A unsprezecea poruncă - proză scurtă, 2012

Editura Rafet, 2012

Autor: Florentina Loredana Dalian
Coperta: Florin Dănilă

Să pleci. Niciodată să rămâi

     Când o fiinţă îţi pleacă – din viaţă, din suflet, ori numai până-n oraşul vecin -  rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată.

     Să pleci. Niciodată să rămâi.

     Pleca bunica, la moară. Mă lăsa încuiată în casă. Stăteam cocoţată pe o masă, mai aproape de geam, să privesc păsările. Mă jucam cu beţe de chibrit. Le aşezam sub diverse forme, construiam case, castele, şine de cale ferată. Stricam construcţia şi începeam o alta. Nu mă plictiseam niciodată. Nici nu le-aprindeam. N-am fost o piromană.

Venea tuşica, de pe o altă stradă, să vadă ce fac. „Ce faci?”, mă întreba. Nu-i răspundeam: „Construiesc, mă joc, privesc păsările”. Îi dădeam mereu acelaşi răspuns peltic: „O aştept pe mamaia”. Aşteptam. „A aştepta” cu „a face”. Cât sunt de compatibile? Şi totuşi, asta „făceam”. Mâinile, ochii, picioarele se puteau ocupa de orice altceva, puteau să se mişte în voie. Dar eu...aşteptam.

     În orice despărţire nedorită, am fost copilul care aşteaptă cu sufletul la geam.

     Când se-ntorcea bunica, îi săream în braţe, o sufocam. „Ce faci?” Îi răspundeam cu două broboane mari de lacrimi. Mă lua la rost: „Treci la joacă şi nu mă mai boci atâta! Că doar

n-am murit!” 

Ce ştia ea?

     Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.

A unsprezecea poruncă

          Noapte. Îl privea trăgând draperiile cât mai în lateral. „Să intre marea în casă!”.

Zâmbise, neîndurându-se să-şi dezlipească privirea de pe chipul drag. Apoi îmbrăţişarea, apoi...

Dimineaţă. „Intrase” marea. Din pat, pe fereastră, nu se vedea decât mare, cât cuprinde. Ca în mijlocul unei ape întinse, într-o ambarcaţiune mică. Şi fragilă. Se temea de apă în general. Acum nu. Câtă vreme îl avea în preajmă. Odată cu marea, năvălise şi soarele. Lumina era orbitoare, aproape insuportabilă, inundând patul în care doi somnoroşi încă se mai lăsau mângâiaţi de vise. El se desprinsese din îmbrăţişare, coborâse şi trăsese draperiile. „Prea mult soare!”. Tot aşa şi cu fericirea. Când e prea multă, când simţi că îţi inundă sufletul, se mai trezeşte câte unul să tragă oblonul.

          Crăciunul. În casă de oameni străini. Familie mare. Copii. Cel de numai şase luni, cu ochi albaştri, le zâmbea. Pe el îl apucase de-un deget, gângurind, de parcă ar fi vrut să-i transmită un mesaj. Oh! Oamenii mari sunt surzi la gânguritul copiilor.

Se gândea la al ei, al lor, pe care nu avea să-l vadă zâmbind. Cruzimi omeneşti, mari dureri...

În noaptea aceea, el primise o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Ea-şi aminti de o icoană cu Maica Domnului singură. O avea în camera ei de copilă. Pe-atunci nu realiza de ce avea tot timpul impresia că pictorul uitase ceva. Acum ştie. Maica Domnului fără Prunc pare înjumătăţită, lipsită de o anume lumină. La fel, orice maică fără prunc.

          Cartea. O altă iluzie. Că rămâne ceva după tine. Aiurea, rămâne!

Aşa începuse. Îi oferise o carte. Cu stimă, sau cu ce zisese? Cu ceva, oricum. Glumea cu ea – „Ai grijă că s-ar putea să mă îndrăgostesc mai mult de scriitoare!”. Râdea: „Nu-i nimic. Pun eu mâna odată pe ea şi-i scot ochii!”. Când eşti fericit, râzi din orice. Chiar şi de glumele cele mai stupide.

          Marele Oraş. Acolo te pierzi. Eşti mic. Sau, mai bine zis, îţi dai seama de neînsemnătatea pe care o ai în general. Oraşele mici crează iluzia unei importanţe oarecare, pe care, de cele mai multe ori, ţi-o atribui singur. Dar asta nu înseamnă că marile oraşe te învaţă lecţia smereniei. Dimpotrivă! Poate pe cea a alienării. Doar satul îţi dă sentimentul real al apartenenţei la ceva. De-aceea, cei care s-au născut la sat, îl poartă în suflet prin indiferent ce mari citadele şi-ar plimba paşii.

Şi totuşi începuse să iubească Marele Oraş. Acolo era el. Erau împreună. Îi plăcea să privească farurile în noapte, de sus, de la fereastra restaurantului. În dreapta, oraşul cu viermuiala lui agitată. În stânga, flăcările unui cămin, care amintea de liniştea unui altfel de cămin. O linişte râvnită. În faţă, el. Cu o imagine totdeauna impecabilă, nepermis de frumos pentru un bărbat. Uneori, de-o răceală neînţeleasă. Ea – mică, în umbră, respirând aproape cu teamă. Nedorindu-şi nimic, înafară de a-şi dărui iubirea. Şi de a simţi iubirea lui. Cerem atât de puţin! Puţinul acela ni se oferă uneori. În porţii mici sau mai mari. Ni se flutură pe la nas, ne înalţă. Apoi, după ce ne-am ridicat suficient, mâna aceea care ne-a urcat, ne dă drumul. De sus, de tare sus. Şi totul se zdruncină.

          Catacombele. Mergeau prin zăpadă. Fără a se ţine de mână. Când iubeşti un om, simţi permanent nevoia să păstrezi contactul fizic cu el, nu? Printr-o parte oricât de mică a corpului. Ea nu putea dormi dacă măcar nu-şi simţea palma în mâna lui. La fel când mergeau pe stradă. Dar nu îndrăznea să-l atingă, impresionată de sobrietatea lui, de om cu problemele omenirii pe cap. Care sunt problemele omenirii? Omenirea are o singură problemă majoră – lipsa iubirii. Restul sunt consecinţe.

          Pasărea. Atât de mică şi de frumos colorată! Murise. De foame? De frig? Se poate muri şi de singurătate. I-o arătase şi lui; nu părea să fi văzut-o. Punea ţara la cale prin telefon. Când patria te cheamă, cui îi pasă de-o pasăre moartă?

Avusese o strângere de inimă. Aşadar, şi ce-i frumos poate muri? Şi nu oricum. În pustietatea aceea, fără ca nimeni s-o plângă, fără ca nimeni să strige durerea unei frumuseţi mai puţin. Avea aripile întinse, ca pentru zbor. Măcar ea murise zburând!

          Omul de zăpadă. Atât de pricăjit! Ţi se făcea milă privindu-l. Soarele nemilos începuse să-l topească.

Pentru prima dată, i se năzări că oamenii de zăpadă împărtăşesc aceeaşi soartă cu dragostea. Când îl construiesc, copiii depun mult zel, se bucură, se zbenguie în jurul lui ca într-o odă a bucuriei. Mai devreme ca acesta să-şi fi împlinit menirea, se plictisesc de el şi încep să-l lovească. Cu bulgări, cu pumnii, cu picioarele, cu ce nimeresc. În cel mai fericit caz, îl lasă la voia întâmplării şi-a soarelui care-l topeşte lent. Cam asta fac şi oamenii cu dragostea lor. Doar că, în loc de bulgări, folosesc cuvintele. Altele decât cele pe care le foloseau când construiau. În loc de soare – au nepăsarea.

          Revelionul. Au dansat. Era un dansator minunat! Îi sărutase mâna. Parcă pentru prima dată. Cu toată apropierea fizică, îl simţea depărtându-se uşor, precum o ambarcaţiune care se depărtează de mal. Dacă te uiţi în jur, nici nu-ţi dai seama că se mişcă. Dacă priveşti spre debarcader, aproape nu-ţi vine a crede câtă distanţă ai luat.

Când s-a produs desprinderea, fie şi milimetrică, e ca şi cum te-ai afla la depărtare de mile. Odată slăbită ancora, dispare stabilitatea, certitudinea. Valurile nu te mai saltă leneş, lăsându-te totuşi în acelaşi loc. Te poartă încotro bate vântul. Restul ţine de abilitatea cu care ştii să-ţi mânuieşti barca. Abilitate care unora le lipseşte cu desăvârşire.

          Poarta. O poartă întredeschisă e o cruzime. O laşitate a celor care n-au curajul să ţi-o trântească în nas. Nici s-o lase deschisă. Nu c-ar avea vreo milă de tine, nici vorbă! Doar grijă de ei, de stabilitatea lor emoţională. Căci, orice s-ar spune, o poartă închisă doare în primul rând pe cel care-o închide. De ce să-l doară? Mai bine pe celălalt. Care stă cu ochii, gândurile, simţurile aţintite pe spaţiul acela care dă porţii statutul de „întredeschis”, tot aşteptând să se deschidă. Cândva. Nu se ştie nici când, nici dacă. În timpul acesta, nici nu se moare, nici nu se trăieşte. Rămâi şi tu... întredeschis. Jumătate spre viaţă, jumătate spre neviaţă.

Visele. Vorbim de cele pe care şi le făureşte omul.Ce vipere aceste vise care muşcă din noi! De ce n-ai dat, Doamne, şi-a unsprezecea poruncă? – Să nu visezi!    

                                     

Poveştile Gării de Nord. Maria

Maria coborî din tren printr-o săritură. Fusese gata să-şi scrântească glezna, nefiind obişnuită să poarte pantofi cu tocuri înalte. Nu exista niciun motiv pentru care să nu păşească treptă cu treptă. Doar că aşa simţise nevoia, să sară, de parcă săritura aceea ar fi dus-o mai repede lângă cel care-o aştepta. Cu atât mai mult cu cât, tot drumul, simţise că trenul rapid abia se târăşte.

Trăgând de bagaj, încerca să-l identifice prin mulţimea de oameni, care-o încurcau mai mult ca niciodată. Ba încă, se repezise la un bărbat care, din spate, îi semănase cu el, luându-l de braţ, gata să-l dezechilibreze.

-         Mă scuzaţi, v-am confundat!

Cu paşi din ce în ce mai lenţi, se îndrepta spre capătul peronului. „Îl voi aştepta aici. Până la urmă, trebuie să dispară toţi ăştia.”

Trecuse deja o jumătate de oră. Începuse să i se facă frig. „Mai bine mă mut în staţia de taxiuri. Poate-am să-i zăresc maşina.” Văzând-o dezorientată, un taximetrist o întrebase unde vrea s-o ducă. Refuzase politicos: „Mulţumesc, aştept pe cineva. Trebuie s-apară.” Taximetristul se retrăsese dezamăgit în maşină, luând la răsfoit ziarul pe care-l învăţase pe de rost de azi-dimineaţă. „Nu mai face doi bani meseria asta. Trebuie să mă apuc de altceva.”

„Ce-o fi având de nu mai vine? Şi mai are şi telefonul închis. Sau poate descărcat.” Îndoiala începuse să i se cuibărească în suflet. Dar nu voia să creadă cu niciun chip că nu va veni. „O fi blocat în trafic pe undeva. N-are nici cum să mă anunţe. Nu-i nimic, stau aici până apare.”

Maria nu credea în existenţa oamenilor care nu-şi ţin cuvântul. Nu cunoscuse astfel de oameni. În satul ei, cuvântul dat era lege. Oricât de simpli, de neşcoliţi ori de bătuţi în cap erau oamenii, cuvântul dat era sfânt. Promisiunile trebuiau onorate cu orice chip. De altfel, prima lecţie pe care o învăţase de la bunicul ei aceasta era. Îi spusese, nu doar o dată, în felul lui brutal şi ţărănesc: „De mâncători de c... e sătulă lumea! Dacă vrei să faci ceva în viaţă, ce-ai spus că faci, aia faci! Altfel nu eşti bună nici să stai la coada vacii. Ai înţeles?” Înţelesese. Dar acum începea să nu prea mai înţeleagă.

Taximetristul îi arunca, în răstimpuri, priviri cu subînţeles, întrebând-o prin mimică: „Tot nu?” Îi răspundea scurt, cu hotărâre, printr-o mişcare din cap, ruşinată.

Era aproape miezul nopţii. Nu-i venea să creadă că i se întâmplă ei. El o chemase, insistase chiar să vină mai devreme, nerăbdător. Ea se cam codise la început, dar, când a luat hotărârea, nimic n-a mai putut-o opri. Bunica o-ntrebase:

-         Ce zor ai?

-         Plec la Bucureşti. Am cunoscut un bărbat...

-         Şi de ce taman acolo? Gândeşti că la Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă şi bărbaţii cu fericirea pe sulă?

-         Bunico! Nu mai fi aşa circumspectă! O să-l placi şi tu, ai să vezi...

-         Deh! Ştiu şi eu? Şi nu mă mai face pe mine circu...aia!

Îngheţase de-a binelea. Era aproape disperată. Ce să facă? I se năruiseră toate. Îi venea să plângă, dar se jena.

Taximetristul coborâse să-şi dezmorţească oasele şi-i mai adresă o dată întrebarea, privind-o cu milă:

-         Sunteţi sigură că nu vreţi să vă duc undeva? Pe mine m-a cam luat somnul, o să plec acasă. Şi-aşa nu mi-a picat nimic pe ziua de azi. Mama ei de sărăcie, că m-am săturat! Hai că fac cinste! Vă duc gratis, numai să-mi spuneţi unde...

Îi dăduseră lacrimile. Nu mai făcea eforturi să le-ascundă. Acum realizase că nici măcar nu ştia unde stă. Fusese atât de sigură c-o va aştepta, încât nici prin cap nu-i dăduse să-i ceară adresa. Făcu din cap către taximetrist, în semn că nu, şi îi întinse 50 de lei.

-         Nu-mi trebuie bani de la dumneavoastra! Luaţi-i! Pentru ce?

Dar ea fugise înapoi în gară, cu lacrimile şiroind, lăsându-l pe taximetrist filozofând, cu banii în mână: „Păcat de tine! Pari şi destul de scuturată. Dar a cui e vina dacă la şcoală nu vă-nvaţă d-astea? Mai deştepte muierile-alea care le toacă banii şi, după ce nu mai au ce toca, le dau cu şutu-n fund. Dacă nici eu n-am văzut destule...”

