Despre ce ar putea fi vorba, atunci?

-         Despre faptul că ai avut dreptate. Că ai văzut în mine exact ceea ce trebuia să vezi: tră-dă-to-rul! Am trădat tot şi pe toţi, Claudiu, începând cu Dumnezeu şi terminând cu mine însumi.

-         Nu cred!

-         E dreptul tău să nu crezi. Dar eu îţi spun că aşa a fost. Am plătit şi preţul. Am rămas singur într-un ocean de trădare. Şi de neiubire.

16

Cina neterminată

Îi povestise traseul lui, de la despărţirea lor, până la plecarea din mănăstire. Claudiu ascultase atent, fără să pună întrebări. Picta, cum făcea de obicei când purta conversaţii în atelier. Un ochi atent ar fi observat cum îi tremura mâna pe penel. Când David se oprise, pentru că nu mai ştia cum să continuie, poate obosise, ori poate nu-i făcea plăcere, Claudiu începu interogatoriul.

-         Spune-mi, dorul de preoţie nu te-a încercat niciodată? Erai atât de plin de zel. Ce s-a întâmplat cu vocaţia ta, pe care o simţiseşi în tine încă din copilărie?

-         Am îngropat-o. Adânc în memorie, departe-n suflet. Ca şi cum n-ar fi existat.

-         Ca şi cum!

-         Am uitat de ea.

-         Minţi! Nu-i nevoie să-mi spui mie, eu suport orice. Dar măcar pe tine nu te minţi!

-         Îmi faci rău. Taci!

-         Am tăcut. Spune mai departe!

-         Mai departe nu-i nimic intersant. Sau care să-mi facă cinste. Am mers din rău în mai rău. Evident, nu financiar. Curba exponenţială a creşterii mele financiare e invers proporţională cu cea a căderii mele ca om. Am intrat în afaceri, am şantajat, am mituit, am înşelat, dar ce n-am făcut! Acesta sunt acum, eu, cel din faţa ta. Acesta, nu cel pe care l-ai cunoscut înainte de magnolii. Aşadar, nu-ţi face procese de conştiinţă că m-ai ales pentru model de Iuda. Ai văzut bine. Nu degeaba ai ajuns celebru. Acum ai două variante: să îmi dai un şut în fund, să mă zvârli pe uşa aia, sau să mă zvârli pe uşă cu-n şut în fund, după ce mă pictezi. A doua variantă pare mai avantajoasă. Iată-mă-s, la dispoziţia ta! Iată tră-dă-to-rul! Dar vezi că n-are timp mult de pierdut. Are afaceri grele, treburi importante de la care nu poate lipsi. Ei, dacă-ţi spun că mi-am băgat nasul şi-n politică, ce mai zici? Sunt mânjit iremediabil. Chiar dacă bineînţeles că nici acolo nu mi-am găsit locul, m-am mutat de la un partid la altul, cerând, pretinzând, ameninţând. Hai, spune repede, pe care dintre variante o alegi? Rămân sau nu să-ţi pozez?

-         Şi dac-am s-o aleg pe a treia?

-         A treia nu există.

-         Asta n-o hotărăşti tu! David, ai fost şi rămâi prietenul meu. Noi aveam o idee înaltă despre prietenie. Să ştii că eu nu mi-am schimbat-o. Şi nici tu. Doar te faci. Dă naibii crusta aia jos! Cu mine, n-ai nevoie de ea.

-         E problema ta dacă te încăpăţânezi să vezi în mine pe cel care am fost. Eu te-am prevenit.

-         M-ai prevenit pe naiba. Pe mine mă interesează ce-i acolo, adânc în tine. Amănuntele prefacerii tale sunt numai formale. Eu stau de vorbă cu David, prietenul meu.

-         Şi nu-ţi e teamă c-ai să regreţi?

-         Ha, ha! Ce glumă bună! Eu nu mai am, băiete, ce regreta! Mi-am trăit toate regretele din viaţa aceasta. Pe toate, pe rând, pe îndelete. E vremea magnoliilor. Ia te uită ce splendoare!

Îi arătă un tablou cu magnolii albe şi roz, înmugurite.

-         Cine-ar putea să trădeze secretul unui boboc de magnolie? Nimeni! Căci nimeni nu înţelege misterul acestuia.

-         Te rog, fără magnolii!

-         Cu sau fără, n-are importanţă. Poate-a sosit vremea să te vindeci. Zău, Davide, nu crezi că-i timpul să te poţi ierta? Încercam să-ţi spun că lucrurile cu adevărat importante sunt altele. Cele cu adevărat importante nu se trădează de către nimeni şi de către nimic. Noi, oamenii, ce suntem? Nişte furnici. Contăm? Aşa că de ce să ne supărăm din fleacuri? Ştiu, tu ai trăit o tragedie. Dar încă n-ai murit. Gândeşte-te cum ai putea recupera, cum şi ce anume ai mai putea schimba, câtă vreme… încă mai e vreme. Eu acum trăiesc clipa. Şi clipa aceasta, a mea cu tine, nu mi-o poate lua nimeni. Mă bucur de ea.

-         Clipa ta cu Iuda. Aţi devenit de-a dreptul intimi.

-         Termină! Povestea cu Iuda e una încheiată. Acum, că ştiu cine eşti, nu mai văd în tine trăsăturile care te făceau apt pentru a-mi servi drept model. Pesemne aşa o fi dat, pictura aceea să rămână neterminată. De altfel, uite chiar acum mi-a venit ideea. Tabloul va rămâne aşa. Se va numi „Cina neterminată”. Nici nu-l voi vinde, nici nu-l voi păstra. Îl voi oferi la muzeu. Voi reuşi, astfel, să mă dezleg de el, să-l dau afară din mine. Era singura mea legătură, singura obsesie de care nu reuşisem, până acum, să scap. Obsesia, de fapt, mi-a venit de la Iuda. Personajul m-a fascinat dintotdeauna. În egală măsură m-a fascinat şi m-a intrigat. Acum ştiu, acum ştiu! Obsesia vine încă din copilărie, când bunica îmi spunea Biblia ca pe o poveste. Nu ştiu de ce, majoritatea poveştilor pentru copii sunt triste. Uneori de-a dreptul sadice. Lupul mănâncă iezii, moşul bate cocoşul, Albă-ca-Zăpada e-ameninţată cu moartea, Cenuşăreasa n-are voie la bal. În fine, dintre toate poveştile, aceasta mi se păruse cea mai tristă. Aceasta cu Iuda şi plecarea lui de la Cină. Aveam obiceiul de a schimba finalul poveştilor. Al acelora care se sfârşeau rău. O dată, am construit o căsuţă pentru un iepuraş dintr-o poveste în care se spunea că avea o căsuţă de gheaţă care se topea odată cu venirea primăverii. O pusesem în grădină şi chiar credeam că animalul va veni să locuiască în ea. Mă duceam zilnic să controlez. Până când, într-o zi , n-am mai găsit-o. Ardea pe foc, sub cazanul de ţuică. Aşa sfârşesc cele mai multe dintre bunele noastre intenţii. „Povestea” cu Iuda îmi doream cel mai tare s-o schimb şi nu puteam. Prea o auzeam spusă peste tot, o vedeam reprezentată îm biserici, deasupra uşilor împărăteşti; părea că nimeni nu poate, că nimeni n-are voie s-o schimbe. Aşa cred c-am căpătat obsesia aceasta. Mi-am imaginat de mii de ori cum ar fi fost Cina fără Iuda. Şi în mod inconştient, tabloul meu a recuperat ceva din visul copilăriei. Aşadar, n-a fost adevărat că, timp de mai bine de ani buni, eu n-am găsit model pentru Iuda, ar fi şi absurd. Ci nu am vrut să-l găsesc. Dar mă minţeam, aşa cum şi tu te minţi acum c-ai fi altul decât cel care eşti. Îţi mulţumesc, Davide, că m-ai ajutat să-nţeleg aceasta.

O vreme, s-a lăsat tăcerea. Claudiu a pus muzică. Întâmplător, sau deloc întâmplător, Valsul lui Shostakovich, cel care... din pricina căruia se stricase prietenia, dar ale cărui note sunau acum ca o dulce împăcare. De fapt, ziua de azi dovedise că prietenia nu pierduse nimic. Fusese doar o distanţă, în ani, în Kilometri, în tăceri. Dar bucuria pe care o simţise fiecare în suflet în momentul regăsirii vorbea despre altceva. Nu despre distanţe, ci de apropieri.

-         Ştii, - spuse Claudiu - să uităm că viaţa şi-a rostogolit tăvălugul peste noi! Vreau să ne-amintim de tinereţe, să vorbim de vremea de dinainte de magnolii! Ce tineri şi frumoşi eram, mai ales eu, se-nţelege. Şi ce naivi, mai ales tu, bien sủre. Hai, Davide, viaţa-i frumoasă!

-         Viaţa-i frumoasă printre pânze, modele şi culori. Dar nu aceasta e viaţa, Claudiu. Tu ai fost norocos, te-ai refugiat din faţa ei, ai fugit în artă. Dar câţi sunt ca tine?

-         Şi crezi că arta o fi vreo Cruce uşor de purtat? Habar n-ai ce spui! Uită-te numai cât m-a necăjit pictura aceasta a Cinei. Şi încă nu sunt sigur c-am scăpat de obsesia ei. Artistul, Davide, are arderile accelerate. Pentru că trăieşte în două lumi care prea rar se intersectează. Una este lumea aceasta a „adevărurilor incontestabile” (vacs!), alta e lumea de dincolo de simţire, o lume imaginară pe care artistul încearcă să şi-o aducă în prim plan, încearcă şi e fericit dacă şi reuşeşte s-o reprezinte şi altora. Dar nu oricum, ci aşa cum o vede el, aşa cum e ea reprezentată în mintea lui. Arta se face cu sânge. Trebuie mare grijă, trebuie dozată bine dedublarea, ca să nu dai – Doamne fereşte! – în vreo boală psihică. Un prieten dramaturg mi-a mărturisit un lucru cutremurător. Zice: „Ştii cât consum au actorii pe scenă când interpretează vreun rol. Mulţi dintre ei se identifică atât de bine cu personajul, încât încep să iasă din ei înşişi, sau chiar să le împrumute bolile ori cutumele de care suferă. În opinia mea, actorii ar avea nevoie de recuperare precum soldaţii din garda regală, aceia care sunt obligaţi să stea nemişcaţi. Pentru 2 ore de nemişcare, îşi iau recuperare o săptămână. Cu atât mai mult, imaginează-ţi cam cum trebuie să ardă un autor de piese de teatru. Actorul e „invadat” de un singur personaj. Pe când dramaturgul e în toate, pe rând, trăieşte cu fiecare, suferă, se bucură. Acolo să vezi dedublare!” Cam aşa e şi cu pictura, şi cu muzica şi cu celelalte arte. Aşa că nu-mi spune mie ce frumoasă e viaţa de artist! A, sigur, din exterior aşa pare. Cel puţin interesantă. Şi totuşi, artistul nu poate fără arta lui. Scoate-l din ea şi pune-l să construiască şine de cale ferată şi l-ai terminat. Deşi, după cum bine ştim, în zilele noastre artistului nu-i ajunge arta pentru a supravieţui. De aceea vorbeam de două lumi diferite cărora eşti nevoit, ca artist, să te adaptezi. Eu sunt un caz fericit, poate dintre cele mai fericite, întrucât arta mea îmi permite să şi trăiesc din ea, şi încă nu oricum. Dar cei mai mulţi prieteni pe care-i am, vorbim de artişti, sunt nevoiţi să penduleze între cele două lumi, una pentru a-şi întreţine trupul, alta pentru suflet. Şi chiar dacă, aparent, rămâne tot în lumea lui, spune-mi ce-i actorul care a visat să joace pe Hamlet, atunci când se scălâmbăie într-o reclamă pentru detergent? Ce e altceva decât un biet slujbaş de rând încercând să hrănească animalul din el. Asta e. Înţeleg că şi lumea afacerilor e grea, dar până acum, n-am văzut oameni de afaceri cerşind pe la uşile artiştilor. Invers, da.

