(Fantasy)
„Există întotdeauna o cale.” – își aminti Adam. Dar, dacă există o cale, trebuie să existe
și un mijloc prin care... Nu mai apucă să-și termine gândul, că se trezi
dintr-o dată lângă nava autopropulsată
care nu are nevoie de combustibil, pe care mai devreme doar ce o văzuse în
televizor. Habar n-avea cum se întâmplase asta, dar acum nu aceasta era
întrebarea principală. Într-un anume fel, i se părea absolut normal că se afla
acolo, de parcă asta ar fi așteptat și căutat de mult: să-și iasă din
comoditatea lui și să se situeze în proximitatea unei arătări de nave despre
care un ins oarecare, poate un impostor, susținea că nu are nevoie de
combustibil. Își fixă privirea pe liderul echipajului și-i adresă întrebarea pe
un ton cam răstit:
-
Și, dacă n-are nevoie de combustibil, cum mama zmeilor se
autopropulsează?
-
Prin forța gândului, veni răspunsul mai repede decât s-ar fi așteptat,
de parcă fusese acolo răspunsul acela, gata pregătit.
-
A gândului bun sau a gândului rău? – mai întrebă, nu atât din
curiozitate, cât mai ales pentru a-l ironiza pe cel pe care-l considera plecat
cu pluta ori cu nava zburătoare, mă rog...
-
A gândului potrivit, mai zise acesta, înainte de a dispărea
de parcă s-ar fi evaporat, cu tot cu echipaj.
Adam își frecă bine ochii, crezând că poate a visat ori a
avut o halucinație, chit că nu avusese niciodată una, doar auzise că acestea se
pot produce în anumite condiții. Dar, oricât ar fi încercat să se trezească,
din una sau din alta, realitatea îl izbea cu o mie de evidențe: se afla, de
data aceasta singur, lângă nava cu pricina. Doar el și dihania asta
suprarealistă, de care mai devreme, când o văzuse sau credea că a văzut-o la
televizor, avusese tendința să facă mișto.
Și dacă, totuși, omul avea dreptate?
Dacă într-adevăr se propulsează prin forța gândului? Poate că nu sunt
întâmplător aici; și ce mi-ar strica, la o adică, să încerc? Mai rămâne, însă,
de aflat care este acel „gând potrivit” care să constituie cheia. Asta-i cam
totuna cu dezlegarea codului Enigma, pentru care Alan Turing avusese, totuși,
la dispoziție o întreagă mașinărie. Pe care, ce-i drept, tot el o inventase. Dar
eu n-am chef, în momentul acesta, să inventez nimic. Nu că marile invenții
mi-ar sta la degetul mic. Ptiu! Am început acum să gândesc în rime. Te
pomenești că am febră. Cum naiba îți dai seama dacă ai febră sau doar îți
imaginezi că ai? De asta-mi arde mie? Cum, necum, ar trebui să ies cât mai
repede din rahatul ăsta.
Pentru prima dată privi în jur și ceea ce văzu îl fascină
și înspăimântă, totodată. Era un fel de noapte albă, naiba să priceapă ce-o fi
vrând să mai însemne și aia! Adică era noapte, dar nu era neagră, clar? Un
întuneric alb, așa i se păruse, adică știa sigur că atmosfera aia păstoasă din
jur se numea întuneric, într-o altă dimensiune, n-ar fi putut spune care, dar
nu existau cuvinte care să poată să-l descrie. Noroc că nu trebuia să-l descrie
nimănui. Și dacă ar fi vrut să facă asta, n-ar fi avut cui, nimeni, cât se
poate de nimeni – îi venea să zică – nu se afla în preajmă. Simțea un fel de
teamă, una cum nu mai simțise, amestecată cu multă curiozitate. Decise să se
concentreze asupra gândului potrivit,
căci tot n-avea altceva de făcut.
Trebuie să fie
ceva ridicol de simplu. Dar tocmai pentru că e atât de simplu, ar putea să fie
al naibii de complicat. Să gândim, că nu doare! Voi încerca mai întâi cu asta: „O
caut pe Eva.” Dacă tot m-au potcovit ai mei cu nume biblic, o fi însemnând și
asta ceva. Nava asta poate se impresionează, pardon autopropulsează mai abitir
la evocarea simbolurilor biblice.