Mai avea trei ore până la trenul de întoarcere. Cu inima în pionieze, îşi luă bilet. Mai cumpără nişte biscuiţi pentr-un căţel care părea flămând şi o sticlă cu apă pentru ea, că i se uscase gura şi simţea o amărală ca atunci când ţi-e întoarsă fierea pe dos. Doar că, ei, sufletul îi fusese întors pe dos. O stăpânea o greaţă imensă, ca-ntr-una dintre dimineţile copilăriei când, fără să vrea, asistase la tăierea mielului de Paşte. O apucaseră frigurile, tremuratul şi un rău general, aşa, de suflet întors pe dos. Au dus-o zadarnic la doctor, la preot, prin babe. N-a reuşit să-şi revină decât mult mai târziu, când reuşise să estompeze în minte imaginea mieluţului din balta de sânge, care o privea cu ochi miraţi, neînţelegând, cerându-i parcă ajutorul.

Se aşeză  absentă pe bancă, în aşteptarea trenului. Parcă-l auzi pe bunicul: „Fata tatii, dacă tot e să şteargă vreunu’ cu tine pe jos, atunci măcar s-o facă un om de onoare. Decât să suferi pentr-un dobitoc, mai bine pentru zece bărbaţi de cuvânt. Ai grijă cum îi cerni!” Zâmbi amintirii bunicului.

Acasă, bunica o-ntâmpină cu o întrebare cu subînţeles:

- Ei, câţi câini cu covrigi în coadă ai numărat?

  

Mereu alţi călători

          În gară, mereu alţi călători. Acelaşi Ceas cu limbile strâmbe, măsurându-le trecerea.          Admir cu nesaţ culorile toamnei şi-i mulţumesc lui Dumnezeu. Ştiu eu pentru ce. Lângă mine, orbul oftează. În ce culori vezi tu, omule, toamna? Câinele i se lipeşte de picior, trecându-şi capul de jos în sus şi de sus în jos, într-o mângâiere pe care doar aceste fiinţe ştiu s-o dăruiască. Orbul îi pune mâna pe cap, mângâindu-l, la rândul său. Deodată zâmbeşte şi i se adresează consolator, cu ochii în gol: „Lasă, Bobică, e frumoasă viaţa!”. Bobică dă din coadă şi îşi depune botul pe mâna stăpânului, într-un gest aprobator, de recunoştinţă.

          Îmi soseşte trenul. Mă ridic, neştiind ce ar trebui să fac. Să-l întreb pe vecinul meu de scaun dacă vrea să-l ajut, să-i spun „ la revedere”, sau să plec prefăcându-mă că nici n-am stat lângă el. În fond, nu mă văzuse. Dar orbii posedă un alt fel de „vedere”. Doar noi, cei sănătoşi, suntem atât de trufaşi încât să ne imaginăm că deţinem adevărul absolut. Mă rog, vorbesc în dreptul meu...      

Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul, simţindu-mi ezitarea, îmi strigă, când deja mă depărtasem: „Mergeţi liniştită la tren, că noi ne descurcăm!”.

Bobică o ia înainte, responsabil. Merge sigur de sine, doi-trei paşi, apoi se opreşte, uitându-se înapoi, aşteptând să fie ajuns din urmă. Apoi porneşte iar. Îşi conduce stăpânul exact prin locurile de trecere pentru traversarea căii ferate. În uşa trenului, urcă, aşteptându-şi prietenul în capul scării. Apare şeful de tren şi le spune că animalele sunt interzise în tren. Nu mă rabdă inima şi îi arăt, la o uşă mai încolo, nişte „animale” îmbrâncindu-se. Ridică din umeri: „Ce vreţi, doamnă, regulile sunt reguli! Şi-apoi, „animalele” alea şi-au plătit biletul”. Sau şpaga, ce contează? Asta era? „Cât costă?”, întreb. „Ce?” „Biletul de tren pentru câine.” „A! Nu costă nimic, dar nu-nţelegeţi? Nu e voie şi gata!” „Şi dacă totuşi cineva se urcă însoţit de  animale şi îl prindeţi?” „Amendă!” „Cât?” „O sută de lei.” „Poftiţi amenda şi lăsaţi-l să urce!” „Du-te, cucoană, de-aici! Dacă am supracontrol, ce mă fac?” Dacă te năşteai orb, ce te făceai?

În timpul „parlamentărilor” mele cu „naşul”, doi ţigani se coţopeneau să urce un sac din care se auzeau guiţături sfâşietoare. Îi arăt: „Ei? Regula care nu poate fi încălcată nu se aplică pentru toţi?” Mi-o retează cu enervare: „Asta-i altceva! Ăia se mănâncă...omul trebuie să mănânce. Ce să fac, să-i iau hrana de la gură?” Taci, că n-ai înţeles nimic! Bine că trăim să mâncăm.

„Vă rog poftiţi în vagoane! Trenul pleacă într-un minut.”, se aude vocea şefului de tren, care dispare în vagonul lui. Îi spun orbului: „Urcaţi! Cu Bobică cu tot. Ce are să vă facă?”

Zâmbeşte trist: „Mă poate da jos într-o altă gară sau, şi mai rău, în câmp. Aici măcar cunosc locul, am paşii număraţi. Hai, Bobică, dă-te jos! Trenul nostru încă n-a sosit...” Bobică, ascultător, coboară dintr-o săritură.

Trenul se pune în mişcare. Pe scara vagonului, cu lacrimi în ochi, le fac cu mâna, fără să realizez absurdul gestului. Bobică aleargă pe lângă tren, în sensul de mers, conducându-l cu lătrături. Omul îl urmează încet, pipăind atent cu bastonul. Înainte să prindem viteză, îl aud strigându-mi cu acelaşi glas optimist cu care îl asigura pe Bobică de faptul că viaţa este frumoasă: „Vă mulţumim! Măcar aţi încercat. V-aţi născut prea devreme. Nu plângeţi! Nimeni nu-i de vină că viaţa e aşa cum e, că lumea se împarte în oameni şi animale, în văzători şi nevăzători...”

Altă gară, alţi călători. Acelaşi Ceas cu limbile strâmbe, măsurându-le trecerea uneori  nedreaptă...

Moara

Se desprimăvărase. Umblam ameţită, inertă, printre oameni neinteresanţi. Târam de trupul greu, aşa cum târâsem odată de sacii cu grâu.

Bunica mă trimisese la moară. „N-are cine, mamă”, îmi spusese.

Fierul căruciorului săpase carne vie în palmele prea mici, nefăcute să care greutăţi. Dar eu ştiam una şi bună: trebuia să ajung la moară. Acolo se face pâinea noastră cea de toate zilele. „Dă-ne-o nouă astăzi!” Nu pricepeam de ce oamenii îi cer lui Dumnezeu pâine. Când ai putea să-i ceri atâtea lucruri minunate. Cum ar fi de exemplu, păpuşi. Păpuşi adevărate, nu din acelea din cârpe înfăşurate pe linguri de lemn. Sau cum ar fi, atunci când îţi doreşti mult, să poţi da timpul înapoi.

Până una alta, mă aşezasem pe saci, cu faţa în palmele rănite, plângând şi rugându-L să îmi dea puteri să ajung până la moară. Era plânsul acela de ciudă, de neputinţă, nu doar în faţa neputinţei mele, ci şi a altora. Eu îi spuneam plânsul rău. Căci există şi un plâns bun, care alină, cicatrizând. Mai plânsesem odată aşa, când îl răsturnasem pe bunicul în şanţ. Cu tot cu căruţul de invalid peste el. Atunci mă salvaseră nişte militari.

Când cu sacii de grâu, îmi pusesem nădejdea într-un om care trecea pe stradă.

„Ce-ai, taică, de plângi?”

„Mi-e greu, nu mai pot să târăsc de sacii ăştia. Nu m-ajuţi?”, bâiguisem timid.

„Ajută-te singură! Şi Crucea şi-o poartă omul tot singur.” Şi trecuse mai departe.

L-am urât. Dar într-un fel m-a ajutat, făcându-mă să înţeleg că nu trebuie să-mi pun nădejdea decât în mine. De-aş fi învăţat de atunci lecţia!

Am tras cu dinţii de rochie, am rupt două bucăţi cu care mi-am înfăşurat palmele şi-am dus povara la bun sfârşit.

Dar parcă tot a fost mai uşor decât acum, când târam după mine saci de iluzii, către moara care să le macine mărunt. Sufletul, când sângerează, cu ce să-l bandajezi?

Cum mergeam aşa aiurită, îmi atrase atenţia silueta Senatorului. E greu să nu observi o siluetă de 1,90, într-un costum impecabil, cu-n mers de manechin pe podium, cu tunsoarea perfectă, cu firele de păr aliniate precum soldaţii la raport.

Prin contrast cu aspectul aparent scorţos, m-am bucurat să regăsesc dincolo de „ambalaj” omul modest şi sincer pe care-l ştiam, cel care nu uitase niciodată de unde-a plecat şi care-mi povestise cu mult haz despre „calvarul” copilăriei lui, când aduna zilnic ştir pentru porci.

Trecuseră cinci ani de când îl văzusem ultima oară, dar, când m-a fixat cu privirea neagră, jucăuşă, parcă tocmai ce regăsisem un vechi tovarăş de joacă, dintr-o copilărie dragă de demult.

Încercând să leg o conversaţie, am dat să mă interesez de cariera lui politică. Mare greşeală! „Tot Consilier?” A râs de a răsunat bulevardul. „Cum, nu ştii că sunt Senator?” Nu ştiam. Şi nici nu mă interesa. Dar bineînţeles că mi-a venit să intru în pământ. Am dat să mă scuz c-o frază prin care-i spuneam că eu abia dacă ştiu cine-i Preşedintele ţării, ceea ce nu e departe de adevăr. Dintotdeauna, politica şi fotbalul au fost punctele mele tari. El se distra în continuare, apoi mi-a dat nişte lămuriri: „Am ajuns acolo dintr-o întâmplare. Nu mi-am dorit şi nici nu îmi place. Nu sunt făcut pentru asta. Dacă mâine n-o să mai fiu în Parlament, n-are după ce să îmi pară rău”.

Am mai schimbat vreo două vorbe şi ne-am despărţit. Pe punctul de-a se depărta, mi-a aruncat râzând: „Mai du-te şi tu să vezi Lacul lebedelor!”

Aşadar nu uitase.

În urmă cu cinci ani, invitase toată delegaţia noastră la o recepţie. Toţi au înţeles că invitaţia fusese făcută pentru mine, dar şi că, totodată, diplomatul atent la cel mai mic amănunt nu putea să apeleze la o impoliteţe care i-ar fi exclus pe ceilalţi. S-au bucurat nevoie mare, călcându-se pe picioare la poarta de intrare în lumea în care, de altfel, niciunul n-avea acces. S-au dus toţi. Mai puţin eu. Care-mi găsisem o scuză al naibii de credibilă – că merg la Operă, să văd „Lacul lebedelor”. Şi, ca să mă conving pe mine mai întâi, chiar mă dusesem. În ultimul moment, când biletele deja se epuizaseră, dar am mituit casiera să mă lase să intru, să stau măcar în picioare. Ca şi cum de prezenţa mea acolo ar fi depins soarta întregii omeniri. Închisesem telefonul, bineînţeles. În pauză, când l-am deschis, am găsit trei apeluri. Până să intru pentru actul următor, a mai sunat o dată. A încercat să mă convingă cu toate argumentele. „Reprezentaţia se mai dă şi altădată. N-au intrat zilele în sac. O să mergem odată împreună. Hai că vin să te iau cu maşina!” „Nu!” Şi nu a rămas. Că doar mie îmi plăcea să merg cu metroul.

Atunci îl auzisem ultima dată.

Fugind de el, fugisem de fapt de mine. De-aceea mă dusesem la balet, de teamă că, rămânând în hotel, aş fi acceptat invitaţia, cedând fie argumentelor lui, fie celor ale colegilor, care ar fi fost gata să mă ia pe sus.

Intenţia lui de apropiere era clară, fiindu-mi sugerată şi anterior, dar de data aceasta era ca un ultimatum, o acţiune care ar fi pecetluit-o. Iar eu îl plăceam prea mult. Altfel mi-ar fi fost simplu să-l refuz.  Şi nu trebuia să-l plac. Eram „ancorată” într-o relaţie care se consuma la mare distanţă, dar „ancorajul” era sufletesc şi, deci, puternic.

Astfel „am dat cioara din mână” pe o vrabie infectă care, de altfel, la scurtă vreme, mi-a şi tras un mare şut în fund. N-am regretat. Dar nici nu uitasem. Aşa cum – aveam să constat – nici el nu uitase.

Când mi-a luat mâna să mi-o sărute de „la revedere”, am văzut că-i crescuse şi-o verighetă pe deget. Mie, în schimb, nu-mi crescuse nimic. Nici măcar o aripă. De lebădă, se-nţelege. Ba încă, vreo două pene amărâte pe care-mi imaginasem că le-aş fi putut folosi la zbor, îmi fuseseră şi acelea frânte.

Şi, din senin, m-a apucat iar plânsul acela rău, ca atunci când îmi sângerau palmele, cărând de sacii cu grâu către moară. Am vrut să-l strig să-l întreb cât e ceasul şi dacă nu crede că Timpul poate fi dat înapoi. Dar mi-am adus aminte: „Ajută-te singură! Şi Crucea şi-o poartă omul tot singur.”

Am rupt fâşii dintr-o amintire, mi-am încropit un bandaj nepriceput şi am mers mai departe. Pân-am ajuns la Moara de măcinat iluzii cu tot cu proştii care le cară după ei.

Zina

Gerul şfichiuia obrajii femeii, care-şi adunase pufoaica pe lângă ea, ţopăind de pe un picior pe altul. Era seara de ajun. Se înserase de tot, dar parcă tot nu-i venea să plece de la tarabă, nădăjduind c-o să mai vină careva să cumpere vreun mărunţiş. Mai trecea câte-un copil şi-o-ntreba dacă n-are clopoţei sau te miri ce nimic avea nevoie pentru colindatul care urma de-acum şi până la anul nou. Avusese şi câteva sorcove, dar le vânduse. Privea copiii gândindu-se la ai ei, pe care-i lăsase singuri, cu o bunică bărână, tocmai dincolo de Prut. Trei avea – unul de cinci, unul de opt şi altul de unsprezece ani. Îi părăsise cu inima strânsă, dar n-avea ce face, măcar de-aici mai făcea câte-un ban, ei nu-i trebuia mare lucru, trimitea tot acasă. Dacă rămânea dincolo, ar fi crăpat cu toţii de foame. Aici, lumea începuse s-o cunoască, îi mai dădea şi haine, tot era ceva...