-         Arta cere vocaţie. Şi, cum bine ştim…

-         Ca şi preoţia, nu-i aşa?

-         Să lăsăm preoţia!

-         De ce s-o lăsăm? În fine, văd că doare. Dar nu abandonăm de tot subiectul. Doar momentan. Totuşi, de ce fugi de tine?

-         Te înşeli. Nu de mine fug. Ci către mine. Către acel David pe care până şi eu l-am iubit. O vreme, am încercat să uit. Spunându-mi că puterea omului stă în ceea ce-şi închipuie că e în stare să facă.

-         Prostii! Puterea omului stă în puterea pe care i-o dă sau i-o îngăduie Dumnezeu.

-         Asta e deja altă discuţie…

-         Nu, nu. Nu e deloc altă discuţie. Nu mai ocoli subiectul! Oricât ai fugi tu de el, el fuge după tine. Faci ce faci şi tot acolo ajungi. Va veni o vreme, David, când te vei răfui numai tu cu tine. Şi va trebui să recunoşti că ţi-ai aruncat mărgăritarele la porci.

-         Acestea fiind zise, ne aflăm într-o situaţie fără întoarcere. Recuperează de mai poţi mărgăritarele din troaca porcilor!

-         Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

-         Parcă eu am studiat la Teologie.

-         Atât de bine, încât e nevoie să-ţi aduc eu aminte ce-ai învăţat. Ai uitat, ai uitat, prietene, interminabilele discursuri pe care mi le ţineai, citatele întregi din Biblie şi din Sfinţii Părinţi? Mai ştii când ne certam pe cele două Evanghelii, că mie îmi plăcea mai mult cea după Luca, plină de poezie, de înţelesuri dincolo de înţeles, iar tu erai „admirator” al Evanghelistului Ioan? Îmi explicai că Ioan aduce în Evanghelia sa cele mai adânci sensuri teologice, că, oricum, nu e deloc lipsit de poezie. Şi îmi dădeai mereu exemplul episodului cu Maria Magdalena la mormânt. Ştii, după ani de zile, recitind Evangheliile, am ajuns să-ţi dau dreptate.

-         Lasă-mă! Lasă-mă cu amintirile acestea! Ţi-am spus că nu mai sunt acelaşi.

-         Mi-ai spus şi nu-s tâmpit. Dar fă-mi hatârul acesta, măcar şi pentru faptul că îmi consumi oxigenul din atelier, sau fiindcă sunt plecat demult din ţară şi îmi e dor să vorbesc despre lucruri de care n-am mai vorbit cu nimeni de atunci. Încearcă, te rog, să fii măcar azi prietenul meu David! Acela pe care până şi tu l-ai iubit. Acela dinainte de magnolii. Ascultă, prietene, ţie nu-ţi este dor de tine?

-         Nu. Mă simt bine aşa cum sunt. Sigur, aş fi vrut să nu se fi întâmplat aşa, mi-ar fi plăcut ca lucrurile să curgă lin pe făgaşul pe care intraseră iniţial, dar dacă n-a fost să fie… acum e târziu, târziu să mai schimb ceva. De dragul tău, însă, vom vorbi despre tinereţea noastră irosită. Mă rog, a mea. Tu s-ar părea că n-ai trăit chiar degeaba. Despre ce vrei să vorbim? Personal, aş prefera să te ascult, să îmi povesteşti aventura ta artistică şi personală prin cele lumi. Nu înţeleg un lucru, dacă tot îţi este bine aici, având faimă, bani, fiind un pictor cunoscut, de ce te bate gândul, cum mi-ai spus mai devreme, să te întorci în ţară?

-         Din aceleaşi motive pentru care se întorc toţi oamenii. Unii la ţara lor, alţii la ei înşişi, alţii la Dumnezeu. Nimeni nu poate sta departe. Sau poate, dar ce mai preţ plătim! Eu, de altfel, nici măcar nu simt că sunt plecat. Sunt numai dus, cu trupul acesta; mănânc, vorbesc, creez, interacţionez. Dar, în realitate, n-am fost niciodată plecat din ţară. Sursa inspiraţiei mele a fost această românească şi mizerabilă ţară. Eu m-am comportat ca şi cum aş fi jucat un rol. Şi l-am jucat bine, ce-i drept. Dar tot un rol a fost. Uită-te şi la tine! De când ai venit, încerci să mă convingi că eşti altul decât cel pe care l-am cunoscut, decât cel de dinainte de magnolii. Eşti pe naiba! Nu hainele astea, nu pantofii ăştia lustruiţi, nu cravata aceasta cu nod italienesc îl reprezintă pe David Greceanu. Şi tu joci un rol, băiete, un rol cu care te-ai identificat prea bine, mă rog, poate fi rolul vieţii tale, dar tot un rol. Oricât ai vrea să susţii că eşti altul, nu ai cum fugi de tine. Unde să fugi? Cu ce lacăte să te fereci împotriva ta? Tu crezi că ai pus lacăt simţirii tale. Greşit! Faptele despre care mi-ai spus, ca şi cele despre care nu mi-ai spus încă, de acord, te incriminează, te descalifică, dar în mod cert ele nu te reprezintă. Vrei să ştii de ce? Pentru că dacă erau din tine, dacă le făceai cu conştiinţa împăcată, nu mi le-ai mai fi spus judecându-te, acuzându-te. Dimpotrivă, dacă eu ţi le-aş fi reproşat, tu ai fi întrebat cu indignare: „Dar ce, ce-am făcut?”. Căinţa, aceasta-l întoarce pe om la Dumnezeu şi la el însuşi. Ştii mai bine decât mine aceasta.

-         Ţi se pare cumva că mă căiesc? Ţi se pare! N-am făcut altceva decât să prezint cu sânge rece şi sinceritate, evident, felul cum au stat faptele. Unde ai depistat oare urmă de căinţă?

-         În fine, poate m-am înşelat. Dar, cum ştii, atât de rar mă înşel! Spune-mi, Davide, acum care este cel mai bun prieten al tău?

O vreme, descumpănit, nu răspunse. Apoi, constatând că prietenul său aştepta neclintit răspunsul, încercă unul:

-         A… am o mulţime de prieteni. Unul mai bun decât altul. Nu ştiu pe care-l prefer.

-         Ha, ha! Aplaudaţi, vă rog! Şi-acum cortina. La replica asta, dacă eram boxer, îţi umflam nasul. Tu te auzi vorbind?

-         Ce vrei să spui? Cunosc o mulţime de lume care m-ar servi oricând şi la orice oră, indiferent ce le-aş cere. Vrei să-ţi dovedesc?

-         Eu nu vorbeam de lume! Eu vorbeam de prieteni. Şi de prietenie. Această… lume în care trăieşti a deformat până şi noţiunile. Unul dintre sensurile cel mai nedrept schimbate este acela de prieten. Mi-ar plăcea să-ţi dovedesc eu ţie. Să vezi cam ce ar face lumea aceea pe care te bazezi, în momentul când n-ai mai fi omul influent, omul cu bani, cu relaţii etc. Nu zic sută la sută, da-n orice caz, nouă din zece nu te-ar mai cunoaşte. Iar celălalt unu, te-ar cunoaşte doar dintr-un sentiment de teamă la gândul că lucrurile s-ar putea întoarce, dintr-o prudenţă exagerată, că nu se ştie niciodată, nu-i aşa? Pe aceştia îi numeşti tu prieteni? Ştii bine că nu-i aşa, nu te mai amăgi! Îţi aminteşti scena cu Lupu, căţelul nostru de la cămin? Lupu era şeful tuturor câinilor maidanezi din zonă, toţi îl ştiau de frică şi nu îndrăznea unul să iasă din „cuvântul” lui. Cineva fără inimă i-a dat într-o zi otravă. Din aceea care omoară lent. A zăcut vreo trei zile, săracul. În timpul acesta, simţindu-l slab şi neputincios, căţeii cei mici şi care se ascundeau din faţa lui începuseră să facă pe vitejii, să-l latre, să-i fure din mâncarea de care oricum nu se mai putea el atinge.

-         Mi-aduc aminte. Ai făcut atunci o criză. Ai ţipat la câini, le-ai ţinut o-ntreagă teorie: „Nenorociţilor, jivine ordinare ce sunteţi! Până să-l vedeţi doborât, l-aţi fi lins pe labe numai să vă bage în seamă sau să nu vă mănânce de vii. Acum faceţi pe grozavii? Marş, pocitaniilor!” Apoi mi-ai spus: „Vezi, Davide, şi omul e la fel. Doar că, în timp ce animalul are o scuză, că atâta poate el, că nu ştie de Dumnezeu, că nu se instruieşte, că nu face caz de prieteniile lui, noi, oamenii nu avem nicio scuză. Absolut niciuna!” Încă de pe atunci, de foarte tânăr, te preocupa problema trădării.

-         Îhm… văd că n-ai uitat. Mă bucur. Dar mă şi-ntristez. Aşadar, n-ai prieteni.

David tace, ridicând din umeri.

-         Să-ţi spun un secret: nici eu. Însă, dac-ar fi să „joc”, aşa cum faci tu, aş zice, desigur, că am mulţi, foarte mulţi prieteni. Şi în jurul unui artist renumit se învârt sumedenie de inşi mai mult sau mai puţin interesaţi, mai ales dacă acesta e vârât prin tot felul de comisii şi comitete de ale căror decizii depinde soarta unora dintre ei. Dar nu-mi fac nicio iluzie. Iluziile ne sunt cele mai grele pietre de poticnire. Ştiu bine că, în momentul în care n-aş mai fi Claudiu Teodorinni, ci un Claudiu oarecare, s-ar face gol în jurul meu. Ştii, uneori chiar mi-ar plăcea să experimentez. Numai că, vezi, n-am curajul să merg cu experimentul până la capăt. Mi-ar plăcea să mă văd sărăcind peste noapte şi pierzând orice urmă de prestigiu, pentru a vedea câţi mai rămân alături de mine. Idealistului din mine îi place să creadă că n-ar fugi chiar toţi. Că doar nu toţi sunt iude.