Nici măcar o particulă de aer nu se mișcă, darămite nava.
Dar Adam nu abandonă, acum nu mai era cale de întoarcere. Era hotărât să
încerce până când va reuși. Până la urmă, partea bună era că nu avea număr
limitat de încercări.
O caut pe Eva,
dar de ce o caut? Nava asta nu-i tâmpită, tâmpitul sunt eu, că nu reușesc să
gândesc logic și să mă pun la mintea unei nave. A uneia autopropulsate, bla,
bla. „O caut pe Eva pentru că o iubesc”. Fiară insensibilă! – se rățoi la navă, de parcă chiar ar fi
avut o conversație cu ea. Nici măcar
iubirea nu te mișcă! Voi continua să-ți explic, așa ca pentru tâmpiți, până
când ai să pricepi. „O caut pe Eva pentru că o iubesc, că o simt ca pe sufletul
meu geamăn, orice va fi însemnând treaba asta.” Hai, că n-o fi fost nici
Rebreanu ăla un tâmpit, când a scris „Adam și Eva”, cu cei doi care se tot
căutau și se găseau prin diferite vieți. Cine spune că nu există și pentru mine
o Evă, hm?
Văzând că nu obține niciun rezultat, îi trecu prin minte o
clipă că poate insul de mai-nainte își bătuse joc de el, se ascunsese pe undeva
și acum făcea un haz teribil pe seama lui, împreună cu tot echipajul care dispăruse
ca vapoarele în Triunghiul Bermudelor. Ba încă se aștepta să vadă și o cameră
ascunsă pe undeva. Dar, dacă-i bal, bal
să fie! Hai, e cazul să gândesc mai profund. Gândul îi veni aproape instantaneu,
de parcă n-ar fi fost de la el: „O caut
pe Eva, pentru că eu am de împărțit lumii Darul, acesta e darul Iubirii, și simt că numai prin
ea și cu ea pot face lucrul acesta.” Și tocmai când da să se autoironizeze,
întrebându-se cum se putuse gândi la asta, se simți deodată absorbit în
măruntaiele navei și o vreme nu mai conștientiză nimic, de parcă s-ar fi aflat
într-o stare de semiconștiență și singura conștientizare era legată doar de
persoana lui. Își repeta obsesiv: „Sunt Adam și o caut pe Eva.” Dar parcă nu
putea să răzbească dincolo de bariera cuvintelor și nu era în stare să ducă
gândul mai departe.
*
N-ar fi putut spune că trecuse o clipă sau o săptămână
când se trezi lepădat în mijlocul deșertului. Deșertul alb din Hurghada – se gândi, deși nu era sigur că se află
în deșertul egiptean sau pe o planetă nedescoperită încă. Peisajul în jur era
ireal, cerul se colorase puternic în portocaliu, iar albul stâncilor de cretă
dădea senzația unor felinare aprinse. Era o liniște care te făcea să crezi c-ai
murit ori că, cel puțin, te-a lăsat de tot auzul. Avea impresia că și-ar putea
auzi sângele circulând. Nava dispăruse la dracu-n praznic, dar asta nu-l
neliniștea de fel, considerând că va fi suficient să afle iar „gândul potrivit”
pentru ca ea să se reîntoarcă. Pesemne că
așa ar arăta lumea după Apocalipsă. După ce-și obișnui ochii cu portocaliul
strălucitor ce se revărsa de sus ca o binecuvântare, observă la vreo câteva
sute de metri (dacă și aici distanțele s-or fi măsurând în același sistem de
unități) un fel de cort deschis, mai exact o pânză sprijinită pe niște pari,
care asigura doar acoperișul, în rest toate părțile laterale erau expuse
aerului din jur. Decise să meargă într-acolo, că tot era atât de derutat și nu
știa către unde să se îndrepte în imensitatea aceea care părea fără margini.
Ajungând mai aproape, observă că pe trei din laturile
„cortului” erau așezate divane joase în dungi colorate, cu perne pentru
rezemat. Când se apropie și mai mult, distinse în întunericul brăzdat de
portocaliu silueta unui bătrân, stând așezat și trăgând dintr-o șișa. Acesta,
ca și când l-ar fi așteptat, își ridică privirea spre el și îi făcu din mână un
gest („cu grație de balerină”, remarcă Adam în sinea sa), să se așeze. Bătrânul
îi puse și lui o narghilea în față, oferindu-i, totodată, un muștiuc de unică
folosință.
