„Scriitori buzoieni” – lansare de poveste

 

Buzău, 18 aprilie 2026

 

Prolificul și neobositul scriitor buzoiano-ialomițean, prof. Titi Damian a mai făcut o „năzbâtie” literară, în stil mare, cum îi e obiceiul, adunând în jurul cărții lansate mulțime de prieteni și personalități, veniți de prin multele colțuri ale țării: București, Sibiu, Slobozia, Sinaia, Ploiești, Râmnicu-Sărat și, desigur, Buzău, ba chiar și Muscelu-Cărămănești.

Din Ialomița, ne-am pornit trei, cu Romeo (Aurelian Ilie) la volan, eu – pe post de copilot cicălitor (m-a mai temperat puțin amintirea de acum peste 20 de ani, când alții mă cicăleau pe mine) și cu Gică Dobre în spate, el pe post de – cum altfel? – redactor șef al revistei noastre de suflet, cu nume solar - „Helis”. Când am ajuns în eleganta Vilă Albatros, din parcul Marghiloman, sala era plină, o bucurie pe care o simți ori de câte ori vezi oameni de litere adunați în jurul cuvântului.

Prezidiul era deja format din personalități marcante ale literaturii, toți prieteni sau/ și mentori ai scriitorului, pe care îi voi numi în „ordinea numerelor de pe tricou” (adică ordinea așezării de la stânga la dreapta, căci altfel cine/ cum ar putea stabili o ierarhie a importanței acestora, câtă vreme fiecare dintre ei are un aport esențial în literatura română): profesor universitar dr. Tiberiu Dumitru Costăchescu, Radu Voinescu – președintele filialei Critică a USR București, Passionaria Stoicescu – poetă, traducătoare, redactor al cărților domnului Damian, Florentin Popescu – „tatăl” revistei „Bucureștiul Literar și Artistic”, Ion Nicolescu – sponsor generos al volumului lansat, organizator al recent înființatului festival-concurs „Ion Băieșu”, scriitorul Tudor Cicu, precum și Constantin Toma – primarul Buzăului.

Fiecare a luat cuvântul, la invitația doamnei Elena Căpățână, organizatoare și moderatoare a manifestării. S-au spus cuvinte calde, autentice, din suflet, legate de autor și de cartea lansată, care au ajuns la inimile publicului, dovadă fiind faptul că timp de trei ore s-a ascultat în liniște, fără semne de plictiseală sau oboseală. Starea de bine poate a fost simțită și datorită binecuvântării primite de la părintele Mihail Milea, în deschidere, care i-a adus în atenție și pe scriitorii buzoieni plecați la Domnul, oameni care și-au lăsat amprenta asupra vieții culturale a spațiului în care au viețuit.

„Cuvinte care sar... în ochi” a fost cea de a doua carte lansată (autor Elena Căpățână, vorbitor: Mihaela Roxana Constantinescu). Ne-am bucurat și de un scurt program artistic (putem, deci, spune că a fost o lansare cu cântec) susținut de eleve din cadrul școlii de artă din Buzău.

Cartea „Scriitori buzoieni”, cu autograful autorului Titi Damian, s-a epuizat rapid, însă bunul nostru prieten ne-a amenințat la plecare că „o să arunce cu cărămida” după noi (astea sunt cuvintele mele, dumnealui are un vocabular mult mai elevat). Cu această ocazie, Gheorghe Dobre i-a spus domnului Damian, folosindu-se de un banc mai vechi, că nu e problemă că s-a epuizat cartea, noi o acceptăm și așa, epuizată.

Ca de obicei, plec acasă cu sentimentul că n-am socializat pe cât de mult aș fi vrut cu prietenii, cu cei mai mulți schimbând doar câteva cuvinte sau numai zâmbete ori priviri. Dar bucuria revederii îi cuprinde pe toți: Ștefan Teodor Cabel, Mihaela Roxana Boboc, Mihai Macovei, Ramona Muler, Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu, Mihai Sălcuțan, Gina Zaharia, Adriana Anghelescu, Luminița Leșevschi, Viorel Frâncu și alții pe care îi voi fi uitat acum.

