Cenușa zăpezii

 

 

Ninsese. Încă ningea. Atât de frumos arătau împrejurimile, altfel anoste, cenușii, încât aveam impresia că nimerisem într-o magie, cu iarnă siberiană, cu sănii trase de cai. Coborâtă din pat, smulsă din vise de soneria ceasului, mă repezisem la fereastră să văd minunea. Am inspirat puternic, privind fulgii și mulțumind pentru atâta frumusețe. O frumusețe pentru care n-am făcut nimic, un dar, o bucurie oferită gratis de spectacolul uluitor al naturii.

Alergând desculță prin casă, în cămașă de noapte, m-am repezit și la fereastra balconului, din partea opusă a apartamentului, să văd și acolo zăpada. Albul cel mai alb mi-a izbit privirea. Doar că acolo, mai erau și altele. Câțiva copaci căzuseră, de la vântul de-aseară, mi-a părut atât de rău pentru ei, unul chiar în parcare. Slavă Domnului că nu pe mașina mea, aflată sub un strat gros de alb! Doi muncitori veniseră să degajeze; în părculețul de sub fereastră, un tătic făcea un imens om de zăpadă pentru puiul lui care se tăvălea de zor. Un vecin dădea zăpada din fața blocului. Ce-ai, domnule, cu ea? Atât de greu puteți suporta frumusețea?

Mă rog, omul chiar întreprindea ceva util. Doar eu sunt defectă. În loc să mă las copleșită de problemele generate de căderea abundentă a zăpezii, să mă duc să dau naibii zăpada de pe mașină, visez la marile capodopere rusești, la mine înfășurată în blănuri, ca o karenină de-mprumut, într-o sanie trasă de cai pe zăpezi nesfârșite, cu el alături. Aici mă împotmolesc oarecum. Treaba cu „el” e mai complicată, fiindcă își poartă zăpezile prin alte meleaguri. Dar, dacă tot am pomenit de Karenina, să zicem că ar putea fi și el vreun Vronski de împrumut. Înalt, frumos, cu părul deschis la culoare, cu ochii precum cenușa unui jar stins. Dar în niciun caz devreme acasă. În schimb, cu o căldură care ar topi toate zăpezile astea și chiar pe cele siberiene.

Decid că e cazul să-mi continui visul acesta inutil ca o sanie fără cai, în căldura patului meu. Apoi, brusc, dau cu ochii de bilețelul care-mi anunța programarea la manichiură. Încerc să mă mint că n-ar fi azi ziua, scotocesc după calendar, însă nu mă mai pot minți. E chiar azi și e fix peste patruzeci de minute. Cineva, de sus, o fi decis că nici măcar de vis n-ar trebui să am parte. Fie! Caut partea bună și o găsesc destul de rapid, cum îmi e felul: de-abia am ocazia să merg pe jos prin zăpadă (nu, mașina n-o mișc până nu dispare zăpada singură! Cine-a pus-o, Ăla s-o dea!), să mă bucur de binefacerile acestei ierni de basm nu doar dincolo de ferestre. Dacă tot pui fereastra între tine și viață, riști să crezi că viața e un vis. Și-apoi, nimeni nu mă poate împiedica să visez și pe scaunul de la manichiură.

Trag de pași către salon, mă duc, mă întorc, mai dau o roată. Nu mă îndur să intru, dar, când se apropie ora, tot o fac. Amăgirea mea de a-mi continua visul s-a dovedit a fi chiar o amăgire. În salonul cosmetic se dezbăteau aprins probleme grave ale omenirii, pe tonalități care te făceau să crezi că se apropie apocalipsa. Cam așa se petrece de obicei în astfel de locuri, nu știu ce sperasem și eu. Regretam că nu mi-am luat de acasă dopurile pentru urechi. Măcar nu m-ar mai fi zgâriat atât de profund vocea țățicăi care ocupa scaunul de la coafură. Nici șanse să scăpăm de ea curând nu erau, venise pentru un permanent de oaie merinos, ăsta ia timp și procedura era abia la început, după cum mi-am dat seama.

Mă resemnez și ascult, fără să vreau, ofurile ofuscatei. Pricep repede că era vorba de bărbatul ei, nenorocitul, care își găsise pe alta, și cum să faci, domnule, așa ceva, la o vârstă ca asta și când ai responsabilități cât casa, acasă, când ai o nevastă bună, care te-a spălat, te-a călcat (nu mă pot abține să gândesc „în picioare”), te-a hrănit până ai făcut o burtă de popă, cu cele mai alese bunătăți, făcute cu mâinile astea două, uite-le (i le arată coafezei, iar eu nu m-am putut abține, m-am întors și le-am privit, n-aș mai fi făcut-o! – atât erau de urâte, strâmbe și butucănoase). Iar sunt rea, dar numai în gând, mă apuc să conversez cu ea în sinea mea: „Femeie, mirarea e că te-a suportat până acum! Eu te-aș fi părăsit și numai pentru vocea asta isterică, ce mi se înfige ca un piron în creierul mic.” Și zice și zice și nu mai tace și eu mă sufoc și mă întreb cu ce am greșit pe ziua de azi. Coafeza o mai încurajează din când în când, cu țîțî-uri și ofof-uri de complezență, pesemne că i-a făcut și ei creierul gelatină, dar ce să faci, clientul nostru, stăpânul nostru.

Eu tac. Matilda tace și ea, cu ochii plecați și cu atenția îndreptată pe unghiile ei, adică ale mele, manevrând cu grijă instrumentele „de tortură”. Când își mai ridică privirea, schimbăm între noi zâmbete semnificative. Pare o ființă de aer, delicată, cu voce joasă, plăcută, altfel nu mă prindea pe scaunul ei, nici dacă mă manichiura gratis și-mi mai dădea și bonus, o cafea. Toxicitatea adandonatei o cuprinde la o vreme și pe cea care o migălea la păr. Face ce face și o determină să spună ca ea, să i se alieze în suferința fără margini pe care ține morțiș să o livreze tuturor neambalată, sau – cum zicea ea – adevărul gol goluț. Aflăm amănunte, uneori intime, de care m-aș fi lipsit bucuroasă, ba încă aș mai fi și plătit-o să tacă. Când povestea se cam termină, căci aflaserăm tot ce era de aflat, se trece la generalități. Bărbații ăștia care sunt așa și pe dincolo, niște porci în ambalaje de zmei, alea și alelalte.