Aburul expirat de cei doi se înălța ca o iluzie,
împletindu-se uneori, unduindu-se după legi proprii, apoi dispărând în
imensitatea deșertului. Liniștea înserării trona între ei, iar irizațiile
portocalii ale nopții deșertice lăsau impresia unei alte lumi, una în care ai
putea trăi fără a avea nevoie de nimic și în care orice căutare nu ar mai avea
sens. Adam se simțea ieșit în afara timpului și nu era sigur că ar mai vrea să
se întoarcă înapoi, deși partea logică din creierul său încă se mai întreba: Ce caut eu lângă bătrânul acesta, în locul
ăsta pe care nu l-am văzut niciodată, nici măcar în vis?
La un moment dat, bătrânul își ieși din muțenie:
-
Ziceai că o cauți pe Eva?
-
Nu ziceam nimic.
-
Ba da. Tocmai ai rostit asta de mai multe ori, când te aflai
lângă navă.
-
Dar tu unde mama zeilor te aflai, de ai auzit asta?
-
Șșșt! Să nu-i supărăm pe zei, sunt aici cu noi, ne pot auzi.
Dacă o cauți pe Eva, singurul loc în care o poți găsi e vaporul acela, îl vezi?
Îl
vedea, dar de unde mai apăruse și ăsta? Și ce logică poate avea un vapor în
deșert? Nu-i picătură de apă pe-aici... Nu avu energie decât să întrebe:
-
Un vapor în nisip?
-
Chiar așa! Mai bine zis, care merge pe nisip.
-
Și ăsta se autopropulsează? Și de unde a apărut?
-
Pui prea multe întrebări, care nu te ajută la nimic. O cauți
sau nu pe Eva? N-am vreme de pierdut.
-
Dar tu cine ești?
-
Nici asta nu te privește. Dar fiindcă ești curios ca un copil
de grădiniță, am să-ți răspund: sunt căpitanul vaporului. Hai odată, dacă vrei,
dacă nu, eu am plecat!
Îl
însoți până la vapor, iar căpitanul îl introduse într-o încăpere ce aducea cu
un fel de sală a tronului, da, chiar avea un tron, pe care ședea o femeie nici
bătrână, nici tânără, nici frumoasă, nici urâtă, despre care, dacă ar fi vrut
să o definească în vreun fel, n-ar fi găsit nici măcar un cuvânt nimerit. Închipuind
o urmă de zâmbet, aceasta i se adresă:
-
Știu ce gândești despre mine. Nu întâmplător nu am nicio
trăsătură definitorie. Pentru că m-ai căutat, ți se oferă privilegiul să mă
găsești așa cum vrei, cu alte cuvinte, eu voi lua forma gândurilor tale. Ai
grijă la ele, pentru că se vor materializa cu viteza luminii.
-
Tu ești Eva, așadar...
-
Da, nume generic, dar poți să-mi spui cum vrei. Asta e mai
puțin important. Și eu te așteptam. Important e că vom avea de împărțit Darul.
Darul Iubirii. Lumea a uitat să mai ofere iubire, se află într-o mare criză,
aproape mai adâncă decât cea de dinainte de venirea lui Hristos, așa că nu-i
timp de pierdut.
-
Și cum anume vom face asta, cum îl vom împărți?
-
În niciun caz așa cum se împart covrigii la biserică. E mult
de lucru. Nu va fi nici ușor, nici sigur că rezultatul va fi cel scontat. În
plus, dacă nu vom reuși, s-ar putea să ne pască iadul. Ce zici, te bagi?
-
Îmi pare că deja m-am băgat, ca un dobitoc ce sunt. Dacă vom
reuși, ce ne iese?
-
Ce-ar putea să ne iasă? Ochii din cap. Ți-am spus că nu ne va
fi ușor. Am fost aleși, și tu și eu, nu ne rămâne decât să ne facem datoria.
-
Căpitanul ne va ajuta și el? Vreau să spun, va conduce
vaporul și...