-         Să nu uităm, Claudiu, că n-a existat numai Iuda. Au fost şi-un Petru, şi-un Toma…

-         Da, da, că bine zici! Că tot ai amintit de Petru: câtă tristeţe, câtă durere stă-n lepădarea lui! Drama lui Petru nu poate depăşi pe cea a niciunui personaj biblic (desigur, Iisus nu intră în discuţie, căci El n-a trăit o dramă, ci a împlinit cele ce trebuiau să se împlinească. Mai mult, fiind chiar Dumnezeu, a fost, este mai presus de drame şi tragedii). Însă Petru… ce tragic personaj! Cu atât mai tragic cu cât a iubit atât de mult. Se spune că plângea la fiecare cântat al cocoşilor.

-         Mă laud nemernic că Te iubesc,

dar n-aş fi în stare să urc pe Cruce în locul Tău

-         eu Crucea o port la gât

mi se pare mult mai rezonabil -

nici să-Ţi privesc răstignirea în ochi

la primul cui aş leşina

s-au m-aş lepăda ca Petru

nu de trei ci de zece ori

apoi aş plânge la fiecare cântat al cocoşilor...

-         Ce-i asta?

-         O poezie. Îţi place?

-         Da, doar că n-o cunosc.

-         N-am mai apucat să ţi-o arăt. Plecaseşi. Am scris câteva poezii religioase, când eram în mănăstire. Mai târziu, cu sentimentul religios făcut ferfeniţă, mi-a trecut elanul creator. Nici măcar nu mai citesc. Ba nu! Mint. Citesc balanţe, bilanţuri, politici contabile, facturi...

-         Bine, dar tu nu ţi-ai pierdut credinţa niciodată.

-         Asta e altceva. Până la urmă, credinţă au şi necredincioşii. Şi cei care se declară atei, tot îl strigă pe Dumnezeu la necaz.

-         Chiar aşa! Am văzut că e o modă acum în România, din ce-am mai prins şi eu de pe la televizor, în rarele ocazii când mă uit. Sunt pline bisericile de oameni politici. Cruci mari, pe măsura păcatelor…

-         Da, se obişnuieşte, mai ales în campanii electorale.

-         Nu le e jenă acestor oameni să-ncerce să păcălească până şi pe Dumnezeu?

-         Vezi-ţi de treabă, că nu pe Dumnezeu speră ei să-l păcălească, nu sunt chiar atât de idioţi, ci pe fraierii care pun ştampila. Chiar ţine, ştii? Dac-ai şti că sunt oameni care se vând şi pe mai puţin de o pungă şi-un pix!

-         Mai puţin de-atât ce poate fi?

-         Iluzii. Vinde-i omului iluzii. Pe tine nu te costă bani, pe el îl costă doar suflet. Cui îi pasă?

          - Vorbeşti teoretic, din auzite, aşa ca mine, sau… ?

- Sau. Ţi-am spus că mi-am băgat nasul şi-n politică. La alegerile trecute, chiar am fost directorul de campanie al unui personaj important. A fost de-a dreptul interesant. E uluitor câte poţi face cu puterea. Şi cu banii, desigur. Am fost pe punctul de a obţine un post de ministru. Dar bătălia e mare, sunt mulţi la rând. Acum mi-am schimbat orientarea, va trebui să mai aştept. Poate prind măcar un post de secretar de stat. Mi-a fost promis.

          - Ţi-ai… schimbat orientarea? Nu-nţeleg. Aşa, ca şi cum ţi-ai schimba sexul?

- Nu, operaţia de schimbare de sex o faci o dată. Nu prea poţi să te tot plimbi între sexe. Pe când între partide…

          - Nu te recunosc, David.

          - Bine-ai venit pe Pământ!

          - De ce ţi-ai schimbat-o? Orientarea politică…

- Pentru că rămăsesem pe dinafară. Deşteptul căruia i-am obţinut peste 60% din voturi în colegiul său electoral a refuzat postul de ministru al economiei -  ce să se lege la cap? -   preferând să îşi facă somnul de frumuseţe în Senat.

          - Tot nu înţeleg. Dacă el accepta, ce se schimba pentru tine?

- Parcă eu eram cel naiv. Lasă, nu contează! N-am să-ţi ţin acum o lecţie de foloase de pe urma serviciilor politice. Ce mă deranjează mai tare e că am băgat şi bani în campania ăluia. M-am ales cu o strângere de mână şi un şut în altă parte componentă a corpului.

          - Acesta e unul dintre prietenii de care-mi vorbeai?

          - Fost. Da.

Claudiu dă din cap cu un anume înţeles.

-         Credeai că sunt Albă-ca-Zăpada?

-         Nu, dar…

-         Ţi-am spus, doar, ţi-am spus! Şi încă nu ştii nimic. Dacă ţi le-aş spune pe toate, te-ai îngrozi. Ah, de fapt, cred că am chef să te mai înveninez, că prea trăieşti printre pânze şi culori, dându-mi lecţii de cât de frumoasă e viaţa. Jos din cer, prietene! Coboară aici pe pământ, în mizeria noastră cea de toate zilele!

-         Nu! Nu mai vreau să aud nimic! Spune-mi, te rog, doar atât, că măcar în relaţiile personale ai rămas cinstit! Vreau să cred asta. 

-         În virtutea cărei teorii? Dă-mi voie să-ţi explic: odată ce te-ai mânjit, eşti mânjit în toate aspectele vieţii. Când fumezi, de exemplu, nu-ţi miroase numai gura, ci şi hainele. Ba încă şi atmosfera din jur. Minciuna a devenit la mine un mod de-a fi. Nici măcar nu mai conştientizez. Ei, îl mai iubeşti pe prietenul tău David?

-         De parcă iubirea ar putea fi alungată atât de uşor! O, de s-ar putea! Ce bine ar fi! Aşa cum bine ar fi ca greşelile să poată fi reparate cu aur. Dar nu, greşelile nu pot fi reparate cu aur. Iar tu ştii mai bine decât mine – sau cel puţin ai ştiut – care-i singura cale. Păcat că ai deraiat de la ea.

David părea că nici nu l-a auzit. După o vreme, întorcându-se din departele său, îngână mai mult pentru sine:

-         Da, singura cale. Calea, Adevărul şi Viaţa…

17

Întoarcerea

Înainte de a părăsi Parisul, David a trecut din nou pe la atelier. Nu mai purta haine elegante, arăta mult mai modest şi parcă nici nu l-ar mai fi interesat, arătându-se mai degrabă preocupat de ceva ce numai el ştia. Claudiu picta, când a intrat David.

-         La ce lucrezi?

-         La un mort.

-         Poftim?

Îi răspunse, arătându-i o fotografie mică, tip portret:

-         La un mort care mi-a fost tare drag. Din păcate, trebuie să-i recompun chipul din memorie şi din această singură şi nu tocmai reuşită fotografie.

-         Bine, dar ăsta sunt eu! Eu, acum… câţi ani?

-         Scrie pe verso.

David întoarse fotografia şi citi cu voce tare:

-         „Pe portativul inimii sunt doar note care nu pot suna fals”. Phu! Am scris eu aşa o tâmpenie?

-         Tu, cel de atunci. Şi nu e deloc o tâmpenie. Eu pe acela mă străduiesc să-l recompun pe pânză.

-         Şi-ţi reuşeşte?

-         Nu prea. Fotografia aceea îngălbenită de demult şi amintirile mele frumoase cu tine nu sunt suficiente să-mi dea acea vibraţie, acea inspiraţie care să-mi conducă mâna de parcă ar merge singură, fără controlul meu. Îmi trebuie emoţia, David, şi tocmai pe aceea nu o am. Nici tu nu mi-o mai poţi transmite.

Se trânteşte resemnat într-un fotoliu. Îl invită prin gesturi şi pe David să facă la fel.

-         Spune-mi, de ce te-ai apucat să pictezi tabloul? Portretul meu de dinainte.

-         Nu ştiu. Aşa am simţit. Pe de o parte, o nevoie de recuperare, a ceva ce ai pierdut. Pe de alta, cred că vreau să te scot afară din mine. Te-am iubit prea mult, Davide, am fost prea legat de tine, mai mult decât îţi poţi închipui.

-         Văd că nu prea ai spor. Crezi că te-ar ajuta să ne mai amintim câte ceva de vremea magnoliilor? Dacă vrei, acum e momentul. Nu ştiu dacă ne vom mai vedea.

-         Ai de gând să pleci la capătul lumii?         

-         Hm, nu atât de departe. Dar, într-un fel, e mai departe de atât.

-         Nu-nţeleg. Spune-mi, eşti fericit? Se pare că ai stors destul de la viaţă.

-         Şi cine spune că asta înseamnă fericire? Nu, e un gol, un mare gol, greu de umplut.

-         Ce-ţi lipseşte?

-         Aparent nimic. Dar uneori mă simt de parcă n-aş avea nimic. Ce fiinţă ciudată şi omul! Nu, fericit n-am fost niciodată. Am întrezărit numai fericirea. Pe vremea când încă mai speram că-mi voi urma vocaţia. Aceea m-ar fi putut cu adevărat face fericit. Să nu te şocheze ce-ţi voi spune. Acum, că le-am încercat pe toate ale lumii, am înţeles că nu există fericire decât de la Dumnezeu. Câtă vreme ai s-o aştepţi de la oameni, sau de la lucruri, de la situaţii, vei fi un permanent nefericit în căutarea a ceva ce nu există. În teorie, cunoşteam aceasta demult. Acum pot spune că am simţit-o şi în mod real.

-         Şi, dacă ai aflat-o, îţi foloseşte?

-         Da, sper că da. Mai bine zis, sper că îmi va folosi curând.

-         Dar celor care ţi-au fost victime, directe sau colaterale, ca să folosim un limbaj beligerant, le foloseşte la ceva? La ce i-ar folosi, de exemplu, Inei înţelepciunea ta de pe urmă? 

-         La nimic. Dar, cine ştie… poate va fi o urmă cât de mică de „câştig”. Mă voi ruga pentru ea. Până în ceasul din urmă mă voi ruga.

-         Şi crezi că Dumnezeu îţi va asculta ruga?

-         Dacă mă voi căi sincer, da.

-         Te vei căi sincer? Parcă ziceai...

-         Desigur.

-         Eşti comic, ştiai? Cum te vei căi? Printre şpăgi, mită, promisiuni electorale mincinoase, cruci în biserici, de ochii lumii, parteneriate dubioase, pipiţe dornice de avansare...

-         Stai, ascultă, n-ai auzit tot! Claudiu, am nevoie de sprijinul tău. Trebuie să punem la punct nişte chestiuni legate de bani. Şi să mă asigur că ai înţeles ce să faci cu ei, înainte să plec.

-         Unde Dumnezeu să pleci? Ce tot îi tragi cu plecarea? Mai departe de România, unde ai să te duci? Ori ai de gând să te sinucizi? Ca să fii Iuda până la capăt. Exact asta mai lipsea. În rest, le făcuseşi pe toate.

-         Stai liniştit, nici nu-mi trece prin cap aşa ceva. M-am „sinucis” destul, călcându-mi pe suflet de atâtea ori. Dar, într-un fel anume, voi fi mort lumii acesteia.