     Pătrunsă de frig, gândea că ar face bine să se retragă spre casă, adică ce casă, spre casa în care o găzduia Marioara lui Paraschiv, femeie cu suflet bun. Nu-i lua chirie, nu-i cerea nimic, îi dădea şi să mănânce. În schimb, ea o mai ajuta pe la treburi, îi mai lăsa câte-o lanternă, câte-o legătură de cleşti de rufe... Dar uite-aşa, nu-i prea venea să tragă în seara aceasta acasă, Marioarei îi veneau copiii şi parcă i se strângea inima la gândul că o să-i vadă pe toţi, fericiţi, în jurul mesei. Ce n-ar fi vrut şi ea să fie lângă ai ei, în jurul bradului, să-i bucure cu ce dădea Dumnezeu! Dar ia, drumul e lung şi costisitor, a preferat să trimită acasă banii de drum, să le ia bătrâna şi lor câte ceva, decât să-şi plimbe ea fundul şi sărăcia pe trenuri. Apoi, tot ar fi trebuit să se-ntoarcă.

     Tocmai când se hotărâse, ce-i drept fără tragere de inimă, să strângă şi să plece, apăru Stan, omul de pe stradă, cum îl ştia toată lumea. Când îl vedea, se gândea că uite, sunt alţii şi mai nevoiaşi, pe ăsta nici măcar nu-l primise nimeni în casă, dormea pe unde apuca, mânca ce se-ndurau alţii să-i zvârle. Se duse glonţ la ea c-o sticlă de rachiu pe care i-o întinse:

-         N-ai şi tu, Zino, două pahare? Ia, am căpătat-o la Biserică. Da` nu-mi vine s-o beau singur.  Pune!

Zina luă două ceşti din setul descompletat pe care-l avea la vânzare şi turnă, umplând una pentru Stan, iar ei, aşa, de două degete. Era bun să te mai încălzeşti.

-         Hai sănătate! spuse Zina cu gândul departe.

-         Sănătate şi bucurie!

-         Ce bucurie, măi Stane, unde vezi tu bucurie?

-         Adică ce, vrei să zici că nu te bucuri acuma să bei un rachiu cu mine?

-         Eh, dacă-i musai, m-oi bucura. Dar putea să fie şi mai bine.

-         De ce adică nu zici că putea să fie şi mai rău? Care va să zică, puteam să beau rachiul singur, şi tu să te zgâieşti la mine. Că, dacă nu-ţi dădeam, nu beai. Ei? Sau: puteai să te zgâieşti la mine, da` nici măcar eu să nu beau, că, dacă nu mi-l dădea tanti Felicia la Biserică, nu-l aveam. Vezi, Zino, cum nu ştim să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru binele pe care ni l-a dat? 

Zina ridică absentă din umeri şi-aprinse una din lumânările parfumate, că dacă-i bal, bal să fie! Apoi schimbă vorba, parcă muncită de-un gând:

-         Măi Stane, de când te cunosc, nu te-am întrebat niciodată. Dar uite cum dezleagă rachiul limbile oamenilor! Ia zi, tu de ce n-ai un loc al tău, aşa, ca toată lumea?

-         Pe mine mă-ntrebi?

-         Dar pe cine?

-         Nu ştiu. Aşa vrea Dumnezeu...

-         Auzi, mai lasă-mă! Eu te-ntreb de vorbă serioasă şi tu... Uite, lumea vorbeşte de tine că ai fost om deştept, cu carte, profesor de filozofie, dar că ţi-ai pierdut minţile când ţi-au ars în casă de vii nevasta şi copilul, într-un incendiu peste noapte. Cu casă cu tot. E-adevărat?

-         Eh, gura lumii! Nici pământul n-o astupă. Şi ce mă-ntrebi pe mine dacă-i adevărat? Dacă tot apleci urechea la lume...

-         Păi tocmai d-aia, că vreau să ştiu de la tine. Fiindcă e clar că lumea mai şi mănâncă... Zi, ai fost profesor?

-         De un` să ştiu?, zise ridicând din umeri. Şi dac-am fost, eu nu-mi aduc aminte nimic. Eu mă ştiu ăsta care sunt, aşa, tot pe drumuri. Dacă nu-ţi convine, scrie-acasă...

-         Stane, dar nu-i drept, că dac-ai fost om deştept, lumea să te trateze ca pe un târâie brâu. Încearcă şi tu să-ţi aduci aminte. Ceva, măcar cine-ai fost, ce-ai făcut...

-         Şi crezi că dacă-mi aduc aminte, la ce-mi foloseşte? Dac-o fi aşa cum zice lumea, la ce mi-a folosit c-am fost deştept, dacă am pierdut tot dintr-odată?

-         La ce ţi-a folosit?! se schimonosi Zina. Dar acum la ce-ţi foloseşte că eşti prost, adică mă rog, tu n-oi fi, dar lumea aşa te vede. Dacă-ţi aduci aminte ce făceai înainte, poate-ai să poţi iar să te angajezi profesor, să ai şi tu o casă a ta, să te poţi hrăni, poate chiar să-ţi întemeiezi o familie...

-         Auzi, nu-mi trebuie nimic din toate astea. Ia judecă tu, dacă aveam eu o casă a mea, o familie, mai stăteam acuma de vorbă cu tine la un pahar de rachiu? Îmm, ia zi!

-         Ţara arde, baba se piaptănă! Pahar de rachiu şi vorbă cu mine! asta-i lipsea lui Stan, lume bună! Nu se poate omul înţelege cu tine şi pace!

Tăcu îmbufnată. Stan o privea la flăcăruia plăpândă a lumânării şi deodată zise cu alt glas:

-         Auzi, deşteptăciunea ca deşteptăciunea, că uite, când n-o mai ai, nu mai valorează doi bani. Dar ia zi, de frumos mă găseşti frumos?

-         Hă, hă! Că frumuseţea face vreo para chioară când n-o mai ai! Hai c-ai nimerit-o!  Şi-apoi ce-ţi veni? De frumuseţe de arde nouă?

-         Şi de ce nu ne-ar arde? Că frumuseţea e tot de la Dumnezeu. Hai, spune! Mă găseşti frumos?

-         Dă-te mai aproape de lumina lumânării, să te văd mai bine.

După ce îl studie preţ de câteva clipe, întorcându-i chipul pe toate părţile, conchise:

-         Prea urât n-ai fi... Dacă te-ai mai ţesăla şi tu oleacă...

-         Care va să zică, sunt frumos.

-         Eh, niţel mai frumos ca ăl cu coarne...

-         Să mă laşi cu poveştile astea! Tu eşti niţel mai bună ca zgripţuroaica din poveste. Na! Puteai şi tu măcar să mă minţi, că doar nu costă bani! Ia mai umple o ceaşcă, te zgârceşti până şi la rachiul meu?

Îi turnă iar şi-şi mai puse şi ei, parcă ceva mai mult de două degete. Că dacă tot îndura frigul pe stradă... Acum chiar că nu-i ardea să mai plece. Stan avea chef de vorbă:

- Zino, dar de tine ştii ce zice lumea? Cică şi tu ai fost frumoasă şi deşteaptă foc. Da` te-ai înhăitat cu-n ofiţer rus şi de-acolo ţi s-a tras. Când ăla te-a părăsit, n-ai mai făcut doi bani. E-adevărat?

-         Înhăitat! zise cu dispreţ. Aşa se cheamă acuma dragostea? L-am iubit pe Serghei şi am fost fericită cu el. Până când...

Îi dăduseră lacrimile şi căuta de zor o batistă. Stan îi întinse zdreanţa lui, căreia Zina îi făcu vânt, ştergându-se cu mâneca. Apoi continuă printre sughiţuri:

-         Eh, dac-ai şti tu ce doamnă-am fost! Nici nu ţi-ar veni să crezi. O, Stane, Stane, ce n-aş da să pot şi eu să nu-mi mai aduc aminte, aşa ca tine! Vezi, pe tine te-a apărat Dumnezeu,

ţi-a dat uitarea. Nu mai ştii ce-ai avut, nu ştii nici ce-ai pierdut. Şi nu mai trăieşti în fiecare zi cu gândul care roade din tine, încet dar sigur, cum face apa cu pietrele.

-         De ce te-a părăsit Serghei?

-         Măcar de-aş fi putut să-nţeleg! Măcar de l-aş fi ştiut plecând cu vreo muiere!

-         Păi n-a fost aşa? Mai toţi bărbaţii îşi părăsesc femeile pentru alta.

-         Serghei nu era ca toţi bărbaţii. Deşi mă gândesc că mai bine-ar fi fost... altei femei aş fi ştiut să-i fac faţă. Şi la o sută...

-         Zi, femeie, nu mă mai fierbe-atâta!

-         Hmmm...era de-un ajun, aşa ca ăsta, când a venit şi m-a anunţat că lui nu-i mai trebuie femeie, nu-i trebuie nimic din ce-i lumesc, că se călugăreşte. Şi dus a fost. Îi căşunase că trăim în păcat, c-a adunat şi-aşa prea multe, că are nevoie de mântuire, şi nu putea s-o aibă lângă mine.

-         Trăiaţi în păcat?

-         Arată-mi unul care nu trăieşte! Mă mir că n-am înnebunit atunci. Dar pesemne îmi mai rămăsese o urmă de gând la copii, că ce s-ar fi făcut şi fără mine? Că tatăl lor se dusese de-o vreme.

-         Auzi, tu zici că omu-ăsta te-a iubit?

-         M-a iubit, m-a iubit mult...

-         S-o crezi tu! Te-a iubit cum iubesc eu sticla asta de rachiu, pe care, după ce s-o goli, o s-o fac ţăndări de bordură. Crezi că un om care iubeşte poa` să plece hodoronc-tronc, fără să se uite în urmă?

-         Da, cred asta, zise ridicând din umeri abătută. Ce să fac, dacă şi-a iubit mai mult sufletul?

-         Aşa zi! Că s-a iubit mai mult pe el. Lasă... toate trec.

-         Şi până trec? Ne trecem şi noi, nu-i aşa?

Tăcură o vreme, sorbind din rachiu, fiecare cu gândurile lui. Stan încerca să-şi aducă aminte dacă iubise şi el cândva. Discuţia cu Zina îi stârnise curiozitatea şi parcă fusese copleşit de-un sentiment pe care nu putea să-l definească. Nu-şi amintea nume, figuri, date precise. Dar parcă simţea aşa ca un junghi în inimă, care i se împrăştia în tot corpul. Ar fi vrut s-o întrebe pe Zina, dar nu prea mai avea pe cine. Aceasta plângea cu sughiţuri, aproape cu vorbe, din care el nu pricepea nimic, decât auzea când şi când numele lui Serghei. Îi era milă de ea, dar nu ştia ce să-i spună, cum s-o împace. Încercă să-i abată gândurile:

-         Femeie, uite că s-apropie miezul nopţii. Hai, lasă plânsul, mai bine pune-ţi o dorinţă, am auzit că dorinţele din ajun se-mplinesc.Cu ochii umflaţi de plâns, femeia îl privi părând că n-a priceput mesajul, apoi, zgâlţâindu-l de haine, ca şi cum ar fi fost principalul vinovat de durerea ei, strigă, făcând să răsune uliţa:

-         Oameni buuuni, nu răstigniţi iubireaaa!

Clementina

Frumoasă, distinsă, elegantă, cu gesturi princiare. Chiar mi-o imaginam coborâtă din cine ştie ce familie de prinţi. Mai interesant decât toate îmi părea faptul că, în ciuda tuturor acestor atuuri, limbajul trupului ei, mimica feţei exprimau smerenie, un anume soi de cuminţenie şi blândeţe. Ce plus de frumuseţe adaugă unei femei această trăsătură atât de rară, cu care sunt convinsă că te naşti. Nu, blândeţea nu se poate dobândi; cel mult, o mai poţi cultiva.

La cursul de engleză de la British Council, stăteam aşezaţi în cerc, astfel că ne puteam vedea unii pe alţii. Mi se pare o idee foarte bună. De ce, în şcoli, ne-or fi aliniind ca pe soldaţi? Am remarcat-o cu uşurinţă, se distingea net de mulţime. Oricât mă străduiam să îmi mut privirea de la ea, nu prea reuşeam. Făceam ce făceam şi trăgeam cu ochiul. Am o atracţie nativă către frumuseţe. Rămân uitându-mă după oamenii frumoşi (copii, femei, bărbaţi, nu contează), având un singur sentiment: de admiraţie. Într-un anume fel, am fost nedreaptă dintotdeauna: nu ştiu de ce, am impresia că în chipurile frumoase îl văd mai degrabă pe Dumnezeu, chiar dacă ştiu că El se află în noi toţi. Am tendinţa de a asculta cu mai mare atenţie pe cei cu înfăţişare armonioasă, de a le da mai multă crezare, de a urma cu mai grabnică sârguinţă sfaturile acestora, de a le sări mai iute şi mai necondiţionat în ajutor. Păcatul meu să fie!  

Clementina mă privea şi ea, uneori îmi zâmbea de parcă ar fi avut ceva să-mi spună. Era, însă, destul de tăcută. De vreo două ori, în pauze, îşi exprimase uimirea şi aprecierea: „Tu cum reuşeşti să înveţi aşa bine?” Zâmbeam şi ridicam din umeri. Ce să-i fi răspuns? O dată, asistând la o discuţie între mine şi o altă colegă, m-a prins de mână, s-a uitat în ochii mei şi mi-a declarat: „Dac-ai şti cât de admir! Cum reuşeşti?” Întrebarea se lega de discuţia anterioară, în care descriam colegei programul meu zilnic. Mie nu mi se părea că-i nimic de admirat într-o corvoadă care începea la cinci dimineaţa şi se sfârşea târziu în noapte. Dar, la vremea aceea, nu cunoşteam realitatea existenţei Clementinei şi, implicit, unghiul din care privirea ei devenea atât de admirativă. Eu n-am îndrăznit să-i spun cât îi preţuiesc frumuseţea şi întreaga prezenţă; am avut oroare de declaraţii, în general. Apoi, o teamă, poate nejustificată, de a nu fi interpretată greşit. Nici Clementina nu părea genul care să facă risipă de vorbe de laudă. Mai târziu abia, am aflat însă motivul admiraţiei sale, provenit din raportarea dramei pe care-o trăia, la propria mea existenţă.

