Si copiii se îndrăgostesc - proză scurtă, 2008

Controlorul de trafic

Odată am vrut să zbor, dar n‑am avut culoar. Controlorul de trafic zicea: azi nu se mai zboară, e prea întuneric şi, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ şi cer s‑au bulucit o grămadă de nori.

Nu l‑am crezut. Am aşteptat cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prosteşte că e de ajuns şi iubirea unuia singur ca să împrăştie norii.

Nu mai ştiu cât am aşteptat. Până când m‑a răpus oboseala şi am căzut într‑un somn adânc.

Când m‑am trezit, am dat cu ochii de el. Bătrân, gârbovit – trecuseră şi peste el anii. M‑a recunoscut şi mi‑a făcut semn – veşti bune, cucoană, astăzi se zboară. Dar de sus în jos.

Vedea‑te‑aş pilot! i‑am urat. Şi să mai ştii de la mine ceva – din când în când, eu până şi lui Dumnezeu îi mai zic: „Ştii, Doamne, fără supărare, Te rog să‑mi dai atunci când îmi trebuie, ori nu‑mi mai da deloc!”

Aşa că vezi, bagă‑ţi zborul ăla undeva şi lasă oamenii să meargă!

Şi‑a făcut cruce cu amândouă mâinile: piei, nebuno! şi dus a fost.

Păsările

Spre alte zări plecând, duc dorurile noastre răvăşite‑n bătaia aripilor.

Azi dimineaţă, o pasăre îmi poposise la geam. „Tu cine eşti?” o‑ntrebam în gând. „Ale cui doruri colinzi la fereastra mea?”

Nu mi‑a răspuns. A zăbovit preţ de încă o întrebare şi şi‑a văzut de drum.

„Du‑te şi spune – i‑am zis prea târziu – că dincolo de ferestre cineva aşteaptă.”

Inimi‑păsări călătoare purtăm‑ poveri ce‑aşteaptă să‑şi ia zborul. Suflete‑stoluri, încătuşate de greutatea trupurilor, aducând cu cercul înscris în pătrat – doar puncte de tangenţă. Deasupra – triunghiul care le înscrie pe toate. Păsări‑ oscilaţie între cer şi pământ. De la zbor la cădere nu‑i decât un pas – o alice plus atracţia gravitaţională. Ogarul aşteaptă. Și corbii.

Gânduri – tot păsări – albe sau negre, pestriţe uneori, niciodată incolore. Reţele ţesute‑n eter – mii de ochiuri pe centimetru cub, doar câteva goluri locuite de negânduri.

Mâine‑am s‑aştept iarăşi pasărea.

N‑a venit. Poate cineva, la o altă fereastră, i‑a tăiat aripile.

Să râzi

Citisem undeva că „trebuie să râzi de lucrurile care te dor, ca să poţi păstra cumpăna dreaptă”. Şi‑am râs. Deşi nu mă durea nimic. De‑atunci, cumpăna s‑a tot înclinat spre partea cealaltă (că doar trebuia să se menţină dreaptă).

Când cineva mi‑a zis „Bucură‑te că sunt alţii mai proşti decât tine!” ce‑am mai râs! De‑atunci mă tot împiedic de ei la tot pasul şi mărturisesc că mi‑a cam pierit râsul.

Am fost sfătuită să râd chiar şi atunci când se insinuează plânsul. Dar am încurcat un pic lucrurile şi parcă nu‑mi prea mai găsesc râsul şi nu mai ştiu când plânsul devine râs şi invers.

Într‑o revistă se recomanda terapia prin râs. I‑am sfătuit şi eu pe alţii. Da‑n ultima vreme nu prea mai ştim de cine râdem, uitând că, de fapt, râdem de noi (cu râsul altora).

Am râs şi de grijile zilnice, dar, tot râzând, mi le‑am păstrat mereu în atenţie.

De sentimente n‑am râs niciodată. Doar am plâns.

Nici de dragoste n‑am râs. Dar ce‑a mai râs ea de mine!

Acum mă distrez râzând pe seama morţii, chiar dacă ne joacă feste în fiecare zi şi numai de râs n‑ar trebui să ne ardă.

Dar balanţa s‑a înclinat prea mult şi trebuie o contragreutate mare pe talerul cu râsul.

Să râdem, dar, sau măcar să zâmbim, căci vine primăvara!

Să zâmbim soarelui, pomilor în floare, parfumului de căpşuni, prietenilor şi chiar neprietenilor să zâmbim.

În special acelora care nu mai zâmbesc, de aici sau de oriunde căci, aşa cum am citit altundeva, „nimeni nu are mai multă nevoie de un surâs decât cel care nu mai are niciunul de dăruit”.

Se făcea că plecaseşi

Se făcea că plecaseşi, iar eu mă minţeam că veneai. Mă rog, chestie de nuanţă. Era către un sfârşit de vară, ca toate finalurile – reci şi fierbinţi deopotrivă – cară cu ele tristeţi ne‑nţelese.

Se înserase, nu băgasem de seamă. Încă te mai aşteptam, dar auzeam numai paşi depărtându‑se.

Pe o bancă, în parcul pustiu, nici nu observasem femeia care s‑a aşezat lângă mine, aproape ireală, fără contur. Credeam că vorbeşte singură, mi‑a luat ceva timp până am înţeles că mi se adresează. Repeta o întrebare la care parcă nici nu aştepta răspuns:

– Tot îl mai aştepţi?

– Pe cine? mă trezesc întrebând.

– N‑are importanţă, asta ştii numai tu. Aşadar, tot îl mai aştepţi.

– Dar tu de unde ştii?

– Nici asta nu contează. Dar prea eşti nedumerită, aşa că am să te lămuresc: numai o femeie care aşteaptă priveşte atent în toate părţile, cu simţurile la pândă, însă, în acelaşi timp, nu observă când cineva – altcineva decât cine trebuie – i se aşează alături. Te‑ai lămurit?

–  Îhm...

– Să‑ţi dau un sfat!

– Nu‑mi trebuie!

– S‑o crezi tu! Par c‑aş avea mai mulţi ani decât tine şi cu tot atât mai multe astfel de aşteptări. Ascultă! Eu nu mai aştept pe nimeni.

– E treaba ta.

– Ba e şi‑a ta, a continuat nestingherită, fără să‑i pese de ostilitatea mea. Bărbaţii, când se ştiu aşteptaţi, dau fuga în altă parte, acolo unde‑şi imaginează că au de pornit războaie, de repurtat victorii. Ce nu‑nţelegi? Ţi‑a spus cineva că eşti proastă? Nu? Bine, atunci ţi‑o spun eu – eşti o proastă! Nu te‑nfoia! Mai bine taci şi ascultă! Cândva, am fost şi eu tânără şi frumoasă. Şi, evident, îndrăgostită. La ce crezi că mi‑a folosit?

Se înnoptase de‑a binelea, femeia plecase de mult, ori poate nici nu fusese. Încă te mai aşteptam. Şi tot se făcea că plecaseşi. Iar eu mă minţeam că veneai.

Ningea

Aseară ningea cum de mult n‑a mai nins.

Ningea ca‑ntr‑un vis cu cai albi prin păduri neumblate. Ningea incredibil de adevărat şi de ireal în acelaşi timp.

Şi totul era de‑un alb frumos şi pur.

Zăpada acoperea, parcă, până şi mizeria din noi, toate gândurile rele, rostite şi nerostite, gândite şi negândite, simţite si ne‑simţite.

Uitasem.

Uitasem că trăiesc pe pământ, că am un loc de muncă (pierzanie a sufletului!), că am facturi de plătit şi vase de spălat.

Uitasem chiar că cineva mă iubeşte de departe, de mult prea departe.

Era aproape să uit şi că m‑aşteaptă copilul acasă – singurul alb la fel de pur în cenuşiul de zgură al vieţii.

M‑aş fi dus unde?

Aş fi stat până când? Să mă ningă, să mă facă om de zăpadă, s‑arunce copiii cu bulgări în mine, să‑mi spele toate petele din suflet, să‑mi rupă toate lanţurile.

Aş fi stat acolo, la o răscruce – om de zăpadă al nimănui‑ şi‑aş fi aşteptat primăvara cu beţia ei de lăcrămioare şi liliac, să mă topească, să mă scurg lin în pământ, până la ultima picătură. Să dispar fără ca nimeni să observe, fără ca nimeni să mă plângă şi să rămân în memoria colectivă ca omul de zăpadă în care copiii aruncau astă iarnă cu bulgări virgini.

Ce bine că mi‑am adus aminte! Mi‑am amintit drumul către casă, că am un loc de muncă, facturi de plătit şi vase de spălat. Că cineva mă iubeşte de mult prea departe.

Şi, mai presus de orice, mi‑am amintit că am o viaţă de care‑i legată o alta.

Nu mai vreau să mă topesc în pământ!

Nu mai vreau să fiu om de zăpadă!

Vreau să fiu păpădie, să mă‑nalţ la cer cu prima adiere a ultimei primăveri pe care‑mi va fi dat s‑o trăiesc.

 

 

Ţiganca

Fetiţo, – îmi zicea ţiganca, descântându‑şi bobii – tu eşti ursită pentru dragoste mare! Ai să iubeşti mult şi‑ai să pierzi ca la carte. Ai să te bucuri, da’ vai de bucuria ta! Cu lacrimi amare‑ai să inunzi pământul...uite bobii cum s‑aşează!

Taci, că eşti proastă! Ia‑ţi bobii şi cară‑te!

Coniţă – ofta ţiganca în colţul basmalei – ai tras din cărţi pe valetul de verde. Cum e ăla? Înalt, bine făcut, cu ochi verzi, cum să fie? Uite şi dama de roşu – de roşu te‑am pus – cum i se scurg ochii după el. Da’ vezi, el stă cu spatele, asta nu‑i de bine.

Minţi, vrăjitoare! Eu sunt de ghindă, nu mă zăpăci! Ba nu! De roşu! Femeia care iubeşte mult nu poa’ să fie de altă culoare. Io‑ţi zic – da’ ştiu că‑ţi zic degeaba – să fugi de ăl’ de verde cât te‑or ţinea picioarele. Ştiu că n‑ai să poţi...şi nici n‑ai să vrei...uite cărţile cum arată!

Mă laaaşi? Nu eşti decât o ţigancă proastă, fără carte. Ce ştii tu de viaţă, de dragoste şi de alte alea?

Da’ tu ce ştii? Poţi să te duci la şcolile‑alea‑nalte cât oi vrea, ca mine n‑ai s‑ajungi. Şi tot n‑ai să scapi de dragoste.

Strânge cărţile, că ţi le‑azvârlu‑n ochi!

Dom’şoară – se tânguia ţiganca, adâncindu‑şi privirea neagră în ochii mei care căutau după soare – uite cum vorbeşte cafeaua! Ia şi pune deştu’ acolo‑n fundu’ ceştii! Vezi? Io ţi‑am spus, da’ nu vrei să crezi. Uite colea ce inimă neagră ai. Se vede şi‑o literă, e fix în inima ta. Uite,‑l vezi? Tu‑l ţii în braţe, în suflet, el stă să plece, cu gândul în altă parte. Vezi drumu‑ăsta, uite‑aici? Ai să te tot uiţi în urmă şi‑ai să tot îl aştepţi. Atâtea suspine...

Sparge ceaşca aia, nebuno! Nu cred o iotă din tânguielile tale. Dragostea‑i dragoste şi‑atât. Nu poate să‑ţi dea decât fericire. Eşti o cobe care toarnă minciuni pentru un ban de cinci lei. Ia zece şi du‑te‑nvârtindu‑te!

Mă duc, mă duc, fetiţo, da’ când te‑oi face mare şi‑oi afla că dragostea‑i de mai multe feluri – şi bune şi rele – adu‑ţi aminte de baba Zina şi de vorbele ei fără interes. Ia‑ţi banii‑napoi. Nu‑mi trebuie. Da’ mă uit la tine şi zic că‑i păcat, că prea eşti frumoasă...

Ieşi!

Aşa‑mi proorocise ţiganca, nişte ani în urmă, stând pe o bancă între castani, într‑o frumoasă zi de toamnă. Am râs şi‑am aruncat cu bobii şi cărţile după ea.

S‑a dus ţiganca, la soroc, s‑a dus ca noi toţi într‑o bună zi. Aşa‑i trebuie! Castanii mai foşneau uneori în urma ei, ca un ecou: „de verde...de verde...” I‑am tăiat, să mă răzbun, şi i‑am sortit uscăciunii.

