Florentina Loredana Dalian

Se afișează postările cu eticheta Asociaţia Culturală Helis. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Asociaţia Culturală Helis. Afișați toate postările

vineri, 4 septembrie 2026

Interviu pentru „Helis”


Revista Helis există prin oamenii care au scris, au susținut și au promovat cultura ialomițeană. Ne propunem să recuperăm memoria unor destine culturale și să oferim cititorilor o galerie vie de personalități care au contribuit la identitatea spirituală a locului prin realizarea și publicarea unor documentare despre oamenii care își consumă din substanța lor spre a genera frumos și nobil în această constelație HELIS. 

În acest context vă rămânem profund recunoscători dacă ați binevoi să participați la studiul nostru răspunzând chestionarului de mai jos.

Cu deosebită considerație, Vasile Iordache

 

Ø  Cine sunteți în câteva cuvinte?

Ø  Sunt Florentina Loredana Dalian, de profesie inginer chimist, membră în

Ø  Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și, uneori, mă pretind scriitoare.

Ø  Aici s-au terminat cuvintele.

Ø   

Ø  Care este locul natal pe care îl purtați mereu cu dumneavoastră?

Ø  Locul natal sunt mai multe: M-am născut în București, dar n-am făcut mulți purici pe-acolo, prima parte a copilăriei am petrecut-o la bunici, în comuna Săveni (județul Ialomița), iar cea de a doua, mai exact de la începerea școlii – la Munteni-Buzău (tot Ialomița). Le port în suflet pe toate, căci fiecare a contribuit la formarea mea, ce-i drept Bucureștiul mai târziu, în perioada studenției.

Ø   

Ø  Cum v-ați defini ca om?

Ø  Aparent complicat, da-n realitate simplu, aparent țâfnos, da-n realitate „pâinea lui Dumnezeu”. E drept că mă cunoaște cu adevărat numai cine reușește să treacă de „stratul de protecție”. Sunt câțiva, nu mulți, și le sunt recunoscătoare.

Ø   

Ø  Care sunt valorile pe care nu le-ați abandonat niciodată?

Ø  Autenticitatea, simțul dreptății și cultul prieteniei.

Ø   

Ø  Dacă viața dumneavoastră ar avea un titlu, care ar fi acela?

Ø  „Au, viața mea!” – vorba cântecului. Glumesc. Mi-ar plăcea să poarte titlul romanului lui Ionel Teodoreanu: „Lorelei”. Asta și pentru că mi-a rămas întipărit, încă de când am citit-o (pe la vârsta de 18 ani, cum era și personajul), acest fragment: „Anii mei tineri au sunat a cântec. Dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână. Și am rămas cu mâna întinsă, ca a Regelui Lear.” Îmi pare că mă definește, doar că la mine nu se aplică doar la anii tineri. Încă mai trec cu dragostea de mână. Aștept să mă maturizez. Cât despre mâna întinsă... știți doar că îmi place să spun povești.

Ø   

Ø  Prin ce ați dori să rămâneți în memoria comunității?

Ø  Prin nimic. Memoria colectivă e de scurtă durată. Dar mi-aș dori să rămân în inimile unor oameni pe care i-am „atins”, să las în urma mea o dâră de frumusețe (aceea despre care Dostoievschi spunea că va salva lumea), de blândețe și mai ales un imbold de a da altora curaj. Curajul de a fi ei înșiși.

Ø   

Ø  Care este experiența care v-a schimbat cel mai mult ca om?

Ø  Nu mi-am pus această întrebare niciodată. Probabil maternitatea. Când ești  mamă (părinte, în general), nu mai poți fi cel care ai fi fost dacă n-ai fi fost (părinte). Zic bine?

Ø   

Ø  Ce ați pierdut și ce ați câștigat alegând drumul culturii?

Ø  De pierdut, n-am pierdut nimic (poate doar timpul, dar ăla tot s-ar fi dus). În schimb, m-am îmbogățit. Evident, nu material. Viața mea a căpătat culoare datorită prietenilor, oamenilor pe care i-am întâlnit, iar drumul culturii este un mediu în care mă simt precum peștele în apă. Acolo îmi place cel mai mult și cred că asta am manifestat încă din „anii mei tineri”, cei mai tineri, copilăria.

Ø   

Ø  Ce întâlnire v-a influențat decisiv destinul cultural?

Ø  Întâlnirile cu oameni de litere ca urmare a participării la două festivaluri: unul în 2007, la Vâlcea, la festivalul „Povestea Vorbii”, când am intrat – pe ușa din față – în lumea umoriștilor și altul, în 2008, la Suceava – Festivalul „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, ambele ca urmare a câștigării premiilor I, respectiv marele premiu la proză umoristică/ proză. După aceste întâlniri, mi-am zis că e cazul să mă iau în serios cu scrisul. Până atunci mă jucasem, un fel de șotron mental.

 

Ø  Ce reprezintă revista Helis pentru dumneavoastră?

Ø  „Helis” este acasă, reprezintă stabilitatea, locul la care revin mereu din mișcarea mea browniană printre festivaluri și diverse acțiuni culturale. În această revistă am fost publicată în mod constant ani la rând (de prin 2008), unde mi-am făcut prieteni, dar este și revista, de înaltă calitate artistică, pe care o port cu mine pe unde merg, ca un semn al identității mele culturale.

Ø   

Ø  Care este cea mai importantă lecție pe care v-a oferit-o viața?

Ø  Lecția curajului. Mi s-a arătat în diferite și nenumărate situații că, dacă îmi doresc mult ceva și dacă mă raportez corect la dorința aceea, ea poate deveni realitate, într-un timp mai lung sau mai scurt. Am înțeles că sunt datoare măcar să încerc.

 

Ø  Cum v-ați defini ca autor sau creator?