-
Nu ne va ajuta nimeni, căpitanul e deja istorie, și-a
îndeplinit rolul, să ne „întâlnească” pe noi. Nu există niciun vapor, tot ce ți
se pare că vezi sunt reprezentări ale minții tale. Încearcă să înțelegi: suntem
singuri. Ca la facerea lumii. Un fel de resetare a omenirii, pricepi? Nu avem
voie să dăm greș, nu mai putem să ratăm Raiul, să fim izgoniți din el ca
ultimii șarlatani.
-
Bun, înțeleg că asta-i un fel de Grădină a Edenului. Dar
unde-i mărul, unde-i șarpele, unde-i frunza?
-
Frunza! Numai frunze ai în cap! Nu există nimic din toate
astea. Totul este energie. Va trebui să-ți îndes în dovleac un întreg curs de
fizică cuantică.
-
Cuantele tale nu-mi vor ajuta mațele să nu mai ghiorăie de
foame, pe mine să nu mă usuc de sete, să nu simt c-aș omorî pentru a cafea și o
țigară, cum simt în momentul acesta, să nu-mi mai fie dor...
-
Dor de cine, de ce?
-
De lumea mea, adică, de lumea din care am venit, de oamenii
pe care... Ce s-a întâmplat cu lumea mea?
-
Lumea „ta” e și ea istorie de mult. Tâmpiții cărora li s-a
încredințat au reușit s-o distrugă.
-
Un fel de altă Atlantidă?
-
Spune-i cum vrei!
-
Hm... și totuși mi-e o foame de lup.
-
Uf! Se pare că a fost o eroare în program. Ar fi trebuit să
ți se șteargă toate amintirile. Va fi de lucru cu tine, nu glumă!
-
Glumă, neglumă, dacă nu găsesc imediat ceva de mâncare, voi
fi nevoit să te mănânc pe tine, bucată cu bucată. Am să te „construiesc” mai
grasă cu puterea gândului, cam de mărimea unei balene, ca să-mi ajungi mai
mult.
-
Dincolo de faptul că ți-ar fi imposibil să mă „mănânci”, asta
nu ți-ar ajuta la nimic. Ai rămâne singur în misiunea împărțirii Darului și nu
te văd bine, la cât de habarnist ești.
-
Uite cum n-ai logică. Îmi spui că lumea a dispărut, dar că
noi vom împărți Darul. Cui? Dacă nu există nimeni, cui mama zmeilor ai să-l
împarți? Logică feminină, la ce m-aștept și eu?! Dar hai să te-aud: cui???
-
Lumii pe care o vom construi.
-
Cine, noi?! Te crezi Dumnezeu?
Eva
afișă un zâmbet misterios, timp în care se auzi o voce puternică, de sus:
-
Chiar sunt Dumnezeu, dar tu nu Mă vezi. Hai, Adame, nu te mai
prosti, zi mersi că ți-am făcut-o pe Eva, drept ajutor! Și stai liniștit, n-o
să flămânzești, nehalitule! V-am făcut o Grădină mai încolo, aveți de toate în
ea. Dar să nu vă pună Inamicu’ să mâncați din măr, că vă caftesc! Ai
priceput, Adame? Și tu, Evo? Hai, marș la treabă, că Eu mai am și altele de
făcut în Veșnicia asta!
...
Eva se studia într-o oglindă cât peretele, care apăruse
cât ai zice „pește” la simpla pocnire din degete a acesteia. Adam se odihnea pe
un taburet, după efortul creator de a și-o făuri după bunul plac, ceea ce-i consumase
energia mai mult decât dacă ar fi născut-o, presupunând că asta ar fi fost
posibil. Primea reproșurile femeii-pereche, fără să protesteze în vreun fel.
-
Ai fi putut să-mi faci buzele mai pline! Te-ai zgârcit la
material, de parcă ai fi pus din buzunar. În schimb, nasul, o, aici ai fi putut
să te zgârcești mai mult. Și talia putea să fie ceva mai îngustă, iar
picioarele cu vreo doi centimetri mai lungi. Nu înțeleg un lucru: dacă tot
aveai posibilitatea să îți construiești femeia perfectă, de ce n-ai făcut-o?
-
Cine are nevoie de perfecțiune?