După ultima oră de curs, aceea în care dădusem examenul, la capătul unui drum de câteva luni, mi-a adresat, timid, o invitaţie la cafea. Tare-aş fi refuzat-o, cu gândul la minutele mele numărate. Dar n-am avut puterea. Ceva striga din ea, un anume mister rămăsese nelămurit, atât de o parte cât şi de cealaltă. Mi-am zis că n-o să sară-n aer fabrica tocmai astăzi. Şi, de-o fi să sară, mai bine s-o facă fără mine-n ea. Şi iată-mă însoţind-o către una dintre cele mai luxoase cafenele ale Bucureştiului. Locul fusese ales de ea.

Doar ce ne-am aşezat şi mi-a adresat rugămintea:

-         Povesteşte-mi cum decurge o zi la tine!

Nu era nimic intersant de povestit, dar am crezut că-i un mod de-a începe conversaţia. Totuşi, în timp ce-i înşiram banalităţile unei zile, am observat cum îmi sorbea fiecare cuvânt, iar ceea ce-i spuneam părea s-o hrănească.

-         Mă trezesc la ora 5. Îmi fac toaleta şi tot ce se mai face dimineaţa, pregătesc micul dejun al copilului. Apoi alerg la autogară. La 6.30 am autobuzul. Îmi continui somnul pe parcursul celor 2 ore şi jumătate de drum...

-         De cât de departe vii?

-         Peste 100 de kilometri. La 10 sunt aici, după curs fug iar la autobuz. Profit de ocazie, să dorm şi la-ntoarcere. La 15 sunt înapoi, la serviciu. Lucrez până pe la 18, apoi fug şi iau copilul de la şcoală; acasă – treburi gospodăreşti...

-         Şi tema pentru crusuri când ţi-o făceai?

-         Târziu, după ce adormea copilul. După zece – unsprezece noaptea. A doua zi, o iau de la capăt.

M-a atins uşor cu unghia ei fină, foarte lungă şi perfect lăcuită, de parcă ar fi vrut să se convingă că sunt reală.

          - Cât te invidiez!

Am izbucnit în râs, gata să-mi vărs cafeaua.

          - Clementina, tu ştii ce spui? Sunt ca un robot. Nu mai sunt în stare să merg în pas de plimbare pe stradă, atât de mult m-am obişnuit cu alergătura. Nu văd un pom, nu văd o floare. Singurul obiect pentru care am ochi este ceasul. La mine, timpul se numără-n secunde. Nu am timp nici să-mi trag sufletul. La serviciu merg şi sâmbăta, uneori şi duminica. Şi tu-mi spui că mă invidiezi?

N-a comentat, doar i-a înflorit zâmbetul, pe jumătate trist. A revenit cu întrebările:

- Dacă eşti atât de ocupată, de ce ai venit la acest curs?

- Obligaţie de serviciu.

- Şi dacă refuzai?

- Nici nu vreau să mă gândesc! Tu de ce ai venit?

M-a privit, cu acelaşi zâmbet fermecător, apoi a lăsat capul în jos, ruşinată de ceva ce numai ea ştia. După câteva momente de gândire, şi-a desfăcut poşeta elegantă şi a scos din ea, aşezându-le pe masă, vreo patru flacoane de medicamente. Şi pentru că eu tot nu-nţelegeam, a făcut un gest edificator cu mâna către ele:

          - De-asta! Pentru că nu mai vreau să le iau.

          - Poftim?

          - Sunt antidepresive. Acum mai bine de un an, am căzut într-o depresie puternică. Am tot luat medicamente, dar nu-şi mai fac efectul. Am venit la curs, să am şi eu o activitate. Nu-mi trebuie engleza la nimic. Îmi e suficientă româna pe care am învăţat-o de când sunt aici...

          - Aici unde?

          - În România. Eu sunt din Siria.

- Aş fi jurat că te-ai născut aici! Vorbeşti foarte bine româneşte.

- Am avut profesorii cei mai buni. Şi destul timp să învăţ.

- Clementina, iartă-mă că pun o întrebare aproape vulgară, dar nu pot să-nţeleg în ruptul capului: de ce ai făcut depresie, ce-ţi lipseşte?

- Păi tocmai aia e: că nu-mi lipseşte nimic!

- Cuuum? Ba eu cred că-ţi lipseşte o mamă de bătaie. Aruncă naibii otrăvurile astea şi bagă-ţi minţile-n cap!

- Nu te grăbi să mă judeci, până ce nu-ţi voi spune totul. Ascultă! Soţul meu e diplomat. Suntem de unsprezece ani în România.

- Nu te iubeşte?

- O, ba da! Mă iubeşte mult. Dar problema e că nu mă lasă să fac nimic. M-aş angaja oriunde, aş face orice fel de muncă, numai să nu mă mai simt ca o păpuşă vie. Nu-mi dă voie să mă duc nicăieri să muncesc. Ştii, la noi nu e obiceiul. Acasă, nu fac absolut nimic: am gărdinar, am bucătar, menajeră, bonă pentru copii. Nici măcar nu conduc. Peste tot mă însoţeşte şoferul. Cum să nu te urci pe pereţi? Dacă ai şti cât aş vrea şi eu să trăiesc măcar o zi în ritmul tău!

Aşa deci! Acum începeam să pricep de ce, pe lângă admiraţia pe care mi-o stârnea, Clementina îmi transmitea şi un soi de tristeţe. Empatizasem cu ea de la bun început. Două lumi intangibile, două existenţe aflate la poli opuşi, dar care, în mod paradoxal, reuşeau să se intersecteze, substituindu-se una alteia pentru scurtă vreme ca-ntr-un ilogic joc de copii.

-         Şi totuşi, i-am spus, dacă ai şti cât de mult mi-aş dori să trăiesc eu viaţa ta! Şi zău că nu m-aş mulţumi doar cu o zi.

-         Nu, nu! Să nu-ţi doreşti! Dă-mi voie să-ţi spun că, de data asta, tu nu ştii ce spui.

Îmi părea din ce în ce mai abătută, iar ceasul meu se apropia în mod fatal de ora la care trebuia să iau startul. Nu-mi venea să o las astfel. Ne vedeam pentru ultima oară. Drumurile noastre nu aveau să mai fie comune de-acum înainte. Ne unise acest curs, mai bine zis ne uniseră două necesităţi total opuse – a mea, de a-mi îndeplini îndatoririle de serviciu, pentru a face posibilă anihilarea multiplelor lipsuri;  a ei – de a se smulge din drama lui „Tocmai asta e: că nu-mi lipseşte nimic”. Dar acest tip de coordonate, şi dacă se întâlnesc pentru scurtă vreme, nu pot rămâne împreună. Până la urmă, fiecare lume îşi e suficinetă sieşi, închisă ca într-o capcană în propriile drame, mai mult sau mai puţin reale, mai mult sau mai puţin inventate, mai mult sau mai puţin dureroase. Aveam să ne despărţim în curând, iar eu nu mă pricepeam să ofer o consolare acestei minunate femei, care mi-a atins sufletul şi-a zguduit în mine ceva. În alergătura mea zilnică, uitasem să mai privesc dincolo de oameni, dincolo de învelişul din carne. Copleşită de propriile-mi probleme, n-am mai avut ochi pentru altele, şi mai mari, care mă înconjurau. Clementina răsturnase pentru prima dată mitul femeii frumoase, elegante şi bogate care nu aşteaptă nimic altceva de la viaţă decât tot mai multă frumuseţe, tot mai multă eleganţă, tot mai multă bogăţie. Aflând că dincolo de „ambalaj” mai este ceva, mi-am felicitat instinctul care nu se lăsase păcălit de o simplă aparenţă. În fond, femei frumoase mai văzusem. Dar faţă de ea, în mod inexplicabil, aveam sentimentul pe care-l ai faţă de o soră.

Cu ochii pe ceas, dând peste cap ultima gură de cafea, îmi stroceam creierii pentru o replică, o consolare, o vorbă de încurajare ceva. I-am spus primul gând care mi-a venit:

-         Iată, îţi voi arăta ceva ce tu ai, iar mie îmi lipseşte: un soţ iubitor! Cât de mult valorează pentru orice femeie un soţ minunat, care s-o iubească! Uită-te la mine, eu...

-         Ce-ţi trebuie? Pe tine te iubeşte Dumnezeu!

Şi cu asta făcu semn chelnerului, explicându-şi gestul către mine:

-         Eu aş mai sta mult şi bine. Dar am văzut că te tot uiţi la ceas. Aşa că...

La încercarea mea de a-mi plăti consumaţia, a ripostat:

-         Plătesc eu tot! Măcar atât să fac şi eu!

Măcar atât? Dar eu ce făcusem? Am întrebat-o. Răspunsul a venit cu un soi de indignare: cum ce, adică nu pricepusem?

-         Mi-ai arătat că se poate trăi şi altfel.

Mda... ce să zic?

La plecare, am întins mâna către flacoanele de medicamente:

-         Pe astea pot să le iau eu? Amintire...

A râs.

          - Sigur! Oricum nu le mai iau de-o vreme.

M-a întrebat dacă vreau să mă ducă undeva cu maşina. Am refuzat. Dacă tot urma să nu ne mai vedem, preferam să mă despart cât mai repede. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am spus „La revedere” de parcă... chiar urma să ne vedem a doua zi. În drum spre metrou, m-am trezit vorbind singură: „Acum ştiu de ce o iubesc pe Clementina: pentru că mi-a arătat, într-un mod simplu şi discret, cât de mult mă iubeşte Dumnezeu”.

Am vrut să arunc flacoanele la primul coş de gunoi. Dar am ezitat. Acasă, le-am golit de conţinut şi le-am pus într-un sertar. Când simt că mi-e greu, când mi se pare că lumea care mă înconjoară e lipsită de strălucire şi mari bucurii, deschid sertarul şi-mi amintesc că, pentru unii, există o lume şi mai urâtă.

S.O.S.

Douăzeci de ani au trecut. Ascunsesem bine în memorie amintirea frumosului locotenent şi a destinului său tragic. Mi-a readus-o citirea câtorva ştiri despre dezastrul din Japonia.

          Simţul onoarei, al datoriei dus până la sacrificiu m-a fascinat dintotdeauna şi n-am încetat o clipă să mă întreb: „Oare eu aş putea?”. În liceu, dirigintele făcuse un sondaj de opinie printre noi, întrebându-ne care este modelul nostru în viaţă şi carieră. Care mai de care îşi aleseseră regi, prinţese, preşedinţi, artişti şi artiste, fotbalişti, personalităţi, ce mai. A râs toată clasa când am dat eu răspunsul: cei doi transmisionişti de pe Titanic. Îmi amintesc că dirigintele a făcut ochii mari şi mi-a zis: „Bravo, măi piticanie! Ai putea să ne spui şi de ce?” Ştiam prea bine de ce, dar aveam un nod în gât, pe de o parte fiindcă mă emoţiona mereu amintirea sacrificiului celor doi, pe de alta, fiindcă ăia râseseră şi-mi era ciudă. Dirigintele, cu sensibilitatea-i caracteristică, a înţeles şi, după ce m-a expediat cu „Stai jos!”, a explicat el în locul meu: „Râdeţi, râdeţi, dar habar n-aveţi de ce! Transmisioniştii de pe Titanic au fost ultimii, cu excepţia Căpitanului, care au părăsit vasul înainte ca acesta să se scufunde. Nimeni nu i-ar fi putut obliga să rămână în post contrar voinţei lor, în debandada aceea. Şi totuşi, au rămas până la sfârşit, transmiţând mesaje SOS. Unul din ei a scăpat cu viaţă, celălalt nu. Mai contează? Oricum, acum au ajuns amândoi oale şi ulcele. Dar cine ştie câte vieţi n-au scăpat cu SOS-urile lor. Asta înseamnă onoare şi simţ al datoriei. Că despre tăria de-a te sacrifica pe tine pentru altul nu vă cer, de pe acum, să înţelegeţi. De multe ori, nici noi, adulţii nu pricepem aceasta. Voi măcar atât să reţineţi: că sunt, au fost şi, probabil, vor mai exista astfel de oameni.” În clasă se lăsase o tăcere grea. Iar eu mi-am câştigat, timp de o săptămână, stima colegilor şi dreptul de-a primi, în fiecare zi, un covrig de la chioşc, „din partea clasei”. Şi, bineînţeles, porecla de „transmisionista”.

          SOS. Save our souls! De ce nu our bodies? Interesant cum omul, la ananghie, trimite un ultim mesaj de ajutor pentru salvarea sufletului, nu a trupului.

Uneori, te poţi situa faţă de viaţă la distanţă de-un SOS. Aşa cum, alteori, te poţi afla faţă de dragoste, la distanţă de-o… grenadă.

          Pe tânărul şi neasemuit de frumosul locotenent Vasea ( Vasili Vasilievici, un basarabean, venit în ţară încă din copilărie) l-am cunoscut când eram în ultimul an de facultate. Era comandantul unui pluton la Arma Geniu şi, totodată, cercetător ştiinţific. Drumurile ni s-au intersectat într-unul dintre laboratoarele ICECHIM^*-ului. Lucram în paralel la acelaşi studiu despre explozivi (eu având lucrarea de Diplomă, el – pe cea de Doctorat), urmând ca, la final, să confruntăm rezultatele. Se zvonea că era musai să obţinem rezultate remarcabile, întrucât concluziile cercetării vor fi ulterior folosite la elaborarea unei lucrări mai ample a renumitei academician doctor inginer – mai popular coana Leana – care, sătulă de succesul răsunător avut cu polimerii, „poftise” la cercetări în domeniul explozivilor, cu care urma să rupă gura târgului. Până una, alta, ne rupeam noi oasele şi ne zdrobeam minţile – câţiva studenţi în ultimul an, câţiva militari genişti şi o armată de cercetători ştiinţifici, profesori şi asistenţi universitari, o întreagă desfăşurare de forţe. În anul V de facultate, an terminal, în semestrul al II-lea, nu mai aveam cursuri. Astfel că ne ocupam numai de lucrarea de Diplomă. Şase zile pe săptămână lucram în laborator, între 8 şi 10 ore. Ajungeam la Cămin istovită, adormeam (cu gândul la Vasea) şi a doua zi abia aşteptam să ajung în laborator. Niciodată n-am fost o studentă mai silitoare ca atunci. Da, eram îndrăgostită de Vasea, deşi nu cred că era cazul s-o mai spun. Colegele mele se văitau că nu se mai termină odată calvarul; eu speram să nu se termine niciodată. Îmi era de ajuns să-l văd printre rafturile pline cu sticluţe de reactivi, alteori nici măcar nu-l puteam vedea, îmi era de ajuns să-i aud vocea (totdeauna am avut o sensibilitate la voci; aş fi fost în stare să mă îndrăgostesc de un bărbat fără să-l văd, dacă îmi plăcea vocea lui). Vasea nu ştia că-l iubesc. Singurul care-şi dăduse seama de „problema” mea era Zahangescu – Şeful de laborator, care-mi era şi îndrumător de proiect şi, în consecinţă, îmi urmărea atent toate mişcările. Mă văzuse spărgând sticlărie, „lucrând” cu aparate nebăgate în priză, depăşind cu mult culoarea de viraj la titrări, acel slab-roz pe care trebuia să-l prinzi cu fineţea mâinii şi-a ochiului totodată devenind de nenumărate ori grena sau violet.