Într‑o seară, mi‑a apărut în vis. Aşa cum o ştiam – puţintică, neagră şi mult adusă de spate. Mi‑a zâmbit şi mi‑a aruncat de sus: „Coniţă, ce mare şi frumoasă te‑ai făcut! Hm...Ia zi, tot mai crezi că sunt proastă?”

Am vrut s‑o întreb, am strigat‑o. N‑a stat. A dispărut precum venise, lăsând în urmă doar foşnet de castani. Şi n‑am apucat s‑o întreb – de unde le ştia aşa bine pe toate?

Sfărâmate, visele cum dor

Uitase cum o cheamă, de atâţia ani câţi purta. O vreme, avusese grijă să‑i numere, adunând, ca pe o victorie, înţelepciunea, ridurilor. Un timp, le ţinuse şi lor socoteala. Până când se plictisise. Eh, ce mai conta unul în plus sau în minus?

Uitase multe, de altfel, cum uităm atâtea...Un singur lucru nu putuse uita, petrecut atât de demult, dar sfredelindu‑i viu amintirea...

Îl cunoscuse, banal, într‑o piaţă ca oricare alta. Nu mai ştia în ce ţară. În schimb, tabloul acelei pieţe îl are‑n memorie şi‑acum. Nimeni nu ştie, cum niciodată nu ştim, împleticita soartă cum îți face vânt pe o cărare sau alta, de ce într‑un anume moment hotărăşti s‑o apuci, instinctiv, către stânga, ori pur şi simplu să stai pe loc. Cum stătuse ea în ziua aceea, întrebându‑se ce‑a uitat, ori pe cine aşteaptă. Când l‑a văzut, parca‑şi amintise. El să fi fost? De bună seamă că da, de vreme ce şi el se oprise, năuc, aşteptând ceva...

Trecuseră ani, cât jumătate de viaţă, şi tot o mai sfredeleşte privirea aceea. Cum, Doamne, faci ca atunci când ne uităm în oglindă să nu ne mai recunoaştem chipul, lăsând, în schimb, ca un blestem, doar sufletul acelaşi?

Prea mult se iubiseră, cât nu e permis într‑o viaţă, îi dăruise totul, doar visele... Doar visele i le furase în schimb. Nu, nu i le furase, i le dăruise ea, copleşită de iubire.

Cum nu putuse uita? Ce i‑ar fi oferit acele vise mai mult decât a avut? Parcă cine ştie?

„Nu vreau să suferi” îi spunea. Dar cum poţi şti ce gust are marea, dacă nu‑ţi atingi buzele cu apa‑i? Roua sub tălpi cum se simte, de nu‑ţi pui piciorul măcar o dată? Cum arde soarele, dacă nu i te‑arăţi?

Visase ani la turneul din Asia. Când nu mai spera, minunea s‑a făcut. Dar dacă?...Desigur, cum ar putea sa plece, ştiind cu ce chin o va aştepta?

La fel, rând pe rând, renunţase la toate, uitând cine este, prea contopită. Fără regrete, convinsă c‑a meritat. Şi totuşi, de ce nu uitase?

Unele lucruri se duc pentru totdeauna. Şi niciodată nu vei şti ce‑ar fi fost dacă...

O singură dată, în urmă, avusese slăbiciunea să‑i mărturisească. O dată, atât. L‑a simţit făcându‑se mic, suferind, aproape zăcând. În scurt timp, s‑a dus.

Epitaful şi l‑a scris singur în ziua aceea:

„Aici zace, neîmpăcat, un rob al lui Dumnezeu, care a ucis din prea multă iubire. Voi, cei care citiţi, uitaţi că l‑aţi cunoscut, aprindeţi lumânarea şi treceţi mai departe!

Rugaţi‑vă numai să nu‑i semănaţi!”

Dragă tată

Nu ştiu de ce mi‑e azi sufletul atât de greu. Poate pentru că mi‑am amintit noroiul în care mă afundam cu pantofi de lux şi pantaloni suflecaţi, unic pedestru în urma căruţei ce te purta pe cel mai scurt dintre drumuri.

Erai atât de singur, tată! Cum singur muriseşi şi trăiseşi aproape toată viaţa, deşi ai crescut trei bărbaţi.

Noroiul îmi mângâia gleznele, în timp ce lacrimile mele‑l atingeau. Iar mângâierea aceea, nu ştiu de ce, îmi părea aproape voluptuoasă. Şi îmi doream atingerea ei, poate deoarece mă făcea să uit noroiul din mine, cleios şi negru, care mă strângea din toate părţile. Zadarnic încercam să‑l alung prin lacrimi şi gânduri către tine. Mă stăpânea şi‑mi aducea aminte de ceaţa în care trăisem şi‑n care aveam să mai trăiesc o vreme.

Acum ştiu, tată, că nu ceaţa a fost de vină, cum nimeni nu e vinovat că eu uitasem să mai trec pe la tine. Doar eu sunt cel care nu şi‑a rupt lanţul acela infernal.

E‑adevărat...e‑adevărat că, deşi m‑ai iubit mult, nu mi‑ai oferit nimic în afară de dragostea ta. Dar eu? Eu ce ţi‑am oferit? În timp ce dăruiam în stânga şi‑n dreapta celor care n‑au meritat, pe tine păream să te fi uitat cu totul. Deşi tu existai în mine, cum există sâmburele în măr.

Şi, Doamne, aveai nevoie de atât de puţin! La nimic nu ţi‑a folosit tot ce te‑nconjura, câtă vreme te lipsisem de mine.

Înclin să cred că m‑ai iubit cel mai mult dintre cei trei, poate pentru că eram cel mai mic.

Nu ţi‑am înţeles atunci dragostea, nici sacrificiile. Nu pricepusem că faptul de a nu mă fi dat la orfelinat după ce mama murise, tu rămânând cu toate şi cu noi de crescut, a însemnat că mă iubeşti. Dar nici n‑am fost ajutat. Nimeni nu m‑a făcut să‑nţeleg că locul unui om e alături de părinţii lui, câtă vreme îi are...

N‑am înţeles nici de ce te luaseşi de băut şi nu renunţai nici măcar cât să‑mi trimiţi bani de drum de la Bucureşti, când eram în Academie. Ştii tu ce greu îi strângeam uneori? Lasă...toate astea le‑am uitat, acum nu mai au nici o însemnătate. Acum am bani, tată, sunt bogat, dar cine mi‑ar putea spune la ce‑mi folosesc? Şi eu voi pleca la fel ca şi tine, poate nu chiar într‑o căruţă, dar ce mai contează? Şi cine va merge pe jos în urma mea?

Să mai fi trăit o zi, tată! Iar ceaţa mea să se fi ridicat ca prin minune în ziua aceea. Câte nu ţi‑aş fi spus!

Ţi le‑aş fi spus atunci când am venit ultima dată, mânat de‑un dor nebun şi poate de‑un presentiment. Dar cui era să le mai spun? Tu mă‑ntrebai de zor de mine, crezând că sunt Ionel. Am încercat să‑ţi explic, dar după o vreme iar m‑ai întrebat: „Ce‑o mai fi făcând?”. Eu! Eu eram acolo! Atât de mult ai dorit să mă uiţi, ori poate atât de convins erai că n‑o să mai vin? De ce‑ai aruncat imaginea mea în sacul cu vechituri din podul fără scară?

Ţi‑aş fi spus, tată, că te iubesc, însă voiam să ştii că eu sunt cel care vorbeşte...Şi ai plecat nemângâiat, cu dorul de mine în suflet.

Ţi‑aş spune multe, dar nu‑şi mai au rostul acum.

Nu cred să‑mi fi imaginat că eşti veşnic. Atunci ce‑am aşteptat?  De ce aşteptăm mereu acel mâine?

Şi caii sunt atât de negri! Măcar ei să fi fost albi!

Pe lângă duzii fără dude

Drumul urcă lin spre intersecţia din centrul satului. Trec pe lângă duzii care mi‑au umbrit copilăria – umbrit, nu la propriu – aceeaşi duzi pitici pe care‑i asaltam în orele de agricultură, să culegem frunze pentru veşnic nesătuii viermi de mătase pe care‑i creşteam în şcoală. Copil fiind, îmi plăcea să mă urc în copaci. Mai cu seamă în corcoduşul bătrân de la bunici, în care mă căţăram cu o carte, citind ore‑n şir. Dar duzii ăştia sunt nişte pomi anume inventaţi să‑ţi strice tot elanul. Destul de înalţi cât să nu‑i poţi culege de jos, suficient de pitici şi cu ramurile încâlcite, să nu‑ţi poţi afla o poziţie comodă pentru adunat frunze. Uneori, noaptea, eram fericită, visând că i‑a tăiat cineva pe toţi. Dar visul se spulbera a doua zi, imediat ce‑mi luam drumul spre şcoală şi îi vedeam parcă mai înfrunziţi ca oricând, în ciuda mea. Acum trec pe lângă ei fără griji şi le adresez sudalme. „Piperniciţilor, na! că nu‑mi mai e frică de voi!” Vorbesc cu duzii. Nu‑i nimic. Trebuie să vorbesc şi eu cu cineva.

Dincolo de ei, se află biserica. Aceeaşi biserică şi totuşi parcă alta. Mă gândesc că poate datorită faptului că‑i proaspăt zugrăvită. Sau poate pentru că dimensiunile atribuite de ochii de copil căpătau proporţii ireale, cu atât mai mult cu cât ne era interzisă. În săptămâna mare, profesorii, în frunte cu directoarea şcolii, formau adevărate gărzi, care făceau cu schimbul la intrarea în biserică. Ne dădeau chiar şi discotecă, la Căminul Cultural. Sarcină de partid, deh! Ăştia chiar n‑aveau noţiuni elementare de psihologie! Dacă ne‑ar fi interzis discoteca, să fi văzut buluceală! Dar cum biserica era cea interzisă, ziua tăinuiam planuri minuţioase, demne de invidiat de marii strategi, despre cum să păcălim „gardienii”. Şi chiar reuşeam.

Mergeam la denie. Mai cu seamă într‑a şaptea, când mă îndrăgostisem de C. dintr‑a opta, viitor preot, care cânta în corul bisericii. Mi‑era de ajuns să‑l aud cântând; oricum n‑aş fi reuşit să‑l văd în îmbulzeala de‑acolo. De văzut, ne vedeam rar, căci învăţam la şcoli diferite. Ne întâlneam pe stradă întâmplător şi nu ne mai săturam de vorbă. Nu ştiu ce aiureli puteam să vorbim. În mare parte, ascultam planurile lui de a deveni preot, îşi simţea vocaţia şi‑i străluceau minunat ochii când vorbea despre ea. Iar eu îi sorbeam fiecare silabă.

Ce frumoasă‑i dragostea curată, nemărturisită şi fără alt gând!

Mi l‑am scos de la suflet un an mai târziu, când – el fiind la seminar – colega mea de bancă mi‑a arătat o scrisoare pe care i‑o trimisese ei. Nu mai ştiu ce‑i scria. Copilării. Dar m‑am simţit trădată.

A revenit nişte ani mai târziu, deja student la Teologie. Venise special să mă caute, dar n‑am putut să trec peste. Peste ce? Peste prostia din capul meu.

Mult mai târziu, după ce se‑aşezase la casa lui, cu parohie cu tot, am aflat că‑şi botezase ambele fete cu numele meu. O fi fost simplă coincidenţă sau doar lipsă de inspiraţie. Totuşi nu mă pot abţine să zâmbesc, întrebându‑mă ce s‑ar fi făcut, dacă‑i turna coana preoteasă vreo duzină de Cerasele.

La ce lucruri nebuneşti te‑ndeamnă dragostea!

Mi‑am amintit episodul cu Horia. Când m‑am îndrăgostit de Horia, eram într‑a opta. Îl cunoscusem într‑un oraş de pe Dunăre, unde mergeam destul de des în vizită la verişoara mea.

Mă învârteam cam fără spor pe lângă el, dar nici nu‑i dădeam să‑nţeleagă mare lucru. Şi‑n timp ce eu îmi perfecţionam mişcarea de revoluţie în jurul axei sale, el şi‑o desăvârşea pe a lui în jurul vară‑mii, o brunetă ochioasă şi cu acel „vino‑ncoa’”, pe care nu zic că nu l‑aş fi avut şi eu, dar îl ţineam bine ascuns, nu cumva să mi‑l fure vreunul. Fată păstrătoare, aşa m‑am pomenit!

