Bunele vecinătăți. Frumuseți de rezervă

 

(Ilusrație de Marian Avramescu, la „Vania, pescarul”)

 

(Florentina Loredana Dalian – „Frumusețe străină”, Ed. Metamorfosi, 2024)

                 Până la eventuale frumuseți, la a le împărți și cântări spre invidie și laudă, întâmpinăm elementul cotidian feroce, deseori incitant și frecvent marcat de inedit. Situații care merită consemnate dar și dezvoltate potrivit imaginației concurează ca demonstrații de nișă.

                 Peste zi sau peste noapte, trec convoaiele celor nefăcute si nespuse până acum, când Florentina Loredana Dalian ia inițiativa de a  desfășura o deosebită colecție de „Frumusețe străină”.

                 Pe coordonate și prin personaje cu totul speciale, este dezlănțuit în cascadă neașteptatul firii umane. De la s-ar zice comun la accidental ori voit ezoteric, între a fi sau a nu fi nebunie curată!

                 Avem, spre exemplu, savuroasă „Beția de cuvinte”, cu care dacă ne întâlnim în puterea nopții, avem asigurat un plonjon de râs până dimineață. Sub anestezie etilică, protagonistul de serviciu cu asigurarea insomniei este expresia proprie a acelui nu se poate: „Auzi, fată, te-am sunat fiindcă m-am îmbătat și mi-era dor să te aud. Taci, nu mă întrerupe! Eu doar când sunt beat am curaj. Ce mai erou aș fi fost, dacă puteam să umblu beat tot timpul! Taci, zgaibă, lasă-mă să zic! Că după aia-mi piere idee și nu mai pupi tu așa mărturisire cât îi lumea. Fă! – iartă-mă că te alint așa – ești frumoasă de mi se înnoadă neuronii doar când mă gândesc la tine, ești Zâna Zorilor, Duhul Apelor sau cine moaș-ta te mai crezi, da' să știi că nu asta-i problema ta majoră, că ești frumoasă, frumuseți ca tine am mai văzut io destule, de n-ai tu fire de păr în cap, într-o vreme ștergeam cu ele pe jos făcute mănunchi, era coadă la mine, dar să nu crezi că am fost neam de traisă, măgar cu diplomă, nu, eu am respectat întotdeauna femeia, cu atât mai mult cu cât m-am folosit de pe urma ei...” – tot acest șuvoi de cuvinte bete ele însele când, bineînțeles, individul parfumat greșise numărul de telefon.

                  Frumusețea expunerii și a dialogului este vizibilă și în ce privește „Impostoarea”, unde unei femei obișnuite i s-a atribuit greșit și fără voia ei, cartea de vizită cu doamna preoteasă sau cu doamna psiholog, modele cărora li s-ar putea adăuga, desigur, alte profile, la nesfârșit. Ocazie cu care, autoarea inițiază un succint conspect asupra întâmplării pure sau obișnuinței maladive, a meseriei imposturii.

                  Și în continuare, emoție incredibilă la conștientizarea peisajului – devenită pe parcurs o chestiune filosofală – determinată de o chestiune aparent simplistă și pasageră, petrecută „Pe strada aceea”. 

                  Sau, ceva mai direct și declarativ, în cazul „Omului care a văzut marea”, unde se atinge problematica dorului, acel sentiment covârșitor. Pentru ca în finalul scurtei povestiri să fie conchis magistral astfel: „De parcă am fi întregi vreodată! De parcă trupul nostru se află mereu la un loc cu mintea noastră, cu inima noastră, cu gândurile și simțurile noastre!”.

                  De departe însă, „Vania, pescarul” constituie piesa de rezistență a acestui interesant periplu, viu, antrenant, potrivit oricui caută o proză de calitate. La această istorisire vă îndemn în primul rând, fără a vă dezvălui una, alta, dar asigurându-vă că reprezintă a adevărată lecție de emoție!