-
Eu!
-
Ghinion! Lasă, că mie îmi placi și așa..., dădu să stingă
conflictul.
Dar Eva, ca orice femeie care se respectă, își continuă
bombăneala, de care bărbatului i se cam rupea... nicidecum inima.
-
Atunci să nu te aud! Să nu cumva să-mi reporșezi vreodată că
sunt așa și nu altfel, că arăt cumva și nu altcumva...
Adam se plesni cu palma peste frunte, ca omul care-și dă
seama că a greșit major, gândindu-se că ar fi fost minunat dacă-i venea ideea
la timp să o facă fără voce. După care înțelese că încercarea ar fi fost oricum
zadarnică, vocea ei i s-ar fi auzit în cap și dacă ea n-ar fi fost în stare să
scoată sunetele. Te pui cu femeile! Își mai amintea câte ceva din experiența de
viață din lumea din care tocmai venise, și care acum i se părea că a existat
undeva foarte departe în timp, ca într-un vis neclar din care mai rămâi cu
oarece urme de amintire dimineața, înainte de a te trezi de tot. Întrebarea era
cum se va adapta la această nouă lume-nelume, iar instinctul îi spunea că,
oricum ar da-o și cum ar suci-o, era la mâna acestei femei care părea să știe
mai multe decât umila și nefericita lui persoană.
-
De ce „nefericită”? – se auzi interpelat.
Mai întâi a crezut că gândise cu voce tare, după care
înțelese că piaza asta rea de femeie era în stare să citească gânduri. „Acum să
vezi distracție!” – își spuse în gând, după care își îngheță gândul, realizând
că ea va îl va citi și pe acela. Cumplit! „Cum să trăiești într-o lume în care
celălalt știe tot ce gândești?”
-
Ai să te obișnuiești cu asta! – opină Eva pe un ton glumeț,
cu un zâmbet amuzat în colțul gurii. Apoi dădu drumul unui hohot de râs de-a
dreptul, când văzu figura perplexă și disperată a lui Adam.
El încă mai spera că se află într-un coșmar și aștepta cu
nerăbdare dimineața și ora trezirii în care să răsufle ușurat, dar Eva îi
explică, cu multă răbdare și calm, așa cum se obișnuia în lumea cealaltă să le
explici copiilor, că nu există nicio șansă ca el să revină de unde a plecat și
îi prezentă cu oarecare emfază multiplele avantaje ale noii lui situații:
-
Te-ai „născut” într-o lume nouă, pe care ai ocazia să ți-o
construiești după bunul tău plac.
-
Ce să fac cu ea, dacă nu înțeleg cum funcționează, dacă nu
văd pe nimeni în jur, în afară de tine, care, prin puterea de a-mi citi gândul,
mă controlezi ca pe o marionetă?!
-
Te-am controlat până acum?
-
Ă...nu.
-
Și-atunci de ce anticipezi? Vezi, nu-mi da idei!
-
Bașca... nu prea știu ce să fac cu mine.
-
Atunci poate găsești o modalitate să afli ce să faci cu mine,
îi răspunse ea, afișând un zâmbet misterios.
-
Chiar așa, ce aș putea face cu tine?
-
Ești dobitoc? Copii!
-
Nu știu cum se fac copiii aici.
-
Da, ești, nu mai trebuie să-mi pun întrebarea. Cum ar putea
să se facă? Anatomia femeii nu s-a schimbat. Nici a ta. Dacă vrei, îți arăt
niște planșe.
-
Nu-mi trebuie, mersi! Oricum n-am chef!
-
Aici nu-i după chef. Ai
primit o misiune de care trebuie să te achiți.
-
N-am fost întrebat dacă vreau misiunea asta!
-
Adevărat. Nici nu era nevoie, pentru că tu ți-ai dorit-o.
-
Ce prostie! Cum să-mi fi dorit așa ceva? De unde-ai scos-o?
Eva tăcu. Îi făcu semn să privească oglinda din perete. Pe
luciul ei nu se reflectau ei doi, așa cum ar fi fost normal, acum funcționa ca
un ecran masiv pe care se derulau imagini, ca într-un film. Se recunoscu pe
sine, în viața de dinainte, își aminti și cadrul, care acum părea învăluit
într-o ceață ușoară.