-         Într-un fel anume, eşti mort demult. Doar îţi plimbi scheletul prin lumi pomădate, cu zâmbete de gală, afişate între ore fixe.

-         N-ai înţeles. Voi merge la mănăstire.

-         Ce să faci la mănăstire? Nu-ţi ajung bisericile din Bucureşti?

-         Claudiu, n-ai înţeles. Plec la mănăstire de tot. Mă călugăresc.

-         Iaaar? Ai băut??? Doar ce mi-ai spus cum ai plecat de acolo, cât de frică ţi-a fost...

-         E dreptul meu să mai încerc o dată. E singura mea scăpare. Înţelege, Claudiu, mi-am întors viaţa pe toate părţile şi, oricum aş privi lucrurile, tot acolo ajung.

-         Tu… nu glumeşti?

-         Chiar nu. De ce-aş glumi? De ce-aş glumi cu aşa ceva? Claudiu, revederea noastră şi discuţia mea cu tine m-au ajutat să sondez în adâncul sufletului meu. M-au ajutat să am curajul, pentru prima oară după atâţia ani, să mă privesc din nou în oglindă. Tu mi-ai dat oglinda, şi-ţi mulţumesc. E drept, oglinda pe care ai vrea să o spargi. Şi nu vorbesc de oglinda aceea pe care mi-ai pus-o în mâini acolo, lângă tablou, îndemnându-mă să mă compar cu cel de dinainte. Din vremea studenţiei noastre, nu mi-a mai vorbit nimeni cu atâta sinceritate. Toţi cei care mă înconjurau au fost mai mult sau mai puţin interesaţi. Îmi aplaudau succesele şi îmi treceau sub tăcere greşelile. Mă lăsam linguşit, deşi atât de bine ştiam că nu trebuie să te laşi corupt de laudele lumii acesteia. Dar ce dulce desfătare! Cine mai era ca mine? Şi totuşi, am ştiut dintotdeauna că nu e decât o minciună, una convenabilă, ce-i drept. Am avut tot timpul sentimentul dedublării, am ştiut mereu că acela nu sunt eu. Nici cel care şi-a trădat credinţa, vocaţia, prietenii. Nici cel care a intrat în afaceri şi în politică, prăvălindu-se în marile abisuri omeneşti, în timp ce îşi înălţa singur muritoarea statuie. Ştiam aceste lucruri, Claudiu. Dar nu mă puteam sustrage lor. Aşa cum o muscă nu se poate salva singură din pânza păianjenului. „Oglinda” ta m-a ajutat. Întâlnirea aceasta cu tine nu mi-a spus nimic nou, dar mi-a dat curajul. Curajul de a redeveni eu însumi, acela dintotdeauna, pe care ţie îţi place să-l numeşti cel dinainte de magnolii.

-         Te-ai gândit bine? Presupun că ştii că aceasta e o hotărâre de la care nu te mai poţi întoarce. Mănăstirea nu e vreun partid, la care să te duci când vrei, să pleci când vrei. Şi-apoi, cum vei face, din nou,  faţă acelor rigori, după ce o viaţă întreagă te-ai dedat anumitor desfătări?

-         Am luat în calcul toate aceste aspecte. Le-am luat pe rând şi le-am analizat pe fiecare. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult capăt convingerea că pentru mine nu mai există altă cale. E singura modalitate de-a rupe punţile cu ceea ce am fost o vreme, de a-mi arunca în aer toate lanţurile care mă leagă de lumea coruptă în care m-am lăfăit. Rămânând în lume, nu aş putea să renunţ la nimic din ce am devenit. Şi dacă aş vrea eu, nu m-ar lăsa ei. Caracatiţa are tentacule peste tot. E mult până ai săvârşit păcatul o dată. După aceea nu mai ai cum să dai înapoi. Şantajul e la dimensiuni atât de mari şi, aş zice, aproape perfecte, încât nu te poţi sustrage, ca într-un şah mat. Oriunde ai fugi, vine peste tine. Eu, trăind în lumea în care am intrat, nu mai pot să zic: „Gata, de mâine sunt alt om. Nu mai fur, nu mai înşel, nu mai mint, nu mai…” Pentru că, oricât aş vrea eu, aceasta nu se mai poate. Decât, eventual, cu preţul vieţii. Nu că aş ţine cine ştie ce la viaţa aceasta, dar în mod sigur mai am nevoie de nişte ani ca să-mi plâng păcatele şi să îndrept ce se mai poate îndrepta. Hotărârea mea e definitivă. Aşa că nu încerca să mă faci să mă răzgândesc. Mâine te rog să avem o întâlnire cu avocatul meu – l-am chemat aici -  să punem la punct unele detalii privind ce vei face cu banii pe care îi las. Eşti singurul în care pot avea încredere că îmi vei respecta dorinţele şi că nu vei cheltui banii pe alte lucruri. Mie nu-mi trebuie nimic. Copii n-am, ca să le las moştenire, aşa că voi lua doar o sumă pentru mănăstire, iar de restul vei face ceea ce îţi spun.

Îşi lăsă capul în palme şi adăugă sfârşit:

-         Am obosit! Am obosit, Claudiu!

Claudiu se duse la el, îi luă mâinile de pe ochi, potrivindu-i capul astfel încât să-l poată privi de la şevalet, apoi se repezi frenetic la portretul început şi continuă să picteze. Acesta era David, îşi venise în sine şi nu trebuia să rateze momentul de a-l picta.

-         Te rog, David, vom discuta mâine. Acum te rog lasă-mă să te pictez. Rămâi aşa!

-         Da, mâine. Să sperăm că mâine va veni. De câteva ori în viaţă, am trăit drama unui mâine care nu s-a mai arătat. Credeam că am învăţat lecţia, dar n-a fost aşa. De-atâtea ori am rămas cu vorbe nerostite, suspendate în gât ca nişte vrăbii electrocutate pe stâlpul de telegraf. Având convingerea că le voi spune… mâine. Că întotdeauna timpul te păsuieşte. Dar eu, eu am trăit în afara timpului, minţindu-mă că sunt un om al timpului meu, făcând orice ca să mă conving, în primul rând pe mine de aceasta. Depunând toate eforturile ca să mă smulg singurului timp care m-a găzduit pe mine cel adevărat, pe mine, David Greceanu, acela pe care până şi eu l-am iubit, cel dinainte de magnolii…

18

Umbre

Claudiu mi-a dat de înţeles că terminase povestea. Arăta obosit, de parcă o trăise. Într-un anume fel, chiar aşa era. Cât despre mine... O mie de gânduri îmi străpungeau raţiunea, fără să pot pune ordine în ele. Dacă ar fi fost numai gândurile! Mai erau şi simţămintele, acelea care nu ascultau de nicio raţiune. Credeam că auzind povestea lui David, că aflând ce s-a petrecut cu el, că palpând această realitate a existenţei sale care îmi fusese până atunci străină, voi reuşi să mă dezleg de el. N-a fost să fie. Acum alt soi de incertitudini, de întrebări la întrebări îmi tulburau sufletul.

-         Şi totuşi, m-ai lăsat fără final. Nu mi-ai spus unde a plecat.

-         Nici eu nu ştiu mai mult. A insistat să nu cunosc nici măcar eu acest amănunt. Nu ştiu de ce. Mi-a spus atât: „La o mănăstire”. Nici măcar nu ştiu dacă e una din ţară sau din afara ei. L-am rugat să lase, totuşi, o adresă, un reper, cu promisiunea că nu-l voi deranja, că nu voi spune nimănui. Dar n-a vrut. Mi-a şi explicat oarecum. Mi-a spus că simţea că nu s-ar fi putut rupe de tot de lume, câtă vreme ar fi ştiut cineva adresa lui. Chiar dacă nimeni nu l-ar fi vizitat, el ar fi fost într-o aşteptare. S-ar fi gândit că cineva, într-o seară cu miros de tei, ar fi putut apărea pe alee. Cred că se gândea la tine, deşi nu s-a exprimat astfel. De fapt, sunt sigur că la tine se gândea. N-a vrut să-şi păstreze nici măcar cea mai mică iluzie. Oricum, n-ar fi avut ce face cu ea. David s-a comportat ca un chirurg de suflete, care operează pe el însuşi. Aşa mi-a lăsat impresia. A luat bisturiul, l-a înfipt în el, a tăiat, a curăţat, a eliminat tot ce-i era de prisos. Îţi trebuie mult curaj ca să operezi pe tine. Fără niciun fel de anestezie...

-         Ce te-a pus să faci cu banii?

-         Am donat nişte sume pe la şcoli, biserici, aziluri, orfelinate. Şi am înfiinţat... o şcoală de balet. „Vera Zorina”. Am instituit şi o bursă care va fi oferită anual celei mai bune balerine din şcoală.

Tot plânsul pe care-l ţinusem în mine s-a revărsat şuvoi la auzul acestei veşti pe care  Claudiu mi-o dăduse firesc, de parcă ar fi zis; „Afară s-a înserat”. Am ieşit în grădină şi i-am făcut semn lui Claudiu să nu mă însoţească. Am plâns rezemată de trunchiul unui stejar, până când am dat afară din mine tot amarul care-mi îneca sufletul. Aşadar, David m-a iubit?

-         David m-a iubit?, l-am întrebat după ce am revenit.

-         Ai vreo îndoială?

-         Păi...

-         Te ştiam inteligentă. Ce n-ai înţeles?

-         Nimic! N-am înţeles nimic!, i-am spus revoltată. Fuga asta a lui, ce a vrut să însemne? A plecat, a revenit, iar a plecat, m-a întâlnit întâmplător de vreo două ori. De fiecare dată a fugit de mine. Tu ce înţelegi din asta?

-         Zorina, a fost un contratimp. Acum eşti tulburată, dar dacă vei lua faptele cronologic şi le vei studia cu atenţie, ca un avocat ce eşti, vei vedea că David te-a iubit mult, dar l-a învins contratimpul. Tu i-ai apărut în momente ale existenţei lui în care – într-un fel sau altul – îi erai interzisă.

-         Ascultă, Claudiu, la ce foloseşte la doi oameni – bărbat şi femeie -  iubirea dintre ei, dacă ea nu poate fi împlinită?

-         Şi crezi că împlinirea ei, ţi-ar fi ajutat la ceva?

Am ridicat din umeri. Nu ştiu. Dar măcar aş fi aflat. Aşa, am trăit o viaţă cu întrebarea aceasta: cum e să ai norocul să întâlneşti omul pe care-l simţi pentru tine şi să fii toată viaţa cu el. N-am mai zis nimic. Simţeam că pe Claudiu îl solicitase oricum prea mult discuţia. Pe mine, nu mai vorbesc! Dar măcar, eu eram în cauză. Am lăsat să schimbe el subiectul. A vrut să ştie despre revoluţie, sau ce-o fi fost, în acel decembrie 22, să afle cum am trăit eu evenimentul. El era deja fugit în Franţa, cu Păpuşică cu tot; David fugise şi ăsta la mănăstire. Eu nu-l cunoscusem pe Relu. Eram încă studentă, nu-mi mai găseam rostul prin Bucureşti, frumuseţea anilor mei împreună cu ei – se dusese. I-am povestit.