Cum Dumnezeu ţine şi cu‑ngrămădiţii (că doar tot copiii lui sunt), nu ştiu cum s‑a făcut într‑o duminică de vară că mă pomenesc la plajă singură cu Horia. Eram topită, ce mai! Şi bătută‑n cap de soare, că erau vreo patruzeci de grade la umbră. Ca să vezi ce bătută‑n cap eram, când Horia mi‑a propus să traversăm pe malul celălalt al Borcei, am uitat cu desăvârşire cât mi‑era de frică de apă şi că paralizam toată numai la gândul că aş putea să nu mai simt nisipul sub picioare. Unde mai pui că Dunărea nu e dintre cele mai cuminţi ape. Zis şi făcut. M‑am urcat pe o saltea semi‑dezumflată, de care târa el înotând pe lângă ea, zguduită în răstimpuri de valurile făcute de şalupele care treceau. Nimic spectaculos. Paradoxul l‑am descoperit abia mai târziu, când am realizat că aceea fusese singura dată din viaţă când nu mă temusem de apă. Cred că, dacă mi‑ar fi cerut să merg ca Moise pe mare, nu m‑aş fi dat înapoi. Şi tare‑mi e că mi‑ar fi şi reuşit.

Am ajuns bine pe malul celălalt. Dar el o fi‑nţeles ceva? N‑am aflat.

În urma idilei mele cu Horia, m‑am ales cu o pereche de sandale lipsă (nu mai ştiu dacă le lăsasem pe plajă sau le‑am pierdut în cursul navigării) şi cu o axiomă preţioasă: „Când vrei să afli cât eşti de îndrăgostit de cineva şi dacă ţi‑ai pune fără rezerve viaţa în mâinile lui, întreabă‑te cum ai trece Dunărea alături de el – pe o saltea dezumflată, într‑o barcă cu vâsle sau pe un port‑avion.”

Eu? Am aşteptat bărbatul care să mă determine să trec alături de el Dunărea înot. Până acum mi‑a reuşit să fac doar piscina, şi aia ţinând aproape de bară.

C’est la vie! Aşa‑i la vie...şi‑n viaţă la fel.

Când am avut Dunăre, nu l‑am găsit. Când l‑am găsit, nu m‑a găsit el pe mine. Între timp, secase Dunărea.

Nu plânge!

Nu plânge, bade! Nu plânge, fratele meu! De ce să plângi că m‑am dus, că n‑am stat la rând? Crezi că te‑ntreabă „Hei, al cui e rândul?”? Nu te‑ntreabă, te ia la‑ntâmplare, ori poate pe alese, ori cine mai ştie?

Nu plânge, lasă! De ce să plângi? Gândeşti că dacă trăiam îmi era mai bine? Ori poate eram fericit?

E totu‑ntâmplare, ştii doar ce ţi‑am spus când m‑ai întrebat „Tu, Neculae, cum te‑nsuraşi, frate?”. „În tren, între două halte. Oprise că nu ştiu cum se‑ncurcase mersul. Vreo două ore‑a stat, mă plictisisem şi mi‑adusesem aminte că mama iar o să mă‑ntrebe oftând „Tu, mamă, nu te mai însori odată? N‑am pace până nu te‑oi vedea la casa ta. Fă‑ţi şi tu, mamă, un rost!” Și uite‑aşa, mai din plictiseală, mai de gura mamii, m‑am însurat. Cu prima necunoscută ce s‑a aşezat pe bancheta din faţă. Nici frumoasă, nici urâtă, nici scundă, nici înaltă, nici blondă, nici brunetă, nici deşteaptă, nici proastă. Credeam pe‑atunci că orice necunoscută are o valoare, dar când am încercat să rezolv ecuaţia, am constatat că datele erau greşite. Valoarea, până la urmă, am aflat‑o, dar era negativă şi mult sub zero. M‑a agăţat cu trei zecimale de după virgulă.

Vezi, bade, ţi‑am spus că e loterie. Putea să fie bine, putea să fie rău. Dar dacă putea să fie bine, de ce să nu fie rău?

Asta a fost.

Ai râs când ţi‑am zis că o încurcătură la mersul trenurilor sau o banală defecţiune la calea ferată poate hotărî destinul unui om. Acuma de ce plângi? Sunt lucruri şi mai mărunte de care‑atârnă viaţa noastră.

Hai, lasă! Nu plânge! Mai bine bea paharul, pune unul şi pentru mine. Bea‑l tu şi pe‑al meu, nu‑mi mai trebuie! Şi roagă‑te la Dumnezeu să mă ierte, că are ce!

Şi tu să mă ierţi, că‑n ultima vreme te cam uitasem, n‑am mai trecut de mult pe la tine. Mă luasem cu treaba, dădeam zor întruna. Vezi, poate mă grăbeam, de parcă cineva‑mi spusese că viaţa s‑a plictisit de mine şi timpul mi se numără cu boabe de nisip.

Nu plânge! De ce să plângi? Nu‑i destul că m‑ai crescut, că mama te‑atingea pentru mine când făceam vreo boacănă sau mă găsea plângând? De ce să plângi tot tu acum? Nu‑i destul că v‑aţi luat de la gură să mă ţineți pe mine la şcoli, că tata punea deoparte întâi banii pentru mine şi dacă mai rămânea ceva bine, dacă nu, nu?

Hai, lasă! Du‑te mai bine şi ia coasa, până nu s‑or repezi să scoată şi cuiele din pereţi! Eu ţie ţi‑aș fi dat‑o, nu te sfii, du‑te cât o mai găseşti, vezi că deja au început s‑adune. Lasă‑i să ia tot, sunt vechituri. D‑asta adună omul o viaţă, să aibă alţii pe ce se bate la o adică. Dar coasa ia‑o tu, ei n‑au ce face cu ea, nici nu ştiu de unde se ţine. Mai e încă bună şi tu în putere. Să te gândeşti la mine de câte ori oi cosi.

Hai, lasă, nu mai plânge! Mi se rupe inima când te văd aşa. Nu‑l mânia pe Dumnezeu întrebându‑l de ce n‑a păstrat ordinea! El ştie mai bine, ascultă ce‑ţi spun! Şi nu mai pune toate la suflet! Şi eu le‑am pus şi uite ce bine‑am ajuns.

De ce să plângi? Ce mi‑e acum, ce mi‑e mai târziu? Crezi că vreo douăzeci – treizeci de ani în plus m‑ar fi ajutat să aflu rosturile lumii? „Nu ştie nimeni/ drumul oricâte ar fi/ întrebările”.

Nu mai plânge! Ştiu că te doare, dar pe mine nu mă mai doare nimic. Doar când te văd udând pământul. Mereu te‑a durut pentru mine – şi când mă loveam, copil poznaş, şi când mă vedeai muncind în vacanţă să‑mi fac bani de şcoală şi când am dat‑o‑n bară cu însurătoarea. Eh, parcă cine‑i prea fericit?

Ştii ce mă gândeam? Poate doar mama să mă fi iubit mai mult ca tine.

Hai, eşti bărbat, lasă plânsul! Vezi mai bine de lumânări, că‑s gata să se stingă!

Ea prim‑balerină, el simplu soldat

Erau vremuri tulburi şi toate obiectivele trebuia să fie păzite cu stricteţe. Puseseră gărzi. Chiar şi în sala de spectacol. Aşa ajunsese el s‑o vadă pentru prima dată. Specie rară de fluture‑om, când aici, când dincolo, uitând parcă s‑atingă podeaua.

Mereu în mişcare, nici nu‑i ştia bine conturul trupului, dar parcă toată viaţa ei stătea în ochi.

Ah, ochii aceia! Când stele, când fântâni adânci, când văi neumblate; doar la sfârşitul spectacolului, după ultimul acord – flori de liliac, nebunie de primăvară, dor de ducă, dragoste de zbor.

Măcar o dată să se fi uitat şi la el!

Ea, prim‑balerina, la un simplu soldat?

Nu, asta nu era cu putinţă!

Ruşinat de îndrăzneala gândului, se făcea şi mai mic în colţul lui din penumbră, cu mâna‑ncleştată pe arma ruginită. Numai de nu şi‑ar arunca ochii cu totul întâmplător spre fiinţa lui umilă, surprinzându‑l în poziţia aceea ridicolă pe care, altfel, o exersase cu mândrie în orele de instrucţie!

Ce‑ar fi dacă i‑ar lua într‑o zi un buchet mare de trandafiri (oare‑i ajungea solda?) şi s‑ar înfiinţa la ea după spectacol?

Să‑i spună ce? Ce i‑ar fi spus sute din cei care‑o admirau, erau îndrăgostiţi de ea sau poate chiar o iubeau?

Ar fi fost şi mai ridicol decât tăcând în colţul lui, cu mâna‑ncleştată pe armă.

Să‑i spună că o iubeşte cum n‑a iubit‑o nimeni niciodată şi nici vreodată nimeni n‑o va iubi? Că‑n ziua fără spectacol el era un mort ambulant şi că învia ca prin minune când reapărea pe scenă?

Toate astea, probabil, le mai auzise şi de la alţii şi‑i sunau în urechi ca o muzică veche ascultată la un patefon hodorogit.

Dacă şi‑ar putea smulge sufletul să i‑l trimită cadou, atunci poate ar înţelege!

Şi‑apoi, cum s‑ar fi prezentat în faţa ei, frumoasa frumoaselor, balerina balerinelor, lebăda lebedelor, el – simplu soldat, cu uniforma lălâie, cu bocancii uzaţi şi arma ruginită? Şi ce i‑ar fi spus, de l‑ar fi remarcat? Poate, doar în disperare de cauză, în lipsa cabinierei, să‑l roage să‑i ţină de şase până se schimbă.

Şi‑n cel mai fericit caz, i‑ar fi adresat o grimasă cu pretenţii de zâmbet, grimasa aceea care lui îi străpungea inima ca o baionetă, pe care i‑o citea totdeauna pe faţă după ultima plecăciune în fața publicului, puţin înainte să cadă cortina.

Prima dată când a remarcat, crezuse că şi‑a luxat vreun picior, vroia să facă ceva, să cheme salvarea, să strige după ajutor. Ar fi luat‑o în braţe s‑o ducă departe.

Dar a rămas încremenit. Şi iar s‑a ruşinat.

Nu‑şi luxase piciorul, nimic n‑o durea. Poate doar dorul...

Doar el a‑nţeles, din câţi au văzut‑o, că grimasa aceea făcea trecerea de la viaţa de scenă la cea adevărată, de la iluzie la realitate, de la cer la pământ, de la zbor la cădere.

Da, asta era. Se întorcea la viaţa ei pe care, poate, ar fi vrut‑o altfel. Ce n‑avea, ce‑i putea lipsi unei asemenea fiinţe minunate? Ar fi putut cuceri lumea doar cu ochii ei. Atunci?

Dar oare ce făcea în viaţa adevărată?

Îi plăcea să şi‑o imagineze Cleopatra. Ochii erau ai Cleopatrei (dar el de unde ştia? Să fi fost Caesar în altă viaţă? Nu, ar fi fost prea frumos, nepermis de frumos. Poate doar vreun paznic de rând la palat).

Într‑o seară, cabiniera l‑a surprins uitat de Dumnezeu în faţa cabinei ei, privindu‑i rochiile ca pe o icoană prin uşa rămasă întredeschisă.

Crezând că se plictiseşte, mătrăguna a‑nceput s‑arunce cu noroi. În ea, prim‑balerina sufletului său! Cu cât tăcea el, cu‑atât ea forfeca mai tare. A somat‑o cu arma ca să tacă. A speriat‑o suficient cât să tacă pentru toată viaţa. Nu arma a‑nspăimântat‑o, cât, mai ales, privirea lui de leu întărâtat, gata de orice ca să‑şi apere balerina de toate mătrăgunele, de toate neghinele, de toate lipitorile şi de toate noroaiele pământului.

În noaptea care‑a urmat, a visat c‑o îmbrăca în rochie albă de mireasă. Şi i‑a auzit vocea (pe care, altfel, n‑o cunoştea), o voce de Cleopatră îndrăgostită, şoptindu‑i‑ „Ia‑mă şi du‑mă departe, în lumea de unde venim, cu multe flori, cu soare blând şi fără de lacrimi!”

L‑a durut trezirea. Ar fi dat orice să se‑ntoarcă la vis, degeaba a‑nchis ochii!