Norocul meu că stau cu spatele și nu o și văd în timp ce își varsă veninul. Norocul Matildei că o acopăr eu și nici ea nu o poate vedea. Dar șansa ei pălește curând. Obidita, după ce terminase toate adjectivele și invectivele, vrea să-și facă aliați. Nu i-a fost suficientă aprobarea coafezei, încât o atacă pe Matilda direct, cu un tupeu frizând nesimțirea. Cu alte cuvinte, cum își permite să nu aibă nicio părere, nicio aprobare, nici un pic de empatie la suferința ei?

-        Dar tu, Matildo, de ce taci, tu n-ai nicio părere?

-        Muncesc, doamnă, mă concentrez aici..., dă să se apere, fără succes.

-        Muncești o laie! Că doar nu rezolvi ecuații! Ce, nu poți să dai din mâini și din gură în același timp?

Matilda încearcă o portiță de scăpare în tăcere, dar norocul ei fugise în lume, precum bărbatul sedusei-abandonate.

-        Hai, zi, tu ce crezi despre asta?

-        Eu cred... că nu contează ce cred. Desigur, îmi pare rău, dar..., a dat să îmblânzească scorpia neîmblânzită.

-        Uite cum îi iei apărarea! Oi fi și tu vr’una d-aia!

O văd cum se schimbă la față și mai face o ultimă încercare de reconciliere:

-        Nu iau apărarea nimănui, doamnă. Nici măcar nu vă cunosc soțul. Dar, în astfel de situații, prefer să-mi țin opinia pentru mine. Nu datorez explicații nimănui.

-        Nu datorezi explicații, așa crezi tu? Dar știi că ai tupeu, fată? Ei bine, află că mie îmi datorezi! Îți sunt clientă fidelă de atâția ani, ți-am adus jumătate din clientela pe care o ai acum și, dacă nu vrei să rămâi fără ea, ai să-ți spui chiar acum părerea!

M-am abținut cu greu să intervin, deși fierbeam, însă nu era treaba mea, clienta mea, și nu voiam să intru în energia acestei femei mai mult decât era cazul. Urmăream numai cu o oarecare curiozitate cum va ieși Matilda din încurcătura cu această ființă toxică ce se purta și cu ea ca o nevastă înșelată. După ce mi-a ciupit ușor o cuticulă, scuzându-se timid, lăsând apoi forfecuța jos, căci mâinile începuseră să-i tremure vizibil, a adăugat cu voce joasă, ușor înecată:

-        Insist să cred că, în astfel de situații, părerea celorlalți nu face doi bani. Totuși, pentru că insitați să o aflați pe a mea, vă voi spune-o. Dar vă previn că nu vă va plăcea. Și vă rog să țineți seama de faptul că nu mă refer la situația dumneavoastră particulară, ci în general.

Pentru că, oricum, Matilda nu mai migălea la ungiile mele, mă întorc și eu, să nu-mi scape spectacolul. Rănita rămăsese cu gura căscată și era numai urechi. Tonul blând și ferm al Matildei o redusese la tăcere, nu era obișnuită, vocea joasă, nețipată, nu era din lumea ei. Tânăra a continuat, fără a mai fi invitată:

-        Am fost întotdeauna de părere că nu poți ține cu forța pe nimeni alături de tine. Și nici nu trebuie să o faci. E un consum inutil de energie, care nu provoacă decât rău. Câtă vreme cei doi se bucură de călătoria împreună, merită făcut orice efort, dar în momentul când țintele lor devin diferite, ar trebui să-și ia frumos la revedere, ca doi călători într-un tren, care coboară în stații diferite, care nu mai au același drum, oricât de multă suferință ar presupune asta, oricâte lucruri ar rămâne în urmă. Dacă nu se poate să rămână prieteni, măcar să nu se dușmănească, apoi să-și vadă fiecare de drumul său.

Matilda vorbise cu calm, dar cu o înflăcărare în priviri. Când a tăcut, și-a lăsat pleoapele în jos, precum se lasă o cortină după terminarea spectacolului. Otrăvita ascultase cu încremenirea omului căruia i se pare de neconceput ce aude. Apoi, a pus verdictul:

-        Ești nebună, fată! Nebună de unde s-au rupt nebunii. Cum poți să spui asemenea prostii?

Și, pentru că nimeni nu mai zicea nimic, iar situația devenise tot mai tensionată, coafeza a intervenit:

-        Matilda are o poveste. Spune-i-o! Să înțeleagă doamna că nu ai nimic cu dânsa și că experiența ta de viață întărește convingerile pe care ți le-ai exprimat.

-        Am fost și eu căsătorită, cu un bărbat pe care l-am iubit mult. Fusese o dragoste de tinerețe, ne știam de copii. După câțiva ani, am observat ceva la soțul meu. Parcă nu mai era el, nimic nu-l mai mulțumea, mai cu seamă la mine, mă evita, evita orice discuție, nu mai făceam dragoste, zăcea cu orele pe canapea, ofta și parcă era mereu cu gândul în altă parte. La început, credeam că greșesc eu cu ceva, că nu fac lucrurile cum trebuie, că poate mă schimbasem. Mi-a luat ceva vreme, dar până la urmă, tot am înțeles. Am înțeles că schimbarea nu era la mine, ci la el. L-am provocat la o discuție și mi-a mărturisit că era îndrăgostit de o femeie. Suferea că e departe de ea, că o vedea prea rar, că trebuia să se ascundă. Suferea și pentru că mă mințea pe mine, care nu-i greșisem cu nimic. Am încercat să mă comport ca o soție adevărată, în fond, soțul meu era bolnav. Bolnav de dragoste. Am încercat să-i fiu aproape și să-l lecuiesc, așa cum faci când are o gripă. Până la urmă, de ce ne considerăm soții bune atunci când le facem ceaiuri și masaje, când îi îndopăm cu medicamente, când mergem cu ei la doctor, dar nu considerăm că trebuie să-i oblojim și atunci când boala lor se adresează inimii, și când zic inimă, nu mă refer la cord. L-am ținut în brațe, l-am mângâiat, am plâns și am oftat cu el. Bărbatul meu era bolnav, iar eu eram sănătoasă și trebuia să fiu acolo pentru el. Am făcut asta vreo jumătate de an, sperând și așteptând să-i treacă. Până când am înțeles că leacul lui nu era la mine și singura vindecare și-ar fi găsit-o în altă parte. Cu tot plânsul din mine, cu toată frumusețea acelor ani în care ne fusese bine, de care mă înduram cu greu, i-am redat libertatea, sperând să aibă parte de ce-i mai bun și că, atunci când își va aminti de mine, să-mi poarte o amintire frumoasă. Să nu credeți că mi-a fost ușor. Dar mult mai greu, de o mie de ori mai greu mi-ar fi fost să-l văd așa, neliniștit, ori să trăiesc într-un compromis continuu, să mă prefac că nu știu de unde vine, cu cine a fost, cum și-a aflat confortul departe de casă, eventual să-mi găsesc și eu o ancoră și să ne întâlnim acasă ca doi străini, ca niște vecini de apartament care nu au nimic în comun, în afară de grija de a nu se deranja prea mult unul pe altul... Desigur, asta e structura mea, nu funcționează la toată lumea..., a mai adăugat Matilda, dând să pară împăciuitoare.