Astfel că, într-una din zile, mă luase deoparte şi-mi vorbise grav:

-         Eşti îndrăgostită.

Roşisem toată. N-aş fi avut motiv. Dar uite-aşa, crezusem că acesta-i secretul meu pe care nu voiam să-l împărtăşesc nimănui, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi arătat şi altora. M-a asigurat că nu mă va divulga, dar mi-a pus în faţă două alternative: ori lucrez cum trebuie, ori îmi schimbă lucrarea de proiect şi, implicit, laboratorul. Desigur că am ales prima variantă, deşi nu mi-a fost deloc uşor să-l văd pe Vasea la câteva mese mai încolo şi, totodată, să nu-mi tremure mâna când trebuia s-aduc la semn cu picătura sau să cântăresc cantităţi de ordinul miligramelor, cu precizie de patru zecimale. Totuşi, nimic nu era mai greu, nimic n-ar fi fost mai cumplit decât să plec de lângă Vasea. Abia suportam ziua de duminică, singura în care nu-l vedeam, şi nu ştiam cum să fac să treacă mai repede. Dormeam jumătate din zi, iar cealaltă jumătate mă gândeam la el. Zahangescu mă sfătuise să nu mă mai chinui astfel, ci să mă duc la el să-mi declar dragostea. Şi-apoi, oi vedea: „Ori la bal, ori la spital”, zisese. Ce să faaac? Nici picată cu acid sulfuric! Cum să mă duc la un bărbat să-i spun „Ştii, te iubesc!”? Preferam să-i dau de înţeles într-un mod mai subtil sau chiar deloc, băgându-mi nasul în reacţiile mele chimice, preferam să-mi chinui sufletul punându-mi o mie de întrebări decât… hodoronc-tronc. Asta numai el putea s-o facă. Mai mult, nici măcar nu ştiam ce-i cu el, dacă o fi sau nu însurat (ce-i drept, n-avea verighetă, dar acesta nu era un indiciu, că la vremea aia făceai rost atât de greu de orice, chiar şi de verighete), poate avea o logodnică, o iubită… În sfârşit, recunosc că eram într-o situaţie doar o idee mai fericită decât cea a colegei mele de cameră îndrăgostită de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler. Deşi nu sunt chiar sigură că situaţia mea era mai fericită decât a ei. Măcar ea se consolase cu ideea că Gable, oale şi ulcele,  n-o să-nvieze să vină s-o ceară de nevastă. Şi nici Rhett Butler n-ar fi ieşit din peliculă pentru chestiunea în cauză. Eu, în schimb…

          Într-o zi, Vasea n-a mai venit. De obicei, îşi lăsa vestonul în hol, pentru a-şi pune halatul peste cămaşă. Venea înaintea mea. De fapt, ziceai că doarme acolo. Imediat ce intram în linie dreaptă pe holul întunecos, îmi aruncam ochii pe cuierul din stânga. Prezenţa vestonului kaki, cu cele două stele mici pe fiecare epolet, îmi transmitea o siguranţă, o linişte şi o bucurie de nedescris. Era semnul că el se află acolo, că îi voi auzi vocea profundă, de bass răspunzându-mi la „bună dimineaţa”, că frumoşii ochi negri se vor opri o clipă asupra mea, că întreaga lui fiinţă se va concentra, măcar pentru o secundă, asupra fiinţei mele, cu o înclinare uşoară din cap şi un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. Eram în stare să mă hrănesc ziua întreagă din acest moment.

De vreo două ori, se întâmplase să nu văd vestonul. Inima începuse să-mi bată altfel, aerul devenise dens şi-mi ploua în suflet cu tristeţe. Dar asta nu făcuse decât să-mi amplifice bucuria revederii imediat ce deschisesem uşa laboratorului şi dădusem cu ochii de el la masa de lucru. Îşi îmbrăcase halatul peste veston, iarna era un frig cumplit în laboratoarele ICECHIM-ului. Dar, oricât de frig ar fi fost, nu se compara cu frigul care mă cuprinsese – în plină vară – în ziua în care nu mai văzusem nici vestonul, nici pe Vasea. Mi-am zis că, cine ştie, o fi avut şi el o problemă care l-a determinat să întârzie. Dar nu ştiu de ce nu mă puteam convinge deloc. M-am apucat de lucru, fără tragere de inimă. Pentru prima dată, laboratorul mi s-a părut urât, strâmt, am observat – tot pentru prima oară – cât de crăpată era faianţa de pe mese. Am ţipat la colegul meu de echipă fiindcă nu-mi găseam mănuşile antiacide. Nici para de cauciuc pentru pipetare. Pe care n-am mai avut răbdare s-o caut, astfel că m-am apucat să trag reactiv din sticlă cu gura prin pipetă (oricum eram obişnuită, pare nu găseai decât în ICECHIM, în laboratoarele din facultate sărăcia era mare). În timp ce efectuam această operaţiune de mare fineţe (un pic dacă măreai presiunea, te trezeai cu reactivul pe limbă sau chiar în gât), cineva a venit cu vestea: Vasea murise.

S-a dus naibii pipetarea mea la mililitru, habar n-am ce cantitate din reactiv am înghiţit. Mai ştiu doar că m-am lăsat târâtă la duşul de urgenţă de colegul la care tocmai ţipasem înainte, stropită cu multă apă pe gura încleştată, pălmuită ca să mi-o descleştez, inundată în cavitatea bucală. N-a mai fost nevoie să-mi introducă degetele pe gât să-mi provoace voma; am vomat singură, de bună voie şi nesilită de nimeni. Apoi m-au apucat frigurile, tremuratul; m-au învelit degeaba în pături. Am refuzat Salvarea, iar Zahangescu nu m-a trimis cu forţa la spital, aşa cum era de aşteptat. Dimpotrivă, îi uimise pe toţi când le-a strigat: „Lăsaţi-o în pace! Nu de doctor are nevoie!”. Doar el şi cu mine am ştiut că nu de la reactiv îmi fusese atât de rău.

M-a trimis la Cămin şi mi-a spus să stau cât am nevoie. Dar a adăugat că ar fi mai bine să vin la cercetare, decât să stau închisă în casă. Mi-a mai zis că, dacă vreau, încă îmi mai poate schimba lucrarea, că nu-i târziu. N-am vrut. Am dorit să continui, chiar dacă numai eu ştiu cum nu m-am dezintegrat în particule fine ori de câte ori am mai călcat de atunci în laborator. Dar atât mai puteam să fac în amintirea frumosului brunet cu ochi negri şi voce de bass.

          Mi-am luat lucrarea de Diplomă cu nota 10. Singurul 10 din an. Dar nu m-am putut bucura.

Rezultatele cercetării n-au mai interesat pe nimeni. La scurt timp, a venit revoluţia, „academiciana” fusese executată, ICECHIM-ul lăsat în paragină, iar cercetările în domeniul chimiei – date uitării.

          Vasea nu mai apucase să-şi susţină Doctoratul. Pentru că, înainte de toate, Vasea era militar, Vasea avea un înalt simţ al onoarei şi al datoriei. Dar asta n-ar fi fost suficient să-i aducă moartea. Vasea avea, în plus, ceva ce nu ştiu câţi dintre noi avem, militari sau nu: simţul sacrificiului. Murise ca să-i scape pe alţii.

Cu o zi înainte de a afla noi vestea, fusese la aplicaţii cu plutonul pe care-l conducea. Pentru prima dată, le dăduseră să dezamorseze muniţie adevărată. Pentru a elimina stresul la care sunt supuşi în astfel de operaţiuni, la aplicaţii, geniştilor începători nu li se spune când urmează ca muniţia oarbă să fie înlocuită cu cea de război. Doar comandantul de pluton ştie. În duminica aceea, pentru plutonul lui Vasea venise ziua. Iar pentru el, venise ceasul. Unul făcuse o greşeală, iar el şi-a dat seama că e inevitabil ca, în următoarele secunde, să se producă o explozie şi că urmează să moară cât mai mulţi. Regula spune că, dacă te arunci peste o grenadă, înainte să explodeze, te dezintegrezi tu, dar există mari şanse ca ceilalţi să scape. Asta făcuse Vasea. Îşi salvase plutonul, cu preţul vieţii lui.

          La vreo săptămână de la tragedie, mă căutase un soldat. Era „aghiotantul” lui. Îl însoţea peste tot, chiar şi-n laborator.

-         Domnişoara inginer, nu ştiu cum să-ncep… mă cheamă Ristea.

Ştiam. Mi-l aminteam pe Vasea cum îi rostea numele: „Du-te, Risteo, şi dă-le de mâncare la căţei!” „De unde, tovarăşu’ locotenent, pe sărăcia asta?” „Risteo, nu mă face să-mi pară rău că te cunosc! Au fost vremuri de foamete şi mai mare! Vezi că găseşti un pachet în geanta mea; am luat nişte resturi de la Popotă, că ăia tot le-aruncă”.

-         Eu… am fost prieten cu tovarăşu’ locotenent Vasilievici. Căpitan, post-mortem… N-am grade, domnişoara inginer, sunt un pârlit de soldat, da’ m-a iubit ca pe fratele lui.

Apoi a continuat printre lacrimi şi sughiţuri de plâns:

-         Şi pe dumneavoastră v-a iubit. Ce dragă îi mai eraţi! Numai mie-mi spusese. Da’ dumneavoastră n-avea curaj să v-o spună. Zicea că pesemne n-aveţi ochi pentru el, credea că nici nu ştiţi că există. L-am contrazis. Eu am altfel de şcoală. Văzusem, de-acolo din colţul meu, ceea ce alţii nu văzuseră, iar tov căpitan nu îndrăznea să creadă. Dar se hotărâse. Până la urmă, se hotărâse. În ziua aia nenorocită, se trezise vesel şi cânta. Când l-am văzut aşa, mi-a venit şi mie să fluier. „Tu ce-ai, Risteo, azi? Nu cumva fluieri a pagubă? Ori te pomeneşti c-oi fi şi tu îndrăgostit?” „Nici una, nici alta, tovarăşe locotenent. Da’ când vă văd aşa vesel, m-apucă şi pe mine…” „Foarte bine! Să te-apuce, Risteo! Bucură-te, că-n curând ne-nsurăm! Auzi tu? Azi e duminică, mergem la aplicaţii, dar mâine, cum intră în laborator, cum îi spunem. Nu mai amânăm nicio secundă. Vezi, dacă m-o părăsi curajul, să nu mă laşi! Te duci tu la ea şi-i spui: A zis tovarăşul Vasea că vă iubeşte şi vă roagă să fiţi nevasta lui. Ordin! Ai înţeles? Că dacă nu, Curtea Marţială te mănâncă!” „Am înţeles, tovarăşe locotenent, să trăiţi! Da’ bine că v-aţi hotărât odată, că prea vă perpeleaţi…” “De, măi Risteo! Auzi, voi, la ţară, cum le spuneţi fetelor că le iubiţi?” “D-apăi ce, le spunem? Noi nu umblăm cu farafastâcuri d-astea boiereşti. Semn din ochi, mişcare din cap, bluza descheiată, mâna pe sub fuste, misiune îndeplinită!” “Ţărani cocliţi ce sunteţi! Mă îngreţoşezi!” “Cocliţi, necocliţi, tov lent, da’ noi, când punem capul pe pernă, dormim. Nu ca dumneavoastră, perpeleală la foc mic, când pe-o parte, când pe alta.” Mă iertaţi, domnişoara inginer, aşa i-am zis. Şi el a râs. A fost ultima dată când l-am auzit râzând. Înainte să plecăm la poligon, a devenit deodată serios şi-a zis, mai mult pentru el: „Trebuie neapărat s-o cer. Se apropie sfârşitul de an, după aia o să plece, cine ştie pe unde o să ia repartiţie şi dac-am s-o mai văd.” N-a mai apucat, zicea-i-aş de viaţă!, a luat cu el cererea-asta. Şi eu nu ştiu dac-am făcut bine sau rău că v-am spus. Da’ am zis că-i mai bine să vă spun, că v-am văzut eu şi pe dumneavoastră cum îl mai sorbeaţi din ochi… pe sub ochelarii ăia de protecţie. Dacă vreţi să vă duc la mormânt…

-         Nu. Nu vreau, Risteo. Când mă gândesc la el, vreau să văd un bărbat înalt, brunet, cu ochi negri, nu un morman de ţărână. Ia banii ăştia şi cumpără-i o lumânare şi-o floare. Du-i-le de la mine şi spune-i c-ai avut dreptate. N-aveam doar ochi, ci şi minte şi inimă pentru el. N-am respirat în ultima jumătate de an decât ca să-i aud glasul şi să-l ştiu prin preajmă. Du-te, Risteo! Du-te, până nu mor şi eu.

-         Ce floare să-i iau?

-         Nu ştiu. Una cu petale multe. Dar, vezi, ai grijă, să se termine la „mă iubeşte”!

-         Adică cum?

-         Nu ştii jocul acela? Când eram copii, îl făceam cu frunze de salcâm. Rupeam câte una şi ziceam: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte…

-         Aha! Am înţeles!

-         Şi nu uita… să hrăneşti câinii!

Uneori, ne hotărâm prea târziu. Alteori, poate că nu întâmplător amânăm. Bine-ar fi să putem ca, dintre toate lucrurile ce se lasă amânate, cu cel puţin unul să nu ne jucăm, amânându-l la nesfârşit, aşa cum nu ne putem juca nici cu muniţia neexplodată: cu sentimentele noastre de iubire. Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluţe de reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur şi simplu… după deget. Ori în spaimele noastre de a nu fi ridicoli, greşit înţeleşi sau neaveniţi. Uitând că, într-o zi, poate să vină vremea de a dezamorsa muniţie de război, adevărată, nu făcătură, din cea oarbă. Şi că diferenţa de la fericire la nefericire se poate reduce la… o grenadă. Sau, ca în jocurile copilăriei, la o petală.