Revolta l‑a împins aproape de nebunie, să meargă la ea, să‑i spună, fie ce‑o fi! Dacă visul a fost adevărat? Dacă şi ea îl aştepta?

S‑a trezit de‑a binelea. Mda, frumos i‑ar mai fi stat – un ciulin zbârlit lângă o floare rară!

Vremurile tulburi au apus. Odată cu ele şi soarele.

Armatele s‑au retras.

Gărzile au fost desfiinţate.

Şi au plecat aşa prin lume, unul spre sud, iar altul spre nord, ea – prim‑balerină, el‑ simplu soldat.

 

 

 

Salonul de reanimare

Duminică însorită de iarnă nefirească. Unii văd soarele, alţii norii care, deşi nu se‑arată, de bună seamă se vor ivi curând pe cer. Unii simt lumina blândă a astrului ce străluceşte la fel pentru toţi, alţii gerul ce va să vină.

Unii mulţumesc lui Dumnezeu pentru încă o zi cu soare, alţii se‑ntreabă la ce bun să mai răsară, dacă tot va apune cândva.

Şi timpul se scurge, cu bune, cu rele, indiferent la dramele mai mult sau mai puţin mărunte atât ale unora cât şi ale celorlalţi.

Mă aflu în salonul de reanimare, în vizită la o bătrână de şaptezeci şi şase de ani, care vrea să trăiască. În patul de‑alături, o tânără de optsprezece, care vrea să moară.

Aş vrea măcar să pot înţelege...

Orica, bătrâna mea, are cancer, iar peste două zile va fi operată. „Nu că boala n‑ar mai evolua...” spusese doctorul.

Îmi vorbeşte de planurile ei de viitor:

– După ce ies de‑aici, mă duc la Lenuţa, nu mai stau acasă. Îi dau ei toată pensia, să aibă grijă de mine. Ce dacă am cinci? Numai pe ea am făcut‑o. Barem Nicuşor a murit, da ăilalţi? Nu interesează pe niciunu’. Beţivanu’ ăla de Ticuţă, n‑are decât să vândă tot pe băutură. Ăla zici că‑i făcut numa’ de tac’su. Nu credeam io s‑ajung la spital. Ce sănătoasă şi în putere eram, cât mai munceam pe la toţi... Da’ las’ că mă fac eu bine! O iau de la capăt. Tăticu’, la optzeci şi trei de ani, săpa‑n grădină. A murit de repezit ce‑a fost, că s‑a‑mpiedicat şi‑a dat cu capu‑n ceva. Altfel, mai trăia mult şi bine. Io cu el semăn.

Da, mi‑l amintesc şi eu pe tata‑mare, străbunicul dinspre mamă, zilnic parcurgea, în pas vioi, zece kilometri între două localităţi. Îl văzusem trecând prin poarta bunicilor, în drumul său, chiar şi în ziua în care‑a murit.

Apoi, cu glas mai scăzut:

– Pe fata asta au adus‑o acum două ore. Nu ştiu ce‑o fi având.

O simt frământată de curiozitatea omului simplu de la ţară, obişnuit să ştie tot ce mişcă, nu doar în curtea lui, ci şi în cea a vecinului. Dar bunul simţ, de asemenea specific aceluiaşi om simplu, o‑mpiedică să‑ntrebe.

Trag cu ochiul, discret, spre patul de‑alături. Zăresc o frumuseţe de fată, păr blond‑roşcat, ochi verzi, ten alb şi luminos. Mă‑ntreb cum o fi arătând în stare normală, dacă aşa, bolnavă, cu una din nări deformată de ceea ce‑mi pare a fi un tub de drenaj, pare coborâtă din poveşti. Îmi imaginez c‑a fost victima unui accident de circulaţie.

Curând, apare o infirmieră care‑i reglează debitul unei perfuzii. Fata o‑ntreabă nerăbdătoare:

– Mie când îmi scoateţi chestia asta din nas?

– Când o zice domnu’ doctor. Auzi la ea! N‑ai venit decât de două ore, şi pui întrebări. Ai răbdare să goleşti stomacul de ce‑ai înghiţit! Trebuia să te gândeşti la asta când ai băgat chestiile‑alea‑n tine. Crezi că poţi scăpa aşa uşor de viaţă? se răsteşte sora.

Asta era, deci. Rămân ca paralizată, încercând să par că n‑am auzit.

– Dă‑i dracului! continuă sora. Uită‑te la mine, am slăbit zece kile pentr‑un dobitoc. Crezi că merită? Nu merită nici unu’, nişte idioţi cu toţii!

Halal încurajare! Să tot vrei să mori. Eu aş fi găsit de cuviinţă, mai degrabă, să‑i spun că doar a avut ghinion, că există şi bărbaţi minunaţi în lumea asta, pe care, când îi întâlneşti, regreţi numai că nu ai şapte vieţi de trăit.

Rămân iar singură cu cele două bolnave. Jumătate din mine ascultă planurile Oricăi, cealaltă jumătate e concentrată pe patul de‑alături.

O aud foindu‑se şi trăgându‑şi nasul. Îi surprind privirea aţintită spre mine, cerând parcă ajutor.

– Ce este?

Nu‑mi răspunde, doar două broboane de lacrimi ţâşnesc din ochii verzi. Îmi cobor privirea, urmărindu‑le alunecarea, şi înţeleg care‑i problema.

– A! Curge nasul?

Dă din cap în semn că da.

– Îl rezolvăm acum.

În timp ce mă scotoceam după batiste, realizez că are mâinile legate. Îi şterg nasul cum pot şi îi zâmbesc, încercând să‑i transmit ceea ce nu pot să rostesc. I‑aş spune că viaţa e atât de frumoasă uneori. Trebuie doar să ai răbdare şi să crezi.

La ce bun? Oare m‑ar crede? Şi dacă da, oricum nimeni n‑a învăţat nimic de la alţii, iar propriile experienţe se cer trăite.

Orica oftează şi o aud adresându‑i‑se, fără s‑o privească:

– Nu se face, mamă, asta! Păcat de tinereţea ta! Dacă ţi‑aş spune eu prin câte‑am trecut...trebuia să fiu moartă de o mie de ori...

Copilei îi dau lacrimile, aş vrea să ştiu de ce plânge.

Unde sunt toţi? Părinţi, prieteni, psihologi...

Mă ridic să‑i şterg nasul a doua oară, apoi mă‑ntorc la poveştile Oricăi. Ştiam, în mare, ce viaţă dusese, alături de Vlad, bărbatu‑său, care s‑a dat bolnav toată viaţa, bând toţi banii pe care ea îi câştiga cu greu, slugărind unora şi altora, împrăştiindu‑şi copiii care‑ncotro, pe la fraţii mai înstăriţi, ca să poată supravieţui. Şi râde‑acum, amintindu‑şi de bătăi:

– Râdeam, fata mamii, cu cât dădea el, cu‑atât râdeam io mai tare, ştiam că asta‑l enervează. „Ai să mă omori, ei şi ce? da’ n‑ai s‑apuci tu ziua în care n‑am să mai râd!” aşa‑i ziceam. Până la urmă, mă lăsa‑n pace. Uite, şi‑acu’, cu nenorocita asta de boală. Tot cu râsu‑am s‑o dovedesc. Ce crede ea, că‑i mai tare ca mine?

Din patul de‑alături aud foieli puternice. Arunc o privire pe furiş şi constat că tânăra tocmai reuşise să‑şi elibereze o mână, cu care încerca, stângaci, să‑şi smulgă furtunul din nară. Mă uit la ea şi mă prefac că n‑am priceput.

– Ce, iar nasul? Las’ că‑l dovedim noi acum!

Îşi ascunde, ruşinată, mâna, în timp ce eu mă prefac a nu‑i fi priceput intenţia. Oare ar fi mai bine s‑anunţ sora? Nu, nu cred că‑i o soluţie. S‑ar alege, eventual, cu încă o muştruluială. Asta i‑ar lipsi. Îi şoptesc doar Oricăi la ureche:

– Ai grijă de fata asta! Stai cu ochii pe ea, şi doar dacă vezi că şi‑a smuls alea strigi să vină sora.

Îmi face semn din ochi c‑a priceput.

Nu mai pot să rămân. Oricum, n‑aş şti ce să fac. Cine sunt eu să hotărăsc dacă un om trebuie sau nu să trăiască?

Îmi iau la revedere de la Orica, o‑ncurajez cum pot şi‑o mai aud strigându‑mi în urmă, ca şi când ar striga la viaţă:

– La vară să nu mai uiţi să vii la mine! Ori dacă nu, te trezeşti cu mine la Slobozia. Călare pă cal am să viu...

Râd şi mă minunez totodată de forţa cu care se agaţă de viaţă. Adică de ce m‑aş mira? Doar e sora bunicei mele, care nici ea nu s‑a lăsat doborâtă de necazurile ce s‑au ţinut lanţ.

Din uşă, mai arunc o privire ochilor verzi, care acum s‑au închis, lăsând un şuvoi de lacrimi să curgă sub genele lungi.

Câte ţi‑aş spune, copilă! Mă‑ntreb, însă, la ce‑ar ajuta.

Dumnezeule, unde sunteţi toţi? Acolo, un om are nevoie să fie iubit.

Mă‑ntorc cu gând s‑o sărut pe frunte, dar nu‑ndrăznesc, de teamă c‑aş putea‑o răni. Pare atât de fragilă...Mă prefac a‑mi fi uitat ceva, caut, nu găsesc, plec iar...dau să mă‑ntorc.

La ce bun?

Afară mă‑ntâmpină acelaşi soare orbitor. Îi zâmbesc, trag aer în piept şi‑i mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţă.

Brahms

Într‑una din zilele mohorâte ale lui 1988, studenţii anului doi „anorganică” rămăseseră, după cursuri, în amfiteatrul întunecos L022. Fusese convocată ad‑hoc una dintre şedinţele ASCR[*], la care urma să se dezbată excluderea unui membru.

La catedră urcă Stoian – liderul ASCR – cu sacoul atârnându‑i lălâu, cu aceeaşi cravată strâmbă şi nelipsitul limbaj de lemn. Fără să‑i pese de rumoarea din sală, îşi începe discursul – mereu acelaşi – binecuvântând pe cei din primele rânduri cu preţioasa‑i salivă cu aromă de seceră şi ciocan:

– Tovarăşi! Ne‑am adunat astăzi pentru a decide excluderea din rândurile noastre a unui element negativ şi indezirabil, de care Asociaţia noastră n‑are nevoie...

Cineva strigă din sală:

– Element negativ eşti tu!

– Şi la fel de indezirabil, completează un altul.

– Ce s‑o mai lungim, stimaţi colegi – înmoaie Stoian formula de adresare – vă aşteptăm să luaţi cuvântul, probând cu declaraţiile voastre cum că tovarăşa Boeriu Nina nu este demnă de a se afla în rândurile unei asociaţii comuniste, întrucât, prin purtarea sa, a dovedit cu prisosinţă acest lucru. Vă reamintim că, pentru a fi exclusă, este nevoie de minim două declaraţii.

În sală se lăsase o linişte apăsătoare, nimeni nu mai vorbea, nimeni nu se mai foia. Până şi neobositul Stoian îşi încetase tirada, rotind numai ochii, în aşteptarea cuvântătorilor.

Nina Boeriu, cu ochelarii pe nas, distinsă, înfăşurată într‑o haină de vulpe argintie, îşi aştepta cu emoţie „sentinţa”. Lângă ea, Smaranda, colega noastră şi buna prietenă a Ninei, pe care o aud văitându‑se‑n şoaptă:

– Nu pot! Înţelege că nu pot să fac asta!

– Ai înnebunit? i se adresează Nina. Vrei să fiu distrusă? Nu vezi că nu vrea nici unul să vorbească? Trebuie! Eşti prietena mea! N‑o să mă laşi tocmai acum, când am mai multă nevoie! Te rog!

Nina avea tot interesul să fie exclusă din ASCR, altfel i‑ar fi fost imposibil să plece definitiv la părinţii ei în Germania, unde se stabiliseră. Era neapărată nevoie de această mascaradă, din care să reiasă că, într‑adevăr, era „elementul negativ”, de care Asociaţia se lipsea cu dragă inimă, şi nu invers.

Că nimeni nu vroia să se înscrie la cuvânt, era de înţeles: Nina era o studentă bună, o colegă căreia nu i se putea reproşa nimic, fapt care acum se întorcea împotriva ei, ceilalţi nefiind în stare s‑o ponegrească.