                  În finalul acestui expozeu, trebuie să amintim și faptul că partea grafică este asigurată în mod excepțional de către renumitul artist plastic Marian Avramescu. Lectură plăcută!

                 

Daniel Marian

26 iunie 2025

Viața, pe repede înainte

 

Un alt fel de eseu despre orbire. Sau poate eseu despre un alt fel de orbire

 

 

Dacă în „Eseu despre orbire”, scriitorul José Saramago ne prezintă o viziune apocaliptică asupra unei lumi întregi care își pierde vederea fizică, exceptând o singură femeie, scriitorul brăilean Mihai Frunză, prevalându-se de celebra zicală „A nimerit orbul Brăila”, pune lentila pe o singură persoană, un bărbat, considerat „orb” de către cei din jur, în sensul figurat al cuvântului, pentru că refuză să vadă ceea ce majoritatea oamenilor văd: mizeria fizică și morală a unei societăți în derivă, aflată sub dictatură, intențiile nu tocmai bune ale unor confrați, precum și motivele pentru care unii, alții aleg să părăsească țara („Nu înțeleg de ce toți vor să plece din țara asta frumoasă. Eu nu vreau!”). Cu alte cuvinte, cu dreptul oricărui om de a alege ce dorește să vadă din lumea înconjurătoare, personajul preferă să vadă partea bună a lucrurilor, binele și frumosul din fiecare. Acest lucru nu îl transformă într-un naiv (decât în ochii altora: „Ești orb, fiule! Visezi cai verzi pe pereți.”), ci într-un personaj asumat care a decis, spre binele său, să filtreze realitatea prin lentile roz.

Mini-romanul „Orbul” este o desfășurare pe repede înainte a unei vieți întregi care se poate rezuma la câteva momente esențiale. Dezvoltat între extreme (alegerea profesiei, dar și ratarea ei, prima iubire, dar și ultima), presărat cu diverse apariții pe parcurs, unele mai stabile – cum e prietenul Leo, medicinist nimerit ca nuca în perete în viața lui profesională, altele, mai meteorice (vin, provoacă dezastrul și dispar, cel puțin aparent), cum sunt Virginia întâi și Virginia a doua, acest traseu uman ne este înfățișat cu multe accente umoristice (nici nu se putea altfel, având în vedere darul scriitorului). Planului realității i se opune cel al oniricului (mai cu seamă către finalul poveștii), unde eroul își poate întâlni iubirea ratată prin diverse locuri din lume, singura extragere din vis (de multe ori invocată) fiind dată de trezirea prin soneria amicului Ilie (la ușă, ori la telefon).

Dar acest roman nu se vrea a fi doar o „epopee” personală, cititorul întâlnește pe alocuri diverse referiri la „parfumul” epocii, al timpului de desfășurare a acțiunii („O familie care a construit un sfert din canalul lui Stalin.”; „Dictatorul nu vizitase China și Coreea.”; „Vând țigări și blugi, care ne distrug valorile noastre culturale” (studenții străini); „Refugiul cultural al românilor în teatru era evident.”; „Popii sunt cei mai mari dușmani ai patriei noastre socialiste. Sunt niște traficanți de droguri. Religia, după cum a spus tovarășul, este opiul popoarelor.” ; „Sufeream de sindromul câinelui ținut în lanț.”).

Referirile din paranteză sunt complet edificatoare pentru cei care au trăit în același timp și spațiu, dar ele rămân un reper istoric și pentru cititorul de peste o sută de ani, chiar dacă, poate, nu vor avea același impact.

Aparent simplu și ușor de parcurs, romanul „Orbul” ni se prezintă, în substrat, destul de complex.  Nu vreau să mă gândesc de câte sute de pagini ar fi avut nevoie un scriitor neavizat, nefamiliarizat cu economia frazei (cum, de bună seamă, este Mihai Frunză, obișnuit a se „zgârci” la cuvinte, din preocupările sale aforistice), pentru a reda același lucru, dar „brodând” stilistic, dădăcind cititorul până la a-l obosi.