* ICECHIM – Institutul de Cercetări în Chimie

Fotografia

Sunt puţine amintiri care m-au urmărit din perioada liceului. Printre ele se află şi Fotografia. O priveam cum stătea aşezată cuminte pe peretele dinspre răsărit, sub icoană, în camera colegei mele de bancă. Din prima clipă în care mi-au picat ochii pe ea, m-a fascinat. Într-un mod pe care nu mi-l pot explica nici acum. La vremea aceea – nici atât. Era o fotografie color, ceea ce, pe atunci, nu prea vedeai. Dar nu acesta era motivul fascinaţiei. Cadrul era natural, undeva într-un câmp plin cu verdeaţă. O fetiţă cu trăsături de păpuşică stătea jos, având în faţă un coş cu fructe roşii (cireşe sau căpşuni). În spatele ei, la o oarecare distanţă, un călugăr destul de în vârstă, parcă ieşit din timp, cu barba complet albă. Şi cu o privire care-ţi lua minţile. Dar ţi le şi punea la loc.

         Am întrebat-o pe Ştefi „Cine-i acolo?”. Mi-a spus că fetiţa era ea, iar călugărul (căruia îi spunea „Tataie”) – fratele bunicului ei dinspre tată. Am primit explicaţia cu suspiciune. Nu pentru că n-aş fi avut încredere în ea; dar îmi era foarte greu să accept că acel călugăr era o persoană reală, cineva care trăia ca şi noi (respira, vorbea, mânca); eu mi-l imaginam mai degrabă ca pe un sfânt, unul care a trăit demult (culmea e că nici măcar nu ştiam mare lucru despre sfinţi la vremea aceea). Şi nu înţelegeam ce căuta Ştefi lângă el. N-am mai adus vorba niciodată. Dar, ori de câte ori intram în camera aceea, aruncam priviri furişe spre fotografie, dinspre care simţeam izvorând puteri magnetice cărora nu mă puteam sustrage.

Fotografia aceea m-a urmărit în timp ca un semn de întrebare. O întrebare la care nici măcar nu mă oboseam să mai caut răspuns.

         Au trecut anii. Peste 20. Viaţa desparte oameni şi-i adună la loc. Aflasem, între timp, cine este călugărul din fotografie, îl ascultasem la televizor, pe internet, citisem interviurile, sorbindu-i vorbele cu nesaţ. Dar mai ales îi urmăream, cu aceeaşi fascinaţie, privirea, când serioasă, când jucăuşă, dar întotdeauna vie. Extrem de vie, de frumoasă şi de odihnitoare. Nu-l văzusem „pe viu” niciodată. Dar îmi spuneam că trebuie. Însă nu mă grăbeam. Ştiam că are peste 90 de ani. Dar ce conta? La cât părea de tânăr, mi se părea că ar putea trăi o veşnicie.

         Pe Ştefi am revăzut-o într-un moment nu tocmai fericit al vieţii ei. Într-o noapte, m-a sunat. Şi m-a rugat să mă duc până la ea, că are „o stare”. Nu obişnuiesc să ies noaptea din casă. Dar când un prieten te sună la ore neconvenţionale să-ți spună că are o stare, nu mai ai timp de întrebări.

Când am intrat în casă, aceeaşi pe care o ştiam din vremea liceului, privirile mi s-au lovit de o mulţime de fotografii ale Părintelui. Uitând de ce m-am dus acolo, uitând până şi de buna-cuviinţă, am început să-mi plimb paşii de la o fotografie la alta, exclamând: „Ce frumos e! Doamne, ce privire! Ah, ochii aceştia!” Ştefi m-a asigurat, râzând, că voi pleca de la ea cu una dintre fotografii. Am protestat, jenată, spunându-i că nu pot să accept, că acelea sunt amintiri de familie; eu, dacă vreau să-l văd, caut imagini pe Google, etc. Nu m-a luat în seamă şi, la plecare, mi-a pus în braţe una dintre fotografiile înrămate. Am luat-o bucuroasă şi, în miez de noapte, i-am căutat un loc în casă, care să i se potrivească. După ce am mutat fotografia în câteva locuri, am pus-o, în cele din urmă, pe un raft de unde mă priveşte când intru în sufragerie. Cum, de multe ori, n-am pe cine saluta când intru în casă, obişnuiam să „conversez” cu Părintele: „Sărut mâna, Părinte! How are you today? I’m fine, thank you! M-a supărat cutare, am ţipat la pisică, am mâncat vreo doi oameni. Ştiu, ştiu. Am greşit. Promit ca mâine să mănânc numai unul.” Şi, căutându-i privirea, mă aşteptam să-mi facă cu ochiul, adăugând: „Ai grijă, dragă, că inima omului nu-i ficat!”

         Ieri, când am intrat în casă, cu sufletul tulburat de vestea plecării sale la Domnul, mă întrebam fără noimă: Atât rămâne dintr-un om? O fotografie? Am căutat răspunsul în frumoasa-i privire şi mi-am amintit vorbele sale: „O! Dac-aţi şti ce mare e omul! Omul e creaţia Lui Dumnezeu!”

         Fotografia. Fotografia nu e decât nevoia noastră de reprezentare materială a ceea ce, de fapt, nu poate fi reprezentat. Mesajul pe care ea ţi-l transmite răzbeşte dincolo de zidul vizualului, dincolo de palpabil, de descriptibil. Pentru că mesajul acela nu se adresează unuia din cele cinci simţuri cu care suntem înzestraţi, ci omului însuşi.

         Nu, eu nu purtasem zeci de ani în bagajul sufletesc o imagine, ci ceea ce se afla dincolo de ea. Şi dacă o fotografie o poţi pierde, dacă o imagine se poate estompa în memorie, niciodată nu vei pierde din suflet un om.

         Rămâne pentru mine, totuşi, un semn de întrebare: cum poţi iubi un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată? Şi cum, oare, l-ai fi putut iubi, dacă l-ai mai fi şi întâlnit?

(În memoria Părintelui Arsenie Papacioc)

Căsuţa iepuraşului

Poveste pentru oameni mari, rămaşi, într-un anume fel, copii

Aş vrea să mă extrag dintr-o poveste. Sau să-i transform finalul într-unul fericit. Aşa cum, în copilărie, voiam să schimb finalul poveştilor care se terminau trist.
         Bunica îmi spunea povestea căsuţei iepuraşului. Iepuraşul avea o căsuţă de gheaţă. Acolo se simţea apărat de toate, dar mai ales de vulpe. Totul era bine şi frumos iarna. Dar când venea primăvara, soarele începea să topească gheaţa, căsuţa dispărea, iar iepuraşul era... un biet iepuraş. Plângeam şi îl rugam pe bunicul să îi construiască el o căsuţă. Una adevărată, din scânduri, pe care să n-o mai poată strica nimeni. Bunicul îmi promitea de fiecare dată că i-o va construi. Însă, de fiecare dată, bunica îmi spunea povestea la fel. O puneam mereu s-o repete, în speranţa că va schimba finalul. Dar ea se încăpăţâna să mi-o spună mereu la fel. Iar plângeam, iar reproşam, imploram... bunicul iar promitea... mâine. Şi mâine povestea se repeta. Identic.
         Din acea poveste nu m-am putut extrage niciodată. N-am înţeles de ce n-am schimbat-o eu, să mi-o spun singură, aşa cum voiam. Probabil, simţeam, pe undeva, că n-ar fi fost decât o amăgire, o înşelare. Speram, credeam, aşteptam minuni. Aşteptam cu sufletul la gură s-o aud altfel. Chiar credeam că bunicul va construi o căsuţă bietului iepuraş, iar bunica se va grăbi să-mi aducă la cunoştinţă.
Într-o zi, sătulă de insistenţe fără rezultat, mi-a venit o idee. Am găsit uşa atelierului deschisă, am furat nişte scânduri, cuie şi un ciocan. Încercam să schimb finalul poveştii. Am cărat totul în fundul curţii, unde am meşterit nestingherită de nimeni. A ieşit ceva care, cu multă indulgenţă, putea fi asemuit cu o căsuţă. Avusesem grijă să mă interesez cam cât de mare poate fi un iepuraş, şi am probat căsuţa pe pisică. O concepusem pentru două locuri, nu-mi imaginam că o fiinţă poate să trăiască singură. Gândeam că, într-o zi, şi iepuraşul se va însura, aşa cum se însurase bunicul cu bunica şi-o adusese în casă nouă.
       Aveam căsuţa. Dar unde era iepuraşul? Am avut un moment de derută, am vrut să întreb, apelând la serviciile oamenilor mari, dar am renunţat repede; mă dezamăgiseră destul. Mi-am zis că e imposibil ca iepuraşul să nu ştie că eu am construit o căsuţă pentru el. Cum să nu simţi când cineva te iubeşte? O să vină el! Am găsit un loc mai ferit, dar destul de la vedere. Nu voiam să caute prea mult ori să n-o găsească.
În fiecare zi, mă duceam de mai multe ori, să văd dac-a venit. Când seara se-aşternea peste sat, îmi spuneam c-o să vină mâine. Până într-o zi, când „opera” mea construită cu trudă, dar mai ales cu dragoste, a servit drept lemne la foc. Atunci am crescut dintr-odată. Şi-am înţeles că nu te poţi extrage singur dintr-o poveste; cum nu te poţi scoate dintr-o mlaştină trăgându-te de păr. E nevoie de cineva să te scoată.
        Uneori, mă simt de parcă mi s-a topit căsuţa de gheaţă. Şi-aş vrea să mă extrag din poveste sau, şi mai bine, să-i scriu un final fericit. Închid ochii şi-mi imaginez că undeva, cineva îmi construieşte o căsuţă, una adevărată, poate chiar rănindu-se, aşa cum eu îmi rănisem mâinile de copil. Înainte s-adorm, nu uit să repet… mâine…

Păpuşi

Mai ştii, Dani, aveai două păpuşi frumoase. Liliana era mai frumoasă decât Simina. Brunetă, cu ochi albaştri, albastru închis, cu părul lung şi cârlionţat, aşa cum mi-am dorit şi eu şi cum nu l-am avut niciodată. Simina era blondă, cu părul scurt şi buclat, iar ochii de un albastru deschis. Când veneam la tine, ea era păpuşa „mea”. Pe Liliana o atingeam doar când nu te aflai prin preajmă. Le văd şi-acum, păpuşile-acelea; dac-aş fi fost pictor, le-aş fi redat cu exactitate. Am în imagine chiar şi fustiţele pe care bunica le tricotase pentru ele. Bineînţeles, tot a „ta” era mai frumoasă: mov, cu margine albă. A „mea” era crem cu maro.

          Şi totuşi, Dani, de păpuşile-acelea, nu mi-a fost dor niciodată. Când plecam de la tine, nu luam cu mine niciun regret, nu-mi lăsam sufletul printre ele. Pentru mine, n-au fost niciodată mai mult decât două păpuşi frumoase. În schimb, şi astăzi mi se face dor uneori, de păpuşile mele fără chip. N-aveau nici nume. Cum ar fi fost să botezi nişte linguri de lemn? Pe care bunica înfăşurase, cu dibăcie, cârpe mai mult sau mai puţin colorate. Nu, n-aveau nume, nici chip, nici părul buclat, nici ochi albaştri, nici hăinuţe frumoase păpuşile mele. În schimb, erau pline de viaţă. Căci ele trăiau în imaginaţia mea, aşa cum trăiesc zânele în basme. Fiecare avea o poveste, o poveste, desigur, inventată de mine. Cu câtă resemnare îşi acceptau poveştile! Şi câtă viaţă clocotea în ele, odată ce le atingeam cu bagheta magică a iubirii. Şi-atât de multe aveau să-mi spună!

          Sărmanele mele păpuşi din cârpe înfăşurate pe linguri de lemn! Eu nu v-am uitat niciodată, chiar dacă uneori mai fugeam la oraş, abandonându-vă temporar pentru păpuşile verişoarei mele. Păpuşi fără nume, fără chip, voi ştiţi – nu-i aşa? – că nu v-aş fi dat pe toate siminele şi chiar pe toate lilianele pământului. Că nu m-aş fi lepădat de poveştile voastre, pentru toate buclele şi pentru toţi nedrept de frumoşii ochi albaştri. Pentru că voi, sărmane păpuşi, m-aţi învăţat bogăţia; adevărata frumuseţe a acestei lumi. Pentru că voi purtaţi numele celei mai frumoase bogăţii din lume: Copilăria!

Şeful de Gară

          O gară mică, între munţi. Clădirea e veche, bijuterie arhitectonică lăsată în paragină. La streşini, cuiburi. Izbânda vieţii. Peronul e gol, iar cele două linii de cale ferată par luate dintr-un joc pentru copii. Şi totuşi, pe acolo, circulă, din când în când, trenuri. Şi miros de tei înflorit.

          Şeful de gară ţine în mâini o vrabie rănită. Toată atenţia lui se focalizează între cele două palme -  aşezate una dedesubtul, alta deasupra păsării – între care s-ar zice că s-a concentrat întreg universul.

          “Şi trenurile?”, întreabă femeia. Răspunde într-un târziu, cu gândul aiurea: “Trenurile… merg. Şi când se defectează, are cine să le repare. Dar dacă pasărea aceasta nu va mai zbura…”

          Într-o gară uitată, într-un spaţiu-timp încremenit, un om se îngrijorează de-o aripă frântă a cărei neînzdrăvenire ar putea frânge un univers.

          Femeia şi bărbatul de îndepărtează, lăsându-l pe şeful de gară cu grijile lui. “Toţi purtăm în noi o însângerare”, îi spune el, strângând-o la piept. “Doar că nu toţi avem şansa ca cineva să ne mângâie rana cu palmele sale”.

          Trenul pare venit din alt timp. Cei doi urcă. Singurii călători din gara dintre munţi. Ce mare tristeţe e-o gară mică între munţi! Doar şeful de gară face din ea o lume. O lume în care zborul unei păsări e mai presus de mersul trenurilor.

          Gândeşte la cei plecaţi. “Cum vă mai târâţi dorurile dintr-o gară în alta! Măcar eu nu mai aştept nimic! Şi, mai ales, pe nimeni. Şi totuşi, dacă reuşesc să fac pasărea asta să zboare, poate cine ştie…”

Plasa monofilară

Mi se păruse interesant să merg cu pescarii, cu barca, pe Dunăre, să ridice plasele. Asta până în momentul când le-au ridicat.

