FLORENTINA LOREDANA DALIAN
E lună plină-n astă noapte,
Doar viața-i goală și cu rest,
Singurătățile-s mai coapte,
Iubirile se duc spre vest.
Îndrăgostiții cară luna
În buzunarul de la piept,
Pe mare s-a pornit furtuna
Și vântul bate cam inept.
Într-o tavernă rău famată
Se dă iubire la flacon,
O Julietă parfumată
Și-așteaptă-amorul în balcon.
Și-n noaptea asta prea-nstelată,
Parcă pictată de Van Gogh,
Stau eu, făptură dantelată
Și poate tu; dar taci, te rog!
F. L. Dalian
Slobozia, 16 decembrie 2024
Citind acest al treilea volum de poezii al poetului Romeo Aurelian Ilie, m-a încercat o stare de liniște neliniștită, stare ce mi se pare că străbate toate cele trei părți ale cărții.
Liniște - pentru că se simte o așezare a poetului în versuri matură și mai chibzuită (mie mi-a plăcut cel mai mult dintre volumele sale de până acum), neliniștită, pentru că n-ai cum să fii liniștit când ai de a face cu un potop.
Potopul este o temă recurentă ce apare ca un laitmotiv în versurile sale, de altfel prima parte se intitulează chiar așa – „Născut de ziua Potopului”. Iar această primă parte, dacă nu cumva întreaga construcție a volumului, mi se pare a fi un parcurs inițiatic al eului poetic, începând chiar de la ziua nașterii: „M-am născut în ziua în care a început Potopul.”
Fără a fi o poezie religioasă în sensul restrâns al cuvântului, referințele religioase sunt nelipsite din majoritatea poeziilor, iar inserția acestora în structura poeziei mi se pare una atent meșteșugită, uneori mai subtilă, alteori mai evidentă, însă de fiecare dată bine plasată în context. De altfel, cartea începe cu un motto din „Facerea”. Iar personajele, și ele sunt din două spații: spațiul acesta tridimensional (mama, tata, iubita), însă ne „lovim” și de cele din supra-spațiu sau din relatările biblice: avem dialoguri cu îngerul, poezii în care apar sfinții – stâlpnicii, Saul, adică Sf. Pavel, întâlnim chiar și simbolul șarpelui. Iar la pag. 35, printr-un joc de cuvinte interesant, poetul face o inversare a vorbelor lui Iisus pe cruce, care îi spune Sf. Ap. Ioan „Fiule, iat-o pe mama ta!”. Poetul ne spune, prin vocea mamei: „Fiule, iată, tatăl tău!” Poezia se încheie cu niște versuri puperbe: „Mi-am deschis braţele
pentru îmbrăţișare
iar umbra mea
a desenat
pe pământ
întâia
cruce.” (Iată o măiastră și subtilă schițare a absenței absenței!)
Ordinea poeziilor este și ea interesantă, mi s-a părut deloc întâmplătoare, ci cu rost, astfel încât cititorul să-și desfășoare lectura mergând pe firul roșu al căutării de sine și așezării în rosturile lumii, pe care orice om ar trebui să o parcurgă, iar poetul face aceasta prin versurile sale.
Tema morții se înfățișează și ea cu umbra ei insidioasă, dar mai mult ca intenție de scurtă durată, fiind urmată mereu de readucerea la viață, fie printr-un glas apărut în vis, care îi șoptește: „Ai de ţesut o viaţă, o lume, o poveste.”, fie de parfumul unei flori „care se tălmăcește Floarea vieții”, parfum ce îl trezește din visul în care era „vânat de singurătate din toate părțile”. Tema singurătății apare și mai pregnant în partea a doua a volumului, mai cu seamă în poezia cu numărul 13: „Oamenii
sunt încă
prea departe.
Altfel,
m-ar fi auzit
în nopţile în care
am strigat
până mi-am pierdut
speranţa.”
Fiorul dragostei, căci da, avem și dragoste în aceste poezii, se împletește uneori cu cel al deznădejdii, alteori cu cel al speranței. Din nou visul, care este văzut și ca împlinitor al unei nădejdi ce nu își poate afla izbăvirea în realitate: „Mai lasă-mă,
îngere,
să dorm puţin,
poate se-ndură
și-mi apare în vis.”