Inserțiile din literatură sunt și ele un condiment binevenit, fără a fi în exces și bine plasate în context. („Cum este Foamea, Leo? - Cumplită, dar excelentă. Este o hrană spirituală sățioasă. Nu se compară cu Setea lui Titus Popovici, pe care o urăsc pe locul al doilea, după Mitrea Cocor.”; „Carul cu bere. Este un local cum altul nu-i din vechiul centru al orașului București. Situat pe strada Stavropoleos, are o vechime de un secol și jumătate. Este posibil ca în el să fi tras la măsea și vestiții Crai de curte veche ai lui Mateiu Caragiale”). Am dat numai două exemple, dar ele sunt mai multe, introduse în „peisaj” prin lecturile medicinistului Leo, care ar fi citit orice, doar ca să scape de anatomopatologie, inframicrobiologie și alți bâzdâbâci care pică greu la stomac și la neuron. Personajul Leo aduce în atenție, de-abia observat, dar imposibil de trecut cu vederea de cititorul atent, tema părinților narcisiști, acei părinți care – chipurile, din dragoste față de odrasle – își impun punctul de vedere în fața acestora, inclusiv atunci când vine vorba de alegerea profesiei, nu pentru că fiilor le-ar fi mai bine, ci pentru că dă bine la CV-ul lor de părinți trufași, în ochii lumii, fără să conteze prețul pe care îl plătesc „multiubitele” victime, întru fala părinților lor.

Ziceam de giumbușlucurile umoristice marca Mihai Frunză și iertată-mi fie incapacitatea de a mă abține să dau și aici câteva citate edificatoare: „Execut o defecație curată pe banii voștri murdari!”; „Îmi pare rău că v-ați ofuscat optic”; „la modul mârșav erotic”; „La ora 5, babele reintră în gardă” (veșnicele babe care privesc viața ca pe un „reality-show”, prin gaura cheii sau de pe banca din fața blocului – n.m.); „Virginia devenise un uragan temperat continental năvalnic”;

„Ochii mari erau ca două smaralde, dacă smaraldele sunt negre.”; „zornăiau idei în stare de ebrietate logică.”; „Partidul nostru este contra păduchilor.”; „și-a luat cordul în dinți”; „crapii antistres de la Cherhanaua somnului lin” și altele, și altele, care fac deliciul cititorului).

Dar în spatele umorului debordant, se află și o lacrimă ascunsă. Citind „Orbul” doctorului Mihai Frunză, mi-am amintit definiția matematicianului Grigore Moisil, la rândul său un fin umorist: „Umorul? E un cocktail de revoltă şi disperare.” Aparent ciudată această definiție a umorului, dar, până la urmă, ce altceva face umoristul decât să adune toată revolta și disperarea, să o „asezoneze” cu acel ingredient magic și să o livreze lumii sub forma unui „cocktail” suportabil, ingurgitabil? Binecuvântați sunt cei care au acest mare dar!

La definirea portretului personajului principal, adăugând justificări suplimentare titlului (dacă mai era necesar), contribuie și două personaje aparent marginale, având destine nesemnificative, dar cu rol important în deslușirea eroului cu el însuși: Baba Potaisa („Ce-ai căutat la Brașov, amețitule? Ești orb și n-ai văzut bine literele destinului?”) și adevăratul orb din cimitir („Ai nimerit bine, orbule! Ești în Brăila.”).

Cu o carieră visată de critic literar sfârșită în fașă, pentru că nu a vrut să denigreze un talent literar local, la comanda unui șef de revistă,  Orbului nu-i rămâne decât să fugă în lumea visurilor, prin Paris, Florența, Veneția și cine mai știe unde, căutându-și prima iubire, ratată și ea, revenind apoi la adevărata iubire, pe care, din păcate, o mai poate „întâlni” doar în cimitir, dând astfel curs prezicerilor Babei Potaisa: „Nu degeaba unii spun că destinul ți-l faci singur”. De nu se poate în viață, măcar în imaginație. Sau și mai bine: în literatură.