Disperată, se ruga de Smaranda, le auzeam şoaptele de pe rândul din spate. În cele din urmă, Smaranda înţelege că de ea depinde totul şi se ridică greu, alegându‑şi cuvintele ce se cereau a fi rostite:

–Vreau să declar că tovarăşa Boeriu este, într‑adevăr, un element negativ, aruncă dintr‑o respiraţie, nădăjduind că astfel va scăpa.

– Detaliază! zbiară Stoian, revărsând o nouă aversă către nefericiţii ocupanţi ai primelor locuri.

O simt începând să tremure, după trepidaţia băncii de care mă rezemasem.

– Este…este…

– Individualistă! îi şopteşte Nina.

– Individualistă, reia, cu‑n nod în gât. Nu se integrează în colectiv…nu‑şi ajută colegii…

O anume curiozitate mă îndeamnă să‑ntorc privirea. Îi zăresc lacrimile Smarandei, înnodându‑i‑se‑n bărbie.

Stoian se aşezase şi nu dădea nici un semn că‑i ajunge ce‑a auzit.

Nina îi dă coate prietenei, îndemnând‑o să continuie. În loc de cuvinte, aceasta dă drumul unui hohot de plâns.

– Recalcitrantă, sugerează iarăşi împricinata.

– Recalcitrantă, îngână Smaranda, sacadat, printre sughiţuri. Şi nici nu învaţă, la examene copiază…

Întorc iarăşi capul, uimită de inspiraţia ce‑a cuprins‑o, şi văd cum citeşte de pe o foaie pe care scria Nina. În cele din urmă, reuşind să termine de citit, îşi dă drumul de sus în bancă, aproape strigând: „Nu mai pot!”. Se zguduie de plâns, Nina încearcă s‑o liniştească, mulţumindu‑i.

– Am luat cunoştinţă, îngaimă Stoian. Următorul la cuvânt!

Tăcere iarăşi. Momentul e tensionat. Nu se aude decât plânsul Smarandei. Nina priveşte disperată prin sală. Nimeni nu mai vrea. Toţi sunt scârbiţi, bulversaţi, neînţelegând de ce… De ce e nevoie să ne călcăm sufletele în picioare pentru a dezlega un om, în loc să i se dea libertatea de alegere. Mă uit la noi…bieţi figuranţi aduşi cu forţa într‑o dramă al cărei scenariu se scria singur, într‑o vreme în care mimatul ajunsese prima religie a celor care vroiau să supravieţuiască.

În sfârşit, cineva trebuia să fie lucid, realizând că mai era nevoie de‑un sacrificiu. Octavian se ridică şi, înainte de‑a începe să vorbească, îi adresează Ninei o privire albastră, prin care părea să‑i spună: „Tu ştii, da? că nu eu vorbesc acum.” O simt răsuflând uşurată. Smaranda plânge în continuare. Colegul nostru reia, cam în aceleaşi cuvinte, un pic răsucite, ceea ce spusese şi ea mai devreme. Vorbeşte clar, răspicat, ca un actor ce şi‑a învăţat bine rolul, chiar dacă nu i‑a plăcut. Stoian zâmbeşte cu satisfacţie.

– Aşadar, tovarăşi, având în vedere…

Nimeni nu‑l mai ascultă. Ne risipim, târându‑ne mapele şi mirările, mai obosiţi decât după laboratoarele de şase ore. Doar Nina pare uşoară ca un fulg. Îi adresează mulţumiri lui Octavian, care se uită prin ea. Stoian îşi scrie procesul verbal, silabisind.

Lipesc un pumn în perete şi caut spre capătul holului un loc să‑mi vărs stomacul. Nu pot. Tot veninul adunat se revarsă în mine, îl simt în toţi porii, apoi urcând la creier. Mă‑mpleticesc spre tramvai, susţinută de Mirela. Tăcem amândouă. Doar ne privim. Şi probabil ne gândim la acelaşi lucru: ce‑ar fi fost dacă pe una dintre noi ar fi chemat‑o astăzi Smaranda.

În colţul ochiului simt o lacrimă. Strâng din dinţi ca s‑o împiedic să curgă. Mirela face la fel. Mă obsedează un gând: „trebuie să scap de venin!”

Până să pun piciorul pe scara tramvaiului, mă fulgeră o idee. O smucesc pe prietena mea, deja urcată, şi‑i fac semn să traversăm. Întâi mă priveşte mirată, apoi îi arăt către tramvaiul din sens invers şi înţelege. Aşadar, nu mai mergem la cămin. Ne oprim la sala Radio‑Difuziunii Române.

Avem noroc – diseară se cântă Simfonia a III‑a de Brahms.

Femei picate din alt veac

Azi chiar n‑aveam chef s‑o văd pe Claudia. Deşi prezenţa ei îmi e dragă. E singura care mă pune faţă în faţă cu mine însămi, arătându‑mă cu degetul, punându‑mă la colţ din două vorbe. Prefer sinceritatea ei dezarmantă vorbelor măgulitoare sau tăcerilor politicoase, atunci când cineva trebuie să‑şi exprime un punct de vedere în ce mă priveşte.

Deşi mai tânără decât mine, pare că ştie ce vrea, e – cum s‑ar zice – cu picioarele pe pământ, lucru cu care eu nu mă pot lăuda.

Mă strigase de pe partea cealaltă a străzii: „Emilia! Emilia!”, făcându‑mi semn să nu traversez. Am aşteptat‑o.

Nu pot s‑o sufăr! E‑atât de frumoasă şi de sigură pe ea! O siguranţă pe care mi‑aş fi dorit‑o şi eu. O privesc traversând şi îmi căşună că femeile şatene cu ochi verzi sunt cele mai reuşite exemplare. Îmi vine să‑i scot ochii. Şi s‑o tund. Nu e permis ca cineva să aibă un păr atât de frumos. Îi spun şi râde:

– La cât de înverşunată pari, dacă mai erai şi urâtă, aş fi dispărut din calea ta, de teamă că ai fi trecut la fapte.

– Ce te face să crezi că n‑aş trece?

Mă priveşte lung.

– Femeile frumoase se acceptă între ele. Au chiar un soi de compasiune reciprocă. Ştiu ele ce grea povară poate fi uneori frumuseţea şi ce compensaţii negative creează de cele mai multe ori.

Tace, întristându‑se brusc. Am chef s‑o şicanez:

– Hal de coană preoteasă, cu fusta scurtă!

– Am fost preoteasă, e mult de‑atunci. Acum nu mai sunt nimic.

– Cum nu eşti? Ce spun elevii când te văd aşa sexi?

– Păi doar aşa pot să‑i fac să amuţească, să m‑asculte.

Mă ia pe sus într‑o cafenea şi‑mi povesteşte ultimele proiecte în care e implicată, activităţile artistice, cu elevii. Pare încântată de munca ei şi nu mă pot abţine s‑o invidiez iarăşi. Recunoaşte că asta o ţine departe de gândurile negre în plasa cărora ar cădea, dacă ar avea timp să se aplece asupra propriei singurătăţi.

E doar o iluzie, Claudia, o tristă şi meschină fugă din faţa adevărului!

După ce‑mi înşiră vrute şi nevrute, devine brusc interesată de mine:

– Tu? După cine mai suspini? Tot după N, de la...

– ...Nobody.

– Nu, de la Nemernic. Care va să zică tot nu vrei să‑mi spui cum îl cheamă...

– Nu.

– Câtă discreţie! Dar ce importanţă are, dacă tot ai zis că nu‑l cunosc?

– Are.

Mă prefac interesată de aroma cafelei şi de traiectoria fumului de ţigară, ca să nu fiu obligată s‑o privesc în ochi. Îmi pare că nu i‑ar lua mult să înţeleagă. Şi chiar nu vreau.

Mă întreb ce‑ar spune, dac‑ar şti. Dacă ar şti că N este nimeni altul decât bărbatul de care şi ea a fost îndrăgostită cândva. Nu cu multă vreme în urmă. Când eu îl cunoşteam numai din poveştile ei şi, dacă n‑aş fi ştiut‑o realistă, aş fi crezut că visează, atât de frumoasă era lumina în care mi‑l prezenta. Mi‑a dat de înţeles că erau doar prieteni, singura dată când a fost pe punctul de a se da de gol (probabil sătulă să ţină relaţia ascunsă), în momentul când a realizat, a schimbat elegant macazul: „A! Doar nu crezi că...” „Aşa mi s‑a părut că te‑ai exprimat”. „Nu, nici vorbă! De altfel, în scurtă vreme se însoară. Aşadar are un singur defect, şi ăla major. Şi doar ştii că eu privesc bărbaţii însuraţi ca pe nişte eunuci, ba chiar îmi impun să‑i consider astfel, să mă asigur că nu voi cădea vreodată în plasa în care cad cele mai idioate dintre femei.”

Aici avea dreptate. Până la întâlnirea cu N, şi eu dădeam lecţii, ţineam chiar conferinţe întregi. Cuvântul „eunuc” îl consideram blând de‑a dreptul. Bărbaţii însuraţi erau mobile, numai bune să te sprijini de ele când ţi s‑a rupt tocul la pantofi. Atât. Aşa că, ştiind‑o pe Claudia pe acelaşi făgaş, am înghiţit lesne minciuna ei, cum că relaţia dintre ei doi se baza strict pe prietenie. Abia mai târziu, după ce l‑am cunoscut, am început să derulez clişee, să lipesc frânturi şi să ajung – dincolo de ce‑mi striga raţiunea – la concluzia că fusese mai mult.

În plasa de care vorbea, eu am căzut o singură dată. Şi bine. Şi chiar dacă nu‑mi face plăcere, trebuie să admit că nu există cuvânt care să mă descrie mai bine decât cel rostit de ea – idioată. Desigur, numai eu am voie s‑o spun.

Îl cunoscusem datorită ei. Mă rugase să‑i duc o traducere pe care i‑o datora, că tot aveam drum în oraşul acela în care urma să susţin un examen. Mi s‑a părut firesc s‑o scutesc de un drum. Plecasem ca înspre o obligaţie oarecare, măruntă şi deloc deranjantă, ba chiar eram uşor exaltată de faptul că schimbam aerul şi că urma să‑l cunosc (o anume curiozitate mă stăpânise tot timpul, şi nu ştiu de ce simţisem un junghi când înţelesesem – greşit chipurile – că ar iubi‑o pe Claudia, apoi o mare uşurare când ea mi‑a infirmat).

Firesc ni s‑a părut şi s‑avem o conversaţie la terasă, pornind de la două‑trei subiecte comune, printre care, evident, şi Claudia. Nefiresc a fost numai ce a urmat. Ziua aceea nedrept de frumoasă, fascinaţia nelalocul ei care ne‑a cuprins încă din clipa când ne‑am zărit, firescul cu care ne‑am comportat, ca şi când...ca şi când ne‑am fi cunoscut de o mie de vieţi.

Când te desparţi de un om cu care destinul te‑a adunat pentru scurtă vreme, te desparţi şi gata. Am fost părtaşă la multe astfel de plecări – oameni alături de care am stat o vreme, în diverse situaţii, de care m‑am ataşat, m‑am despărţit, ne‑am pupat şi gata. Apoi i‑am uitat, cum uităm atâtea, sau doar i‑am aruncat la „şi alţii”. Când însă a venit momentul să mă despart de N, după mai multe ore în care doar am vorbit – (cu‑atât mai precipitat şi mai disperat mă agăţam de vorbe cu cât îmi dădeam seama că dincolo de noi alte glasuri îşi făceau loc şi alte iţe se ţeseau singure) – când a venit momentul acela, eu am simţit că mă sfârşesc fără motiv. Tăceam amândoi, privind în altă parte, simţeam aerul dens între noi şi‑un invizibil clopot de sticlă, care ne izola de lume.

Staţia de tramvai în care mă lăsase îmi dă fiori de fiecare dată când mi se întâmplă să trec pe lângă ea. Şi‑mi readuce‑n simţiri, aproape cu‑aceeaşi intensitate, acea stare combinată de bine şi rău pe care doar cei care‑au trăit‑o o pot recunoaşte.