Oaia merinos părea că suferise un șoc, de parcă fusese supusă la o tensiune de 380 de volți. Nici n-ar mai fi avut nevoie de permanent, părul i s-ar fi încrețit, oricum, singur. I-a trântit coafezei banii cu năduf, a așteptat restul până la ultimul leuț, apoi și-a mai vărsat oftica o dată, ducându-se învârtindu-se:

-        Ce proastă ești, Matildo! Doamne, ce proastă! Cum pot fi unele femei atât de proaste?! Sunteți nebune amândouă! N-am să mai calc pe aici niciodată!

Când a venit rândul meu să plătesc, i-am lăsat Matildei ciubuc dublu față de cât îi lăsam de obicei, i-am zâmbit și am asigurat-o că voi încerca s-o ajut să-și recupereze clientela pe care va fi pierdut-o prin curajul de a-și spune adevărul. Adevărul ei care, din nefericire, o lovise crunt pe cea al cărei adevăr se afla într-un alt univers.

Zăpada se mai topise, trăgeam de pași la fel ca atunci când plecasem. Simțeam nevoia să mă debarasez de toată zgura care se prăvălise peste mine în ora aceea. Dar, în același timp, și zâmbeam, cu bucuria atât de rară că ai mai aflat un om care-ți seamănă, că nu ești singura „nebună între nebuni”, cum se exprimase madama, că încă mai sunt oameni frumoși pe pământ, pe care îi afli unde nici nu te-ai aștepta, că, dacă ei ar fi mai mulți, poate lumea aceasta ar deveni mai bună. Și, de ce nu, dacă ne-am înțelege unii pe alții și ne-am iubi cu adevărat, dincolo de orgolii, am putea să ne facem raiul aici, pe pământ, și n-ar mai fi nevoie să murim, ca să-l atingem. Știu că asta e tot din poveștile mele cu zâne, de care nu mă mai vindec. Sau poate nu vreau să mă vindec.

Și eu fusesem judecată și catalogată în fel și chip, pentru tupeul de a mă comporta așa cum îmi dicta sufletul, și nu așa cum „trebuia”. Doar că mie puțin îmi păsase de asta. Mi-am amintit-o pe Natalia, asistenta mea din laboratorul spitalului, pe care bărbatul o aștepta noaptea, la fiecare ieșire din schimbul doi, indiferent că afară ningea, tuna sau că acela fusese convocat la război. Pentru că așa îi impusese ea, altfel, „O lună mănâncă numai pufuleți de la magazinul din colț. Cât despre altele, nu-i mai dau voie nici s-o miroasă.”

Odată, considerând ea că deveniserăm destul de apropiate și prevalându-se de faptul că avea niște ani în plus, iar asta îi oferea drepturi, încercase să mă zgândăre, cu un aer de superioritate:

-        Dar dumneavoastră, doamna inginer, de ce nu vă puneți soțul să vă aștepte la ieșirea din schimb?

-        În primul rând, pentru că soțul meu nu e un obiect, pe care să-l „pun” aici sau dincolo. În al doilea, fiindcă nu consider necesar. De ce să trezesc omul din somn sau să-l deranjez de la meciul de fotbal sau din orice va fi având mai bun de făcut, decât să mă însoțească pe mine de la spital până acasă?

-        Ete, na! Ba să-l deranjați! Că doar nu-i pică nimic. Dar ia spuneți, nu v-ar plăcea să vă aștepte, așa cum mă așteaptă Sandu pe mine?

-        Ba da, mi-ar plăcea, dar nu cum te așteaptă pe tine, adică obligat. M-aș bucura să știu că asta vine de la el, din grijă, din dragoste, din dorința de a mă proteja. Altfel, n-am nevoie. Știu să-mi port singură de grijă câteva sute de metri până acasă.

-        Hm... n-am înțeles niciodată femeile ca dumneavoastră!

-        Nici eu, pe cele ca tine, Natalia. Te rog să vezi de probele alea de sânge, căci se apropie ora să dăm buletinele de analiză!

Uneia ca ea, îi închideam ușor gura, în primul rând pentru că îi eram șefă. Noroc că lucrurile nu stăteau invers.

Când am ajuns acasă, am observat că un zelos turnase cenușă pe scara de la intrare. Să stăm bine, să nu alunecăm, să... Cenușa zăpezii. Cam asta facem și cu viața noastră, turnăm cenușiu peste alb, să ne oferim siguranță. Albul ne sperie, ne duce departe, ne face să ne luăm zborul. Noi nu, noi nu vrem să zburăm, ne sperie albul, dăm slavă cenușii...