Partea a doua este intitulată „Cruci și WC-uri” , un titlu ce se pare că unora le-a strânit indignarea. Mie nu, dar mărturisesc că nici nu îmi place această asociere, nu din motive de fanatism, ci pur estetice. Dar, dincolo de ce-mi place mie și ce nu, am înțeles sensul acestor două extreme între care se situează ființa umană, mai departe sau mai aproape de una dintre cele două extremități. Una dintre explicațiile titlului o regăsim în poezia „Stâlpnicii”, în care prin vorbele unui părinte-profesor ni se înfățișează perspectiva omului care cu cât e mai sus, mai aproape de cer, și mai desprins de cele omenești, cu atât e mai departe de locul acela unde trupul își varsă... mațele și neputințele.
Dar și poezia din acest capitol e cât se poate de profundă (în mod deosebit mi-au plăcut cele de la pagina 51 și 57), uneori străbătută de un zâmbet ironic și chiar autoironic, dar și de strigăte de revoltă, de neputință în fața războiului de ex. („Doamne,
fă să cadă
toate bombele
aiurea!”)
În poezia „Sincopă” avem de-a face cu un alt fel de fiu risipitor, dar care, spre deosebire de cel din pericopa evanghelică nu știa nici măcar unde fusese plecat și pentru cât timp. Sunbînțelegem că nu știa sau nu înțelegea nici măcar de ce.
Interesant de citit și „Confesiunile toaletei” care, biata de ea, își spală toate mizeriile cu niște lacrimi curate.
Asupra celei de-a treia părți nu voi insista. Este o poezie altfel, dar fără a rupe contextul. E practic o privire asupra viitorului, dar pornind din prezent, o lume care deja se arată, potențial stăpânită de Inteligența Artificială. Capitolul se intitulează I.A – R.A.I – făcând o bombinație între I.A și inițialele poetului. Am reținut poeziile: „Fișa tehnică” (pg. 80), „Confesiunile I.A” (pg. 91) și Epitaf (pg. 101). Este o poezie mai rece, cum era și normal, dar din care izvorăște cu putere un strigăt de ajutor: Ce ne facem, fraților, într-o lume artificială, fără emoții? Dar mai ales, ce se face poezia, ce se va alege de ea și de noi?
În sfârșit, partea a patra, care dă și titlul volumului – „Liniștea de a doua zi” –care a adunat câteva poezii de dragoste sau de nedragoste. Ori poate de „geneză amânată”, cum descoperim în versurile adunate sub acest titlu: „Să lenevim
și azi
singuri pe lume
crearea celorlalţi
să aștepte până mâine.”
Mai remarc o definiție originală a singurătății, la pag. 135 – vă las s-o descoperiți, precum și o întrebare legat de această singură viață urmată de viața de apoi, de veșnicia „îngerească și asexuată” (pg.148). Întrebare rămasă fără răspuns sau cu răspuns amânat: „Dar dacă s-a greșit la traducere?”
Ca să mă leg un pic și de formă, poezia acestui volum este una minimalistă, curățată de inutilități, fără cuvinte în plus, dar relevând esențialul, lăsând posibilitatea citiorului să pătrundă înțelesul tocmai pentru că nu se împiedică de zidul multor cuvinte.
Pentru mine, lectura a fost o reală bucurie, un festin poetic, ceea ce cred că va fi la fel și pentru ceilalți cititori. Felicitări autorului!
„Ia Pruncul acesta, mamă,
și aruncă-L în lume!
Ia Pruncul acesta, mamă,
și așează-mă pe mine
în locul Lui în iesle.
Dar mai întâi
dă la o parte paiele,
mamă,
și umple ieslea
cu lacrimile tale.
Căci prin potop se cuvine
să-mi încep nemurirea
cum tot prin potop
m-am născut.”
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 11 noiembrie 2024
* Romeo Aurelian Ilie - „Liniștea de a doua zi”, editura Charmides, 2024
Florile mov s-au îmbrăcat în alb,
Ca niște mirese târzii așteptând înflorirea.
La tine e iarnă în mai, la mine în gând,
În lume e iarnă demult.
La noi a nins – îmi spuneai –
Peste copaci, peste flori,
Cireșele coapte vor fi doar în vis,
Precum cireșele amare ale iubirii,
Ale acestei iubiri înghețate și ea.
La noi a venit iarna – ziceai –
Zăpada acoperă copaci și pământ.
Liliacul în iarnă e, totuși, mai frumos ca oricând.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 08 mai 2024