Au urmat câteva întâlniri scurte, umbrite de „necesitatea” plecărilor lungi şi o veşnicie de aşteptări zadarnice. Ultima dată când a plecat, mi‑a reamintit o replică din nu ştiu ce film: „Bărbaţii nu sunt ca iepurii. Nu poţi să‑i prinzi, să‑i legi şi să‑i ţii lângă tine.” Ca şi când eu asta aş fi vrut! Să‑l leg! Să‑l ţin lângă mine! Mi‑aş fi dorit numai să revină de fiecare dată cu acelaşi fior, fără să mă lase sa‑l aştept prea mult, fără să aibă altă cărare şi să‑l simt plecând cu aceeaşi inimă grea ca atunci, în staţia de tramvai.

Da! Numai femeile defecte de la natură şi fără pic de simţ al orientării pot iubi astfel şi acceptă să fie iubite doar dacă li se oferă totul sau nimic. Desigur, şi asta tot numai eu am voie s‑o spun.

Astăzi am luat o decizie – am pus capăt. Unei prea inutile iluzii. De‑aceea nu vroiam s‑o văd pe Claudia. Mă grăbeam să ajung acasă, să plâng în intimitatea camerei care mi‑a fost martor la fericire şi la durere deopotrivă.

– Emilia!

Nu mai pot s‑o evit. Mă priveşte grav. Apoi încep să i se‑aprindă sclipiri verzi în ochi şi‑o urmă de zâmbet melancolic‑ironic îi înfrumuseţează şi mai mult faţa.

– Să‑i spui, când îl vezi, că‑mi datorează o bere. De la un pariu.

– Pe...cine? Cui?

Întrebare fără rost. În momentul acela am avut certitudinea că ştie.

– Pe „N” (şi‑i rosteşte numele întreg). Sau mă crezi tâmpită?

Izbucneşte într‑un râs în care, pentru prima dată, detectez o uşoară urmă de isterie.

– Încetează! Şi spune‑mi de unde ştii!

– De la tine.

– ???

– Emilia, ce‑ar fi trebuit să‑nţeleg din faptul că, după ce te‑ai întâlnit cu el, n‑ai suflat o vorbă? Nici una. Am fost tentată să te întreb ce impresie ţi‑a făcut. La ce bun? N‑aveam nevoie de o minciună. Nici pe el nu l‑am întrebat nimic. N‑am mai vorbit de atunci. De fapt, mă aşteptam dinainte la asta. Mă aşteptam să vă îndrăgostiţi. Ce zici, sunt deşteaptă?

Mie chiar nu‑mi ardea de glume.

– Claudia, te‑a părăsit pentru mine?

– Ha, ha! Crezi că mai aveai vreun fir de păr în cap, dacă se‑ntâmpla asta?

Nu. Ne‑am despărţit înainte, cam pe când s‑a însurat. Eu am decis. Nu mai puteam astfel. În ce‑l priveşte, nu l‑ar fi deranjat dacă rămâneam aşa o veşnicie.

– Dumnezeule! Cum n‑ai murit atunci?

– Să taci! Să nu mă‑ntrebi asta niciodată! Apoi...de unde ştii că n‑am murit?

Chiar aşa!

Nu mai aveam ce să‑i spun. Brusc am realizat că suferinţa mea fusese palidă pe lângă a ei. Ştiam cu ce dăruire era în stare să iubească. La fel ca şi mine. Dar eu măcar luptasem într‑o cauză dinainte pierdută.

M‑am revoltat împotriva ei, încercând s‑o scot vinovată:

– De ce nu m‑ai prevenit? Dacă ştiai că mă pot îndrăgosti, de ce m‑ai împins către omul de care nu trebuia să mă îndrăgostesc?

– Poate am vrut să‑ţi primeşti lecţia. Cunoaşterea teoretică nu‑i decât o gogoaşă umflată. Vezi, deformaţie de profesor...

– Să nu‑mi spui că şi pe elevi îi îndemni către aceleaşi lucruri!

– Ba da! Cum aş putea să le ţin predici despre religie, fără a‑i îndemna să‑şi trăiască experienţele? Cum aş putea să le spun elevilor mei, în prag de majorat, să faceţi aia şi aia şi ailaltă, când eu n‑am aflat care‑i drumul?

– Cum nu te‑au dat afară din învăţământ?

– Stai liniştită. Plec singură. Oricum nu mă mai pot uita în ochii lor să le vorbesc despre bunătate şi iertarea greşelilor aproapelui fără să mă gândesc că nu voi putea ierta vreodată pe N pentru a mă fi făcut să‑l iubesc, pentru ca apoi să se întoarcă la o moacă ce‑l aştepta de fiecare dată doar pentru că nu se găsea nimeni s‑o curteze, la o iederă care a ştiut să‑l înfăşoare fără alt talent decât acela de‑a accepta umilinţe de tot felul pentru a‑l avea. Cunoşti genul. Acel gen de femei a căror singură virtute e că n‑au nici o virtute, ceea ce convine de minune bărbaţilor orgolioşi care‑şi caută nevastă, punându‑se astfel la adăpost de pericolul de‑a fi încornoraţi (cred ei; căci, la atâta frustrare adunată de‑a lungul timpului, aceste iedere se‑agaţă de prima ocazie pentru a se răzbuna).

– Claudia, opreşte‑te!

– O să‑ţi mai spun un singur lucru. Am sperat că măcar cu tine va fi altfel. Dar te‑am simţit de la distanţă trecând prin aceleaşi chinuri care m‑au stăpânit şi pe mine. Iar asta nu face decât să‑mi confirme o teorie de‑a mea, pe care tu încă nu vrei s‑o accepţi – cele ca noi, femei picate din alt veac, sunt sortite a rămâne singure, căci n‑au învăţat compromisul, n‑au învăţat adunatul firimiturilor.

Eu m‑am obişnuit cu ideea; tu, dacă vrei, mai încearcă. Eu mă opresc aici.

Sunt drumuri pe care mergi o singură dată. Dar amintirea lor te bântuie toată viaţa.

De nu m‑aş fi temut să mă implic cu ea într‑o discuţie cu conotaţii religioase (unde terenul era al ei), i‑aş fi spus simplu Claudiei ce cred eu: anume că Dumnezeu a sădit într‑un singur trup mai multe suflete. Care se pot dărui pe rând sau deodată în mai multe locuri, chiar dacă nu în egală măsură şi cu aceeaşi intensitate. Asta a fost impresia mea, cunoscându‑l pe N.

Şi copiii se îndrăgostesc

– Bună, mami! Cum a fost azi la şcoală?

Aşteptam şi eu s‑aud ceva de note, de învăţături noi, de scorpia aia de doamna...

– Of, mami, astăzi săgeata lui Cupidon a durut mai tare ca oricând.

Who is speaking? Că doar nu‑s beată! Copilul meu e cel care‑a vorbit? Păi el, că‑n afară de noi doi, nu mai e nimeni în maşină. Cine i‑o fi spus de săgeată? Şi de unde ştie că doare? O fi vreo replică din desene animate? Te‑ai tâmpit, madamme! Sau poate doar ai îmbătrânit. Ai uitat? N‑aveai decât cinci ani când te‑ai îndrăgostit de Vasile, profesorul de matematică, coleg cu mătuşa ta. Cum te scăpa cinci minute din ochi în cancelarie, cum dispăreai cu Vasile la ore. Dacă te‑ndrăgosteai de toţi profii de mate aşa, te pomeneşti c‑ajungeai vreo eminenţă‑n materie. Şi totuşi...

Fir‑ar ea de săgeată! Smulgea‑o‑aş din sufleţelul ăla de doar nouă ani!

Da’ de ce s‑o smulgi? Chiar c‑ai îmbătrânit! Ai uitat ce dulce‑i otrava? Ia, revizuieşte‑ţi urgent atitudinea şi vezi ce‑i spui copilului, că are nevoie de tine. Uf, era mai simplu dacă‑mi cerea să‑l ajut la lecţii. Chit că m‑am săturat de factori de mediu şi de influenţa pozitivă şi negativă a omului asupra mediului înconjurător. De metoda segmentelor şi de drepturile copilului. Hm, vezi, asta le‑a scăpat – dreptul copilului de a se îndrăgosti.

Zi ceva, băbătie, că săgetatu‑ăsta aşteaptă un cuvânt de la tine!

– Povesteşte‑mi!

(Să mai amânăm un pic).

– Ce să‑ţi povestesc? Ţi‑am mai zis de Luiza. E naşpa că ne place la toţi trei – şi mie şi lui Sorin C. şi lui Sorin B.

Na‑ţi‑o frântă, că ţi‑am dres‑o!

– Aha! zic.

(Aha si mai ce?)

Treci odată, nemernicule, nu mai sta pe trecere ca cioara pe cracă! Ţi s‑a urât cu binele? Vezi că eu am o problemă şi s‑ar putea să ai ghinionul să ratez frâna. Doamne fereşte!

– Cum e Luiza? Ce‑aţi găsit toţi trei la ea?

– Nu ştiu să‑ţi spun, e...e beton, mă, ce mai!

Aha! (vezi c‑ai să capeţi un tic verbal!) Uitasem că azi fetele nu mai sunt frumoase, gingaşe, drăgălaşe. Sunt „beton”.

– Pui drag, eşti sigur că nu v‑aţi îndrăgostit de statuia din curtea şcolii? Da’ parcă aia nu‑i din beton.

– Bine, mami, eu sufăr si ţie‑ţi arde de glume! Nu‑ţi mai spun nimic.

Are dreptate, bietul copil.

– Lasă, uită asta! Zi mai departe!

– Mai departe...nu prea ştim cum să facem.

– Ceee ???

– Nu ştim care să fie prieten cu ea.

Huh! Mă speriasem.

– Păi, prieteni puteţi fi toţi trei.

– Lasă, ştii tu...

Ştiu pe naiba! Da’ măcar tre’ să mă fac.

– Nu se pot hotărî doi să renunţe în favoarea unuia?

– Nu, nici unul din noi nu vrea să renunţe.

Asta chiar că‑i naşpa!

– Bun. Atunci daţi cu banul.

– Nu ţine. N‑are decât două feţe.

Aşa vă‑nvaţă la scoală, să vă contraziceţi părinţii? Totuşi, trebuie să recunosc – am şi eu un merit în asta.

– Şi‑atunci, ce‑i de făcut?

S‑a‑ntors lumea pe dos, dac‑au ajuns ăi bătrâni să‑i întrebe pe ăi tineri.

– Noi ne‑am gândit s‑o punem pe ea s‑aleagă, joia viitoare.

– Înţeleaptă decizie. De ce joi?

– Păi, fiindcă atunci ne întâlnim cu ea la repetiţie. Ţi‑am spus că nu‑i din clasa noastră.

– Da, mi‑ai spus. Chiar aşa, n‑aţi mai găsit şi alte fete în clasă, în toată şcoala?

– Sunt destule, dar dacă nouă asta ne place!

Mai zi ceva dacă poţi!

– Nu prea ştiu ce să‑i iau.

– Să‑i iei?

– Da, adică să‑i dau. Trebuie să cumpăr un cadou.

–  Cu ce ocazie?

– Cu nici o ocazie. Fiindcă‑mi place de ea.

–  Du‑i nişte flori!

– Bineînţeles că‑i duc flori. Dar mai trebuie ceva.

Uite, vezi, aşa se‑nvaţă fetele materialiste!

– I‑aş lua un inel de aur.

– De ce nu un Ferrari?

– Că nu poate să‑l conducă, n‑are vârsta.

A! În rest, treaba‑i aranjată. Ce dacă noi mergem cu Oltcit‑ul?

– Bine, pui, ne mai gândim până joi, da?

–  Da.

Bun. Am scăpat de una, până săptămâna viitoare.

– Vezi că eu plec. Să fii cuminte, să‑ţi faci temele...

– Bine, pa!

*

Fac ochii roată prin sală şi‑mi studiez cursanţii. Toţi bărbaţi, între 36 şi 58 de ani. Cum să‑i întreb? Şi‑or mai aduce aminte? Până la urmă îmi iau inima‑n dinţi, doar ne cunoaştem de atâta vreme. Holbează ochii la mine şi ridică din umeri.

Frumos vă stă, oameni maturi, cu şcoala vieţii, să nu‑mi puteţi lămuri o problemă! Ştiu şi eu cum e să fii îndrăgostit, dar nu ştiu cum se simte asta când eşti băiat. Şi ce te faci cu concurenţa?

– Trece, doamnă, toate trec... îmi zice unul cu chelie.

Merci! Asta ştiam şi eu.

Cel cu părul alb, din spatele lui, pare să nu fie de aceeaşi părere:

– Trece, mă Ioane, nimic de zis, da’ ştii şi tu... nu scapi de una, că vine alta. Când te‑ai născut îndrăgostit de iubire, aşa mori.