Ø  Unul destul de indisciplinat, care se lasă la voia inspirației, adeseori cuprins de o „sfântă” lene artistică; apoi unul curios, fapt ce m-a condus la încercarea mai multor genuri/ specii literare; și totuși destul de consecvent atunci când, în sfârșit, pricepe că e cazul să se ia în serios într-o anumită direcție.

Ø   

Ø  În ce măsură creatorul și omul sunt una și aceeași persoană?

Ø  O întrebare la care e destul de dificil de răspuns. Totuși... consider că omul poate fi lesne regăsit citindu-i și înțelegându-i opera în cheia potrivită. Uneori, creatorul încearcă să scoată din omul care este acea latură pozitivă, alteori își dezvăluie trăiri pe care, altfel, nu ar avea curajul să le dezvăluie în viața de zi cu zi. În momentul în care decide să devină creator, omul este destul de expus, dacă este autentic.

Ø   

Ø  Ce credeți că spune opera dumneavoastră despre omul care sunteți?

Ø  Cred că ceea ce am scris dă multe indicii despre cum mi-aș dori să fie lumea în care trăiesc, cum mi-ar plăcea să se comporte oamenii, inclusiv eu. Scrierile mele vorbesc despre raportarea mea la timpul și locul în care viețuiesc (dar asta se întâmplă în cazul tuturor, nu-i așa?)

Ø   

Ø  Ce v-ar surprinde să afle cititorii despre dumneavoastră?

Ø  M-ar surprinde să creadă că am fost indiferentă la durerea omenirii.

Ø   

Ø   Dacă un cititor ar reține un singur lucru despre dumneavoastră, care ați dori   să fie acela?

Ø N-aș ține neapărat să rețină ceva despre mine, dar m-ar bucura să rețină un vers, o frază, un aforism, care să-i transmită ceva profund, valabil azi, dar și peste timp.

Ø  

Ø  Ce întrebare v-ați fi dorit să vă fie adresată și nu v-a fost adresată până acum?

Ø  Care consider că este cel mai mare miracol în creația literară?

Ø   

Ø  Ce răspuns ați da acestei întrebări?

Ø  Mă uimesc de fiecare dată de modul cum apare inspirația, de momentul acela de grație pe care, dacă l-ai ratat, ratat rămâne. Mi s-a întâmplat să scriu o proză „în minte” în timp ce eram așezată la somn și, pentru că mi-a fost prea lene să o scriu atunci, a doua zi n-am mai recuperat decât prima frază.

Ø   

Ø  Ce mesaj ați transmite tinerilor care se apropie astăzi de cultură și de literatură?

Ø  În primul rând să se bucure de binefacerile acestora ca cititori/ „consumatori”, apoi, dacă simt că au ceva de spus, să o facă cu încredere și curaj, dar și cu smerenia necesară creatorului, cu dorința permanentă de a îmbunătăți continuu.

Ø   

Ø  Cum ați ajuns să colaborați cu revista Helis?

Ø  Apropierea s-a făcut cumva firesc, mai întâi printr-un scriitor care, citindu-mi vreo două texte, mi-a recomandat să trimit și la „Helis”. Păcat că, ulterior, nu mi-a mai arătat atâta considerație, dar îi sunt recunoscătoare pentru această intermediere.

Ø   

Ø  Care erau condițiile culturale din Ialomița în momentul în care ați început activitatea?

Ø  Păi... exista revista, având în jurul ei câțiva entuziaști, „nebuni” după literatură, cultură, în general, și în rest nu-mi amintesc de vreo susținere reală din partea instituțiilor.

Ø   

Ø  Ce personalități ale revistei Helis considerați că au avut cea mai mare influență?

Ø  În primul rând, inițiatorul și redactorul șef Gheorghe Dobre, însă el susține întotdeauna cu modestie că „Dacă nu erați voi (adică cei care scriu și colaborează constant), n-ar fi fost revista”. Și asta e adevărat, căci au fost/ sunt mulți colaboratori de calitate (păcat că unii au plecat dintre noi, fie-le amintirea veșnică!). Dar, totodată, este adevărat și că trebuie să existe cineva care ține frâiele, care ne îmboldește la scris și rezolvă tot felul de alte chestiuni legate de publicarea unei reviste, iar acesta a fost/este, fără îndoială, prietenul nostru Ghe D.

Ø   

Ø  Care sunt cele mai importante momente din istoria revistei?

Ø  Cred că, în primul rând, a fost momentul înființării ei, în anul 2003. Dar eu nu am participat la acel moment, pe atunci abia făceam, timid, primii pași în literatură. Mi-a plăcut, în schimb, foarte mult sărbătorirea a 20 de ani de la apariție (în 2023). Atunci chiar m-am implicat și am apreciat în mod deosebit implicarea tuturor celor adunați în jurul acestei reviste cu nume solar.

Ø   

Ø  Există întâmplări, anecdote sau episoade care ilustrează spiritul Helis?

Ø  Aici am primit o minge ridicată la fileu. Pe cei care vor să afle anecdote și episoade ilustrând spiritul Helis, îi invit să citească volumul meu „Cronică de Stână și alte cronici”, pe care am lansat-o chiar cu ocazia amintită mai sus. Aceste cronici se află și în numerele mai vechi ale revistei, care pot fi găsite pe site-ul acesteia.

Ø   

Ø  Cum s-a schimbat viața culturală ialomițeană în ultimele decenii?

Ø  Îmi pare că în bine, dar aș zice că mai mult în sfera muzicii, prin acel minunat festival dedicat lui Ionel Perlea. Mă tot întreb de ani buni de ce nu s-ar putea face același lucru și pentru scriitorul nostru reprezentativ – Ștefan Bănulescu. Desigur, a existat o încercare, dar – să-mi fie iertat – nivelul acelui festival (impropriu spus), concurs, simpozion  sau ce-o fi el e mult sub nivelul a ceea ce ar trebui să fie și ce ar merita Bănulescu in memoriam.