Felicitări tuturor, felicitări pentru organizare, domnului Damian pentru efortul imens de a scrie despre atât de mulți confrați și, bineînțeles, acestora, căci... de n-ar fi (scris), nu s-ar povesti. Mulțumiri pentru invitație și pentru frumusețea de a fi împreună! „Cât e Buzăul de mare”, mulți și faini scriitori are! Cred că aceasta va fi concluzia la care vor ajunge cei care se vor încumeta să citească volumul de aproximativ 700 de pagini.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 18 aprilie 2026

Gala Berbecilor 2026

 

„Drum fără sfârșit” - lansare de carte

 

Mărgăritare de la cititori - azi, elevi ai Colegiului Național „Mihai Viteazul”

 Îndrumător: prof. Loredana Stan

Din revista „Helis”

 

 

Film 𝐅𝐞𝐬𝐭𝐢𝐯𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐍𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐂𝐫𝐞𝐚ț𝐢𝐞 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐫ă „𝐈𝐨𝐧 𝐁ă𝐢𝐞ș𝐮”-Prima ediție- ...

Bunele vecinătăți. Frumuseți de rezervă

 

(Ilusrație de Marian Avramescu, la „Vania, pescarul”)

 

(Florentina Loredana Dalian – „Frumusețe străină”, Ed. Metamorfosi, 2024)

                 Până la eventuale frumuseți, la a le împărți și cântări spre invidie și laudă, întâmpinăm elementul cotidian feroce, deseori incitant și frecvent marcat de inedit. Situații care merită consemnate dar și dezvoltate potrivit imaginației concurează ca demonstrații de nișă.

                 Peste zi sau peste noapte, trec convoaiele celor nefăcute si nespuse până acum, când Florentina Loredana Dalian ia inițiativa de a  desfășura o deosebită colecție de „Frumusețe străină”.

                 Pe coordonate și prin personaje cu totul speciale, este dezlănțuit în cascadă neașteptatul firii umane. De la s-ar zice comun la accidental ori voit ezoteric, între a fi sau a nu fi nebunie curată!

                 Avem, spre exemplu, savuroasă „Beția de cuvinte”, cu care dacă ne întâlnim în puterea nopții, avem asigurat un plonjon de râs până dimineață. Sub anestezie etilică, protagonistul de serviciu cu asigurarea insomniei este expresia proprie a acelui nu se poate: „Auzi, fată, te-am sunat fiindcă m-am îmbătat și mi-era dor să te aud. Taci, nu mă întrerupe! Eu doar când sunt beat am curaj. Ce mai erou aș fi fost, dacă puteam să umblu beat tot timpul! Taci, zgaibă, lasă-mă să zic! Că după aia-mi piere idee și nu mai pupi tu așa mărturisire cât îi lumea. Fă! – iartă-mă că te alint așa – ești frumoasă de mi se înnoadă neuronii doar când mă gândesc la tine, ești Zâna Zorilor, Duhul Apelor sau cine moaș-ta te mai crezi, da' să știi că nu asta-i problema ta majoră, că ești frumoasă, frumuseți ca tine am mai văzut io destule, de n-ai tu fire de păr în cap, într-o vreme ștergeam cu ele pe jos făcute mănunchi, era coadă la mine, dar să nu crezi că am fost neam de traisă, măgar cu diplomă, nu, eu am respectat întotdeauna femeia, cu atât mai mult cu cât m-am folosit de pe urma ei...” – tot acest șuvoi de cuvinte bete ele însele când, bineînțeles, individul parfumat greșise numărul de telefon.

                  Frumusețea expunerii și a dialogului este vizibilă și în ce privește „Impostoarea”, unde unei femei obișnuite i s-a atribuit greșit și fără voia ei, cartea de vizită cu doamna preoteasă sau cu doamna psiholog, modele cărora li s-ar putea adăuga, desigur, alte profile, la nesfârșit. Ocazie cu care, autoarea inițiază un succint conspect asupra întâmplării pure sau obișnuinței maladive, a meseriei imposturii.

                  Și în continuare, emoție incredibilă la conștientizarea peisajului – devenită pe parcurs o chestiune filosofală – determinată de o chestiune aparent simplistă și pasageră, petrecută „Pe strada aceea”. 