Zăăău? Mi se păruse mie că‑n ochii ăstuia văd o lumină aparte.

M‑aţi lămurit buştean. Aşa vă fac eu vouă?

*

Ajung acasă, tot frământată.

– Unde‑i copilul, doamna Doina? A mâncat? Şi‑a făcut lecţiile?

– A mâncat, lecţiile zice că şi le‑a făcut. Acum a ieşit cu bicicleta, de vreo oră.

–  Bine. Mulţumesc!

Peste altă oră vine şi drăgălaşul, mai transpirat şi mai pleoştit ca de obicei.

– Unde te‑ai plimbat?

–  Am fost la Sorin B. şi l‑am luat s‑o căutăm pe Luiza.

–  Da’ deştept te‑am mai făcut, mamă! Tu de regula celui mai iute n‑ai auzit? Asta trebuia s‑o ştii de la scrimă.

– Ce vrei, mami? Eu şi Sorin suntem prieteni. Am fost şi la C. să‑l luăm cu noi, dar nu l‑a lăsat maică‑sa. Şi ce te legi de scrimă? Acolo am învăţat să ne respectăm adversarul. Şi să‑l învingem cu mijloace cinstite.

Ups! Să‑i zic? Să nu‑i zic? Ce să fac, Doamne? Să‑i spun că de cinstită am pierdut atâtea? Că din prietenie... Lasă! Mai bine să creadă în ce‑i frumos. Când o fi să afle... Dar poate‑l ajuţi Tu să nu afle.

– Şi?

– Şi am fost prin tot oraşul, am ajuns până la pod, dar n‑am dat de ea. Ne‑am dus şi la Luca, sunt colegi de clasă şi ne‑am gândit că poate ştie unde stă.

–  Voi nu ştiaţi?

– Nu, de unde să ştim? Am luat toate blocurile la rând şi ne‑am uitat pe‑afară. Nu era nicăieri. Şi nici pe Luca nu l‑am găsit.

Mare ţi‑e puterea, Doamne!

Mi‑a mai zis mie unul c‑a dormit o săptămână pe plajă, direct pe nisip şi şi‑a spălat hainele‑n mare, timp în care s‑a hrănit doar cu iluzii, fiindcă plecase după iubirea vieţii lui, fără un ban în buzunar. Doar că a avut ghinion, săracul. Când marea iubire a apărut, precum sirena din valuri, avea şi‑o anexă. Ăsta‑i ăla cu părul alb. Şi cu scânteile din ochi, ale celor îndrăgostiţi de iubire. Toată viaţa. Încerc să mi‑l imaginez tânăr, bătând litoralul în lung şi‑n lat...Şi‑n ochii‑i verzi parcă zăresc o sirenă. Nu trece, domnu’ Ion, nu trece, are dreptate, ăsta n‑a albit degeaba!

– Temele?

– Le‑am făcut.

– Să văd. Bun. Acum fă‑ţi ghiozdanul!

– Lasă‑mă că am treabă!

– Ce treabă?

– Să fac o sută de flotări.

– O sută? Ce‑ai? La antrenamente scânceşti când te pune să faci treizeci.

– Fetelor nu le plac slăbănogii. Trebuie să fac muşchi. Dă‑te!

M‑am dat. P‑asta de unde‑o mai fi ştiind‑o? Tot de la desene animate?

– Vezi, ai grijă! Fă cinci serii de câte douăzeci. Cu pauze de cinci minute.

– Două serii a câte cincizeci ce‑are?

– Fie! Da’ să nu mi te vaiţi.

Mâine ce‑o mai urma?

Să‑mi fac o listă. Deci – flori, cadou, flotări...nu, alea nu le fac eu, asta ar mai lipsi. Altceva?

M‑am frământat jumătate de zi şi n‑am fost în stare să‑i dau copilului un sfat. Luminează‑mă, Doamne, că doar la Tine mi‑a mai rămas nădejdea!

Mai ştii?

Mai ştii cum am venit pe lume, copil liniştit, cu ochii măriţi a mirare? Aşa venim pe lume, ne arătăm ei cu toate mirările noastre. Ea ne întâmpină după cum are toane – cu palme la tălpi sau cu o‑mbrăţişare.

Mai ştii cum mă ţineai în braţe, cum mă legănai şi‑mi cântai? Cum îmi inventai poveşti şi te înnebuneam mereu „Mai zi!”?

Tu mi‑ai spus c‑am fost un copil cuminte, că nu plângeam niciodată cât să mă fac auzită, mă întorceam cu faţa la perete şi dădeam drumul unor lacrimi mari, neînsoţite de nici un suspin. Mi‑ai zis că lacrimile mele te impresionau mai mult decât plânsul tuturor copiilor la un loc.

Apoi, când am mai crescut, făceam nebunii amândouă, eu – vesel copil, tu – fost copil fără copilărie. Atunci cu răţuştele, mai ştii, am înecat jumătate din ele şi l‑am minţit pe tataie că le mâncase Rauş. Când a vrut să‑l lege, am ameninţat că‑mi iau şi eu un lanţ şi mă leg lângă el, în semn de protest. Ce vină avea bietul câine? Tu ai vrut să‑mi faci moftul, să le văd cum înoată şi le‑am pus apă într‑o albie de tablă, iar când au vrut să iasă s‑au călcat în picioare una pe alta. Noi nu umpluserăm albia până sus, atât ne‑a dus mintea pe amândouă.

Mai ştii când a venit Ionel să mă ia? Tu poate‑ai uitat, eu cum aş uita? – mirosul acelei seri de primăvară, cana cu lapte rămas nebăut şi zambilele... M‑ai trimis să culeg zambile pentru Dani, le‑am rupt pe toate şi le‑am acoperit cu rouă, dar voi n‑aţi ştiut. De‑atunci, parfumul zambilelor roz îmi miroase a lacrimi de copil într‑o noapte de primăvară, a suflet necăjit care nu dorea să plece de la bunici. Voi aţi crezut c‑o să mă bucur că merg la oraş, la verişoara mea care avea păpuşi frumoase. Dar eu vroiam să rămân cu ale mele, făcute de tine din cârpe înfăşurate pe linguri de lemn. Îmi amintesc şi bariera la care‑am oprit. Şi gândul meu de‑a sări din maşină şi de‑a o rupe la fugă ‘napoi. N‑am îndrăznit. Dar mi‑am promis atunci că nimeni, niciodată nu va mai hotărî pentru mine.

Mai ştii cum mă căţăram cu cartea în corcoduşul bătrân şi cum citeam ore‑n şir până mă strigai la masă? Cum coboram pe funia pe care mi‑o legaseşi de‑o cracă?

Mai ştii cum râdeam de ne dureau fălcile? Ca‑n noaptea aia când ne lovea tataie cu picioarele că nu ne puteam abţine, iar el trebuia să se odihnească, fiindcă se trezea devreme să meargă la muncă. Nu mai ştiu de ce râdeam atunci, dar îmi amintesc râsul ăla, cu atât mai răsunător cu cât ne străduiam să ne‑abţinem.

Ce n‑aş da să mai pot râde cu tine acum, ca şi‑atunci! Să‑ţi mai aud o dată râsul ăla sănătos şi să‑ţi mai văd privirea şugubeaţă.

Râdeai de tine, râdeai de viaţă, să‑i faci în ciudă şi s‑o înşeli că nu ea râde de tine.

Mai ştii atunci, la masă, când Ani mi‑a zis „–Puiule, ţie‑ţi lucesc ochii ca şi mie‑ de inteligenţă.”? Te‑ai adresat serioasă la tanti – „Hai, bre, să mai bem şi noi un pahar de vin, să ne lucească şi nouă ochii!”

Şi când ai stat la noi, în anul ăla după liceu, când învăţam pentru facultate. Iarna, veneam la tine în cameră, că era mai cald. Tăceai ore‑n şir, meşterind din andrele şi mă priveai pe deasupra ochelarilor. Mă iritai cu oftatul tău.

– Ce‑ai?

– De, mamă, ştiu si eu? Mă gândeam că nu‑i bine să‑nveţi atâta, să nu te ‘bolnăveşti. Mai ieşi şi tu la aer, mai plimbă‑te, cum oi fi putând să stai ore‑n şir pe scaun, cu ochii‑n hârţoagele‑alea?

– Dar tu cum puteai să munceşti la câmp, cu soarele‑n cap, de dimineaţa până seara, să cari apă de la doi kilometri, să...

– Ei, de muncă n‑a murit nimeni. Eu puteam, că eram învăţată şi trebuia.

– Şi eu trebuie! Dacă nu reuşesc nici anu‑ăsta, nu cred că mai pot s‑o iau de la capăt. Şi nici de învăţătură nu se moare.

Şi iar oftai.

Odată, te‑am surprins fixându‑mă, parcă muncită de‑un gând.

– Ce mai e? Nu te mai uita aşa la mine, să nu mă deochi!

– Ei las’, că tot eu te‑oi descânta. Ştii, doar, că am leac.

Până la urmă ţi‑ai luat inima‑n dinţi şi mi‑ai cerut un caiet, să vezi şi tu ce scriam pe‑acolo. Ţi‑am dat unul de matematică. Te uitai încruntată la paginile scrise şi te simţeam încordată şi murind de necaz. Ţi‑ai mai şters o dată ochelarii, poate nu se vede bine. N‑ai mai răbdat şi‑ai prins curaj:

– Măi mamă, învaţă‑mă şi pe mine, să nu mă mai uit ca mâţa‑n calendar! Nu ştiu ce‑i cu‑atâţia icşi‑igreci pe‑aici.

Doamne păzeşte! Cum era să te‑nvăţ integrale, când tu rămăseseşi la stadiul celor patru operaţii elementare de aritmetică! Totuşi, ştiindu‑te curioasă şi vrând să‑ţi mai potolesc frământările în privinţa acelor icşi‑igreci, m‑am apucat să‑ţi povestesc cum stau lucrurile cu ecuaţia de gradul I. x‑5 =10. Cu cât egal x?

– Şi, dacă ştii cât fac x, la ce‑ţi foloseşte?

– Păi... Chiar aşa, la ce‑mi foloseşte?

– D‑astea înveţi tu?

– Ei, nu, pe astea le‑am învăţat demult, acum fac altele mult mai grele.

–  Şi‑ţi foloseşte?

– Păi... îmi foloseşte, să iau la facultate.

– Bine, mamă, învaţă atunci, dacă trebuie...

Şi te‑ai întors nelămurită la andrelele tale.

Măcar din mâinile tale ieşeau nişte ciorapi!

Cred că ştiu ce‑ai vrut să‑mi spui atunci. Sunt întrebări la care nici matematica, nici alte ştiinţe nu dau vreun răspuns. Cum îi zicea Zorba scriitorului‑ „Scuip pe cărţile tale! La ce‑ţi folosesc toate cărţile alea, dacă nu‑ţi dau răspunsul la o întrebare atât de simplă‑ de ce mor oamenii tineri”?

Apoi, după ce‑am reuşit, când am venit acasă‑n vacanţă, m‑am apucat să fac ordine prin caiete, să nu mă mai încurc de ele. Le‑am strâns pe cele pe care învăţasem şi ţi le‑am pus teanc lângă sobă, s‑aprinzi focul cu ele. Peste un timp, am dat de ele‑n pat. Iar le‑am pus jos şi iar şi‑au mutat locul. M‑am răţoit la tine:

– Ce tot pui caietele astea‑n pat? Dacă te‑ncurcă, du‑le undeva şi‑ţi iei câte unul când îţi trebuie.

– Ce să fac cu el?

– Cum ce? S‑aprinzi focul, de ce crezi că le‑am pus acolo?

Te‑ai uitat la mine ca la icşi‑igrecii ăia şi ţi‑ai făcut cruce.

– Să mă trăznească Dumnezeu când ‘oi pune eu munca ta pe foc! Dacă nu te‑aş fi văzut cât te‑ai chinuit să umpli nenorocitele astea de caiete! Mai bine‑mi bag mâinile‑n foc!

Degeaba ţi‑am explicat că munca mea şi‑a primit răsplata, că ce‑am scris acolo mi‑a rămas în cap, că, oricum, n‑o să mă mai întorc niciodată la ele. Nu te‑am convins. Le priveai înduioşată, le mângâiai şi parc‑ai fi vrut să le săruţi. Văzându‑mă neînduplecată, ai găsit soluţia de compromis:

– Lasă că le pun eu undeva, să nu te mai încurce.