Ø   

Ø  Care credeți că este moștenirea culturală lăsată de generația dumneavoastră?

Există așa ceva? Nu mă hazardez să dau un răspuns. Mă concentrez pe punerea unei picături (sau partea mea de picăturici) în marele ocean al culturii, iar dacă va rămâne ceva, asta va decide viitorul. Un lucru pot spune sigur: generația mea (binecunoscută sub sintagma „generația decrețeilor”), generația mea, așadar, a citit mult. Măcar asta, pasiunea cititului de-am fi lăsat-o generațiilor viitoare. În rest, lasă fiecare ce poate. Mi-ar plăcea să cred că se transmite mai departe un „spirit cultural”. Dar lumea se schimbă și noi, odată cu ea.


FLD, Slobozia, 10/ 11 august 2026

Helis - AUGUST 2026 - 25x33 c...

sâmbătă, 18 aprilie 2026

„Scriitori buzoieni” – lansare de poveste

 



Buzău, 18 aprilie 2026

 

Prolificul și neobositul scriitor buzoiano-ialomițean, prof. Titi Damian a mai făcut o „năzbâtie” literară, în stil mare, cum îi e obiceiul, adunând în jurul cărții lansate mulțime de prieteni și personalități, veniți de prin multele colțuri ale țării: București, Sibiu, Slobozia, Sinaia, Ploiești, Râmnicu-Sărat și, desigur, Buzău, ba chiar și Muscelu-Cărămănești.

Din Ialomița, ne-am pornit trei, cu Romeo (Aurelian Ilie) la volan, eu – pe post de copilot cicălitor (m-a mai temperat puțin amintirea de acum peste 20 de ani, când alții mă cicăleau pe mine) și cu Gică Dobre în spate, el pe post de – cum altfel? – redactor șef al revistei noastre de suflet, cu nume solar - „Helis”. Când am ajuns în eleganta Vilă Albatros, din parcul Marghiloman, sala era plină, o bucurie pe care o simți ori de câte ori vezi oameni de litere adunați în jurul cuvântului.

Prezidiul era deja format din personalități marcante ale literaturii, toți prieteni sau/ și mentori ai scriitorului, pe care îi voi numi în „ordinea numerelor de pe tricou” (adică ordinea așezării de la stânga la dreapta, căci altfel cine/ cum ar putea stabili o ierarhie a importanței acestora, câtă vreme fiecare dintre ei are un aport esențial în literatura română): profesor universitar dr. Tiberiu Dumitru Costăchescu, Radu Voinescu – președintele filialei Critică a USR București, Passionaria Stoicescu – poetă, traducătoare, redactor al cărților domnului Damian, Florentin Popescu – „tatăl” revistei „Bucureștiul Literar și Artistic”, Ion Nicolescu – sponsor generos al volumului lansat, organizator al recent înființatului festival-concurs „Ion Băieșu”, scriitorul Tudor Cicu, precum și Constantin Toma – primarul Buzăului.

Fiecare a luat cuvântul, la invitația doamnei Elena Căpățână, organizatoare și moderatoare a manifestării. S-au spus cuvinte calde, autentice, din suflet, legate de autor și de cartea lansată, care au ajuns la inimile publicului, dovadă fiind faptul că timp de trei ore s-a ascultat în liniște, fără semne de plictiseală sau oboseală. Starea de bine poate a fost simțită și datorită binecuvântării primite de la părintele Mihail Milea, în deschidere, care i-a adus în atenție și pe scriitorii buzoieni plecați la Domnul, oameni care și-au lăsat amprenta asupra vieții culturale a spațiului în care au viețuit.

„Cuvinte care sar... în ochi” a fost cea de a doua carte lansată (autor Elena Căpățână, vorbitor: Mihaela Roxana Constantinescu). Ne-am bucurat și de un scurt program artistic (putem, deci, spune că a fost o lansare cu cântec) susținut de eleve din cadrul școlii de artă din Buzău.

Cartea „Scriitori buzoieni”, cu autograful autorului Titi Damian, s-a epuizat rapid, însă bunul nostru prieten ne-a amenințat la plecare că „o să arunce cu cărămida” după noi (astea sunt cuvintele mele, dumnealui are un vocabular mult mai elevat). Cu această ocazie, Gheorghe Dobre i-a spus domnului Damian, folosindu-se de un banc mai vechi, că nu e problemă că s-a epuizat cartea, noi o acceptăm și așa, epuizată.

Ca de obicei, plec acasă cu sentimentul că n-am socializat pe cât de mult aș fi vrut cu prietenii, cu cei mai mulți schimbând doar câteva cuvinte sau numai zâmbete ori priviri. Dar bucuria revederii îi cuprinde pe toți: Ștefan Teodor Cabel, Mihaela Roxana Boboc, Mihai Macovei, Ramona Muler, Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu, Mihai Sălcuțan, Gina Zaharia, Adriana Anghelescu, Luminița Leșevschi, Viorel Frâncu și alții pe care îi voi fi uitat acum.