Florentina Loredana Dalian             

Slobozia, 26 noiembrie 2023

Apărut în revista „Helis” - decembrie 2024

Din volumul „Frumusețe străină”

„Frumusețe străină” la „Răsărit în Amurg”

 

Prima lansare a cărții mele de proză scurtă „Frumusețe străină”, proiect susținut financiar de Consiliul Județean Ialomița, a avut loc astăzi, 24 septembrie 2024, într-o frumoasă zi însorită de toamnă, sub egida organizatorului – Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu” Ialomița. Septembrie este și luna patronului spiritual al Bibliotecii, scriitorul Ștefan Bănulescu, născut în data de 8.

Când am ajuns, mai devreme cu un sfert de oră, m-a surprins plăcut să constat că sala Clubului Seniorilor „Răsărit în amurg” era deja aproape plină, semn că cei prezenți erau dornici de a se întâlni cu literatura. Ca de obicei, gazdele noastre, sub conducerea domnului director Daniel Gheorghe, ne-au întâmpinat cu multă căldură, cu zâmbetul pe față și dispuși să pună umărul la împlinirea unui act cultural.

Prezența a fost numeroasă, în jur de 50 de persoane; beneficiarilor clubului li s-au alăturat și alte persoane, cunoștințe, prieteni, reprezentanți de instituții, fapt care a sporit bucuria și mai mult. Din partea C.J. Ialomița a fost prezentă doamna Iuliana Zikovski, de la bibliotecă, doamnele Elena Balog, Vali Șerban și Mari Fâșie, redactorul revistei „Helis”, scriitorul Gheorghe Dobre, care a adus reviste pentru public, ziaristul Nicolae Tache, distinsa mea prietenă Doina Roșca, om de cultură, chiar dacă acum activitatea sa e ceva mai practică, consăteanca mea dragă, Maria Iordache, domnul maistru Ion Mihalașcu, fost coleg de la combinat, iar surpriza cea mai mare am avut-o din partea fostei mele profesoare de limba și literatura română de la clasele V-VIII (Șc. Gen. Nr. 1 Munteni Buzău), doamna Maria Dumitru, împreună cu domnul Matei Dumitru.

Doamna manager Elena Balog a deschis întâlnirea cu un discurs legat de activitate, încheind apoi cu invitația la salonul anual de carte de anul acesta, din luna octombrie, prezentând pe scurt programul acestuia. Doamna Mari Fâșie a prezentat activitatea mea literară, iar doamna Vali Șerban – cartea lansată. Eu am făcut o scurtă lectură, iar scriitorul Gheorghe Dobre a povestit despre revistă și despre gruparea „Helis”. Am fost puțin împrăștiată și nu mi-am dat seama că ar fi trebuit să dau ocazia fiecărui participant care ar fi dorit să spună sau să întrebe ceva. Întâlnirea ar fi fost mai interactivă și mai interesantă, în cazul acesta.

A fost organizată o tombolă în care s-au oferit cărți și reviste, apoi fiecare participant a primit o carte, împreună cu autograful. Deși credeam că am suficiente cărți, acestea s-au dovedit puține, așa încât mâine voi mai duce la centru încă vreo 15, pentru cei care nu au apucat și și-au lăsat numele pe o listă. Asta spune ceva, spune mult, anume că încă mai suntem câțiva care iubim lectura. Mulțumesc tuturor pentru participare și implicare!

FLD; Slobozia, 24 septembrie 2024

 

 

CRONICĂ DE STÂNĂ ȘI ALTE CRONICI - recenzie Titi Damian

În revista „Helis”, octombrie-noiembrie 2023

 

           

Titlul volumului semnat de Florentina Loredana DALIAN, CRONICĂ DE STÂNĂ ȘI ALTE CRONICI (Editura Helis, Slobozia, 2023, 224 p.), pentru cel care doar îl răsfoiește, poate trimite la sensul propriu de cronică ( scriere în ordinea anilor) sau, de ce nu, și la o prezentare de carte. Citindu-l, descoperă cu  surprindere că are în față o carte de reportaje în sensul cel mai strict al cuvântului, înnobilat cu toate ingredientele stilului publicistic. Acest stil mi se pare cel mai pretențios, pe care numai gazetarii de mare experiență și de mare talent îl izbutesc, căci, acumulând trăsături și ale altor stiluri (științific, beletristic), presupune, deopotrivă, pură informație din varii domenii științifice, strecurate în text cu inteligență, dar, prin elemente ale stilului beletristic, trebuie să și convingă, adică să stârnească interesul cititorului, atingându-i corzile gingașe ale sufletului.

            Este o carte de reportaje, întrucât scriitoarea prezintă evenimente trăite și reușește, să se adreseze, deopotrivă, cititorului, dar aruncă o privire și spre criticul literar care trebuie s-o perceapă din punct de vedere estetic, adică s-o valideze cu semnătura sa. La rândul său, criticul are în vedere studiul, descifrarea, analiza, interpretarea, evaluarea operei respective, utilizând perspective multiple: estetice, istorice, filosofice, psihologice, psihiatrice, antropologice.

            După cum vom argumenta ceva mai jos, în cazul de față, sarcina criticului este și mai dificilă, întrucât are de-a face cu un unicat, căci peste toate se suprapune talentul incontestabil al autoarei, a cărei prezență cititorul o resimte la fiecare propoziție prin calitatea ei supremă, aceea a de a strecura în discurs un umor de foarte bună calitate.

            Ajunși în acest punct al demersului nostru, considerăm că este absolut necesar să mai clarificăm alte câteva noțiuni de teorie literară. Să începem cu începutul, adică comicul ce stă la baza volumului, definit ca o categorie estetică, alături de altele precum urâtul, trivialul, tragicul, frumosul, fantasticul, fabulosul etc. Comicul își extrage seva din contrastul dintre esență și aparență, adică dintre ceea ce este în realitate și ceea ce ar fi trebuit să fie, să zicem contrastul dintre vechi și nou, dintre frumos și urât,  dintre intenție și realizare, dintre valoare și nonvaloare. Dacă tot s-a ivit prilejul, facem pasul spre izvoare, care conduc la tipurile de comic, adică comicul de limbaj, de situație, de moravuri, de caracter, chiar și de nume. La rândul lui, comicul apare și el în diverse trepte: umoristicul, ironia, autoironia, satira, persiflarea, sarcasmul, grotescul, ajungându-se chiar și la absurd.