Când mă gândesc la perioada aceea o văd ca pe  o gaură neagră a existenţei mele. Îmi era indiferent ce se întâmplă, dacă trăiesc sau nu. Aşa că Revoluţia m-a găsit şi pe mine în stradă. Chiar dacă nu de la început. În anul acela, ne-au dat vacanţă câteva zile mai devreme. În ultima zi de cursuri, Narcisa, o colegă bucureşteancă al cărei tată era redactor la „Scânteia”, ne spusese cu un firesc neobişnuit pentru acele vremuri: „Aţi auzit ce se întâmplă în ţară? La Timişoara e revoluţie.” Auzisem ceva la „Europa Liberă”, dar mi se păruse o poveste de „Noapte bună, copii”. După un moment de tăcere, Narcisa a adăugat: „Şi noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Toată ziua vorbele ei mi-au răsunat în urechi. Şi în zilele următoare când mă întorsesem acasă, în provincie. Astfel că, în momentul când au sunat goarna la TV să vină studenţii, să apere ţara, m-am urcat în primul tren, în ciuda protestelor alor mei, şi dusă am fost. Am plecat de la masa de Crăciun, când n-am putut înghiţi nimic, cu vorbele Narcisei răsunându-mi în urechi: „Noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Am spus: „Plec. Pregăteşte-mi ceva să iau la mine!” La protestele mamei, i-am dat de ales între două variante: să mă ştie plecată cu mâncare după mine, sau să mă ştie plecată cu foamea-n traistă. În gară, eram singurul călător. Trenul abia se zărea, când a apărut din ceaţă. Parcă nimerisem într-un roman de Kafka. Totul părea ireal, de-a-ndoaselea, degeaba. Când controlorul m-a întrebat unde merg, i-am spus „la Revoluţie”. M-a privit de parcă aş fi zis „la bal mascat”. Într-un fel, aşa a fost. Niciodată n-am să uit haosul acelor zile. Dar nici haosul care se năştea în mine la gândul că poate el, David, va fi auzit şi el de pe acolo de pe unde-o fi şi sigur va veni la Bucureşti, în Piaţă, sau la Facultate. Mă cunoştea atât cât să ştie că nu eram genul care să stea după ferestre în astfel de momente. Iluzii! Toată viaţa am trăit din iluzii. Măcar de m-aş fi vindecat. O iluzie a fost şi credinţa mea că ţara are nevoie de mine. Nici în steag n-o durea pe ţară de mine! Dar eu plecasem cu simţul datoriei în toate buzunarele. Când am coborât în Gara de Nord, o clipă m-am întrebat încotro mă voi îndrepta. Era o linişte ciudată, contrastantă chiar cu ceea ce vedeam, de acasă, la televizor. Am hotărât să merg la cămin. Acolo, şi mai linişte. M-am întâlnit cu un coleg arab care mi-a povestit cum mâncase bătaie. Studenţilor străini li se interzisese să iasă din cămine. Ăla, tembel, ieşise să-şi cumpere pâine. Confundat cu un terorist (era isteria teroriştilor pe care, până la urmă, nimeni nu i-a văzut), după ce l-au bătut măr, s-au lămurit ce-i cu el şi l-au lăsat să se întoarcă în cămin.  „Tu ce cauţi, acum? O cauţi cu luminarea, cum ziceţi voi. Dacă vrei bataie, îţi dau eu. Boate dau mai cu milă.” „Vezi, boate strig „teroristul!”, s-o mai încasezi o dată!”, i-am zis.  Am râs amândoi, i-am dat ceva de mâncare din geantă şi ne-am despărţit. Am căutat-o pe „tovarăşa” administrator de cămin. S-a uitat la mine ca la o nălucă şi mi-a zis că n-are ce face cu mine. Am hotărât să mă prezint la Statul Major de care aparţineam. Făcusem armata, îmi luasem şi gradul, în urma examenelor din vara care trecuse. Acolo, mai erau câţiva ameţiţi, majoritatea băieţi. Îl căutam pe David. Idioată! În timp ce eu căram umbra lui după mine, el măcar căuta să-şi croiască un drum. Un drum al lui. Şeful de Stat Major o tulise, nu era de găsit. Sau poate era în misiune. În lipsa lui, un „tablagiu” împărţea puşti, de parcă ar fi împărţit colaci. Fără să-mi dau seama ce se petrece, m-am trezit şi eu cu un AKM în braţe. De fapt, cred că era un model vechi, AK-47, nu mai ştiu. Le cunoşteam bine din orele de tragere, aveam groază de faptul că erau greu de armat (cel puţin pentru mine) şi aveau un recul de-ţi mutau umărul din loc. Dar cel mai înfiorător mi se păruse zgomotul pe care-l făceau în poligon, atunci când am tras cu muniţie de război,  nu cu cea de manevră pe care o foloseam de obicei. Înţelesesem atunci, în poligon, când aproape făcusem un şoc din pricina zgomotului infernal, că războiul nu-i pentru mine. Nici eu pentru el. Când mă prezentasem la Statul Major, nici prin cap nu-mi trecuse că voi fi trecută „în linia întâi”. Carne de tun. Ce să faci cu un AKM în faţa tancurilor blindate? Credeam că mă pot face şi eu utilă cumva, pe undeva. Kalaşnikov-ul îmi tremura în mâini, ca o piftie. Am întrebat într-o doară: „Ce să fac cu el?” „Să apăraţi patria! Nu de aia aţi venit?” Mi s-a repartizat şi obiectivul: împreună cu doi studenţi la Politehnică, aveam de apărat clădirea Rectoratului. Vai de apărarea noastră! Numai Dumnezeu ne-a păzit. De pe clădirile din Regie se tot trăgea. Dar nimeni nu ştia nici cine, nici în cine trage. Îmi amintesc noaptea aia neagră şi infernal de geroasă, care părea că nu se mai sfârşeşte. Mi-am dat seama curând că totul era o înscenare sinistră din care scapă cine poate. Aşteptam cu înfrigurare să se facă dimineaţă. Îmi spuneam că, dacă apuc dimineaţa, totul va fi bine. Grija mea supremă a fost să păzesc pistolul-mitralieră, să nu cumva să-i scape vreun glonţ pe ţeavă. Nici colegii mei nu s-au dat zmei cu puştile. Ulterior, în discuţii, n-a spus niciunul dintre cei care „apăraseră patria cu puşca-n mână” că ar fi tras. Şi totuşi, se trăgea. Spre dimineaţă, de undeva de pe clădirea Energeticii, o rafală puternică de foc automat ciuruise o maşină cu ajutoare, având pe ea însemnele Crucii Roşii. Muriseră oameni. Unul fluturase o batistă albă. Viaţa lui se oprise, dar batista încă mai flutura, ca un atât de inutil semn al păcii. Poate erau tineri, ca şi noi. Atunci am înţeles o dată pentru totdeauna că războiul meu era în altă parte. Că revoluţia mea nu se făcea cu arma-n mână. Şi am ţinut minte bine lucrul acesta, nemaiparticipând la niciunul dintre evenimentele tulburi care au urmat: Piaţa Universităţii, mineriadele, marşurile către ambasade, etc. Mi-am luat lecţia şi am înţeles că, la momentul acela,  eu pot fi de folos patriei într-un singur mod: învăţând; aceasta era misiunea mea. Iar mai târziu: muncind. Altă cretinărie! Aveam să aflu curând că patria n-are nevoie nici de învăţătura, nici de munca mea. Şi totuşi, eu, tot restul facultăţii, m-am încăpăţânat să merg la cursuri, la seminarii, trecând printre minerii aliniaţi, cu lămpaşul pe cască şi bâta în mână, să învăţ pentru examene, în timp ce unii dintre colegii mei strigau extaziaţi prin pieţe: „jos!” sau „sus!”, „vrem!” sau „nu vrem!”. Am înţeles că ceea ce vrem noi, cu contează. Că tot ce-am obţinut în urma acelei „revoluţii” a fost tot o iluzie: iluzia de a crede că poţi schimba lumea.  Sau că mersul lumii depinde şi de tine, o furnică. De o singură iluzie nu m-am vindecat...

          A doua zi, când, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al celor doi politehnişti, am reuşit să cobor de pe clădirea Rectoratului, întreagă, nevătămată şi cu încărcătorul cu toate gloanţele în el, m-am dus – tot glonţ – la Statul Major şi am predat arma. Nimeni nu scrisese nicăieri ce arme şi cui s-au dat, nu exista absolut nicio evidenţă. Dacă plecam cu ea acasă, nu m-ar fi întrebat nimeni. Câtă inconştienţă! Să dai unora, aproape copii, arme şi cartuşe de rezervă... Am luat geanta cu mâncare – neatinsă – şi m-am îndreptat spre metrou, cu direcţia Gara de Nord. Suspiciunea era la cote maxime. Atunci nu mi-am dat seama, dar ulterior, am priceput că inducerea celei stări de alertă, de stres şi neîncredere, făceau parte din plan. Eu fusesem unul dintre pionii idioţi care se lăsaseră mutaţi pe tabla de şah. Şi nu fusesem singura. Unii au plătit cu viaţa. Cei mai mulţi am fi plătit cu viaţa, dacă cineva nu s-ar fi îndurat de noi, să ne trimită mai devreme în vacanţă. Chiar dacă poate motivul trimiterii fusese altul. La metrou, am vrut să las mâncarea celor care asigurau paza, n-avea niciun rost să mă întorc iar cu ea pe tren. Am spus asta unui militar de acolo, care m-a privit suspicios. Voiam, va să zică, să-i otrăvesc. Mi-a cerut să mă prezint şi să prezint actele. Adică eu vreau să vă fac un bine, şi voi... Ca să-l învăţ minte pe caporalul din faţa mea, m-am prezentat ca la armată: „Sublocotenent Zorina Savin”. Instinctiv, la auzul gradului, caporalul a luat poziţie regulamentară şi a salutat. M-a umflat râsul. Dacă m-ai fi văzut aseară cum îmi tremura arma-n mână! I-am dat „pe loc repaus”, adăugând: „Nu e nevoie să salutaţi. Sunt subofiţer în rezervă. Pe noi, rezerviştii, ne cheamă patria doar atunci când n-are încotro”. Şi totuşi, i-am întors salutul, tot instinctiv, uitând că n-aveam chipiu. Revenindu-şi, mai ales că eram în civil şi caporalul n-avea nicio garanţie că spun adevărul, m-a scotocit la acte, în geantă, mi-a pus o mie de întrebări, şi tot n-a luat mâncarea. Mă aşteptam să mă pună s-o mănânc pe toată în faţa lui, să se convingă că nu-i otrăvită. Bine că nu i-a venit ideea! Sau poate livretul militar, pe care i-l arătasem între timp, m-a salvat. De altfel, s-a oferit să-mi dea un soldat să mă conducă până la gară. „Că e periculos a umbla o domnişoară singură pe astfel de vremuri tulburi, şi neînarmată.” Lasă, că şi înarmată...