Felicitări tuturor, felicitări pentru organizare, domnului Damian pentru efortul imens de a scrie despre atât de mulți confrați și, bineînțeles, acestora, căci... de n-ar fi (scris), nu s-ar povesti. Mulțumiri pentru invitație și pentru frumusețea de a fi împreună! „Cât e Buzăul de mare”, mulți și faini scriitori are! Cred că aceasta va fi concluzia la care vor ajunge cei care se vor încumeta să citească volumul de aproximativ 700 de pagini.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 18 aprilie 2026

sâmbătă, 6 decembrie 2025

Întunericul alb

 


  (Fantasy)

„Există întotdeauna o cale.” – își aminti Adam. Dar, dacă există o cale, trebuie să existe și un mijloc prin care... Nu mai apucă să-și termine gândul, că se trezi dintr-o dată lângă nava autopropulsată care nu are nevoie de combustibil, pe care mai devreme doar ce o văzuse în televizor. Habar n-avea cum se întâmplase asta, dar acum nu aceasta era întrebarea principală. Într-un anume fel, i se părea absolut normal că se afla acolo, de parcă asta ar fi așteptat și căutat de mult: să-și iasă din comoditatea lui și să se situeze în proximitatea unei arătări de nave despre care un ins oarecare, poate un impostor, susținea că nu are nevoie de combustibil. Își fixă privirea pe liderul echipajului și-i adresă întrebarea pe un ton cam răstit:

-        Și, dacă n-are nevoie de combustibil, cum mama zmeilor se autopropulsează?

-        Prin forța gândului, veni răspunsul mai repede decât s-ar fi așteptat, de parcă fusese acolo răspunsul acela, gata pregătit.

-        A gândului bun sau a gândului rău? – mai întrebă, nu atât din curiozitate, cât mai ales pentru a-l ironiza pe cel pe care-l considera plecat cu pluta ori cu nava zburătoare, mă rog...

-        A gândului potrivit, mai zise acesta, înainte de a dispărea de parcă s-ar fi evaporat, cu tot cu echipaj.

Adam își frecă bine ochii, crezând că poate a visat ori a avut o halucinație, chit că nu avusese niciodată una, doar auzise că acestea se pot produce în anumite condiții. Dar, oricât ar fi încercat să se trezească, din una sau din alta, realitatea îl izbea cu o mie de evidențe: se afla, de data aceasta singur, lângă nava cu pricina. Doar el și dihania asta suprarealistă, de care mai devreme, când o văzuse sau credea că a văzut-o la televizor, avusese tendința să facă mișto.

Și dacă, totuși, omul avea dreptate? Dacă într-adevăr se propulsează prin forța gândului? Poate că nu sunt întâmplător aici; și ce mi-ar strica, la o adică, să încerc? Mai rămâne, însă, de aflat care este acel „gând potrivit” care să constituie cheia. Asta-i cam totuna cu dezlegarea codului Enigma, pentru care Alan Turing avusese, totuși, la dispoziție o întreagă mașinărie. Pe care, ce-i drept, tot el o inventase. Dar eu n-am chef, în momentul acesta, să inventez nimic. Nu că marile invenții mi-ar sta la degetul mic. Ptiu! Am început acum să gândesc în rime. Te pomenești că am febră. Cum naiba îți dai seama dacă ai febră sau doar îți imaginezi că ai? De asta-mi arde mie? Cum, necum, ar trebui să ies cât mai repede din rahatul ăsta.

Pentru prima dată privi în jur și ceea ce văzu îl fascină și înspăimântă, totodată. Era un fel de noapte albă, naiba să priceapă ce-o fi vrând să mai însemne și aia! Adică era noapte, dar nu era neagră, clar? Un întuneric alb, așa i se păruse, adică știa sigur că atmosfera aia păstoasă din jur se numea întuneric, într-o altă dimensiune, n-ar fi putut spune care, dar nu existau cuvinte care să poată să-l descrie. Noroc că nu trebuia să-l descrie nimănui. Și dacă ar fi vrut să facă asta, n-ar fi avut cui, nimeni, cât se poate de nimeni – îi venea să zică – nu se afla în preajmă. Simțea un fel de teamă, una cum nu mai simțise, amestecată cu multă curiozitate. Decise să se concentreze asupra gândului potrivit, căci tot n-avea altceva de făcut.

Trebuie să fie ceva ridicol de simplu. Dar tocmai pentru că e atât de simplu, ar putea să fie al naibii de complicat. Să gândim, că nu doare! Voi încerca mai întâi cu asta: „O caut pe Eva.” Dacă tot m-au potcovit ai mei cu nume biblic, o fi însemnând și asta ceva. Nava asta poate se impresionează, pardon autopropulsează mai abitir la evocarea simbolurilor biblice.

Nici măcar o particulă de aer nu se mișcă, darămite nava. Dar Adam nu abandonă, acum nu mai era cale de întoarcere. Era hotărât să încerce până când va reuși. Până la urmă, partea bună era că nu avea număr limitat de încercări.

O caut pe Eva, dar de ce o caut? Nava asta nu-i tâmpită, tâmpitul sunt eu, că nu reușesc să gândesc logic și să mă pun la mintea unei nave. A uneia autopropulsate, bla, bla. „O caut pe Eva pentru că o iubesc”. Fiară insensibilă! – se rățoi la navă, de parcă chiar ar fi avut o conversație cu ea. Nici măcar iubirea nu te mișcă! Voi continua să-ți explic, așa ca pentru tâmpiți, până când ai să pricepi. „O caut pe Eva pentru că o iubesc, că o simt ca pe sufletul meu geamăn, orice va fi însemnând treaba asta.” Hai, că n-o fi fost nici Rebreanu ăla un tâmpit, când a scris „Adam și Eva”, cu cei doi care se tot căutau și se găseau prin diferite vieți. Cine spune că nu există și pentru mine o Evă, hm?