            În sfârșit, am ajuns la cheia cheilor acestui discurs, umorul, acea excelentă calitate a scriitoarei de a prinde în ecuație personală atitudini, trăiri, stări, sentimente, informații, reflecții, toate înfășurate generos și inteligent în figura de stil numită aluzia – presupunând dialogul cel mai subtil cu cititorul inteligent, menit s-o savureze. Din perspectivă estetică, nu există umor, ci umoristic. Umorul este o trăsătură a unui autor, a unui artist a unui temperament și înseamnă capacitatea de a crea sau de a gusta comicul. Este o calitate psihică, el generează umoristicul, acea formă primară a comicului care provoacă doar râsul și buna dispoziție. Concluzia: comicul este o categorie estetică, umorul nu. Așadar, umorul este specific, și în cazul nostru, autoarei, un element inedit ce conferă unicitate acestei bijuterii jurnalistice.

            Nu exagerez cu nimic numind-o bijuterie reportericească și voi argumenta. În definitiv, autoarea pornește de la un fapt aparent neînsemnat. Niște inși, așa-ziși helisiști, majoritatea colaboratori ai revistei Helis din Slobozia, sunt invitați de mai noul lor prieten Florin Ciocea la proprietatea acestuia din marginea micuțului sat Maltezi, lipit de comuna Stelnica, aflată pe malul Dunării. Să nu cumva să creadă cititorul că se vor afla într-un paradis, căci așa-zisa proprietate este cumpărată de la un CAP în descompunere, adică niște grajduri pentru vite, cam părăginite, niște saivane pentru stâna de vreo 300 de mioare a lui Florin, câteva hectare de livadă – primăvara o minune înflorită - utilaje agricole, o stână de câini, o bucătăreasă, Berta, un simpatic măgăruș, Marinică, dar și o turmă de câini care se tot mărea în fiecare an, mari prieteni cu stăpânul. Bineînțeles, are în dotare și o magazie transformată ad-hoc, într-o bucătărie, cameră de oaspeți, chiar și dormitor pentru cei care înnoptau sau se simțeau atât de bine încât uitau să mai plece. Cât despre suprafața agricolă, nu m-am străduit încă să aflu. Știu doar că, în timpul săptămânii, vestitul Ciocea se suie pe tractor, pe semănătoare, pe combină, el mai știe pe ce. Cert este că, atunci când este vorba de întâlniri cu prietenii, lasă totul baltă și nu are bucurie mai mare când poate să-i ospăteze cu o mămăliguță cu brânză de burduf, pritocită într-un ceaun uriaș, caș, urdă proaspătă, pește, că Dunărea-i aproape, cu o tocană de miel, friptură la grătar, toate  asezonate cu licorile de toate gusturile și culorile, iar spre seară și cu un foc de tabără. Ce-i drept, nici oaspeții nu vin cu mâna goală. Nu am în vedere doar completările culinare de rigoare, mai ales bahice, dar fiecare aduce și câte o producție proprie de literatură, fie ea proză, poezie, epigramă, eseu, comentariu, reflecție, transformând întâlnirea într-o adevărată șezătoare literară. Invitații și chiar autoinvitații sunt cam aceiași: puțini, dar buni prieteni între ei, de vreo 20 de ani, adică de la înființarea revistei: Gheorghe Dobre, Vasile Iordache, Nicu Teoharie, Costel Bunoaica, Șerban Codrin, Vasile Aionesei, Titi Damian, Grigore Spermezan, Vitalie Buzu, Ilie Comănița, Ștefan Grigorescu, Nicolae Tache, uneori și alții mai de departe, chiar din Fetești ori din București sau Galați. O singură persoană de sex feminin se ține scai de ei, mai bine zis ei se țin scai de ea, pentru că este bună șoferiță, din Slobozia, și nu bea, și-i aduce pe la casele lor, spre seară, dacă nu mai târziu. Este inginera – prozatoare, poetă,  epigramistă, umoristă, Florentina Loredana DALIAN, integrată perfect acestui grup insolit care nu se simte în largul său fără prezența acesteia, sarea și piperul întâlnirilor, nu numai la Maltezi, ci și la restaurantele din Slobozia unde helisiștii sărbătoresc finalurile de an. Ba i-a însoțit pe ceilalți helisiști temerari, cu mult curaj, chiar la mine în sat, la Muscelu - Cărămănești, în Munții Buzăului, la o lansare de carte, în finalul căreia a compus un reportaj care m-a uns la suflet, ba chiar a întocmit și un filmuleț cu acel moment când eu am lansat tetralogia „Muscelenii”, de m-a făcut să plâng…

            Lory, așa se simte alintată, și-a luat sarcina în serios și cred că, la sugestia lui Dobre, helisiștii s-au pomenit mai întâi cu reportajele întâlnirilor publicate în Helis, de care s-a minunat și comentatorul nostru din umbră, tocmai de la Paris, Dan Simionescu, apoi cu ditamai cartea despre ei, nevenindu-le să creadă că i-a transformat în personaje literare, dar ce personaje!

            Volumul este structurat pe patru secțiuni, avându-se în vedere locația întâlnirilor.  Primele 17 reportaje, publicate în Helis, între 2011 și 2013, se intitulează Cronică de stână și prezintă periplurile acestor „cavaleri de Maltezi”, cum inspirat îi numește la un moment dat, la Stâna lui Florin Ciocea din Maltezi, fost marinar de cursă lungă pe vasele de pescuit oceanic românești. Suntem datori să amintim câteva titluri care invită la lectură: Marinici, Loredane și alte Dalile; Toate drumurile duc la Maltezi; Recuperatorii; Un bașbuzuc, doi bașbuzuci; Cireșe coapte; Chitara fără o coardă; Între cultura elitistă și cultura etilistă; Duși cu pluta (pe Dunăre) etc.

Cea de-a doua secțiune, intitulată Cronică de cârciumă, este mai redusă ca întindere, doar trei cronici, prezentând întâlnirile de sfârșit de an ale helisiștilor, la câte un restaurant din Slobozia, („La Stere” și „La Miky”) în care fiecare bea și mănâncă pe cont propriu, ce-i poftește inima, doar fără plată sunt discuțiile, prietenia și voia bună care îi animă până spre seară, despărțindu-se cu promisiunea următoarei întâlniri și la anul…

Următoarea secțiune pare foarte interesantă, cuprinzând doar trei reportaje, având drept cheie un cuvânt inventat, Piropopircălița destabilizatoare. Las cititorului „bucuria” de a descifra sensurile cuvântului buclucaș.