 

          Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 21 februarie 2025

 

 

 

 

 

„Frumusețe străină” la Urziceni – lansare de carte și expoziție de acuarelă și ilustrații

 

14 decembrie 2024

 

 

Au fost mai multe lansările cărții mele de proză scurtă, dar cea mai dragă a fost cea de azi, de la Urziceni, Casa Municipală de Cultură, organizată magistral de Nicolae Petrache, amfitrion al multor altor manifestări culturale de excepție. Fiecare lansare a fost specială în felul ei, dar cea de azi a avut un plus, ori mai multe. La Urziceni a încolțit ideea unei cărți realizate împreună: pe de o parte, prozele mele, pe de alta, ilustrația lui Marian Avramescu. Pentru prima dată a participat și el la lansarea cărții noastre, pentru prima dată s-a reunit „familia tradițională” (artistică, desigur) cum ne-a numit Marian, în jurul copilului literar născut anul acesta, prin vară. Și mai e ceva acolo, la Urziceni, la Nicu, oameni cu deosebit simț artistic, public luminat și înconjurat de o energie bună a locului, propice unor astfel de întâlniri frumoase.

Sunt profund recunoscătoare celor deja amintiți, dar și scriitorului Titi Damian, care a vorbit atât de profesionist despre carte, celor care m-au însoțit de la Slobozia (scriitorul Gheorghe Dobre, ziaristul Nicolae Tache, poeta Vali Șerban și buna mea prietenă Maria Iordache), prietenilor, mai noi sau mai vechi, din Urziceni, fiecare dintre ei cu acea prezență activă, exprimând păreri, zâmbind, oftând, povestind, ascultând, fotografiind.

S-a lansat o interesantă dezbatere pe tema sintagmei „Frumusețe străină”, așa cum fiecare și-o reprezintă, și asta m-a bucurat enorm, căci ce este omul care se apleacă asupra cuvântului, decât un căutător de sensuri, de frumos? Că frumusețea străină ar fi despre singurătate, că ar fi despre intangibil, despre dor sau despre tot ce te distrage și te-ar putea abate din drumul spre desăvârșire. Și eu cred că e puțin din toate și toate la un loc.

Publicul prezent a avut bucuria de a admira și lucrările artistului Marian Avramescu: 10 peisaje în acuarelă și 10 ilustrații din cartea lansată. Unii chiar și le-au dorit să le aibă acasă, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Așa cum și-au dorit și alte cărți ale mele, printre care două aveau copertele realizate tot de Marian Avramescu. Însă publicul a apreciat nu doar lucrările sale, ci și generozitatea de care a dat dovadă, realizând portretul fiecăruia dintre cei prezenți, un dar minunat în prag de sărbători.

Cumva, a fost cu noi și umoristul Ananie Gagniuc, atât de prezent cândva la Revelioanele Caricaturiștilor organizate la Urziceni, cartea noastră comună „De râsul CUC-ilor” fiind una dintre cele mai solicitate. Cumva, au fost prezenți și doi dintre cei care nu mai sunt sau care sunt într-o altă dimensiune acum: poetul urzicenean Ion Văduva – plecat de curând dintre noi - și poetul binecunoscut Lucian Avramescu (fratele lui Marian), de la a cărui plecare s-au împlinit recent 3 ani. În memoria celor doi s-a ținut un moment de reculegere. Am citit o poezie de Lucian Avramescu, a cărei primă și ultimă strofă exprimă poate unele dintre cele mai frumoase versuri de dragoste scrise vreodată din categoria iubirilor neîntâmplate (cum, de altfel, își intitulase poetul ciclul acesta):

„mi-e dor de tine cum mi-e dor de mine
mi-e dor de un neîmplinit păcat
aproape că de stele mi-e rușine
că între noi nimic nu s-a-ntâmplat”

Nimeni nu este uitat, câtă vreme a făcut parte din familia aceasta mai mare a visătorilor. Și-mi vine-n minte acum versul Magdei Isanos: „Doamne, unde-ai să ne-așezi pe noi, visătorii?”