Văzând că nu obține niciun rezultat, îi trecu prin minte o clipă că poate insul de mai-nainte își bătuse joc de el, se ascunsese pe undeva și acum făcea un haz teribil pe seama lui, împreună cu tot echipajul care dispăruse ca vapoarele în Triunghiul Bermudelor. Ba încă se aștepta să vadă și o cameră ascunsă pe undeva. Dar, dacă-i bal, bal să fie! Hai, e cazul să gândesc mai profund. Gândul îi veni aproape instantaneu, de parcă n-ar fi fost de la el: „O caut pe Eva, pentru că eu am de împărțit lumii Darul,  acesta e darul Iubirii, și simt că numai prin ea și cu ea pot face lucrul acesta.” Și tocmai când da să se autoironizeze, întrebându-se cum se putuse gândi la asta, se simți deodată absorbit în măruntaiele navei și o vreme nu mai conștientiză nimic, de parcă s-ar fi aflat într-o stare de semiconștiență și singura conștientizare era legată doar de persoana lui. Își repeta obsesiv: „Sunt Adam și o caut pe Eva.” Dar parcă nu putea să răzbească dincolo de bariera cuvintelor și nu era în stare să ducă gândul mai departe.

*

N-ar fi putut spune că trecuse o clipă sau o săptămână când se trezi lepădat în mijlocul deșertului. Deșertul alb din Hurghada – se gândi, deși nu era sigur că se află în deșertul egiptean sau pe o planetă nedescoperită încă. Peisajul în jur era ireal, cerul se colorase puternic în portocaliu, iar albul stâncilor de cretă dădea senzația unor felinare aprinse. Era o liniște care te făcea să crezi c-ai murit ori că, cel puțin, te-a lăsat de tot auzul. Avea impresia că și-ar putea auzi sângele circulând. Nava dispăruse la dracu-n praznic, dar asta nu-l neliniștea de fel, considerând că va fi suficient să afle iar „gândul potrivit” pentru ca ea să se reîntoarcă. Pesemne că așa ar arăta lumea după Apocalipsă. După ce-și obișnui ochii cu portocaliul strălucitor ce se revărsa de sus ca o binecuvântare, observă la vreo câteva sute de metri (dacă și aici distanțele s-or fi măsurând în același sistem de unități) un fel de cort deschis, mai exact o pânză sprijinită pe niște pari, care asigura doar acoperișul, în rest toate părțile laterale erau expuse aerului din jur. Decise să meargă într-acolo, că tot era atât de derutat și nu știa către unde să se îndrepte în imensitatea aceea care părea fără margini.

Ajungând mai aproape, observă că pe trei din laturile „cortului” erau așezate divane joase în dungi colorate, cu perne pentru rezemat. Când se apropie și mai mult, distinse în întunericul brăzdat de portocaliu silueta unui bătrân, stând așezat și trăgând dintr-o șișa. Acesta, ca și când l-ar fi așteptat, își ridică privirea spre el și îi făcu din mână un gest („cu grație de balerină”, remarcă Adam în sinea sa), să se așeze. Bătrânul îi puse și lui o narghilea în față, oferindu-i, totodată, un muștiuc de unică folosință.

Aburul expirat de cei doi se înălța ca o iluzie, împletindu-se uneori, unduindu-se după legi proprii, apoi dispărând în imensitatea deșertului. Liniștea înserării trona între ei, iar irizațiile portocalii ale nopții deșertice lăsau impresia unei alte lumi, una în care ai putea trăi fără a avea nevoie de nimic și în care orice căutare nu ar mai avea sens. Adam se simțea ieșit în afara timpului și nu era sigur că ar mai vrea să se întoarcă înapoi, deși partea logică din creierul său încă se mai întreba: Ce caut eu lângă bătrânul acesta, în locul ăsta pe care nu l-am văzut niciodată, nici măcar în vis?

La un moment dat, bătrânul își ieși din muțenie:

-        Ziceai că o cauți pe Eva?

-        Nu ziceam nimic.

-        Ba da. Tocmai ai rostit asta de mai multe ori, când te aflai lângă navă.

-        Dar tu unde mama zeilor te aflai, de ai auzit asta?

-        Șșșt! Să nu-i supărăm pe zei, sunt aici cu noi, ne pot auzi. Dacă o cauți pe Eva, singurul loc în care o poți găsi e vaporul acela, îl vezi?

Îl vedea, dar de unde mai apăruse și ăsta? Și ce logică poate avea un vapor în deșert? Nu-i picătură de apă pe-aici... Nu avu energie decât să întrebe:

-        Un vapor în nisip?

-        Chiar așa! Mai bine zis, care merge pe nisip.

-        Și ăsta se autopropulsează? Și de unde a apărut?

-        Pui prea multe întrebări, care nu te ajută la nimic. O cauți sau nu pe Eva? N-am vreme de pierdut.

-        Dar tu cine ești?

-        Nici asta nu te privește. Dar fiindcă ești curios ca un copil de grădiniță, am să-ți răspund: sunt căpitanul vaporului. Hai odată, dacă vrei, dacă nu, eu am plecat!

Îl însoți până la vapor, iar căpitanul îl introduse într-o încăpere ce aducea cu un fel de sală a tronului, da, chiar avea un tron, pe care ședea o femeie nici bătrână, nici tânără, nici frumoasă, nici urâtă, despre care, dacă ar fi vrut să o definească în vreun fel, n-ar fi găsit nici măcar un cuvânt nimerit. Închipuind o urmă de zâmbet, aceasta i se adresă:

-        Știu ce gândești despre mine. Nu întâmplător nu am nicio trăsătură definitorie. Pentru că m-ai căutat, ți se oferă privilegiul să mă găsești așa cum vrei, cu alte cuvinte, eu voi lua forma gândurilor tale. Ai grijă la ele, pentru că se vor materializa cu viteza luminii.

-        Tu ești Eva, așadar...

-        Da, nume generic, dar poți să-mi spui cum vrei. Asta e mai puțin important. Și eu te așteptam. Important e că vom avea de împărțit Darul. Darul Iubirii. Lumea a uitat să mai ofere iubire, se află într-o mare criză, aproape mai adâncă decât cea de dinainte de venirea lui Hristos, așa că nu-i timp de pierdut.