Cea de-a patra secțiune, Alte cronici, are și un subtitlu, Câmpiile verticale și cuprinde 12 reportaje care de care mai frumoase și mai incitante. Câteva titluri care incită la lectură: Poeți din zodia Helis; Prin câmpiile verticale ale pictorului Valeriu Stoica; Helis la Casa Tudorii; Muscelenii la ei acasă; Ziua limbii române la Fierbinți etc și desigur, cel cu nostalgia despărțirii și a trecerii timpului, Trecut-au anii.

 Trebuie menționat faptul că lucrarea este înnobilată și cu un număr de 56 de fotografii color, care-i prezintă pe helisiști dar și pe autoare în acțiune, vreau să zic activități. Trebuie precizat și faptul că volumul a  apărut cu sprijinul Direcției Județene pentru Cultură, Ialomița al cărei director este doamna Elena Pacală.

            Ca substanță epică, fiecare dintre reportaj poate fi redus la câteva rânduri, urmând o schemă clasică de tip Creangă: pregătirile pentru plecare, adică goarna sunată de Dobre, adunarea, drumul cu ceva peripeții, sosirea la „Stână”, întâmpinarea de către amfitrionul Ciocea cu haita sa de câini blânzi, întâlnirea prietenească, cinstită cu bucatele despre care s-a făcut vorbire, dar și cu o porție consistentă de literatură - o șezătoare literară de pură autenticitate -, apoi întoarcerea acasă.

            De aici încolo intervine marea literatură pe care o face scriitoarea reporteriță Florentina Loredana DALIAN, întrucât talentul ei  își transformă personajele acestea reale, făcute din carne și oase, în personaje literare. Izbânda stilistică este remarcabilă, adică autoarea reușește să toarne într-un creuzet, ca o alchimistă (nu degeaba este inginer chimist!) informații de pură specialitate din varii domenii, cu expresia neaoșă, spontană în care oralitatea stilului zburdă, adunând interjecții, locuțiuni, proverbe, vocative, imperative, expresii dialogate alături de sintagme și descrieri, vorbire directă, indirectă și indirectă liberă, cu scurte întâmplări năucitoare, în care regină este trecerea spontană de la cea mai banală întâmplare la cea mai savuroasă parte de umor, realizat fie printr-o situație inedită, fie printr-o asociere de limbaj.

            Pentru ca cititorul să-și facă o idee despre cum „trăiește” un astfel de reportaj, să-l luăm pe primul, din data de 6 februarie 2011, intitulat Cenaclul Literar de la Stâna din Maltezi, cu precizarea că, dacă ar fi să ne punem mintea să comentăm și să analizăm stilistic toate reportajele, ar mai fi nevoie de încă o carte.

            Reportajul începe cuminte, pledând pentru necesitatea cenaclurilor literare: „Într-o lume agitată, bulversată, strâmbă și materialistă, au revenit la modă cenaclurile literare.” Deja scriitoarea alunecă subtil pe panta ironiei: „E drept că nu la fel de la modă precum festivalurile de manele, meciurile de fotbal și culturalizarea în masă prin mall-uri.” Și mai departe: „Dar cum-necum, omul simte că ceea ce-l reprezintă nu e doar alergătura prin magazine, cu coșurile mai mult sau mai puțin goale, cu buzunarele la fel, și încearcă să se regăsească pe sine și prin alte locașuri culturale, cum ar fi această Stână. Nu râdeți! Suntem un popor de oieri, ce Miorița noastră!”

Urmează prezentarea echipei helisiste hotărâte să se deplaseze la Stână, cu nume și prenume, desigur și autoprezentarea, tot ironică, deplângând „ceea ce ne lipsește nouă, femeilor, ca să conducem lumea, babei să fie Ministru de Război și bărbaților ca să fie soprane.”

Urmează adunarea și drumul cu ușoare peripeții. Cititorul află că drumul dintre Țăndărei și Fetești trece pe la Cotul Donului, unde drumul face un cot de 90 de grade, căci Șerban Codrin tocmai despre acele lupte le povestea, ajungând la concluzia că pe acolo era o cârciumă, „La Cotul Dorului.”

Ajung după un timp, sunt întâmpinați de haita de câini, asupra căreia Dobre, tot cu umor, cam negru, avertizează: „Când ajungem, numărăm câinii. Dacă lipsește vreunul, știm deja ce avem la masă!”

Urmează un scurt periplu în jur cu schiuri și sănii, pentru încălzire, apoi cenaclul. Este intercalată și o poveste întortocheată despre butelia cu gaze, căci Ciocea tot o încălzea cu o flacără, s-o dezghețe, dar Loredana, specialista chimistă cea mai în temă, se căznea să elimine pericolul, când amfitrionul lipsea.

Urmează informații despre felul cum se desfășoară „cenaclul”. Distinsul coleg cu voce radiofonică (era vorba de Nicolae Teoharie) a citit poezii dintr-un volum de Ion Mureșan. Apoi s-a mai recitat din Esenin, s-a mai și cântat, Florin „amenințându-i” cu o chitară dezacordată, menită să zgârie urechile. Vine și momentul creației, propunându-se trei teme: gunoi, naștere și nimic, apoi o serioasă discuție pe marginea recentului dialog de la televizor dintre Liiceanu și Pleșu.

            Uite așa, conchide scriitoarea, „Stâna din Maltezi devine monument de patrimoniu cultural, iar noi ne-am întors acasă mai grei cu câteva kilograme și mai bogați sufletește. Iar pe Florin l-am lăsat la stână mai ușor cu câteva kg de brânză, cu câțiva litri de vin și mai sărac cu o oaie (posibil și un câine).”

            Cam în felul acesta se derulează și celelalte reportaje, numai că în cele mai multe cititorul va gusta din plin savoarea stilului și umorul talentatei autoare.