Vă mulțumesc tuturor, visătorii mei dragi!

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 14 decembrie 2024

 

„Frumusețe străină” la Urziceni

 

 

O liniște neliniștită

 

 

Citind acest al treilea volum de poezii al poetului Romeo Aurelian Ilie, m-a încercat o stare de liniște neliniștită, stare ce mi se pare că străbate toate cele trei părți ale cărții.

Liniște - pentru că se simte o așezare a poetului în versuri matură și mai chibzuită (mie mi-a plăcut cel mai mult dintre volumele sale de până acum), neliniștită, pentru că n-ai cum să fii liniștit când ai de a face cu un potop.

Potopul este o temă recurentă ce apare ca un laitmotiv în versurile sale, de altfel prima parte se intitulează chiar așa – „Născut de ziua Potopului”. Iar această primă parte, dacă nu cumva întreaga construcție a volumului, mi se pare a fi un parcurs inițiatic al eului poetic, începând chiar de la ziua nașterii: „M-am născut în ziua în care a început Potopul.”  

Fără a fi o poezie religioasă în sensul restrâns al cuvântului, referințele religioase sunt nelipsite din majoritatea poeziilor, iar inserția acestora în structura poeziei mi se pare una atent meșteșugită, uneori mai subtilă, alteori mai evidentă, însă de fiecare dată bine plasată în context. De altfel, cartea începe cu un motto din „Facerea”. Iar personajele, și ele sunt din două spații: spațiul acesta tridimensional (mama, tata, iubita), însă ne „lovim” și de cele din supra-spațiu sau din relatările biblice: avem dialoguri cu îngerul, poezii în care apar sfinții – stâlpnicii, Saul, adică Sf. Pavel, întâlnim chiar și simbolul șarpelui. Iar la pag. 35, printr-un joc de cuvinte interesant, poetul face o inversare a vorbelor lui Iisus pe cruce, care îi spune Sf. Ap. Ioan „Fiule, iat-o pe mama ta!”. Poetul ne spune, prin vocea mamei: „Fiule, iată, tatăl tău!” Poezia se încheie cu niște versuri puperbe: „Mi-am deschis braţele

pentru îmbrăţișare

iar umbra mea

a desenat

pe pământ

întâia

cruce.” (Iată o măiastră și subtilă schițare a absenței absenței!)

Ordinea poeziilor este și ea interesantă, mi s-a părut deloc întâmplătoare, ci cu rost, astfel încât cititorul să-și desfășoare lectura mergând pe firul roșu al căutării de sine și așezării în rosturile lumii, pe care orice om ar trebui să o parcurgă, iar poetul face aceasta prin versurile sale.

Tema morții se înfățișează și ea cu umbra ei insidioasă, dar mai mult ca intenție de scurtă durată, fiind urmată mereu de readucerea la viață, fie printr-un glas apărut în vis, care îi șoptește: „Ai de ţesut o viaţă, o lume, o poveste.”, fie de parfumul unei flori „care se tălmăcește Floarea vieții”, parfum ce îl trezește din visul în care era „vânat de singurătate din toate părțile”. Tema singurătății apare și mai pregnant în partea a doua a volumului, mai cu seamă în poezia cu numărul 13: „Oamenii

sunt încă

prea departe.

Altfel,

m-ar fi auzit

în nopţile în care

am strigat

până mi-am pierdut

speranţa.”

 

Fiorul dragostei, căci da, avem și dragoste în aceste poezii, se împletește uneori cu cel al deznădejdii, alteori cu cel al speranței. Din nou visul, care este văzut și ca împlinitor al unei nădejdi ce nu își poate afla izbăvirea în realitate: „Mai lasă-mă,

îngere,

să dorm puţin,

poate se-ndură

și-mi apare în vis.”