                  Sau, ceva mai direct și declarativ, în cazul „Omului care a văzut marea”, unde se atinge problematica dorului, acel sentiment covârșitor. Pentru ca în finalul scurtei povestiri să fie conchis magistral astfel: „De parcă am fi întregi vreodată! De parcă trupul nostru se află mereu la un loc cu mintea noastră, cu inima noastră, cu gândurile și simțurile noastre!”.

                  De departe însă, „Vania, pescarul” constituie piesa de rezistență a acestui interesant periplu, viu, antrenant, potrivit oricui caută o proză de calitate. La această istorisire vă îndemn în primul rând, fără a vă dezvălui una, alta, dar asigurându-vă că reprezintă a adevărată lecție de emoție!

                  În finalul acestui expozeu, trebuie să amintim și faptul că partea grafică este asigurată în mod excepțional de către renumitul artist plastic Marian Avramescu. Lectură plăcută!

                 

Daniel Marian

26 iunie 2025

Viața, pe repede înainte

 

Un alt fel de eseu despre orbire. Sau poate eseu despre un alt fel de orbire

 

 

Dacă în „Eseu despre orbire”, scriitorul José Saramago ne prezintă o viziune apocaliptică asupra unei lumi întregi care își pierde vederea fizică, exceptând o singură femeie, scriitorul brăilean Mihai Frunză, prevalându-se de celebra zicală „A nimerit orbul Brăila”, pune lentila pe o singură persoană, un bărbat, considerat „orb” de către cei din jur, în sensul figurat al cuvântului, pentru că refuză să vadă ceea ce majoritatea oamenilor văd: mizeria fizică și morală a unei societăți în derivă, aflată sub dictatură, intențiile nu tocmai bune ale unor confrați, precum și motivele pentru care unii, alții aleg să părăsească țara („Nu înțeleg de ce toți vor să plece din țara asta frumoasă. Eu nu vreau!”). Cu alte cuvinte, cu dreptul oricărui om de a alege ce dorește să vadă din lumea înconjurătoare, personajul preferă să vadă partea bună a lucrurilor, binele și frumosul din fiecare. Acest lucru nu îl transformă într-un naiv (decât în ochii altora: „Ești orb, fiule! Visezi cai verzi pe pereți.”), ci într-un personaj asumat care a decis, spre binele său, să filtreze realitatea prin lentile roz.

Mini-romanul „Orbul” este o desfășurare pe repede înainte a unei vieți întregi care se poate rezuma la câteva momente esențiale. Dezvoltat între extreme (alegerea profesiei, dar și ratarea ei, prima iubire, dar și ultima), presărat cu diverse apariții pe parcurs, unele mai stabile – cum e prietenul Leo, medicinist nimerit ca nuca în perete în viața lui profesională, altele, mai meteorice (vin, provoacă dezastrul și dispar, cel puțin aparent), cum sunt Virginia întâi și Virginia a doua, acest traseu uman ne este înfățișat cu multe accente umoristice (nici nu se putea altfel, având în vedere darul scriitorului). Planului realității i se opune cel al oniricului (mai cu seamă către finalul poveștii), unde eroul își poate întâlni iubirea ratată prin diverse locuri din lume, singura extragere din vis (de multe ori invocată) fiind dată de trezirea prin soneria amicului Ilie (la ușă, ori la telefon).

Dar acest roman nu se vrea a fi doar o „epopee” personală, cititorul întâlnește pe alocuri diverse referiri la „parfumul” epocii, al timpului de desfășurare a acțiunii („O familie care a construit un sfert din canalul lui Stalin.”; „Dictatorul nu vizitase China și Coreea.”; „Vând țigări și blugi, care ne distrug valorile noastre culturale” (studenții străini); „Refugiul cultural al românilor în teatru era evident.”; „Popii sunt cei mai mari dușmani ai patriei noastre socialiste. Sunt niște traficanți de droguri. Religia, după cum a spus tovarășul, este opiul popoarelor.” ; „Sufeream de sindromul câinelui ținut în lanț.”).

Referirile din paranteză sunt complet edificatoare pentru cei care au trăit în același timp și spațiu, dar ele rămân un reper istoric și pentru cititorul de peste o sută de ani, chiar dacă, poate, nu vor avea același impact.