-        Și cum anume vom face asta, cum îl vom împărți?

-        În niciun caz așa cum se împart covrigii la biserică. E mult de lucru. Nu va fi nici ușor, nici sigur că rezultatul va fi cel scontat. În plus, dacă nu vom reuși, s-ar putea să ne pască iadul. Ce zici, te bagi?

-        Îmi pare că deja m-am băgat, ca un dobitoc ce sunt. Dacă vom reuși, ce ne iese?

-        Ce-ar putea să ne iasă? Ochii din cap. Ți-am spus că nu ne va fi ușor. Am fost aleși, și tu și eu, nu ne rămâne decât să ne facem datoria.

-        Căpitanul ne va ajuta și el? Vreau să spun, va conduce vaporul și...

-        Nu ne va ajuta nimeni, căpitanul e deja istorie, și-a îndeplinit rolul, să ne „întâlnească” pe noi. Nu există niciun vapor, tot ce ți se pare că vezi sunt reprezentări ale minții tale. Încearcă să înțelegi: suntem singuri. Ca la facerea lumii. Un fel de resetare a omenirii, pricepi? Nu avem voie să dăm greș, nu mai putem să ratăm Raiul, să fim izgoniți din el ca ultimii șarlatani.

-        Bun, înțeleg că asta-i un fel de Grădină a Edenului. Dar unde-i mărul, unde-i șarpele, unde-i frunza?

-        Frunza! Numai frunze ai în cap! Nu există nimic din toate astea. Totul este energie. Va trebui să-ți îndes în dovleac un întreg curs de fizică cuantică.

-        Cuantele tale nu-mi vor ajuta mațele să nu mai ghiorăie de foame, pe mine să nu mă usuc de sete, să nu simt c-aș omorî pentru a cafea și o țigară, cum simt în momentul acesta, să nu-mi mai fie dor...

-        Dor de cine, de ce?

-        De lumea mea, adică, de lumea din care am venit, de oamenii pe care... Ce s-a întâmplat cu lumea mea?

-        Lumea „ta” e și ea istorie de mult. Tâmpiții cărora li s-a încredințat au reușit s-o distrugă.

-        Un fel de altă Atlantidă?

-        Spune-i cum vrei!

-        Hm... și totuși mi-e o foame de lup.

-        Uf! Se pare că a fost o eroare în program. Ar fi trebuit să ți se șteargă toate amintirile. Va fi de lucru cu tine, nu glumă!

-        Glumă, neglumă, dacă nu găsesc imediat ceva de mâncare, voi fi nevoit să te mănânc pe tine, bucată cu bucată. Am să te „construiesc” mai grasă cu puterea gândului, cam de mărimea unei balene, ca să-mi ajungi mai mult.

-        Dincolo de faptul că ți-ar fi imposibil să mă „mănânci”, asta nu ți-ar ajuta la nimic. Ai rămâne singur în misiunea împărțirii Darului și nu te văd bine, la cât de habarnist ești.

-        Uite cum n-ai logică. Îmi spui că lumea a dispărut, dar că noi vom împărți Darul. Cui? Dacă nu există nimeni, cui mama zmeilor ai să-l împarți? Logică feminină, la ce m-aștept și eu?! Dar hai să te-aud: cui???

-        Lumii pe care o vom construi.

-        Cine, noi?! Te crezi Dumnezeu?

Eva afișă un zâmbet misterios, timp în care se auzi o voce puternică, de sus:

-        Chiar sunt Dumnezeu, dar tu nu Mă vezi. Hai, Adame, nu te mai prosti, zi mersi că ți-am făcut-o pe Eva, drept ajutor! Și stai liniștit, n-o să flămânzești, nehalitule! V-am făcut o Grădină mai încolo, aveți de toate în ea. Dar să nu vă pună Inamicusă mâncați din măr, că vă caftesc! Ai priceput, Adame? Și tu, Evo? Hai, marș la treabă, că Eu mai am și altele de făcut în Veșnicia asta!

...

Eva se studia într-o oglindă cât peretele, care apăruse cât ai zice „pește” la simpla pocnire din degete a acesteia. Adam se odihnea pe un taburet, după efortul creator de a și-o făuri după bunul plac, ceea ce-i consumase energia mai mult decât dacă ar fi născut-o, presupunând că asta ar fi fost posibil. Primea reproșurile femeii-pereche, fără să protesteze în vreun fel.

-        Ai fi putut să-mi faci buzele mai pline! Te-ai zgârcit la material, de parcă ai fi pus din buzunar. În schimb, nasul, o, aici ai fi putut să te zgârcești mai mult. Și talia putea să fie ceva mai îngustă, iar picioarele cu vreo doi centimetri mai lungi. Nu înțeleg un lucru: dacă tot aveai posibilitatea să îți construiești femeia perfectă, de ce n-ai făcut-o?

-        Cine are nevoie de perfecțiune?

-        Eu!

-        Ghinion! Lasă, că mie îmi placi și așa..., dădu să stingă conflictul.

Dar Eva, ca orice femeie care se respectă, își continuă bombăneala, de care bărbatului i se cam rupea... nicidecum inima.

-        Atunci să nu te aud! Să nu cumva să-mi reporșezi vreodată că sunt așa și nu altfel, că arăt cumva și nu altcumva...