          Soarele ardea, parcă n-ar fi fost septembrie. Noroc cu pălăria mea galbenă! Eram desculţă, pe fundul bărcii se acumulase mâl şi totul în jur mirosea îngrozitor a peşte. Dunărea era tulbure, eu – plină de praf. Însă deasupra se lăfăia un cer nedrept de albastru şi de frumos. Multe sunt nedrept de frumoase.
Pomii de pe insulă înverziseră năpraznic, în ciuda gunoaielor lăsate de mâna omului. Şi parcă nici mie nu-mi mai era atât de frică de apă ca de obicei. De fapt, refuzam să mă gândesc.
          Păşisem cu teamă pe vârful bărcii, legănarea ei nu-mi era deloc pe plac. Până la urmă, ajutată de cei doi, îmi găsisem un loc confortabil. Atât de confortabil pe cât poate fi un loc într-o bărcuţă cu vâsle şi cu noroi pe fund. Nu mai fusesem cu barca din clasa a zecea, dintr-o expediţie, când ne plimbaserăm câţiva zănateci pe Crişul Repede. Am dat atunci la apă din barcă de mi-a ieşit tot romantismul pe nas. Şi tot noi am plătit vâslaşului. Taxă pe vindecare de romantism. Măcar de m-aş fi vindecat atunci!

         Oamenii se întrebaseră ce noroc le voi purta eu la peşte. „Dac-ar fi după mine – le-am spus – l-aş arunca pe tot înapoi, în apă. Aşa că nu vă bazaţi pe norocul pe care speraţi să vi-l port!” Strâmbaseră din nas, dar n-au îndrăznit să zică ceea ce intuiam că ar fi avut de zis: „Dac-ar fi după ecologişti ca dvs., madame, ar muri lumea de foame!”. „Ar muri pe naiba!, am replicat cu voce tare, lăsându-i cu gura căscată. Ştiţi bine că nimeni n-a murit câtă vreme n-au dispărut plantele de pe pământ.” „Să înţelegem că nu vă place peştele?”, întrebase, ironic, unul mai îndrăzneţ. „Ei, nici chiar aşa! Îmi place, deh, dar nu-mi place să-l văd zbătându-se”. Cei doi schimbară priviri cu subînţeles, de cunoscători. Câţi d-ăştia ca tine! Îndrăzneţul prinse şi mai mult curaj: „Noi, la ţară, aveam un profesor de istorie şi geografie. Domnu’ Radu-l chema. Avea domnu’ Radu un obicei: umbla prin curţile oamenilor în ajun de Crăciun. Îi găsea cu porcul tăiat. Ce-aţi avut, măi oameni buni, cu bietul animal? Da’ când îi punea lumea-n traistă, uita. Uita de bietul animal. Zicea bogdaproste şi-o zbughea.” He, he! râseră cei doi. Zâmbii şi eu, să le fac plăcere. În fond, mi-o zisese. Celălalt, mai doct, îşi căută o scuză mai nobilă, sau, cum se zice în drept, un precedent: „Şi Iisus a pescuit”. Ei, nici chiar aşa! Dar, ce-i drept, şi-a ajutat ucenicii s-o facă. Şi a hrănit mulţimile cu peşte, după cum aflăm din pilda cu cei doi peşti şi cinci pâini. El Însuşi a mâncat o bucată de peşte fript, după Înviere, când li s-a arătat Apostolilor.
          Culmea e că pescarii „mei” prinseseră acum o grămadă. „Vedeţi, îmi explică unul, ăsta care se zbate mai tare s-a prins mai de curând. Ăştilalţi, chiar dacă sunt vii, nu se mai zbat. Ori au obosit, ori...” S-au resemnat, da. Aşa se resemnează şi omul. Când oboseşte să creadă-n iluzii, să spere, stă pasiv. Nu se mai zbate. Bogdan Amaru scria în jurnalul său: „Speranţele sunt cele mai ieftine plăceri ale noastre”. Dar până şi de-o astfel de plăcere se satură omul, nu-i aşa? Mai ales că ieftinătatea se referă la partea materială. Nu costă bani să speri, cum ar veni. Dar ce de suflet se mai cheltuie pentru-o speranţă!
          Îmi explică, plini de mândrie, că folosesc plase monofilare, interzise la pescuit. Acestea sunt foarte dese şi au firul mai subţire ca firul de păr. Nu dau şanse la nimic să scape. Într-adevăr, plasele erau pline de puiet. Ba încă şi o mulţime de raci şi chiar scoici micuţe. „Nu iartă nimic!”, întări unul, de parcă nu era evident. Gândul mă duce la îndrăgostire. Când îţi căşună pe-un om, pici ca prostănacul ăsta de peşte în plasa monofilară. Fără şansă de scăpare.
        Pe mal, vreo cinci inşi se căzneau să elibereze animalele din plasă. Nu pentru mult timp, desigur. Până-şi vor găsi, cu adevărat, sfârşitul, sfârâind pe grătar. Ce fiinţă nehalită şi omul! Întorc capul, încercând să privesc în altă parte. Unul mă simte şi încearcă să mă salveze, în opinia lui: „Haideţi în spate, să serviţi o ciorbică sau nişte mămăliguţă cu brânză! Mmm, o bunătate!” Mă duc, cu gând să mănânc doar brânză cu mămăligă. Mă ia cu leşin când văd puzderia de muşte dansând cu dezmăţ printre mâncărurile neacoperite din cortul improvizat şi lăsat deschis. Încerc să schimb subiectul – “Ce zi frumoasă de septembrie!” Şi plină de muşte, îmi vine să adaug, dar mă abţin. Nu ştiu cum să fac să nu par fiţoasă, nici să-i jignesc pe oamenii aceştia mândri de munca lor şi de ciorba lor de muşte, pardon! pescărească. „E cu apă din Dunăre”, se laudă nea Costel, de parcă m-ar fi anunţat că tocmai a câştigat premiul Nobel. Eu aproape icnesc, amintindu-mi cât de tulbure e Dunărea şi cu gândul la –deformaţie profesională, deh! – multitudinea de deşeuri care se deversează în ea. Ce mă fac eu, acum, cu nea Costel? Aşteaptă solemn, cu polonicul în aer, încuviinţarea mea. Tot stomacul mi se revoltă şi, tocmai când dau să-l refuz, cu orice risc, mă salvează el. Îl văd înmuindu-se deodată şi căzând pe spate, moale ca o cârpă, cu polonicul în mâna dreaptă. Mă panichez la gândul că a păţit ceva. Nu cred că l-am deochiat. Nu de alta, dar eu mă mir de oamenii frumoşi, şi nici pe-aceia nu-i deochi, că mă uit la ei cu drag şi admiraţie, nu cu ciudă sau alte sentimente negative. Îi zic „Tatăl nostru” şi, ca să întăresc efectul, îi trag şi două palme. Sau poate să folosesc polonicul? Încerc să-mi pun în aplicare cunoştinţele de prim-ajutor. Nu, nu cred c-aş putea să-i fac respiraţie artificială. Respiraţia lui miroase a borhot. A borhot şi a peşte. Mai bine-i mai trag două palme. Doamne, iartă-mă! N-aş fi fost bună de soră de caritate. Omul moare lângă mine şi mie-mi trebuie miros de trandafiri. Ba nu, cred că mi-ar plăcea mai mult violete de Parma. Nu mai sta ca toanta!, îmi zic. Dau fuga la pescari, sărind peste nea Costel (profu de sport ar fi mândru de mine!) şi le strig: „Ajutor! A leşinat nea Costel!” Ăia râd tare, zguduindu-li-se burţile. Pădurea amplifică râsul lor, făcându-l să pară grotesc. Deodată se opresc, parcă înduioşaţi de figura mea nedumerită şi ingenuă. Unul îmi explică: „Staţi liniştită, domniţă! aşa leşină el din când în când, în funcţie de concentraţia alcoolică. Hă, hă!” Şi se pornesc iar. M-am liniştit, înţelegând. Dar insist să-mi etalez latura umanistă; că doar omul mort de beat nu e chiar mort de-a binelea. „Totuşi, n-am putea măcar să-l învelim c-o pătură? Să nu răcească...” Ei o ţin pe-a lor: „Drac mort aţi văzut? N-are nici pe ăla. Trăscăul din el îl face imun la toate.” Mai dau o fugă în spate, să văd ce face nea Costel. Face bine, acum sforăie, c-o expresie de mulţumire pe chip, strângând polonicul, aşa cum trebuie să fi ţinut Ştefan cel Mare sabia. Probabil visează frumos. Visul e singurul refugiu al omului din faţa unei realităţi uneori crude. Adeseori prea crude. Poate nici nea Costel nu-i un fericit să stea toată ziua pe malul apei, să scoată la peşti şi la raci din plasă. Poate de-aceea şi bea. Să uite. Să nu-i mai miroasă a mâl şi a peşte, ci a trandafiri şi a violete de Parma.
          Unul dintre pescari, care tocmai luase nişte raci de la fiert, insistă să-mi dea o bucată. „Asta, coada se mănâncă. Uitaţi ce roşu şi frumos e!” Omul făcuse efortul să-i cureţe crusta pentru mine, cu mâinile lui murdare, mirosind a baltă. Nu se cuvenea să-l refuz, mai ales că nu trebuia decât să deschid gura, mi-l apropiase de buze. L-am luat, cu gând să-l scuip mai încolo, dar se uita la mine să vadă dacă mestec. Avea o expresie fericită pe chip, în timp ce mă monitoriza, întrebându-mă, cerşind confirmarea: „Aşa-i că-i bun?” „Îhm”, zic mestecând a lehamite, cu ochii la racii care încă mişcau în găleata în care erau aruncaţi după ce, cu greu, fuseseră desfăcuţi din ochiurile hapsâne ale plasei monofilare. Cu stomacul în gât, simt bucata de rac alunecând de-a lungul esofagului, agresându-mi aparatul digestiv. Mă rog doar să nu ia calea-napoi. Cel puţin până plec de lângă ei.
            Aşa-mi trebuie!, gândesc. Ai vrut poezie. Ai vrut şi-ai avut! Nu-i nicio poezie, nici în Dunărea îmbâcsită, nici în zbaterea peştilor în plasă, nici în cleştii racilor, nici în mirosul de baltă. O! Ce frumos mai sună haiku-urile tale cu pescari, nu-i aşa? Iată pescarii! Cu transpiraţia curgându-le de la tâmple spre bărbie, cu subsuorile asudate, cu mâinile murdare şi burţile atârnate, cu degetele chircite de-atâta desfăcut la plasă. Degetele acelea butucănoase chinuindu-se să desfacă aţa mai subţire decât firul de păr de pe corpul inelat al racilor. Sau nea Costel, biruit în lupta cu alcoolul, cu polonic cu tot! Hai să vedem, scrie! Scrie un haiku! „Miros de baltă/ peşte zbătându-se/ pescar mort de beat”. Aşa-i că-i poetic? Te-ar invidia până şi Basho.
          Ca şi când mi-ar fi ghicit gândul, unul mă întreabă în timp ce migălea la un rac: „Domniţă, o să scrieţi o poezie, nu-i aşa?” ”Una care începe cu foaie verde solz de peşte”, adăugă altul, stârnindu-mi un zâmbet.
           Nea Costel s-a trezit, de parcă nici nu fusese mort. De beat, vreau să zic. Tot cu polonicul, mai ameninţător chiar decât prima dată, amintindu-şi că-mi era dator c-o ciorbă. „O, nici nu poate fi vorba, m-am umflat de raci!”, exclam, aproape convingându-mă pe mine şi încruntându-mă la ceilalţi să-i conving şi pe ei. Să tacă. Şi-au băgat nasurile în plasă, mustăcind. Unul, mucalit, n-are stare: „Costele, domniţa tocmai zicea că s-a săturat de raci fierţi. Şi tare-ar mânca unii fripţi, aşa cum numai tu ştii să faci.” Îi arunc priviri ucigaşe, ameninţându-l c-o sabie imaginară tip polonic. Râde cu poftă, mulţumit că mi-a făcut-o. Noroc că nea Costel nu-l bagă în seamă. Nu mai aude nimic. A făcut o pasiune pentru o sticlă. Alta.

          Soarele-şi trimite frânturi de raze printre crengi. E frumos pe malul Dunării. Dacă fac abstracţie de mirosul de peşte, de muştele care roiesc, de glumele cu jumătate de perdea ale pescarilor. Şi de faptul că sunt departe, departe de cineva!

Poarta

            Poarta era înaltă, din fier. Câteva secunde oprisem la intersecţia în T pentru a mă asigura stânga-dreapta înainte de viraj. Îmi căzuseră ochii pe poartă. Decupajele din ea lăsau să se întrezărească dincolo silueta înaltă, veşmântul negru descompus ca piesele unui puzzle. Atât zărisem. Câteva piese negre dintr-un puzzle pe care l-am compus mental sub forma unei siluete. Poarta era obişnuită. Cel de dincolo de ea, nu. Nu era un om obişnuit. Dar, în secundele acelea – câte vor fi fost – mi s-a năzărit că ar fi dorit să fie.

            Intuisem cine putea fi cel care-şi plimba cu lentoare paşii în drumul către poartă. Părea că merge fără scop. Mergea ca să meargă. Aşa cum merge un om simplu către poarta lui. Doar că omului simplu îi este îngăduit să iasă şi să rămână el şi dincolo de poartă. Lui, nu. Lui nu-i sunt îngăduite multe. Nici măcar lucrurile simple, cum ar fi să meargă desculţ prin iarbă. Ori să mângâie un câine maidanez. Ori să se joace de-a v-aţi ascunselea c-un copil. Aşa l-am simţit, ducându-şi cu greutate paşii spre poarta ce va rămâne închisă, parcă mânat de-un dor. Dorul după cele neîngăduite.

              Să nu poţi străbate singur, c-un rucsac în spate, o cărare de munte mirosind a brad. Sau, dacă-ţi vine cheful, s-alergi de nebun pe străzi, luându-te la-ntrecere cu frunzele toamnei. Să nu poţi face toate acestea pentru că eşti o pasăre captivă în colivie. E drept, într-o colivie aurită, înconjurat de atenţii, de onoruri care mai de care. Dar toţi aceia să nu înţeleagă că, din când în când, ai vrea măcar să culegi o floare de câmp cu mâna ta. Toţi aceia care te-nconjoară cu cei mai sofisticaţi trandafiri să nu intuiască faptul c-ai dori poate să miroşi o lăcrămioară. Cui să spui? Şi cine să te creadă? Nu, nu te poţi plânge nimănui. Căci tu eşti cel care porţi sarcinile altora. Tu eşti cel la care vin alţii să plângă. Nici măcar aceasta n-ai voie. Să plângi. Trebuie să zâmbeşti mereu. Să dai nădejde celor deznădăjduiţi, curaj celor slabi. Se gândesc ei la tine ca la un om? Te-ntreabă vreodată dacă te doare ceva? Dacă ţi-e dor de cineva? Ori dacă, pur şi simplu, nu ţi-e prea toamnă... Dacă ţi-e somn, dacă ţi-e sete, dacă-ţi e... frică...