            Opinia mea este că, dintre toate, Cavalerii de la Maltezi este o capodoperă a genului, diferită total de celelalte, atât prin tema propusă și prin stil, dar mai ales prin fina pătrundere psihologică a autoarei în abisurile personajelor, dar și  prin reflecții filosofice și psihologice de mare subtilitate și profunzime, pe teme majore actuale.

            Merită, din respectul pentru cititori, să-l prezentăm în detaliu. Reportajul debutează, cum îi stă bine, cu o descriere, fundal menit să anunțe gravitatea prezentărilor: „Ploaia venea în ropote zgomotoase, se-ntunecase ca la sfârșit de lume, tabla de pe casă se anima în sunete beethoveniene, pomii își mișcau crengile ca-ntr-un dans ritual străvechi, toată natura părea o walkirie dezlănțuită. În jurul unei lumânări așezate pe masă, a cărei flacără dreaptă era singurul semn de stabilitate în tumultul exterior, stăteau poeții. Se aflau într-o încremenire care-i făcea să semene cu scaunele din piesa omonimă a lui Eugen Ionescu”

            Poeții făcuseră un pact: nimeni să nu vorbească până la miezul nopții. Acela care va deschide primul gura, trebuia să iasă afară în ploaia dușmănoasă.

Totul începuse în joacă, după o discuție prealabilă despre singurătate și comunicare, despre posibilitatea de a se asculta unii pe alții, cu puncte de vedere ale Poetului Exigențelor, Prozatoarea de Inimă Roșie sau Inventatorul Raiadului. La finalul acestui experiment fiecare trebuia să redacteze o lucrare mai amplă pe tema „Omul negrăitor”.

Așadar, scriitoarea are fericita inspirație de a converti umorul său suculent într-un pur fantastic, căci are acum posibilitatea să le citească gândurile, ba chiar să le și comenteze, fără să aibă vreo replică de la ceilalți. Desigur că le convertește și numele în unele fabuloase, în spatele cărora cititorul descoperă cu ușurință pe faimoșii de acum helisiști.

Poetul Exigențelor constată, desigur, în gândurile sale, printre multe altele: „Nemișcarea asta îi face să pară nesuferiți, anoști, niște biete măști triste uitate în cui în dulapul păpușarului. Nu, nu, cu siguranță aceștia nu sunt prietenii mei. Am chef să vorbesc cu Dumnezeu. Hei, Doamne, ești? Tu ești mereu, doar noi suntem destul de idioți încât să nu Te simțim!”

Arhitectul Trofeelor se gândea că bine ar fi să-și aprindă o țigară argumentând: Convenția a fost să nu vorbim, nu să nu fumăm. Și așa nu poate niciunul să-mi zică s-o sting, căci încalcă legământul tăcerii. În gând îi ceartă: „Toți vor ceva de la mine: unul să-l public, altul să-i scot carte, alta festival. Mi-ați mâncat zilele! Ce sunt eu, armata salvării?!”

Poetul Nefericirilor Târzii scria în minte o poezie, ba chiar o carte pe care s-o intituleze. „Ziua cu sinele meu”, ca să dovedească tuturor că nu numai noaptea, ci și ziua este singur cu sinele său. Se întreabă: „Problema este cât poți să stai numai cu tine?”  Și mai departe conchide: „Tot ceea ce întreprindem în viață nu-i decât un mod, uneori jalnic, de a ne înșela singurătatea.”

Prozatoarea de Inimă Roșie parcă l-a auzit, continuându-i, aforistic, gândul pe o întreagă pagină: „Câtă tristețe este în această singurătate; Atât de dependenți am devenit de comunicarea verbală, încât în lipsa acesteia, nu mai simțim nimic?;  La ce i-a folosit omului cuvântul de-a lungul timpului? La trădare?; Iuda a trădat prin cuvânt. Petru la fel. Ce tragic sfântul Apostol Petru! Câtă durere în lepădarea lui!” Și-apoi o dă pe un umor savuros: „Ei, cucoană, ai luat-o razna, astea nu-s probleme de mintea ta. Marș la cratiță!”

 Tot la cratiță se gândea și Inventatorul Raiadului care hrănea armate întregi de oameni și de animale. Se gândea că, de la o vreme, prietenilor o să li se facă foame: „Mai bine mă duc să dau la oi! Alea nu-s nefericite pentru că sunt nevoite să tacă. Nici vaca nu se supără când omul, cea mai crudă fiară, îi ia vițelul de la uger. Dar omul, această ființă grăitoare s-a învățat să zbiere tot timpul: Să ni se facă, să ni se dea!”

 Tăcerea îi plăcea Prozatorului de Știință. Oamenii de știință gândesc mult și vorbesc puțin, constată autoarea prin vocea tăcută a acestuia. Ajunsese la concluzia potrivit căreia, cu cât lumina a devenit mai puternică, cu atât ochiul a devenit mai neputincios. Așa și cu vorbirea. Cu cât s-au dezvoltat mijloacele de comunicare, cu atât omul a devenit mai ermetic. Toată ziua omul este cu telefonul la ureche. Am devenit sclavii telefoanelor. Acum părinții le iau telefoane copiilor încă de la grădiniță. Încheie: Quo vadis, Domine?, sau mai moromețian: Pe ce te bazezi? Iar bunica: La ce-ți folosește?

Prozatorul de Cursă Lungă se întreba la fel: „Când să te bucuri și tu de glorie, îți vine cheful de plecare. Că doar n-ai să trăiești cât cioara, 300 de ani. Ce bine că avem vorbirea. Fără ea cum mi-aș fi exercitat profesia?”

Tânărul Teolog medita apostolește: „Fericiți cei ce plâng! Fericiți cei ce vorbesc, în special femeile. Ce le-or fi trebuind atâtea cuvinte? Te străduiești să-i aduci luna de pe cer în brațe și ea, toanta, te întreabă: Mă iubești? Îți vine să dai cu ea de pământ sau de lună!”

Pictorul se străduia și el din răsputeri să termine Icoana Ta, dar știe că mântuirea a venit prin cruce. „Dar ce să fac dacă nu sunt în stare să pictez cuiele alea și coroana de spini? Când mă apropii de pânză, îmi tremură mâna, culoarea se împrăștie, mă ia amețeala.”