Adam se plesni cu palma peste frunte, ca omul care-și dă seama că a greșit major, gândindu-se că ar fi fost minunat dacă-i venea ideea la timp să o facă fără voce. După care înțelese că încercarea ar fi fost oricum zadarnică, vocea ei i s-ar fi auzit în cap și dacă ea n-ar fi fost în stare să scoată sunetele. Te pui cu femeile! Își mai amintea câte ceva din experiența de viață din lumea din care tocmai venise, și care acum i se părea că a existat undeva foarte departe în timp, ca într-un vis neclar din care mai rămâi cu oarece urme de amintire dimineața, înainte de a te trezi de tot. Întrebarea era cum se va adapta la această nouă lume-nelume, iar instinctul îi spunea că, oricum ar da-o și cum ar suci-o, era la mâna acestei femei care părea să știe mai multe decât umila și nefericita lui persoană.

-        De ce „nefericită”? – se auzi interpelat.

Mai întâi a crezut că gândise cu voce tare, după care înțelese că piaza asta rea de femeie era în stare să citească gânduri. „Acum să vezi distracție!” – își spuse în gând, după care își îngheță gândul, realizând că ea va îl va citi și pe acela. Cumplit! „Cum să trăiești într-o lume în care celălalt știe tot ce gândești?”

-        Ai să te obișnuiești cu asta! – opină Eva pe un ton glumeț, cu un zâmbet amuzat în colțul gurii. Apoi dădu drumul unui hohot de râs de-a dreptul, când văzu figura perplexă și disperată a lui Adam.

El încă mai spera că se află într-un coșmar și aștepta cu nerăbdare dimineața și ora trezirii în care să răsufle ușurat, dar Eva îi explică, cu multă răbdare și calm, așa cum se obișnuia în lumea cealaltă să le explici copiilor, că nu există nicio șansă ca el să revină de unde a plecat și îi prezentă cu oarecare emfază multiplele avantaje ale noii lui situații:

-        Te-ai „născut” într-o lume nouă, pe care ai ocazia să ți-o construiești după bunul tău plac.

-        Ce să fac cu ea, dacă nu înțeleg cum funcționează, dacă nu văd pe nimeni în jur, în afară de tine, care, prin puterea de a-mi citi gândul, mă controlezi ca pe o marionetă?!

-        Te-am controlat până acum?

-        Ă...nu.

-        Și-atunci de ce anticipezi? Vezi, nu-mi da idei!

-        Bașca... nu prea știu ce să fac cu mine.

-        Atunci poate găsești o modalitate să afli ce să faci cu mine, îi răspunse ea, afișând un zâmbet misterios.

-        Chiar așa, ce aș putea face cu tine?

-        Ești dobitoc? Copii!

-        Nu știu cum se fac copiii aici.

-        Da, ești, nu mai trebuie să-mi pun întrebarea. Cum ar putea să se facă? Anatomia femeii nu s-a schimbat. Nici a ta. Dacă vrei, îți arăt niște planșe.

-        Nu-mi trebuie, mersi! Oricum n-am chef!

-        Aici nu-i după chef. Ai  primit o misiune de care trebuie să te achiți.

-        N-am fost întrebat dacă vreau misiunea asta!

-        Adevărat. Nici nu era nevoie, pentru că tu ți-ai dorit-o.

-        Ce prostie! Cum să-mi fi dorit așa ceva? De unde-ai scos-o?

Eva tăcu. Îi făcu semn să privească oglinda din perete. Pe luciul ei nu se reflectau ei doi, așa cum ar fi fost normal, acum funcționa ca un ecran masiv pe care se derulau imagini, ca într-un film. Se recunoscu pe sine, în viața de dinainte, își aminti și cadrul, care acum părea învăluit într-o ceață ușoară.

          ...

          Era o zi de mai, în care scăpase mai devreme de la serviciu, se simțea apăsat de griji și înconjurat de probleme din toate părțile. Nu voise să intre în starea aceea în casă, decise să facă vreo doi pași prin parcul de vis-a-vis, se așezase pe o bancă, privind în gol, ascultând ciripitul păsărilor și în clipa aceea un gând puternic puse stăpânire pe el, umplându-i toată ființa: Mi-ar plăcea ca lumea asta să fie altfel construită, să pornesc viața într-o lume care să o ia de la zero, bucurându-mă de puritatea ei inițială. De-ar dispărea toate astea din jur, cu toată energia lor aducătoare de stres!

...

Acum se holba descumpănit la Eva, îngăimând, mai mult pentru sine:

-        N-am crezut că forța gândului e atât de puternică!

Aceasta se mulțumi să ridice din sprâncene, cu un gest edificator. El adăugă, cu o urmă de speranță:

-        Asta înseamnă că un gând la fel de puternic m-ar putea întoarce înapoi!

Ea clătină din cap, explicându-i:

-        Nu funcționează așa. Nu-i o treabă reversibilă. Când ai lansat gândul atunci, energia pe care ai pus-o în el a fost atât de puternică, încât a deschis un portal. Te-ai dus în lumea în care ți-ai dorit, una pe care să o iei de la zero. Însă călătoria între lumi nu e precum călătoria între orașe: aștepți în stație autobuzul potrivit, te urci în el, apoi cobori la destinație. În lumea energiilor, lucrurile funcționează diferit de lumea materială, aceea, singura pe care o cunoșteai tu, înainte să vii „aici”.

-        Ce înseamnă „aici”? Putem defini „aici-ul” ca un spațiu, un loc, un timp...?

-        Mă tem că nu. Dar nici nu-ți pot explica, astfel ca tu să înțelegi, decât cu mijloace precare, rudimentare.

Se gândi o clipă, apoi adăugă:

-        Ești în mintea ta.

-        Și cum ies?

-        Nu ieși. Nu poți ieși din ceva care-ți este interior.

Îi veni o idee înspăimântătoare:

-        Dar tu? Tu vei rămâne aici? Sau vei pleca? Asta ar fi îngrozitor! Asta ar mai lipsi, să mă aflu singur într-o lume rece, pe care nu o cunosc.

Eva tăcea. Îi răspunse mai mult telepatic: „Voi fi aici cât vei avea nevoie de mine.”