Claudiu s-a amuzat dar s-a şi cutremurat de poveştile mele. Eu doar am plâns la poveştile lui. Ne-a venit greu să ne despărţim, şi totuşi a venit şi momentul acela. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am promis că ne vom revedea la expoziţia ce urma să fie vernisată în curând. Expoziţia lui cu lucrări din vremea studenţiei noastre, pe care o intitulase, la sugestia mea „Înainte de magnolii”. Mai aveam de umblat printre umbre...

19

Expoziţia

Îmi place, vara, ceasul în care se insinuează înserarea. Îmi transmite o linişte, dar şi un mister nedesluşit, răscolind aiurite doruri ale depărtărilor. În ceasul acela, parcă mi-ar plăcea să zbor, să îmbrăţişez lumea. Într-un astfel de moment, mă îndreptasem spre Sala Dalles, cu inima bătând mai tare decât normal, aşteptând un nu ştiu ce, căutând să regăsesc un timp de demult. Intenţionat am ajuns mai devreme, voiam să mă bucur în linişte de fiecare pictură în parte, să-mi aduc în memorie amintirile mele care erau legate de momentul când Claudiu le pictase sau când ni le arătase. N-a fost să fie să mă aflu chiar singură în sala imensă, câţiva grăbiţi veniseră şi ei cu mult mai devreme, pesemne din motive cu totul altele, dar care nici nu mă interesau. Cineva opinase la intrare: „Ce nume interesant a găsit expoziţiei. Înainte de magnolii. Dar oare ce-o fi vrând să însemne?” Eu ştiam. Şi un sentiment oarecum tembel de mândrie pusese stăpânire pe mine, nu doar pentru că numele expoziţiei, aflat acum pe buzele multora, care avea să fie reluat pe zeci de canale media, fusese ideea mea; ci şi pentru că acolo, în picturile acelea, la care toţi aveau să se minuneze ca la vreuna din minunile lumii, era o fărâmă din viaţa mea. Un dram din aspiraţiile mele, din tinereţea mea fericită şi plină de fluturi. Aş fi vrut să le strig tuturor: „Şi eu, şi eu sunt acolo!”, de parcă şi eu aş fi pus vreo linie sau vreo culoare pe pânzele frumos expuse. Într-adevăr, te încearcă un sentiment de bucurie, chiar de mândrie incontrolabilă, atunci când te regăseşti, sub o formă sau alta în opera cuiva. Aşa cum te bucuri atunci când te regăseşti în proza sau poezia unui scriitor, când ştii sigur că tu ai fost acela care ai inspirat, oarecum, creaţia respectivă. Să fie asta din dorinţa omului de a se abona la nemurire? Şi totuşi, cei mai mulţi inspiratori ai operelor de artă rămân, în majoritatea cazurilor, nişte anonimi. Aşa cum fusese, de exemplu, fata oarbă care i-a inspirat lui Beethoven superba Sonată „Clar de lună”, atunci când, el văitându-se de infirmitatea sa privind surzenia, ea îi replicase „O, cât aş da să văd şi eu un clar de lună!”. Pianistul G, aflat într-un colţ al Sălii de expoziţie, interpreta Sonata lunii, iar acordurile acesteia umpleau tot spaţiul, dându-i o anume consistenţă şi tristeţe, totodată.

Oarecum central era expusă „Cina neterminată”. Fusese scris şi un anunţ în ceea ce privea tabloul respectiv: unica expunere a acestuia avea loc în cadrul expoziţiei „Înainte de magnolii”, după care urma să fie donat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris.  M-am apropiat cu sfială de acest tablou despre care îmi povestise Claudiu. Gândul că, nu demult, pânza aceasta se bucurase şi de apropierea lui David mă emoţionase puternic. Acum mai mulţi ani, fusese model, dar cu puţină vreme în urmă se aflase, cu oglinda în mâini, lângă pictura aceasta, o privise, respirase lângă ea şi... poate avusese măcar un gând pentru mine. M-am dus inutil de aproape de pânză, tablourile se privesc de la o anumită distanţă. Am privit intens personajul central şi, fără să-mi dau seama de gest, am schiţat o uşoară atingere, ca o mângâiere. El, David, era acolo, în chip de Iisus, înconjurat de Apostoli. M-am simţit prost când gardianul expoziţiei mi-a atras atenţia că picturile nu trebuie atinse. Bineînţeles că ştiam aceasta, dar cine s-a mai gândit? Bine că n-a pornit vreo alarmă!

 Eram într-o zi frumoasă de primăvară spre vară. Claudiu ne adunase pe toţi în atelierul improvizat într-o mansardă închiriată în Bucureşti. Eu şi Lena priveam fascinate la minunea care se săvârşea sub ochii noştri. Dintre toate artele, pictura mă întrigă cel mai mult. Dacă muzica mi se pare a fi regina artelor, cea care pătrunde cel mai adânc şi mai eficient în străfundurile sufleteşti, pictura mi se pare cea mai de neînţeles. Nu pot pricepe cum ceva atât de material – pensule, vopseluri – poate fi transformat într-o operă de artă. Cum ochiul şi mâna pictorului transpun imaginea cuiva pe o pânză, şi ea materială, făcându-l să semene atât de bine. Nu contururile, nu redarea exactă a unor trăsături, cât mai ales „prinderea” expresiei cuiva, acel ceva care îl defineşte, aceasta mi se pare inexplicabilul inexplicabilului. Cine-i conduce lui mâna? Cum este posibil un astfel de talent? Îi spuneam acestea Păpuşicăi, iar ea îmi replicase că în orice artă există un astfel de mister. „Gândeşte-te, până la urmă, cuvintele ce sunt? Şi cum poţi face să rezoneze simţirea cuiva, cum poţi transmite acele vibraţii superioare, prin cuvinte altfel banale, pe care le auzi rostite şi la piaţă. Dar ceea ce face scriitorul cu ele, uneori (vorbim de cei buni, desigur), este dincolo de om şi dincolo de ceea ce este el zi de zi. Ai fost balerină. Iată, şi dansul stârneşte atâta emoţie şi transmite stări.” Cedasem explicaţiilor Păpuşicăi, dar, pentru mine, cea mai incredibilă dintre arte, rămâne tot aceasta. Şi mi se pare nedrept că este cea mai puţin expusă aplauzelor. Nimeni nu aplaudă o pictură sau un pictor. Emoţia se trăieşte interiorizat – dacă se trăieşte, şi gata. Îl întrebasem pe Claudiu ce crede: în pictură, e mai mult talent, sau mai multă tehnică. Mă lămurise buştean, spunându-mi că amândouă, în egală măsură, dar evident, fără talent, tehnica e în zadar. Apoi îmi zisese de nu ştiu care pictor celebru care, ajuns la întâlnirea cu madama cu coasa, la peste 80 de ani, s-ar fi exprimat: „Ce păcat că am învăţat să pictez abia acum când trebuie să mor!” Lena se ridicase şi se dusese să-i aşeze o şuviţă lui David, nu ştiu ce i se păruse la el. Acesta o atenţionase, stârnind râsul tuturor: „Azi, sunt Iisus. Nu mă atinge, Magdaleno, că încă nu m-am suit... în tablou!” Cum aş fi putut rămâne netulburată îm faţa acestei picturi? Ea era acolo, aceeaşi de acum zeci de ani. Noi eram care încotro, târând de anii noştri, o, Doamne, prea mulţi, târând de umbrele noastre. Şi totuşi, în sufletul meu, era dimineaţă, era vremea magnoliilor, şi atâta tinereţe irosită! Şi încă mai era David. „În mine, se mai vorbeşte şi astăzi de tine”...

Gardianul şi-a dat seama că nu sunt prea în regulă, m-a întrebat dacă mă simt bine sau dacă vreau un pahar cu apă. I-am mulţumit şi i-am spus că nu-mi trebuie nimic. Îmi şi imaginam cum mă numeşte în sinea lui: tâmpita care strică tablouri prin expoziţii. Şi totuşi, mi-a zâmbit. De ce mi-o fi zâmbit? Părea mai mult decât zâmbetul profesional. Aveam să aflu curând. Gardian, gardian, dar de atâta pază pe la expoziţii, îşi formase un ochi expert, atât cât îi e îngăduit unui gardian să fie expert în pictură. După ce l-am refuzat cu apa, m-a îndreptat către un tablou: „Poate vreţi să-l priviţi şi pe acesta”. Mă recunoscuse  într-o lucrare în care eram pictată din semiprofil. Mai întâi, am crezut că e o coincidenţă, dar m-am convins că nu, atunci când le-a indicat, cu o mândrie nejustificată (sau poate da, având în vedere că descoperise... America) celor doi indivizi care admirau pânza, arătând spre mine: „Doamna este!” şi, evident, făcându-mă să mă simt prost. Ăia se holbaseră, când la mine, când la tablou, conchizând în final, prin mişcări aprobatoare din cap, că da, eu trebuie să fiu. Era totuşi o pictură din tinereţe, pe care Claudiu reuşise să mi-o „fure” în timpul unui seminar. Altfel, nu-mi prea plăcea să-i pozez. Mă plictisea la culme. Atunci venise special pentru asta. Intrigată, l-am întrebat pe gardian cum de m-a recunoscut, flatându-l se pare, după felul în care s-a înfoiat. Mi-a răspuns: „Simplu. După nas.” După nas? Am ridicat, întrebător, din sprâncene. Zice: „Da, e un nas special. Nu ştiu să explic, da-n orice caz, eu n-am mai văzut unul la fel”. Ăsta nu-i tâmpit! Asta, dacă nu cumva s-o fi înţeles cu Claudiu. Şi el mă stresase cu poveştile despre nasul meu şi mă terorizase cu unghiul din care voise să-l picteze, cel mai avantajos zicea el. „Nasul tău, Ina, este perfect. Se întâmplă rar să aflii perfecţiunea sub forma asta. Este exact cât trebuie ca dimensiuni, dar ceea ce-l face unic e curbura acestuia. Dacă era un pic mai cârn, ţi-ar fi dat un aer de frivolitate; mai drept, ţi-ar fi dat o asprime care ţi-ar fi răpit din farmec.” Mai că mă convinsese că, dacă trec oarecum drept o femeie frumoasă, asta se datorează în cea mai mare parte nasului meu. O „anexă” pe care eu nici măcar n-o băgam în seamă până atunci. Şi David avea o pasiune pentru nasul meu. Îşi trecea uneori un deget peste el, într-o atingere uşoară, abia simţită. Am închis ochii, vrând să rememorez acele clipe, apoi i-am deschis, să nu mă creadă gardianul chiar dusă cu pluta. L-am întrebat într-o doară: „Sunteţi cumva şi pictor?” Mi-a răspuns afirmativ, oarecum jenat: „Da, dar eu nu sunt nici pe departe atât de bun ca domnul Teodorini. Pictez. Dar nu-mi permit să trăiesc din pictură, de aceea lucrez ca gardian. Totuşi, sunt bucuros că am găsit locul acesta, unde trăiesc printre tablouri.” Apoi, prinzând curaj, mă întreabă despre Claudiu: „Sunteţi rude?”. „Nu; sunt... am fost...” Chiar aşa, ce-am fost? Ce aş fi putut să-i spun ăstuia în câteva secunde despre relaţia mea cu Claudiu. Am ales o formulare lămuritoare, dar care nu spune nimic: „Ne-am cunoscut în tinereţe.” „Aha!”, a răspuns, fără să ştiu dacă şi ce a priceput. Apoi, pentru că nu venisem să-i fac conversaţie gardianului, distrăgându-l de la datorie, m-am îndreptat către tabloul cu magnolii, nu înainte de a-i face o mică bucurie, ca răspuns la atenţia pe care mi-o acordase: „Cred că sunteţi un pictor bun. Numai dumneavoastră şi domnul Teodorini aţi remarcat trăsăturile nasului meu.” Încântat din cale afară, m-a invitat la viitoarea lui expoziţie. Ei, lasă, că n-am devenit chiar aşa de intimi! Am dat din cap a nu se ştie ce şi m-am depărtat, simţind că nu mai pot face pe politicoasa multă vreme cu acest om care nu avea, în fond, nicio vină. Dar mie nu de el îmi ardea. Eu aş fi vrut, de exemplu, să-l fi întâlnit pe David. Nu ştiu de ce venisem cu speranţa aceasta. Claudiu îmi spusese clar că nu a mai ţinut legătura cu el din acea zi când s-au întâlnit ultima oară în atelierul de pe Champs Elysées şi totuşi, eu, cu stilul meu de ţesătoare de iluzii, mă gândeam că cine ştie, poate se va întâmpla o minune şi va veni, construind tot soiul de scenarii aberante. Priveam tabloul cu magnoliile şi îmi aminteam...