...
Era o zi de mai, în care scăpase mai
devreme de la serviciu, se simțea apăsat de griji și înconjurat de probleme din
toate părțile. Nu voise să intre în starea aceea în casă, decise să facă vreo
doi pași prin parcul de vis-a-vis, se așezase pe o bancă, privind în gol, ascultând
ciripitul păsărilor și în clipa aceea un gând puternic puse stăpânire pe el,
umplându-i toată ființa: Mi-ar plăcea ca
lumea asta să fie altfel construită, să pornesc viața într-o lume care să o ia
de la zero, bucurându-mă de puritatea ei inițială. De-ar dispărea toate astea
din jur, cu toată energia lor aducătoare de stres!
...
Acum se holba descumpănit la Eva, îngăimând, mai mult
pentru sine:
-
N-am crezut că forța gândului e atât de puternică!
Aceasta se mulțumi să ridice din sprâncene, cu un gest
edificator. El adăugă, cu o urmă de speranță:
-
Asta înseamnă că un gând la fel de puternic m-ar putea
întoarce înapoi!
Ea clătină din cap, explicându-i:
-
Nu funcționează așa. Nu-i o treabă reversibilă. Când ai
lansat gândul atunci, energia pe care ai pus-o în el a fost atât de puternică,
încât a deschis un portal. Te-ai dus în lumea în care ți-ai dorit, una pe care
să o iei de la zero. Însă călătoria între lumi nu e precum călătoria între
orașe: aștepți în stație autobuzul potrivit, te urci în el, apoi cobori la
destinație. În lumea energiilor, lucrurile funcționează diferit de lumea
materială, aceea, singura pe care o cunoșteai tu, înainte să vii „aici”.
-
Ce înseamnă „aici”? Putem defini „aici-ul” ca un spațiu, un
loc, un timp...?
-
Mă tem că nu. Dar nici nu-ți pot explica, astfel ca tu să
înțelegi, decât cu mijloace precare, rudimentare.
Se gândi o clipă, apoi adăugă:
-
Ești în mintea ta.
-
Și cum ies?
-
Nu ieși. Nu poți ieși din ceva care-ți este interior.
Îi
veni o idee înspăimântătoare:
-
Dar tu? Tu vei rămâne aici? Sau vei pleca? Asta ar fi
îngrozitor! Asta ar mai lipsi, să mă aflu singur într-o lume rece, pe care nu o
cunosc.
Eva
tăcea. Îi răspunse mai mult telepatic: „Voi fi aici cât vei avea nevoie de
mine.”
...
Adam se trezi cu gesturi lente,
frecându-se la ochi și întrebându-se oare ce va mai urma, ce informații șocante
va mai afla despre noua lume în care nimerise ca nuca-n perete. Se corectă în
gând: „Cu oiștea-n gard! În gardul lumii noi în care bla, bla...” Privind în
jur, constată o schimbare de decor: nici urmă de oglindă, de Evă construită
după pofta inimii. Aproape nevenindu-i să creadă, observă că lucrurile erau așa
cum le lăsase în „lumea lui”, aceea de dinainte de a se cufunda în necunoscut.
Stătea pe aceeași canapea, având în față televizorul la care se uitase și
văzuse năstrușnica știre despre nava autopropulsată cu puterea gândului, iar
alături dormea Evelina, femeia pe care o cunoscuse cu două luni în urmă și de
care se îndrăgostise lulea.
-
Ce mama zmeilor?! – se întrebă, fără speranța aflării vreunui
răspuns. Înseamnă că doar am visat. Dar ce hal de vis mai poate fi și ăla, care
pare atât de real?