Istoricul repeta lecția istoriei: ani, temple, războaie, victorii, înfrângeri, trădări, edicte, mezalianțe, încoronări. Istoria omenirii e plină de fapte sângeroase. „De mii de ani încoace, oamenii n-au schimbat nimic în afară de armele cu care se omoară între ei. Și podoabele. Ne ucidem și ne împopoțonăm!”

Criticul Marelui Oraș își vărsa năduful pe scriitori din jurul lui, din cauza măselei care-l durea cumplit: „O durere de măsea te transformă într-o fiară, te anihilează ca om, îți șterge orice urmă de demnitate umană. Dacă aș ști că-mi trece, m-aș târî pe jos, până la urmă mi-aș călca pe inimă și aș scrie frumos despre operele voastre incomplete.”

Prozatoarea de Inimă Roșie gândea: „Ce să scrii despre niște oameni care au stat stană de piatră atâtea ore fără să scoată un cuvânt? Că doar nu sunt Mama Omida să le citesc gândurile!”

În momentul acela bătu ora 12 noaptea și tot în acel moment se oprește și furtuna. Nu se mai auzeau decât respirațiile celor prezenți. Convenția tăcerii încetase la miezul nopții. Nimeni nu se îndura să spargă gheața. Fiecare dintre ei ajunsese la aceeași concluzie: „Îți mulțumim, Doamne, că ne-ai dat graiul. Da-ți mulțumim că ne-ai dat și tăcerea. Cum faci tu, Doamne, că le știi pe toate. Și mai ales, îți mulțumim, Doamne, că ne-ai dat prieteni!”

Așadar, autoarea izbutește un minunat transfer de umor dinspre sine spre personajele sale fabuloase, pe care le înzestrează cu simțul umorului, dar mai ales, închină un adevărat imn prieteniei helisiștilor.

O mostră de umor de cea mai bună calitate, cules dintr-un reportaj, la întâmplare: „Dacă tot m-am apucat să scriu <Cartea junglei>, mi-am amintit de Dalila. La un moment dat, am intrat în casă după ceva și n-am închis ușa. Și numai ce-l aud pe Florin răcnind din livadă: <Dalilo, ieși afară, panaramă!> Eu, auzind prima parte a pseudonimului meu, Dali, să mă sufoc și mai multe nu. Mă uitam după o cratiță mai grea pe care să i-o trântesc lui Florin. Întreb din reflex: <Cine, eeeu?> <Nu tu, dragă, - mă liniștește Florin – cățeaua.>”

Loredanei îi izbutesc și portretele. Desigur, cel mai drag, desigur și cel mai izbutit este al lui Florin: „La capitolul improvizații Florin e Mare Maestru în Grad de Criminal. Sincer, nu mi-l imaginez pe Florin plângând. Nici foarte serios nu l-am văzut niciodată. Chiar și atunci când nu râde, tot are un aer șugubăț în privire.”; „Acesta e amicul meu (nostru) Florin care în calitatea sa de mamă a tuturor răniților, se îngrijește până și de singurătățile noastre. Adună oameni, îi pune laolaltă, îi leagă cu firele nevăzute ale prieteniei. Încasează fără un cuvânt beștelelile noastre, privindu-ne de parcă ar întreba: <Voi chiar nu aveți altă treabă, decât să zvârliți cu vorbe în mine?> Apoi își vede de ale lui fără să se mai sinchisească de nimeni și de nimic.”

Reportajul La Stere. Cel de-al nouălea Congres al Asociației Culturale Helis, este scris pentru posteritate, căci autoarea are intuiție, realizând câte un portret helisiștilor prezenți, nu puțini, căci s-au adunat pentru cel de-al IX-lea Congres și pentru a sărbători, cu întârziere, numărul 100 al revistei. Au dat curs invitației helisiștii cărora le fixează portretele în câte o sintagmă inspirată: Bebe Berghea („ne-a încântat auzul cu melodii de altădată”), Alexandru Bulandra, („i se aprinde becul mioritic”) Costel Bunoaica, („discret ca de obicei, se teme să nu schimbe compoziția chimică a aerului din jur”) Vitalie Buzu („rachet din naștere”), Florin Ciocea, („omul surprizelor”), Titi Damian, („în afară de scriitor, profesor tobă de carte”), Gheorghe Dobre („exploatatorul meu, aflat în culmea fericirii”), Dan Elias („un tip fierbinte, este echivalent cu Poetul”), Ștefan Grigorescu („doctorul în istorie”), Vasile Iordache și Jan Cheptea („ne încântă cu bancuri și melodii de altădată”), Ioan Neșu („prozator de cursă lungă, cu ținută impecabilă”), Vasile Pană, („are pană, dar și penel”), Grigore Spermezan, („zâmbetul ușor mucalit, mai are ceva de spus”) Ion Alecu și Nicolae Tache (cuminți unul lângă altul, dar n-aș vrea să le pic în condei”), Nicolae Teoharie, („parcă i se înecaseră toate cerurile”), Dan Todoran („realizează cel mai reușit site al revistei”) și Florentina Loredana Dalian. („Pentru mine, această întâlnire de sfârșit de an a reprezentat un prilej deosebit de a fi împreună cu prieteni, de a căror companie m-am simțit totdeauna onorată și cărora le mulțumesc că m-au primit cu îngăduință și căldură.”)

Într-o notă de subsol, scriitoarea mărturisește că această carte i-a fost sugerată de scriitorul Gh. Dobre, căci, consideră autoarea, merită să fie încondeiat pentru posteritate: „L-am simțit în culmea fericirii, căci dezideratul său major a fost dintotdeauna acela de a avea prieteni în preajmă, prieteni adevărați, oameni de cultură care-și respectă statutul și profesia. Consider că, într-o lume atât de dezbinată, a reuși să strângi în jurul tău 20 de oameni cu aceleași idei, cu aceleași aspirații, chiar dacă având personalități diferite, sau poate cu atât mai mult, reprezintă o mare izbândă.”

Adevărat grăiește! Întăresc și eu recitind această minunată carte, care sub învelișul umorului, ascunde și trimite posterității un crâmpei din viața culturală a celor ce au trudit și trudesc pe tărâmul Helis-ului, deja trecut în primăvara acestui an de a XX-a aniversare.

 

Titi  DAMIAN

Noiembrie 2023