Desigur, era înainte ca între mine şi Claudiu lucrurile să se fi lămurit. Eram, de data aceea, doar cu ei doi. Cum Claudiu picta, eu şi David rămăsesem împreună într-o oarecare intimitate care ni se întâmpla atât de rar. Am privit ce-am privit la meşteşugul lui Claudiu, apoi eu am propus să ne plimbăm prin Grădina Botanică. Mergeam ca doi prieteni, dar inima mea îndrăgostită zvâcnea să iasă. La un moment dat, ne-am aşezat pe o bancă. Stătea în dreapta mea, îl priveam cu drag, m-aş fi aruncat în braţele lui, i-aş fi stat la piept o veşnicie. În loc de asta, vorbeam, spuneam vrute şi nevrute, probabil aiureli. Şi mă bucuram ca niciodată de prezenţa lui, de vocea lui, de soarele acelei dimineţi către ora prânzului. Eram invadată de un val de bucurie imensă şi mă întrebam dacă şi pentru el e la fel. Nu aveam certitudini. În ce-l priveşte pe David, niciodată n-am avut certitudini. Nici măcar după ce Claudiu plecase şi noi am rămas împreună. Nici acum după toate cele povestite de Claudiu, nu am convingerea că am fost pentru David tot ce a însemnat el pentru mine. Şi, până la urmă, ce-ar mai conta?

Rând pe rând, am luat toate tablourile şi mi-am rememorat tinereţea dinainte de magnolii. Pianistul atacase nişte nocturne de Chopin. Pluteam într-o irealitate străină de tot ce mă înconjura. Vedeam mulţimea adunată admirând picturile, făcând remarci despre ele şi parcă mi se părea că indivizii aceia mi se bagă în viaţă, intră cu bocancii în intimitatea mea. Eu mă regăseam în spatele fiecăreia dintre picturi. Eu, împreună cu David. Trăiam în alt timp. Ce căutau oamenii ăia acolo? Ce voiau? Şi cucoana aia ce zăbovea atâta în faţa „Cinei neterminate?” Nu cumva voia să mi-l fure?

M-am trezit la spital, în rezerva cu pereţii albi, reci şi neprimitori. Făcusem iar un acces de febră ca în cele două dăţi, o dată când rămăsesem cu David, a doua oară când rămăsesem fără el. O asistentă care mă supraveghea a dat alarma şi doctorul s-a înfiinţat imediat să mă programeze la diferite analize. L-am convins cu greu că sunt sănătoasă tun, că singura boală de care sufăr e „sindromul David”, că nu mă interesează ce spun aparatele lor tâmpite. „Doctore, bucuraţi-vă că oamenii sunt nefericiţi, că omenirea duce lipsă de iubire. Altfel, ar trebui să vă schimbaţi meseria. Nimeni, dar nimeni nu s-ar îmbolnăvi de nimic, dacă oamenii ar fi fericiţi, dacă s-ar şti iubiţi! Vă pierdeţi vremea descoperind leacuri, când singurele reţete pe care ar trebui să le prescrieţi ar trebui să conţină leacuri pentru suflet.” Puţin a lipsit să nu mă interneze la psihiatrie. De fapt, a fost nevoie să-l ameninţ că-l dau în judecată, asigurându-l, totodată, că asta e meseria mea şi chiar mă pricep. Am plecat pe picioare, mai sănătoasă ca niciodată. Căci ceea ce nu ştia doctorul dar eu ştiam era faptul că acea expoziţie fusese pentru mine vindecarea. Iar febra nu fusese decât o eliberare a organismului de sindromul care mă însoţise ca o umbră de-a lungul vieţii. În timpul expoziţiei, retrăind în alt timp şi totodată în prezent, proiectându-mă şi în viitor, am avut revelaţia efemerităţii acestei vieţi, a inutilităţii tuturor grijilor şi problemelor noastre. Tabloul cu Cina neterminată va fi privit şi peste o sută de ani într-un muzeu. Alţi oameni se vor perinda prin faţa lui, vor avea de spus, de comentat, de simţit. Alţi oameni pentru care la fel de importante vor fi dorurile, iubirile, neîmplinirile proprii. Mi s-a făcut milă de acei oameni încă nenăscuţi care vor suferi, la rândul lor, din dragoste, degeaba, ca şi când lumea începe şi se termină cu ei. Lumea nu începe şi nu se termină cu niciunul dintre noi. Aşadar, nici cu mine.

Când ieşeam, în curtea spitalului, un copil se juca. Peste o sută de ani, nici pentru el nu va mai conta nimic. Nici faptul că acum umblă în nişte papucei rupţi, nici că poate nici pe el nu-l va iubi cine trebuie. I-am zâmbit şi mi-a întins ceva ce ţinea ascuns la spate: un boboc de floare. Ca să-i ofer şi eu ceva şi neavând nimic care să-l încânte, i-am dat portretul meu, pe care Claudiu mi-l oferise când mă vizitase la spital. Probabil copilul ar fi fost mai mulţumit de-o bomboană. A alergat după mine şi m-a interogat: „Tanti, n-ai un pix?” Am scos unul din geantă, pe care i l-am întins. L-a luat vesel şi a-nceput să-mi deseneze mustăţi pe tablou. Aşa-mi trebuie, dacă nu i-am dat măcar o bomboană! Am râs împreună de isprava lui şi m-am îndreptat către casă, cu o imensă pace în suflet. Mă vindecasem! Şi eram de-a dreptul bine dispusă. Copilul acela, cu măzgălelile lui, îmi relevase un adevăr imuabil: oricât de frumos ai avea nasul, dacă n-ai mustăţi, tot degeaba!

20

Părintele Serafim

Drumul şerpuia printre dealuri despădurite, forma de relief în care sufletul mi se simte acasă. Mai ales în ziua aceea de toamnă coborâtă parcă din mâinile lui Dumnezeu. Soarele, apropiindu-se de asfinţit, învăluia totul într-o lumină blândă, greu de prins în imagini sau cuvinte. Plecasem singură, fără vreo ţintă, dorind numai să mă limpezesc, dar cu ferma convingere că mă voi întoarce înnoită. Habar n-aveam însă cum s-ar fi petrecut această „înnoire” şi ce ar fi trebuit să fac eu pentru ea. Mă simţeam împovărată, ca de o haină prea grea, îmbibată cu apă, care te stinghereşte în mişcări, pe care ai vrea să o lepezi, pentru a putea pluti în voie. Mersesem zeci de Kilometri printre dealuri, fără să văd vreo casă ori vreun om. Asta şi dorisem. Dar începusem deja să mă întreb cât voi mai merge astfel şi unde ar urma să opresc pentru a înnopta. Ideea de a dormi în maşină, pe stradă, la întâmplare, nu-mi surâdea absolut deloc. Când, la o răscruce de drumuri, am văzut indicatorul: „Spre Schit”. Era singura soluţie la momentul acela; am luat-o într-acolo, gândind că nu trebuie să mai fie mult, indicatoarele nu se pun la distanţe prea mari. Mi-am zis că nu mă vor lăsa fără un acoperiş şi, chiar aşa, şi dacă aş fi dormit în maşină, tot era bine dacă ştiam că mai există oameni prin preajmă. Mă gândeam la pustnici şi la curajul acestora de a înfrunta singurătatea. Mai bine zis izolarea completă de oameni şi de tot ce înseamnă lume. Şi oricât încercam să-mi spun că nu ar trebui să mă tem, de vreme ce au mai fost şi alţii în situaţii asemănătoare, ba încă ani de zile, nu prea reuşeam să mă conving. Cărarea o luase, la un moment dat, prin pădure, iar acolo mi se părea aproape sinistru. Doar că acum nu mai era cale de întors. Era atât de îngustă, încât n-aş fi putut întoarce maşina, iar de mers înapoi nici nu putea fi vorba. În plus, parcă ceva mă chema, o forţă care mă atrăgea şi mă îndemna să merg mai departe. Încercam să nu mă gândesc la posibilitatea să se strice maşina, ori să se blocheze drumul, la un moment dat. Nici măcar nu mai eram sigură că merg pe drumul care duce la schit, nu mai apăruse niciun indicator prin pădure. Aruncând o privire spre telefonul mobil, constatasem că îi dispăruse şi ultima liniuţă care indica semnalul. „Sublim!” Din când în când, garda maşinii, destul de joasă, atingea câte o rădăcină de copac, scoţând un trosnet de parcă ar fi crăpat în clipa aceea. Tresăream de fiecare dată şi îmi propuneam să fiu mai atentă. Redusesem viteza cât putusem de mult, dar nu era cazul să mă târăsc până când mă prindea noaptea, asta ar mai fi lipsit. Îmi trecu prin cap că iadul trebuie să însemne singurătatea absolută. Să vrei să simţi pe cineva respirând alături şi să-ţi auzi doar propria răsuflare. Întotdeauna, când ne cuprinde frica, îl scoatem din ecuaţie pe Dumnezeu. Imediat ce îmi adusesem aminte de El, am ieşit la lumină. „Chiar de ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine.”¹⁾ Doar ce îmi amintisem aceste cuvinte, pe care uitasem demult că le ştiu, şi pădurea se terminase brusc, ivindu-mi-se în cale o vale largă, de forma unui lighean, care avea în mijloc o biserică mică, albă. Puţin mai departe, se zăreau şi vreo două chilii. Am coborât în vale şi am intrat într-o grădină plină de flori, de pomi, o imagine care îmi amintea de cărţile de poveşti ilustrate ale copilăriei. Am lăsat maşina undeva, mai în margine şi am pornit-o în jos, pe alee. Nu mă mai săturam privind împrejurimile. Totul respira calm, ordine, curăţenie, frumuseţe. Simţeam că mă purific cu fiecare pas făcut şi cu fiecare respiraţie. Atâtea minuni ascunse ochilor noştri de betoane şi reclame sclipitoare! Am simţit deodată că, aici, nu mi-ar fi fost frică nici singură.