 

Partea a doua este intitulată „Cruci și WC-uri” , un titlu ce se pare că unora le-a strânit indignarea. Mie nu, dar mărturisesc că nici nu îmi place această asociere, nu din motive de fanatism, ci pur estetice. Dar, dincolo de ce-mi place mie și ce nu, am înțeles sensul acestor două extreme între care se situează ființa umană, mai departe sau mai aproape de una dintre cele două extremități. Una dintre explicațiile titlului o regăsim în poezia „Stâlpnicii”, în care prin vorbele unui părinte-profesor ni se înfățișează perspectiva omului care cu cât e mai sus, mai aproape de cer, și mai desprins de cele omenești, cu atât e mai departe de locul acela unde trupul își varsă... mațele și neputințele.

Dar și poezia din acest capitol e cât se poate de profundă (în mod deosebit mi-au plăcut cele de la pagina 51 și 57), uneori străbătută de un zâmbet ironic și chiar autoironic, dar și de strigăte de revoltă, de neputință în fața războiului de ex. („Doamne,

fă să cadă

toate bombele

aiurea!”)

 

În poezia „Sincopă” avem de-a face cu un alt fel de fiu risipitor, dar care, spre deosebire de cel din pericopa evanghelică nu știa nici măcar unde fusese plecat și pentru cât timp. Sunbînțelegem că nu știa sau nu înțelegea nici măcar de ce.

Interesant de citit și „Confesiunile toaletei” care, biata de ea, își spală toate mizeriile cu niște lacrimi curate.

 

Asupra celei de-a treia părți nu voi insista. Este o poezie altfel, dar fără a rupe contextul. E practic o privire asupra viitorului, dar pornind din prezent, o lume care deja se arată, potențial stăpânită de Inteligența Artificială. Capitolul se intitulează I.A – R.A.I – făcând o bombinație între I.A și inițialele poetului. Am reținut poeziile: „Fișa tehnică” (pg. 80), „Confesiunile I.A” (pg. 91) și Epitaf (pg. 101). Este o poezie mai rece, cum era și normal, dar din care izvorăște cu putere un strigăt de ajutor: Ce ne facem, fraților, într-o lume artificială, fără emoții? Dar mai ales, ce se face poezia, ce se va alege de ea și de noi?

 

În sfârșit, partea a patra, care dă și titlul volumului – „Liniștea de a doua zi” –care a adunat câteva poezii de dragoste sau de nedragoste. Ori poate de „geneză amânată”, cum descoperim în versurile adunate sub acest titlu: „Să lenevim

și azi

singuri pe lume

crearea celorlalţi

să aștepte până mâine.”

 

Mai remarc o definiție originală a singurătății, la pag. 135 – vă las s-o descoperiți, precum și o întrebare legat de această singură viață urmată de viața de apoi, de veșnicia „îngerească și asexuată” (pg.148). Întrebare rămasă fără răspuns sau cu răspuns amânat: „Dar dacă s-a greșit la traducere?”

 

Ca să mă leg un pic și de formă, poezia acestui volum este una minimalistă, curățată de inutilități, fără cuvinte în plus, dar relevând esențialul, lăsând posibilitatea citiorului să pătrundă înțelesul tocmai pentru că nu se împiedică de zidul multor cuvinte.

Pentru mine, lectura a fost o reală bucurie, un festin poetic, ceea ce cred că va fi la fel și pentru ceilalți cititori. Felicitări autorului!

 

„Ia Pruncul acesta, mamă,

și aruncă-L în lume!

Ia Pruncul acesta, mamă,

și așează-mă pe mine

în locul Lui în iesle.

Dar mai întâi

dă la o parte paiele,

mamă,

și umple ieslea

cu lacrimile tale.

Căci prin potop se cuvine

să-mi încep nemurirea

cum tot prin potop

m-am născut.”

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 11 noiembrie 2024

 

* Romeo Aurelian Ilie - „Liniștea de a doua zi”, editura Charmides, 2024