...

          Adam se trezi cu gesturi lente, frecându-se la ochi și întrebându-se oare ce va mai urma, ce informații șocante va mai afla despre noua lume în care nimerise ca nuca-n perete. Se corectă în gând: „Cu oiștea-n gard! În gardul lumii noi în care bla, bla...” Privind în jur, constată o schimbare de decor: nici urmă de oglindă, de Evă construită după pofta inimii. Aproape nevenindu-i să creadă, observă că lucrurile erau așa cum le lăsase în „lumea lui”, aceea de dinainte de a se cufunda în necunoscut. Stătea pe aceeași canapea, având în față televizorul la care se uitase și văzuse năstrușnica știre despre nava autopropulsată cu puterea gândului, iar alături dormea Evelina, femeia pe care o cunoscuse cu două luni în urmă și de care se îndrăgostise lulea.

-        Ce mama zmeilor?! – se întrebă, fără speranța aflării vreunui răspuns. Înseamnă că doar am visat. Dar ce hal de vis mai poate fi și ăla, care pare atât de real?

Privi către Evelina, îi dădu la o parte o șuviță de păr ce-i acoperea ochii și o privi cum doarmea liniștită, ca un copil. Realiză că Eva pe care și-o construise în lumea cealaltă sau în vis semăna izbitor cu femeia de lângă el, ceea ce n-ar fi de mirare, având în vedere că gândurile sale erau stăpânite de ea, de când o cunoscuse. Acum o privea intens, fără sfială, cu avantajul celui care nu este observat, și constată pentru prima dată, nu fără surprindere, că ea nici măcar nu era vreo frumusețe, nu în sensul acelui gen de frumusețe care-l impresiona pe el. Parcă o vedea prima dată, iar acum încerca să-și explice oare ce anume îi întorsese lui viața pe dos, prin ce miracol reușise să-l vrăjească. Rememorând etapele parcurse în scurta lor relație, înțelese că, de fapt, nu modul în care arată îl lăsase „bouche-bee”, ci felul în care gândește. Îi veni cheful să recitească lungile lor conversații prin mesaje, o dată ca să se ancoreze mai mult în lumea reală, să se depărteze de „cealaltă lume” despre care acum credea  tot mai mult că fusese un vis, o plăsmuire de-a lui, și a doua, ca să mai simtă duioșia, prospețimea și toată încântarea pe care o simțise atunci când îi citise răspunsurile pentru prima dată, așteptându-le cu inima la gură.

Întrucât telefonul lui se afla departe, pe o măsuță în hol, nevoind să o trezească, îl luă pe al ei, care se afla în apropiere, căci adormise butonând. Își căută numele în mesagerie și derulă, să citească de la început.

Șocul pe care îl avu îl depăși pe cel din momentul când, în vis ori în altă realitate, se găsi sprijinit de nava autopropulsată. Toate răspunsurile pe care le primise, toate mesajele ei, fuseseră mai întâi redactate de o oarecare Ana și retrimise lui, dar astfel încât să pară că le-ar fi scris chiar ea, Evelina. Adam simți o mie de cuțite în piept, ca și cum l-ar fi străpuns toate în același timp. Așadar, se întreba, cine este femeia aceasta de lângă mine, despre care eram convins că o iubesc și că mă iubește, cum poate fi atât de falsă încât nici răspunsurile la cele mai banale întrebări, cum ar fi ce cafea preferă,  nu veneau de la ea, ci de la o alta? Și cine-i această misterioasă Ană? Își propuse să nu se mai chinuie și să afle răspunsul chiar de la ea. În timp ce o zgâlțâia să o trezească, realiză că, atunci când erau împreună, nici măcar nu prea vorbiseră, având alte lucruri mai importante de făcut, ca între îndrăgostiți. Că „aflase” cum gândește doar din acele mesaje ce reprezentau, de fapt, gândirea altcuiva.

-        Trezește-te! , i se adresă cu brutalitate.

-        Ce s-a întâmplat? E târziu, de ce mă scoli?

-        Avem de vorbit.

-        Acum?!

Părea ușor cuprinsă de panică.

-        Acum! Cine-i Ana?

-        Poftim?

-        Cine-i Ana? Și nu face pe proasta cu mine. Am citit mesajele noastre din telefonul tău și am văzut cine le dădea, de fapt. Ești o mască, cine ești?

Evelina începu să plângă ușor, dând răspunsurile printre lacrimi. Astfel află că Ana e sora ei geamănă, că ele două nu fac nimic una fără cealaltă, că se consultă în toate privințele, dar să stea liniștit, că oricum gândesc amândouă identic, să nu se simtă înșelat în vreun fel. Adam ar fi preferat, în clipele acelea, să fie din nou în lumea „nouă” pe care nu o înțelegea, dar măcar acolo nu dăduse de două Eve.

-        De fapt, - mai zise ea cu voce mică, abia perceptibilă – eu sunt Ana. Evelina nu a putut veni în seara asta. O încurcătură cu un fost iubit de-al ei, sau de-al meu, nu mai știm exact... de aceea m-a rugat pe mine să vin. Am făcut și schimb de telefoane, pentru cazul în care m-ai fi sunat, adică ai fi sunat-o...

-        Destul! Ieși afară și să nu te mai întorci! Ieșiți amândouă din viața mea! Duceți-vă învârtindu-vă!

-        OK, OK, dar de ce ești așa agitat? Hm... Și cine-i Eva? Te-am auzit până s-adorm, vorbeai în somn, părea că n-ați prea căzut la pace. Și vezi, eu nu m-am mai supărat. Voi, bărbații! Cine să vă înțeleagă?!

Florentina Loredana DALIAN         

03 august 2025

Revista „Helis”, decembrie 2025