Privi către Evelina, îi dădu la o parte o șuviță de păr
ce-i acoperea ochii și o privi cum doarmea liniștită, ca un copil. Realiză că
Eva pe care și-o construise în lumea cealaltă sau în vis semăna izbitor cu
femeia de lângă el, ceea ce n-ar fi de mirare, având în vedere că gândurile
sale erau stăpânite de ea, de când o cunoscuse. Acum o privea intens, fără
sfială, cu avantajul celui care nu este observat, și constată pentru prima
dată, nu fără surprindere, că ea nici măcar nu era vreo frumusețe, nu în sensul
acelui gen de frumusețe care-l impresiona pe el. Parcă o vedea prima dată, iar
acum încerca să-și explice oare ce anume îi întorsese lui viața pe dos, prin ce
miracol reușise să-l vrăjească. Rememorând etapele parcurse în scurta lor
relație, înțelese că, de fapt, nu modul în care arată îl lăsase „bouche-bee”, ci felul în care gândește. Îi
veni cheful să recitească lungile lor conversații prin mesaje, o dată ca să se
ancoreze mai mult în lumea reală, să se depărteze de „cealaltă lume” despre
care acum credea tot mai mult că fusese
un vis, o plăsmuire de-a lui, și a doua, ca să mai simtă duioșia, prospețimea
și toată încântarea pe care o simțise atunci când îi citise răspunsurile pentru
prima dată, așteptându-le cu inima la gură.
Întrucât telefonul lui se afla departe, pe o măsuță în
hol, nevoind să o trezească, îl luă pe al ei, care se afla în apropiere, căci
adormise butonând. Își căută numele în mesagerie și derulă, să citească de la
început.
Șocul pe care îl avu îl depăși pe cel din momentul când,
în vis ori în altă realitate, se găsi sprijinit de nava autopropulsată. Toate
răspunsurile pe care le primise, toate mesajele ei, fuseseră mai întâi
redactate de o oarecare Ana și retrimise lui, dar astfel încât să pară că le-ar
fi scris chiar ea, Evelina. Adam simți o mie de cuțite în piept, ca și cum l-ar
fi străpuns toate în același timp. Așadar,
se întreba, cine este femeia aceasta de
lângă mine, despre care eram convins că
o iubesc și că mă iubește, cum poate fi atât de falsă încât nici răspunsurile
la cele mai banale întrebări, cum ar fi ce cafea preferă, nu veneau de la ea, ci de la o alta? Și cine-i
această misterioasă Ană? Își propuse să nu se mai chinuie și să afle
răspunsul chiar de la ea. În timp ce o zgâlțâia să o trezească, realiză că,
atunci când erau împreună, nici măcar nu prea vorbiseră, având alte lucruri mai
importante de făcut, ca între îndrăgostiți. Că „aflase” cum gândește doar din
acele mesaje ce reprezentau, de fapt, gândirea altcuiva.
-
Trezește-te! , i se adresă cu brutalitate.
-
Ce s-a întâmplat? E târziu, de ce mă scoli?
-
Avem de vorbit.
-
Acum?!
Părea
ușor cuprinsă de panică.
-
Acum! Cine-i Ana?
-
Poftim?
-
Cine-i Ana? Și nu face pe proasta cu mine. Am citit mesajele
noastre din telefonul tău și am văzut cine le dădea, de fapt. Ești o mască,
cine ești?
Evelina începu să plângă ușor, dând răspunsurile printre
lacrimi. Astfel află că Ana e sora ei geamănă, că ele două nu fac nimic una
fără cealaltă, că se consultă în toate privințele, dar să stea liniștit, că
oricum gândesc amândouă identic, să nu se simtă înșelat în vreun fel. Adam ar
fi preferat, în clipele acelea, să fie din nou în lumea „nouă” pe care nu o
înțelegea, dar măcar acolo nu dăduse de două Eve.
-
De fapt, - mai zise ea cu voce mică, abia perceptibilă – eu
sunt Ana. Evelina nu a putut veni în seara asta. O încurcătură cu un fost iubit
de-al ei, sau de-al meu, nu mai știm exact... de aceea m-a rugat pe mine să
vin. Am făcut și schimb de telefoane, pentru cazul în care m-ai fi sunat, adică
ai fi sunat-o...
-
Destul! Ieși afară și să nu te mai întorci! Ieșiți amândouă
din viața mea! Duceți-vă învârtindu-vă!
-
OK, OK, dar de ce ești așa agitat? Hm... Și cine-i Eva? Te-am
auzit până s-adorm, vorbeai în somn, părea că n-ați prea căzut la pace. Și
vezi, eu nu m-am mai supărat. Voi, bărbații! Cine să vă înțeleagă?!
Florentina Loredana DALIAN
03
august 2025
Revista „Helis”, decembrie 2025
.jpg)