            Aşa l-am văzut. Bucăţi de puzzle dincolo de poartă. Parcă ducea pe umeri toată greutatea omenirii, parc-ar fi alergat desculţ prin iarbă, parc-ar fi avut un dor. Parc-ar fi vrut să fie un biet ţăran îndreptându-se agale, fără nicio greutate pe umeri, spre poarta lui.

           Am plimbat după mine ziua întreagă filmul acesta. Seara, mi-a curs o lacrimă. O lacrimă grea, pentru singurătatea Episcopului.

Cântecul

         

         

Pădurea ne suportă pe toţi. Doar noi, oamenii, nu ne mai suportăm între noi. Şi apa Dunării, cât o să ne mai suporte? , mă întrebam în timp ce Dacia veche străbătea pădurea, apoi câmpul, într-un nor de praf, prin noaptea luminată de singurul far funcţional şi de vreo două stele. Oricum, mergeam cu clasa I, dacă mă gândesc că Fabian, Profesorul şi Ian rămăseseră să se întoarcă acasă cu o căruţă. Aceeaşi cu care venisem. Acum, ne luase fiul lui Fabian, pe maică-sa, pe mine şi pe institutoare. Aceasta din urmă turuia ca o moară hodorogită, făcând să crape de invidie motorul rablei care gâfâia de parcă şi-ar fi dat sufletul. Dacă l-ar fi avut. Aşa îmi atrăsese „moara” atenţia că e institutoare, nu învăţătoare. Aha! Şi care-i diferenţa?, mi-a venit să întreb. Dar mi-am înghiţit întrebarea, gândind că, de bună seamă, diferenţa trebuie să fie una considerabilă de vreme ce doamna institutoare părea că a-nghiţit o cobiliţă cu găleţi cu tot când mi-am permis să mă adresez dumneaei cu apelativul „doamna învăţătoare”. Ca să mă convingă de greutatea spuselor ei, îmi înşira pe nerăsuflate proiectele sale grandioase cu elevii de clasa I, realizările măreţe şi planurile sale de a-şi lua un masterat în psihologie. În psihologia cui? , mă îmboldise iar gândul şugubeţ să întreb. A celor mai pătrunşi de importanţa lor decât oaia de ţepuşă când e pusă la rotisor? Am tăcut, totuşi. Doar noaptea mi-a văzut zâmbetul ivit fugar pe faţă, întrebându-mă ce-ar spune doamna institutoare viitoare masterandă în psihologie dacă i-aş vorbi cu aceeaşi năucitoare viteză – tinzând s-o depăşească pe cea a luminii -  despre cercetările mele în domeniul adsorbţiei monoxidului şi dioxidului de carbon pe zeoliţi naturali modificaţi. Probabil ar fi râs ca de o glumă bună. Sau proastă. Ca de obicei când am tendinţa să devin mult prea critică (fie şi numai în sinea mea), mă străduiesc să găsesc cât mai multe asemănări între mine şi „victima” în cauză, încercând, astfel, să mi-o apropii. După ce mi-am stors cu simţ de răspundere toţi neuronii rămaşi, am ajuns la concluzia că singura asemănare între noi era praful care ne acoperea în strat gros, graţie geamului de la şofer, care, plin de personalitate, nu se închidea mai mult de trei sferturi, lăsând astfel, spaţiu suficient pentru ca noi să ne putem bucura de binefacerile naturii.

Institutoarea îmi amintea de o femeie de demult, venită în curtea bunicilor, pe vremea când abia începusem să aflu ce-i viaţa. Mă impresionase prin gesticulările largi, repetate, agasante, parcă dorind să substituie graiul, acea trăsătură ce – se pare – ne deosebeşte de necuvântătoare. După ce a plecat, am întrebat-o pe bunica cine este. „O târâtură”, a venit răspunsul care m-a bulversat şi mai mult. „Ce-i aia?”, am întrebat. „Lasă, că afli tu!” Eu auzisem de târâtoare, un fel de animal care se târăşte, cum ar fi râma, de exemplu. Mă fascinau râmele cu puterea lor de regenerare. Le vedeam tăiate cu sapa, cum îşi continuau drumul în două părţi. Cu mintea mea de copil, mă întrebam de ce-or fi atât de proaste de nu se întâlnesc, să se lipească la loc. Fiinţa divizată deveniseră două, cu identităţi separate. Şi omul se simte uneori rupt în două. Seara, l-am întrebat pe bunicul ce-i aia o târâtură. „De unde ştii tu cuvântul ăsta?” I-am spus, şi atât i-a trebuit ca să-i mai care vreo doi pumni bunicii, că şi-aşa îl cam mâncau palmele şi nu prea ştia ce motive să-i mai inventeze. De-atunci, am urât târâturile, oricine vor fi fost şi orice vor fi făcut cu mâinile acelea care gesticulau cu mişcări largi. „Târâtura” mă întrebase cum mă cheamă şi izbucnise într-un râs grotesc la auzul răspunsului meu. „Ha, hî, hî! Ce nume-i ăsta, dragă, Crenguţa?” Nu era doar târâtură (indiferent ce-o fi fost aceea, deşi, din tonul bunicii, cam pricepusem eu că n-ar fi chiar ceva de laudă), dar mai era şi proastă pe deasupra. O proastă care nu putea să priceapă ce nume-i acela Crenguţa. Când m-a întrebat câţi ani am, am simţit nevoia să-i transmit că scurta şi elevata noastră conversaţie a luat sfârşit, dându-mi vârsta bunicii. „Cincizeci”. „Cum cincizeci, s-a indignat, cu gesturile unuia gata să intre-n sevraj, poate cinci, vrei să spui!” Nu voiam să spun nimic. I-am transmis mesajul meu scoţând limba la ea şi am fugit la joacă. A plecat ofuscată, trântind poarta. Bunica a dat drumul unui râs sonor în urma ei şi m-a mângâiat pe creştet.

          Am ajuns, cu chiu, cu vai, acasă la Fabian. La casa de la ţară. Acolo ne aştepta Călugărul. Fabian bănuia că venise de la o Mănăstire din apropiere (fugise sau fusese alungat, lucrurile nu erau clare), se aciuase pe lângă casa lui, se făcea util, dormea acolo, părea să fie de-al locului de când lumea. Doar atât povestise Fabian: „M-am trezit într-o dimineaţă ceţoasă, când dădeam la animale, cu el în curte, fără să-l văd venind de undeva, parcă picase din cer. N-a zis nimic, doar mi-a apucat găleata cu apă din mână, şi s-a dus s-o toarne în teică. O vreme am muncit aşa, tăcuţi, amândoi. Ce făceam eu, făcea şi el. Şi-a suflecat straiele, înodându-le aproape de şold, apoi pantalonii, şi a venit după mine. După mine în grajd, după mine pe-afară. Am strâns bălegar, l-am urcat în căruţă. Apoi, până să mă urc să pornesc spre locul de depozitare a gunoiului, s-a urcat el, a luat hăţurile şi a îndemnat caii să pornească, lăsându-mă în curte. Gândeam prostit: Mă, să vezi că ăsta mi-a furat caii! S-a-ntors pe la o vreme, cu căruţa golită de bălegar, a deshămat caii, i-a adăpat. Tot fără să schimbăm o vorbă. Mă uitam prostit la el şi începusem să cred că am halucinaţii. Ca să mă conving că nu-i aşa, am început să vorbesc. Îi tot puneam întrebări: că cine e, că de unde vine, cât vrea să-l plătesc pentru muncă. Nu zicea nimic. Robotea în tăcere. Într-un timp, m-am enervat, l-am înhăţat de guler şi-am ţipat la el: „Dacă mă mai laşi mult să vorbesc singur, te-arunc peste gard!” S-a uitat la mine de parc-ar fi zis: „Vezi să nu mă sperii!”, mi-a adresat o părere de zâmbet şi-o întrebare: „Şi dacă vorbesc, mă ţii?” Din clipa aia, am ştiut că va rămâne la mine, habar n-am de unde am ştiut. Parcă şi el mă căutase, parcă şi eu îl aşteptam demult. Nici acum nu vorbeşte, decât prea rar şi numai când e absolută nevoie. Dar simt că n-aş mai putea fără el.”

Ceilalţi plecaseră la oraş, pe la casele lor. Rămăsesem cu profesorul, cu Fabian şi Călugărul. Acesta aprinsese focul în sobă, se învârtea pe lângă noi, servindu-ne la masă; degeaba a ţipat Fabian la el, spunându-i că nu-i nevoie să facă el lucrurile acelea. Nu l-a luat în seamă, şi-a continuat roboteala, apoi, când a hotărât singur, s-a aşezat cu noi la masă. L-am studiat pe furiş, deşi n-am reuşit să-i prind privirea. Nu se uita la mine. De fapt, nu privea pe nimeni. Era cu noi, dar parcă nu era. Un întreg mister, pe care Fabian se tot străduia fără succes să-l dezlege. Reuşise numai în măsura în care se lăsase el dezvăluit. Ne-a spus că bănuieşte că are o inteligenţă şi o cultură mult peste medie, dar o grijă deosebită să nu lase să se vadă asta. Îl „prinsese” doar de câteva ori. Prima dată când l-a uimit, se întâmplase când unul dintre vecini, elev de liceu, venise la Fabian, despre care se ştia că fusese olimpic la matematică, să-l roage să îl ajute să rezolve o problemă grea de matematică. Oricât şi-a stors creierii Fabian, n-a reuşit să-i dea de capăt. Călugărul stătea într-un colţ şi măzgălea ceva, nebăgat în seamă. Când elevul se pregătea de plecare cu problema tot nerezolvată, a alergat după el şi i-a întins o foaie cu rezolvarea. Acesta a luat-o uimit şi s-a prezentat cu ea la şcoală. A doua zi, a venit entuziasmat şi le-a povestit cum a „împuşcat” un zece la matematică şi cum s-a mirat profesorul de metoda de rezolvare, adăugând că nici Traian Lalescu n-ar fi rezolvat-o atât de frumos. Evident că încercările lui Fabian de a afla misterul Călugărului au fost sortite eşecului. Şi-a văzut mai departe de muncile lui fizice, ascultând laudele de parcă ar fi fost vorba de altcineva.

Altădată, când îl credea pe Fabian plecat la casa din oraş (de fapt, se făcuse că pleacă, dar se întorsese din dorinţa de a-l surprinde singur, nădăjduind să mai afle câte ceva), găsise prin casă o vioară prăfuită (pe care Fabian o păstra în amintirea bunicului său), o acordase şi interpretase sublim Balada lui Porumbescu. Fabian îl văzuse prin geam cum, după ce a cântat, a pus-o cu grijă la loc, având grijă ca, înainte, să-i ungă corzile cu sacâz. Se pare că avea şi cunoştinţe de medicină veterinară: asistase vaca la naştere, salvase un câine de la moarte, îngrijise rana urâtă a unuia dintre cai. Despre niciuna din cunoştinţele sale nu voia să vorbească, aducându-l la disperare pe extrovertitul Fabian. Acum ne ceruse nouă ajutorul, sperând că poate vom fi mai iscusiţi în a-i da vălul de mister la o parte. Eu nu mi-am făcut iluzii. Şi-apoi, mie îmi place misterul.

           Profesorul se cherchelise, însă doar atât cât îi şade omului bine. Declama poezii întregi, fantastică memorie! La un moment dat, nu ştiu dacă intenţionat sau doar datorită vinului, stâlcise un vers dintr-o poezie de Esenin. Fără să-şi dea seama, Călugărul l-a corectat. Apoi, i-a părut imediat rău. În tăcerea grea care se lăsase între noi, părând că nimeni nu mai vrea să spună nimic, ca şi cum toate cuvintele omenirii fuseseră spuse, o dată şi bine, Călugărul ne-a surprins din nou, interpretând cu o voce baritonală, gravă şi totodată plină de sensibilitate ceva ce semăna cu o arie dintr-o operă, pe care însă n-am recunoscut-o niciunul dintre noi. Dar niciunul n-am avut dubii că era compusă de însuşi interpretul ei. În timp ce cânta, se transforma văzând cu ochii. Nu mai era Călugărul fără chip, fiinţa cenuşie care părea umilă servindu-i pe alţii. Toată pasiunea, toată dragostea şi toată durerea se adunaseră în cântecul lui. Nu ştiu de ce, ascultându-l, m-am gândit la pasărea aceea care cântă o singură dată, apoi moare. Când a dat drumul ultimei note, pe la colţurile ochilor i s-a prelins câte o lacrimă. Apoi i-a închis, rămânând aşa minute bune. M-am gândit atunci că, probabil, nu voi mai vorbi niciodată. Că orice ar urma să spun, ar suna vulgar şi maculat. Eram precum acele statui umane. O clipă, am avut senzaţia ieşirii din timp. Am pierdut contactul cu atunci şi acum, dimensiunea temporală fusese anihilată şi, până să-mi amuţească şi gândurile, am mai avut timp să-mi spun că pesemne aşa arată veşnicia.

        Călugărul şi-a revenit primul. S-a ridicat cu mişcări lente, cu teamă parcă să nu clatine aerul din jur, să nu strice vraja şi, până să ne dezmeticim noi, a făcut o plecăciune în faţa Profesorului, mie mi-a pus mâna pe cap, l-a îmbrăţişat pe Fabian, apoi a ieşit.

                                                                  

       L-am aşteptat să se întoarcă. Îl mai aşteptăm şi acum. Fabian plânge, şterge în fiecare zi vioara de praf şi-i mai dă, uneori, corzile cu sacâz. Ne spune că nu-şi poate imagina de ce a fost atât de idiot încât nici măcar o poză nu i-a făcut. L-ar fi ajutat în căutările sale, i-ar fi ajutat pe detectivii pe care i-a angajat să-l găsească. Nimeni nu i-a putut spune nimic. De parcă se evaporase. Dar cel mai mult l-ar fi ajutat fotografia aceea în dimineţile ceţoase de toamnă, când dorul bătea în inimă mai tare ca oricând. Apoi îşi dă răspunsul singur: „Nici nu mi-a dat prin cap să-l fotografiez; pentru că niciodată nu l-aş fi văzut plecând. Credeam că va îmbătrîni aici, cu mine. Aşa l-am simţit tot timpul, ca făcând parte din locul acesta. Ori poate numai din mine.”

       Ieri m-a sunat Fabian să-mi spună că, făcând curăţenie prin casă, a găsit un bilet datat în ziua în care plecase. Mi l-a citit: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie.” Încheiase cu citatul din Apostolul Pavel: „Dragostea nu cade niciodată”.