Fontana di Trevi

 

Nu mai cred în dorințe mincinoase,

prin mine trec lungi trenuri încărcate cu steril,

ele iau iluziile, le scutură, le gâtuie, le fac baloți

și le duc pe pustii în Siberii.

 

Las privirea departe,

către noi apusuri și vechi, inutile răsărituri.

Fontana di Trevi rămâne în urmă,

îi arunc peste cap cel mai mic ban posibil,

Zeul Neptun se strâmbă de râs:

„Uite una care nu mai crede-n tâmpenii și balast,

în dorințe împlinite cu bani azvârliți

pe apa Sâmbetei; mările mele sunt pline

nu doar de corăbii eșuate, ci și de iluziile de rahat

ale visătorilor tuturor timpurilor;

Bă, mi-ați poluat apele cu prostiile voastre!

Noroc că mai sunt și unii care știu

că în viață nu-i atât de ușor!

Ce simplu ar fi de v-ați putea arvuni fericirea!

Noi, zeii, ne mirăm cât sunteți de proști

crezând că ne puteți cumpăra cu banii voștri de tablă...”

 

Și totuși i-am azvârlit banul ăla,

e drept, cel mai mic,

fiindcă aflasem că se colectează

și se dau săracilor pentru trebuințe;

M-am luminat, în sfârșit:

Banii se aruncă în fântână

pentru îndeplinirea dorințelor altora.

Trăiască!

 

Pe tine, oricum, te-am scos de la dorințe,

te afli deja în trenul ce străbate păduri

spre inimi-Siberii. 

 

 Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 10 septembrie 2021

(În revista culturală „Leviathan”, octombrie-decembrie 2021)

Amintirea ta

 

Din când în când, amintirea ta

înflorește grădini

sortite să pălească din nou.

Prin păduri desfrunzite

nu se mai aud nici păsările,

doar ecoul unor pași

ce-ar fi putut să străbată cărări.

Nicio iubire nu moare - zicea înțeleptul,

fără să aibă habar de mersul iubirilor,

dar vezi, el tocmai de aceea se numea înțelept,

fiindcă nu iubise vreodată.

 

 

 Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 01 septembrie 2021

(Din volumul în lucru „Domnișoara Cineva;

Publicată în revista „Leviathan”, otombrie-decembrie 2021)

Alt septembrie

 

Și vine iar toamna și iar se va așterne

umbra unui alt septembrie cu ochi de chihlimbar

cerșind pe la porți vorbe de alean;

noi iar ne vom preface îndrăgostiți și puternici

de parcă nicio vară nu ne-a topit

și nicio iarnă nu ne va îngheța inimile.

Vom crește cuvintele în noi,

să le-avem, să fie, pentru la o adică.

Dar tot nu le vom rosti,

le vom da ploii, le vom da vântului

să le ducă unde știe mai bine,

ne vom agăța de ele precum frunzele

ultimilor copaci atârnate de crengi,

întârziindu-și căderea.

Frigul nu ne va mai pătrunde în oase,

ci doar în cuvintele nerostite,

făcându-le cariere de piatră.

Lasă, le vom spune în alt septembrie!

Slobozia, 01 septembrie 2021

(Din volumul în lucru „Domnișoara Cineva”;

Publicată în revista „Leviathan”, octombrie-decembrie 2021)

Cămașa dirijorului

 

 

Arta în vremuri pandemice... Dar – să nu uităm! – a fost și artă în timp de război. Rolul vindecător al artei nu e doar o vorbă în vânt. Urmărind, aseară, la Casa de Cultură din Slobozia, strălucita prestație a Coralei „Armonia” din Constanța, umplându-mă de toată acea emoție și energie benefică pe care o transmiteau artiștii, publicului, simțind cum, pentru măcar două ore, bucuria a câștigat fie și numai o bătălie în fața fricii, mi-am amintit o mărturisire tulburătoare pe care o citisem cu câteva ore mai devreme:

„Mi-a rămas întipărită în minte interpretarea Simfoniei a VII-a de Dmitri Şostakovici, numită «a Leningradului», sub bagheta prim-dirijorului orchestrei simfonice a Filarmonicii, Evgheni Mravinski. Era pe larg cunoscută povestea primei audiţii a simfoniei, într-unul din momentele cele mai cumplite ale blocadei, din 1942: membrii orchestrei – pe jumătate morţi de foame – îşi cedaseră cei câţiva cartofi din raţia obţinută pe cartelă, ca să poată fi scrobită cămaşa dirijorală a însuşi compozitorului”. (Ion Ianoși, apud Constantin Coroiu, „Convorbiri literare”, mai 2021)

 

Și mă gândeam că o lume în care artistul își dă hrana (și aia amărâtă, ca vai de ea) de la gură, pentru ca arta să se prezinte, la propriu, în haine de gală, scrobite, e o lume ce are mari șanse la supraviețuire. Nu știu, însă, ce șanse la supraviețuire ar avea o lume în care artistul coboară de pe scenă în timpul spectacolului, cu microfonul defect, pentru a-l înmâna celui în drept să-i asigure funcționarea. Sau poate ăsta să fie secretul supraviețuirii?