Un câine alb, mare şi blănos, m-a simţit de departe şi mi-a alergat înainte. Am încetinit pasul, apoi m-am oprit. M-a întâmpinat cu aerul maiestuos al câinilor de la munte, parcă plictisiţi de viaţă şi scârbiţi de rasa asta superioară numită om. Câinii noştri, de la câmpie, sunt exuberanţi, când se bucură o arată cu toată fiinţa lor, cu tot cu coadă, îţi sar în braţe, te ling, scot sunete de bucurie. Blănosul ăsta părea că îmi face o mare favoare că nu mă sfâşie. I-am adresat vreo două vorbe, să priceapă că nici nu e cazul:

-         Salut, prietene! E voie mai departe?, întrebându-mă ce-ar fi să-mi răspundă.

Ca-n bancul ăla cu omul care strigă la poartă, iese cîinele şi zice: „Stăpânul nu-i acasă”. Ăla leşină, mai deschidea ochii din când în când, câinele „Sunteţi bine, domnule?”, victima leşina la loc. Până când îşi revine şi ceartă câinele: „Păi bine, măi câine, dacă tot eşti câine, de ce nu latri?” „N-am vrut să vă sperii, domnule.”

Nu mi-a răspuns. În schimb a luat-o înainte pe alee, mergea, apoi se oprea uitându-se înapoi, să vadă dacă-l urmez. Deştept şi cu simţul datoriei. Şi frumos, frumos. Mi-aş fi înfipt mâinile în blana lui albă, să-l smotocesc puţin. Dar nu părea genul care să agreeze astfel de intimităţi. Sau poate nu cu oricine. Aşa că mi-am băgat mâinile în buzunare şi minţile-n cap, urmându-l docilă. De două ori fusesem capsată de câini şi asta din pricina mea, pentru că ignorasem nişte reguli simple pe care le învăţasem încă din copilărie: să nu fugi sau să-i întorci spatele atunci când te latră, să nu te atingi de mâncarea câinelui niciodată şi de puii căţelei până ce nu te asiguri că îţi dă voie.

          Am ajuns în apropierea unui frate care stătea cu spatele, aplecat asupra unor flori pe care le pigulea. Blănosul a lătrat scurt, de două ori, a înştiinţare. Fără să-şi lase ocupaţia, fratele l-a interogat:

-         Ce-i, Pripas? Ce nevoie ai?

Aş fi intervenit să-mi fac simţită prezenţa, dar m-am gândit să nu-l sperii precum căţelul pe omul din banc. Am lăsat în cârca lui Pripas misiunea. Care, schimbând tonalitatea, a mai lătrat o dată. Atunci, fratele a răspuns sigur pe el:

-         Am înţeles, avem oaspeţi.

Apoi s-a ridicat şi s-a întors. După prezentările de rigoare, i-am adresat rugămintea de a mă găzdui.

-         Nu vă pot da eu răspunsul. Trebuie să-l întreb pe Părintele Stareţ.

A dispărut şi a reapărut după un timp, spunându-mi:

-         Părintele zice că avem un loc în grajd.

Îi mulţumesc, încurcată, dar îi spun că aş prefera, în cazul acesta, să dorm în maşină. Când mă pregăteam să mă întorc, s-a ivit în uşa unei chilii Stareţul, cu un râs care a făcut să răsune valea. Apoi:

-         Stai liniştită, soră! N-o să dormi în maşină. Ţi-am testat semerenia. Zero barat! Va să zică, Maica Domnului a putut să-L nască pe Dumnezeu în iesle, dar tu nu poţi dormi o noapte în grajd! Frumooos!!!

-         Părinte, îi spun, nu este vorba de asta, aş dormi şi direct pe pământ. Însă îmi e foarte frică de şoareci.

-         Frica e de la diavol! tună, de parcă un întreg pluton de artilerie îşi revărsă

tirul. L-am compătimit pe diavol în clipele acelea, la gândul că are de-a face cu Părintele. Bietul Pripas, crezând că pe el îl ceartă, se făcu mic, luând poziţia de apărare a câinilor, cu botul pe labe, scheunând.

-         Uite, soră, vezi? Câinele ăsta, cu tot neamul lui câinesc, deşi nu l-a învăţat

nimeni smerenia, ştie prea bine cum trebuie să se apere de rău. Merge târâş, pune botul pe labe şi scheaună, cerând iertare. Cât de tâmpit ar trebui să fii ca să-l loveşti, în condiţiile astea? Noi, în schimb, nu ne lăsăm convinşi cu niciun chip că smerenia e scutul care ne apără şi de mânia lui Dumnezeu şi de viclenia lui mamona. Zici că vrei să dormi la noi?

-         Da, Părinte, dacă se poate...

-         Se poate, dar numai în anumite condiţii. Când te-ai împărtăşit ultima oară?

-         Când eram copil, cred...

-         Crezi?

-         Nu-mi aduc aminte exact.

-         Îhm. Parfum! Dar de spovedit, când te-ai spovedit ultima oară?

-         Niciodată.

-         Parfum de roze. Treci la spovedit!

De data asta, plutonul de artilerie se făcu regiment. Pripas se ascunse de-a binelea, iar eu... Treci la spovedit! Vocea i-a sunat cu ecou în capul meu. Nu ştiu dacă muntele din faţă îi întorsese vorbele prin efectul de ecou, ori dacă în mintea mea a mai vorbit o voce. Ştiu numai că mi-a fost anihilată voinţa. Aş fi vrut să-i spun că nu ştiu ce-i aia spovedanie, că nu mă simt pregătită... n-am fost în stare, mi se încleştase maxilarul. Şi parcă, aceeaşi forţă care mă târa prin pădure, mă atrăgea şi acum către ceea ce urma să se întâmple. L-am mai auzit zicând:

-         Nu te iau eu. Nu suntem la aceleaşi măsuri. Te-aş speria mai rău decât şoarecii ăia din capul tău. Te dau unui Părinte mai răbdător. Hai, treci încoace, nu te mănânc, doar m-am ridicat de la masă.

M-a dus în Biserică, a deschis uşa şi s-a adresat unui preot care stătea într-o strană, citind dintr-o carte:

-         Părinte Serafim, ţi-am adus o petardă. Dar una care Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Văzându-mi mirarea de pe chip, adăugă:

-         Te întrebi de unde ştiu? De la Pripas. Are un nas pe care nu-l poate păcăli nimeni.

O umbră de zâmbet mi-a cuprins toată faţa. Mă gândeam că, probabil, „nasul” era al lui, dar, din smerenie, dădea pe Pripas. Cred că aşa şi era. Dar a ţinut cu tot dinadinsul să mă convingă de contrariul:

-         De ce zâmbeşti? Dacă există câini dresaţi să detecteze drogurile, de ce n-ar fi şi câini care-i detectează pe necredincioşi? Vrei să-ţi spun ce-ţi făcea dacă te simţea cum nu trebuie? Nu te omora, l-am învăţat porunca a şasea, dar te punea jos şi te târa de poalele rochiei până aici.

Am izbucnit în râs, imaginându-mi cum aş fi arătat târâtă de Pripas.

-         Nu râde, că în curând ai să plâgi!

Şi plecă.

Câtă dreptate avusese! Nu ştiu nici eu de unde a ţâşnit plânsul ăla din mine, pe ce căi lacrimile şi-au făcut loc. Toată viaţa ştiusem să-mi controlez plânsul în faţa altora, chiar şi în situaţiile cele mai tragice. Ba chiar uram să mă vadă cineva plângând. Când am îngenunchiat în faţa Părintelui Serafim, după vreo două vorbe introductive pe care mi le-a adresat, la care am încercat să formulez un răspuns, am simţit că nu mai pot spune nimic. Şi lacrimile au erupt ca o lavă care mocnea demult. Simţeam o infinită blândeţe că mă înconjoară şi ea venea dinspre el. Scăpată de biciul stareţului, percepeam atingerea de mătase a unui suflet asemenea mie. Părintele Stareţ intuise perfect că în faţa lui nu m-aş fi putut deschide niciodată, că aş fi fost îndărătnică şi falsă. Părintele Serafim mi-a acultat lacrimile, parcă le plângea odată cu mine şi nu ştiu dacă doar în sens metaforic; mi s-a părut de vreo două ori că l-am surprins ştergându-şi ochii. Asta în timp ce-i spuneam povestea cu David. Când eu deja terminasem toate lacrimile şi am avut puterea să vorbesc.

Stătusem mult, nu ştiu cât de mult. Două, trei ore? Oricum, cât să cuprinzi o viaţă în câteva ore? Esenţializasem, sărisem, uitasem, ocolisem dar, până la urmă, eu am rămas cu convingerea că adevărata mea spovedanie nu a stat în vorbe, ci în plânsul acela venit din toată fiinţa, de parcă toată omenirea plângea odată cu mine. După rugăciunile de iertare, întrucât genunchii îmi erau îngrozitor de amorţiţi, am dorit să fac câţiva paşi prin grădină. Se înnoptase. Părintele Serafim s-a alăturat paşilor mei, printr-un gest firesc. Am mers în tăcere. În dreptul unei magnolii, se opri, şi eu odată cu el. Zise încet:

-         Au murit magnoliile.

-         Şi iubirile mor, am adăugat, cu gândul la ale mele.

-         Îl mai iubeşti pe David?

-         Da.

-         Te-ai dezlegat de el?

-         Nu ştiu.

-         Iubirile... nu mor; ele doar se transformă. Ne ajută să evoluăm către forma supremă a Iubirii.

După o pauză, în care parcă s-ar fi întrebat dacă să continue sau nu, a rostit vorbele care, de data aceasta, m-au lovit ca un trăznet:

-         Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi.

Se învârtea pământul cu mine. Pământul şi cerul. Parcă s-ar fi întâlnit facerea lumii cu sfârşitul ei. Abia adunându-mi forţele, am exclamat:

-         David!

-         Părintele Serafim!, m-a corectat.

-         David!!!

-         Părintele Serafim!!!

-         Părinte...

A doua oară, „sentinţa” fusese rostită pe acelaşi ton ca atunci când îmi spusese, în primăvara nedrept de frumoasă, cu ochii la magnoliile înflorite: „Zorina, eu plec”. Doar că de data aceasta am simţit, am ştiut că sentinţa era definitivă. Şi fără drept de apel. Am ştiut în clipele acelea, cu ştiinţa pe care nu ţi-o dă nicio ştiinţă, că David se pulverizase în particule fine, formând un nor invizibil. Din el mai rămăsese doar o lacrimă, care i se scurgea acum pe la colţul ochiului, nestingherită în alunecarea ei gravitaţională înspre pământ. Pentru prima oară, după atât amar de vreme, l-am privit în ochi. Părintele Serafim privea la Cer.

¹⁾        Psalmul 23:4

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, decembrie 2011 – septembrie 2013