Aparent simplu și ușor de parcurs, romanul „Orbul” ni se prezintă, în substrat, destul de complex.  Nu vreau să mă gândesc de câte sute de pagini ar fi avut nevoie un scriitor neavizat, nefamiliarizat cu economia frazei (cum, de bună seamă, este Mihai Frunză, obișnuit a se „zgârci” la cuvinte, din preocupările sale aforistice), pentru a reda același lucru, dar „brodând” stilistic, dădăcind cititorul până la a-l obosi.

Inserțiile din literatură sunt și ele un condiment binevenit, fără a fi în exces și bine plasate în context. („Cum este Foamea, Leo? - Cumplită, dar excelentă. Este o hrană spirituală sățioasă. Nu se compară cu Setea lui Titus Popovici, pe care o urăsc pe locul al doilea, după Mitrea Cocor.”; „Carul cu bere. Este un local cum altul nu-i din vechiul centru al orașului București. Situat pe strada Stavropoleos, are o vechime de un secol și jumătate. Este posibil ca în el să fi tras la măsea și vestiții Crai de curte veche ai lui Mateiu Caragiale”). Am dat numai două exemple, dar ele sunt mai multe, introduse în „peisaj” prin lecturile medicinistului Leo, care ar fi citit orice, doar ca să scape de anatomopatologie, inframicrobiologie și alți bâzdâbâci care pică greu la stomac și la neuron. Personajul Leo aduce în atenție, de-abia observat, dar imposibil de trecut cu vederea de cititorul atent, tema părinților narcisiști, acei părinți care – chipurile, din dragoste față de odrasle – își impun punctul de vedere în fața acestora, inclusiv atunci când vine vorba de alegerea profesiei, nu pentru că fiilor le-ar fi mai bine, ci pentru că dă bine la CV-ul lor de părinți trufași, în ochii lumii, fără să conteze prețul pe care îl plătesc „multiubitele” victime, întru fala părinților lor.

Ziceam de giumbușlucurile umoristice marca Mihai Frunză și iertată-mi fie incapacitatea de a mă abține să dau și aici câteva citate edificatoare: „Execut o defecație curată pe banii voștri murdari!”; „Îmi pare rău că v-ați ofuscat optic”; „la modul mârșav erotic”; „La ora 5, babele reintră în gardă” (veșnicele babe care privesc viața ca pe un „reality-show”, prin gaura cheii sau de pe banca din fața blocului – n.m.); „Virginia devenise un uragan temperat continental năvalnic”;

„Ochii mari erau ca două smaralde, dacă smaraldele sunt negre.”; „zornăiau idei în stare de ebrietate logică.”; „Partidul nostru este contra păduchilor.”; „și-a luat cordul în dinți”; „crapii antistres de la Cherhanaua somnului lin” și altele, și altele, care fac deliciul cititorului).

Dar în spatele umorului debordant, se află și o lacrimă ascunsă. Citind „Orbul” doctorului Mihai Frunză, mi-am amintit definiția matematicianului Grigore Moisil, la rândul său un fin umorist: „Umorul? E un cocktail de revoltă şi disperare.” Aparent ciudată această definiție a umorului, dar, până la urmă, ce altceva face umoristul decât să adune toată revolta și disperarea, să o „asezoneze” cu acel ingredient magic și să o livreze lumii sub forma unui „cocktail” suportabil, ingurgitabil? Binecuvântați sunt cei care au acest mare dar!

La definirea portretului personajului principal, adăugând justificări suplimentare titlului (dacă mai era necesar), contribuie și două personaje aparent marginale, având destine nesemnificative, dar cu rol important în deslușirea eroului cu el însuși: Baba Potaisa („Ce-ai căutat la Brașov, amețitule? Ești orb și n-ai văzut bine literele destinului?”) și adevăratul orb din cimitir („Ai nimerit bine, orbule! Ești în Brăila.”).

Cu o carieră visată de critic literar sfârșită în fașă, pentru că nu a vrut să denigreze un talent literar local, la comanda unui șef de revistă,  Orbului nu-i rămâne decât să fugă în lumea visurilor, prin Paris, Florența, Veneția și cine mai știe unde, căutându-și prima iubire, ratată și ea, revenind apoi la adevărata iubire, pe care, din păcate, o mai poate „întâlni” doar în cimitir, dând astfel curs prezicerilor Babei Potaisa: „Nu degeaba unii spun că destinul ți-l faci singur”. De nu se poate în viață, măcar în imaginație. Sau și mai bine: în literatură.