E doar o retorică întrebare, nu vreau să mă centrez pe ea. Pentru mine rămâne acea tulburătoare dezvăluire a lui Ion Ianoși, care încă mă urmărește. Plus întrebarea pe care mi-o adresez mie: Mi-aș fi luat eu cartoful de la gură într-o atare situație?

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 26 noiembrie 2021

Amărăciuni din Epoca de Aur (11)

 

Mr. Metalurgie

 

Azi m-a sunat un bărbat, n-am înțeles prea bine de unde mă bunghise, dar nu vă gândiți la negândite, este că v-ați gândit? Lasă că vă știu eu! Corect ar fi fost să spun că m-a sunat un domn. Dar și mai corect ar fi fost pesemne - „un manager de vânzări” de pe piața noastră liberă, din ce în ce mai liberă și mai ... aici completați dumneavoastră.

Domnului în cauză, pe care-l vom numi de acum încolo „Mister (atenție la accent!) Metalurgie”, veți vedea mai departe de ce, îi cam frigea buza după niște informați tehnice legate de produsul pe care îl fabrică firma noastră (nu dau nume, nu fac reclamă), mai technically correct -  informații legate de materia primă folosită la fabricarea acestuia. Și eu zic, și el notează, ori bagă la cap, îi mai scapă și câte-o prostioară și, ca să se justifice în fața mea (de fapt, în urechea mea), îmi zice că el nu e chimist, ci a terminat Metalurgia, iar acum lucrează de multă vreme pe comercial și, deci, la treburi tehnice e cam „praf”.

Eu îl contrazic, hai-hai!, nu ține, las’  că știu eu că, voi, ăștia de la Metalurgie, făceați destulă chimie la facultate, chiar îmi amintesc ce of și vai mai era pe voi și ne întrebați cum naiba om fi putând noi să înghițim atâtea chimicale. Și din vorbă în vorbă, constatăm că, fără să ne fi cunoscut,  pașii ori măcar respirațiile ori vocile ni s-au împletit cândva prin același loc al Politehnicii bucureștene, Regia căminiștilor, ce mi-e P1, ce mi-e P5, în cam aceeași perioadă din „timpul ce ni s-a dat” (Annie Bentoiu), în ceața anilor 90.

Și deodată, nu știu cum, ceva s-a schimbat, în tonul meu, în respirația lui, în razele soarelui ce se întrezăreau prin jaluzelele biroului meu. Simțeam așa ca un nod în gât și, ca să-mi revin, am făcut pe dura: „A fost acum o sută de ani!” A râs, am râs, dar ceva a rămas suspendat în acel timp de demult și parcă s-a întors ca un bumerang înapoi. Anii noștri tineri au plutit în eter, în câmpul electromagnetic, naiba știe, dar a fost, așa, ca o întoarcere în timp, care ne-a amintit Tinerețea. Nu că acum am fi bătrâni, nici vorbă, dar când scriu Tinerețea cu majusculă, să se știe că eu mă refer la tinerețea absolută (cum o fi aia, un fel de zero absolut, nici noțiunea asta n-am înțeles-o vreodată, cu toată ingineria mea), tinerețea aceea care crede, care nădăjduiește, care iubește, care nu invidiază, „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” (I, Corinteni, 5,6).

M-am întors la ale mele, mă iluzionasem cu-o scurtă pauză de masă în care să-mi savurez supa cremă ce ciuperci neapărat cu crutoane, doar desfăcusem jumătate din folia de deasupra, când Mister Metalurgie m-a sunat prima dată, acum am mai tras de ea un sfert, întrebându-mă pentru ce pana corbului îmi stric eu masa ca să-i dau ăluia niște informații de care doar el avea nevoie, eu nu eram obligată să… Telefonul de serviciu sună din nou, eu – musai – iar răspund, nu salvasem numărul, nu știam că e tot el, și am vrut să-i trag o-njurătură sau măcar să refuz politicos, dacă nu-mi venea înjurătura adecvată situației,  când Mr. Meta m-a rugat să mă uit pe o fișă tehnică pe care mi-o trimisese pe e-mail și să-i „traduc” și lui ce zice pe-acolo, dar mi-a stat în gât, n-am putut nici să înjur, nici să refuz, oricât de politicos, când băiatul necunoscut de demult a adăugat: „Te rog, de dragul pașilor noștri de odinioară de-a lungul Dâmboviței…” de-atunci de demult, fiecare pe cărarea lui, dar sub același cer care aduna în sine bucuriile și amărăciunile Tinereții noastre și timpului ce ni s-a dat.

Nu știu ce-am vrut să spun, dar cred că ați înțeles prea bine.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 18 noiembrie 2021