 

          Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 21 februarie 2025

 

 

 

 

 

„Frumusețe străină” la Urziceni – lansare de carte și expoziție de acuarelă și ilustrații

 

14 decembrie 2024

 

 

Au fost mai multe lansările cărții mele de proză scurtă, dar cea mai dragă a fost cea de azi, de la Urziceni, Casa Municipală de Cultură, organizată magistral de Nicolae Petrache, amfitrion al multor altor manifestări culturale de excepție. Fiecare lansare a fost specială în felul ei, dar cea de azi a avut un plus, ori mai multe. La Urziceni a încolțit ideea unei cărți realizate împreună: pe de o parte, prozele mele, pe de alta, ilustrația lui Marian Avramescu. Pentru prima dată a participat și el la lansarea cărții noastre, pentru prima dată s-a reunit „familia tradițională” (artistică, desigur) cum ne-a numit Marian, în jurul copilului literar născut anul acesta, prin vară. Și mai e ceva acolo, la Urziceni, la Nicu, oameni cu deosebit simț artistic, public luminat și înconjurat de o energie bună a locului, propice unor astfel de întâlniri frumoase.

Sunt profund recunoscătoare celor deja amintiți, dar și scriitorului Titi Damian, care a vorbit atât de profesionist despre carte, celor care m-au însoțit de la Slobozia (scriitorul Gheorghe Dobre, ziaristul Nicolae Tache, poeta Vali Șerban și buna mea prietenă Maria Iordache), prietenilor, mai noi sau mai vechi, din Urziceni, fiecare dintre ei cu acea prezență activă, exprimând păreri, zâmbind, oftând, povestind, ascultând, fotografiind.

S-a lansat o interesantă dezbatere pe tema sintagmei „Frumusețe străină”, așa cum fiecare și-o reprezintă, și asta m-a bucurat enorm, căci ce este omul care se apleacă asupra cuvântului, decât un căutător de sensuri, de frumos? Că frumusețea străină ar fi despre singurătate, că ar fi despre intangibil, despre dor sau despre tot ce te distrage și te-ar putea abate din drumul spre desăvârșire. Și eu cred că e puțin din toate și toate la un loc.

Publicul prezent a avut bucuria de a admira și lucrările artistului Marian Avramescu: 10 peisaje în acuarelă și 10 ilustrații din cartea lansată. Unii chiar și le-au dorit să le aibă acasă, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Așa cum și-au dorit și alte cărți ale mele, printre care două aveau copertele realizate tot de Marian Avramescu. Însă publicul a apreciat nu doar lucrările sale, ci și generozitatea de care a dat dovadă, realizând portretul fiecăruia dintre cei prezenți, un dar minunat în prag de sărbători.

Cumva, a fost cu noi și umoristul Ananie Gagniuc, atât de prezent cândva la Revelioanele Caricaturiștilor organizate la Urziceni, cartea noastră comună „De râsul CUC-ilor” fiind una dintre cele mai solicitate. Cumva, au fost prezenți și doi dintre cei care nu mai sunt sau care sunt într-o altă dimensiune acum: poetul urzicenean Ion Văduva – plecat de curând dintre noi - și poetul binecunoscut Lucian Avramescu (fratele lui Marian), de la a cărui plecare s-au împlinit recent 3 ani. În memoria celor doi s-a ținut un moment de reculegere. Am citit o poezie de Lucian Avramescu, a cărei primă și ultimă strofă exprimă poate unele dintre cele mai frumoase versuri de dragoste scrise vreodată din categoria iubirilor neîntâmplate (cum, de altfel, își intitulase poetul ciclul acesta):

„mi-e dor de tine cum mi-e dor de mine
mi-e dor de un neîmplinit păcat
aproape că de stele mi-e rușine
că între noi nimic nu s-a-ntâmplat”

Nimeni nu este uitat, câtă vreme a făcut parte din familia aceasta mai mare a visătorilor. Și-mi vine-n minte acum versul Magdei Isanos: „Doamne, unde-ai să ne-așezi pe noi, visătorii?”

Vă mulțumesc tuturor, visătorii mei dragi!

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 14 decembrie 2024