Le‑ai luat în braţe şi tu ştii unde le‑ai dus. Or mai fi şi‑acum prin vreun colţ al casei…

După înmormântarea lui Petrică, la pomană, mai ştii? Toţi erau cu ochii pe tine – să nu bei, să nu mănânci mult, să nu bei suc, să‑ţi iei pastilele... Aveau grijă de glicemia ta şi de tensiune, dar la suflet câţi s‑au gândit? De parcă te mai putea omorî ceva, dacă trecuseşi prin asta! Şi‑apoi, eu am înţeles că‑ţi era ciudă pe viaţa ta; în locul tău, nici eu n‑aş mai fi vrut să trăiesc.

Când mi‑ai întins paharul şi mi‑ai comandat „Pune ţuică!” am făcut ochii roată şi, după ce m‑am asigurat că‑şi băgaseră nasu‑n farfurii, ţi‑am turnat de două degete.

– Puţin.

– Lasă, bea numai cât poţi!

– Nu, e puţin. Mai pune!

Am zis „Doamne‑ajută!” şi ţi‑am umplut paharul. L‑ai dat pe gât, tu, care nu băuseşi niciodată prea mult, iar în ultimii ani nu mai ştiai gustul băuturii. După ce l‑ai golit, l‑ai întins iar:

– Pune şi vin!

Am pus.

– Acuma pune suc!

Şi când am plecat de la restaurant, te rezemaseşi de‑un gard şi nu mai vroiai să mergi. Ei au crezut că ţi‑e rău, doar eu ştiam ce ai. Te‑am rugat să faci un efort să mergi sprijinită de mine, ca să nu ne prindă cu năzdrăvănia. A ţinut.

Mai ştii, mamaia mea dragă, cum dormeam vara afară şi‑mi arătai stelele? Le botezai, pentru mine, cum îţi trecea prin cap şi eu mă‑ntrebam de unde ştii atâtea. Îmi alegeam câte una şi o priveam până alunecam în vise, sub mângâierea mâinilor tale crăpate.

Şi parcă nimic rău nu mă putea atinge şi toată lumea era a mea, cu pământul, cu cerul şi cu stelele toate...

Gândurile unei plante

Stau aici la răscruce de drumuri şi observ ce se petrece în jurul meu. Măcar de nu m‑ar smulge vântul până s‑apuc să povestesc totul! Măcar de‑ar veni cineva să mă ude! Poate doar ploaia...

Palma de pământ pe care o ocup e una oarecare, nu‑i un sol cine ştie ce fertil, nici îngrăşăminte nu mi‑au dat. Mai bine! Nu sunt o plantă de seră, trăiesc pe picioarele mele şi n‑am nevoie de artificiile lor ca să supravieţuiesc.

Am rădăcinile bine înfipte în pământ şi capul în nori; nu m‑aplec şi nici nu mă rup la prima suflare de vânt.

De altfel, am supravieţuit multor vicisitudini – ultima lor invenţie fiind poluarea –, dar nu m‑am speriat nici de ploile acide. Ce‑i drept, mi‑au perforat câteva frunze, ici colo, chiar am crezut la un moment dat c‑am să mor, dar n‑a fost să fie. Mi‑am amintit că fac parte din familia marilor supravieţuitori, mi‑am lins rănile, am rugat soarele să mă‑ncălzească, pământul să mă hrănească şi pe Dumnezeu să nu mă lase şi m‑am făcut bine. Ba chiar aş spune că am devenit mai înfloritoare, cu toate ploile lor acide cu tot.

Am îndurat şi arşiţa verii şi viscolul iernii şi tot n‑am murit. Mai mult, m‑am întărit şi‑am devenit cu fiecare zi mai puternică.

Am scăpat până şi de dăunători, cu toate că s‑au străduit din răsputeri. M‑am vindecat de ei şi i‑am alungat prin puterea gândului bun, pe care dăunătorii nu‑l suportă prin preajmă (cum emiţi unul, cum o rup la fugă de uită s‑atingă pământul). Ce păcat că cercetătorii n‑au descoperit încă leacul ăsta! Li l‑aş spune eu, dar nu m‑au întrebat. Şi‑apoi, cine are timp s‑asculte o plantă? În îngâmfarea lor, ar fi în stare să te calce fără să‑ţi spună „Pardon! N‑am vrut să vă omor, dar eram prea grăbit ca să vă observ.”

Aşa că se străduiesc cu tot felul de chimicale, care mai de care mai sofisticate şi mai aducătoare de brevet de invenţie. Treaba lor! Eu mi‑am făurit singură armele de apărare (de altfel, nu sunt niciodată în ofensivă). În nădejdea lor, aş fi făcut parte demult din stratul carbonifer.

Au încercat să mă ucidă şi prin sugestie cu vorbe otrăvite – m‑au vorbit că sunt aşa şi pe dincolo, că fac aia şi ailaltă şi au încercat să‑i convingă şi pe alţii. Vântul mi‑a adus la urechi şoaptele lor veninoase, dar nu m‑au doborât. E drept că m‑am întristat puţin. Dar nu pentru mine. Ci pentru ei, fiindcă m‑am gândit ce urâtă trebuie să le fie viaţa dacă n‑au altceva de făcut.

Cum vă spuneam, am trecut prin multe şi credeam că nu mă mai sperie nimic. Dar de la o vreme, am început să mă cam tem de soarta mea. Asta de când pământul pe care locuiesc, până acum nu prea băgat în seamă, a început să se populeze cu oameni‑ fiinţele acelea superioare despre care‑am citit c‑au reuşit chiar s‑ajungă pe lună. Auzi la ei! Ce le‑o fi trebuit? Nu le‑ajungea Pământul? Sau poate nu‑i mai încape?

E unul dintre ei, Murphy, care‑a zis una bună – cantitatea de inteligenţă pe pământ e constantă iar populaţia e în creştere . Ce‑am mai râs! Dar nu pentru multă vreme. Când au început să‑şi construiască vile pe pământul din jurul meu, mi‑a cam îngheţat râsul.

Şi din tot ce văd, cu fiecare zi în care oamenii mi se dezvăluie aşa cum sunt, încep să mă îngrozesc tot mai tare. Trebuie să inventez un vaccin cu care să mă imunizez. Ştiu că v‑am spus că sunt foarte rezistentă la toate, dar până acum pericolul ăsta nu mi s‑a arătat, plaga care se‑ntinde‑n jurul meu n‑o cunoşteam nici măcar din cărţi. Şi nimeni nu mi‑a vorbit despre ea.

Citisem multe lucruri despre oameni, despre descoperirile lor minunate, despre cultura lor, despre religie (aici e o problemă, trebuia să folosesc pluralul, oricum e o problemă spinoasă, nu mă bag. Noi, plantele, nu suntem de‑o religie sau alta şi Dumnezeu ne este de‑ajuns).

Cum spuneam, am citit mult despre ei, atâtea lucruri frumoase încât ajunsesem să‑i consider un fel de zei. Dar ce văd în jurul meu mă face să mă‑ntreb dacă în cărţile mele era vorba de aceleaşi fiinţe, dacă nu cumva am încurcat eu lucrurile şi i‑am confundat cu o civilizaţie superioară (scria într‑o revistă pe care‑o adusese vântul că ar mai fi şi altele, pe alte planete. Dar nu ştiu prea multe despre asta şi nici nu mă interesează). Întrebarea e ce mă fac eu acum, cum am să mă descurc cu tot ce văd în jur?

Cum ce văd? A, iertare! Cred că nu v‑am spus mare lucru, am tot divagat pe tema existenţei mele insignifiante. Îmi cer scuze dacă v‑am plictisit.

Am să‑ncerc o relatare, cu toate că n‑am fost niciodată reporter de teren şi nici un povestitor prea bun.

Păi, văd case frumoase, incredibil de mari, seamănă cu nişte uriaşi din beton – ei le spun vile.

Uite, de exemplu, cum e asta de lângă mine. Doamne, ce le‑or fi trebuind atâtea încăperi? Staţi puţin să mă uit pe fereastră, să văd câţi sunt. Unu, doi, trei. Nu se poate! Să mai număr o dată. Ba da, doar trei sunt – un fel de mamă, un fel de tată şi‑un sărman copil. Și vă rog să mă credeţi că ştiu să număr, am învăţat şi matematică (aşa mi‑a plăcut mie, să ştiu din toate câte ceva). Au şi‑un fel de robot care munceşte toată ziua‑ ei îi spun menajeră (bine c‑am mai învăţat un cuvânt!).

Ce fac ei?

Cel care joacă rolul tatălui stă răsturnat într‑un fotoliu (parcă aşa‑i zice) şi ţine în mână un obiect cu mai multe butoane pe care când apasă se schimbă imaginile colorate ale unei cutii negre din faţa lui. Mi‑a luat ceva timp să fac legătura dintre apăsarea butonului și schimbarea imaginilor. Doamne, şi ce imagini! Cele mai urâte urmează după ce apare scris cuvântul ăla cu litere mari şi îngroşate „ştiri”. Am căutat în dicţionar să văd ce‑nseamnă, dar nu prea m‑am lămurit. Sau poate nu vreau să cred că asta înseamnă. Am făcut o pasiune din a trage cu ochiul de câte ori văd scris acolo „ştiri”, dar trebuie să mă debarasez de asta, de fiecare dată când mă uit, visez urât noaptea. Cum de ce? Cum ar fi somnul vostru dac‑aţi vedea copii maltrataţi, desculţi, bolnavi şi pe care nu‑i mângâie nimeni? Sau oameni înjunghiaţi sau care‑şi dau foc?

Uneori se‑nghesuie unii într‑alţii, îşi dau coate, se calcă pe picioare. O fi vreun joc de care n‑am auzit? O dată, când am văzut o astfel de imagine, scria ceva dedesubt‑ „Farmaciile au început să distribuie medicamente compensate” (trebuie să mai consult dicţionarul, am rămas în urmă de tot).

Majoritatea celor care apar la „ştiri” au feţe nefericite, disperate, par nehrăniţi şi fără nici un chef de viaţă. Nu‑mi place să‑i văd.

Dar sunt şi unii pe care‑mi face plăcere să‑i privesc. Sunt bine îmbrăcaţi, plesnesc de sănătate şi au aerul că nimic nu‑i poate atinge. Aşa‑mi plac mie oamenii, stăpâni pe ei. Asociat cu imaginea lor se transmit în scris nişte mesaje scurte (pe care iar nu le‑nţeleg) – „de la Palatul Parlamentului” sau „de la Guvern”. E unul care apare mai des şi pe care s‑ar părea că toţi îl respectă. O fi vreun lider spiritual? Da’ mie‑mi place de el, că râde mereu, aşa cu toată faţa, de la o ureche la cealaltă. Ce păcat că nu pot auzi ce zice! Ce bine de el că zâmbeşte tot timpul, înseamnă că nu se uită la imaginile alea care mie‑mi dau coşmaruri sau insomnii.

O dată scria „de la Casa Albă”. Dar eu n‑am văzut nici o casă albă pe‑acolo. Doar un domn la care toţi se uitau ca la Dumnezeu. Până şi domnul acela care‑mi place mie, al cărui zâmbet devenise de‑a dreptul circular când a dat mâna cu el. Da’ ce‑o fi avut în ziua aceea? Parcă‑l cam strângeau hainele şi părea puţin adus de spate. Ei, mi s‑o fi părut mie, sau poate‑l durea şi pe el coloana ori i se pusese un cârcel.

Dar să continui. Cea care joacă rolul mamei se plimbă de la o măsuţă încărcată cu tot felul de nimicuri în sticluţe frumoase până la o cameră căreia ei îi spun baie. Când te bagi acolo, învârţi de‑o chestie şi începe să plouă. Doamne, ce bine‑ar fi s‑avem şi noi, plantele, o minune din aia cu care să ne comandăm ploaie de câte ori ne trebuie! Oare şi ploaia lor o fi acidă?

Uneori stă încruntată şi pare s‑o certe pe menajeră (cu ce‑o fi greşit, că toată ziua roboteşte?). Când se loveşte întâmplător de copil prin casă, îl trage de urechi, nu ştiu de ce. Taică‑su nu face gestul ăsta urât (parcă mă doare pe mine!), el doar îi dă câte una după ceafă, de‑l bagă cu nasu‑n zid. Norocul lui săracul, că se‑ntâlnesc mult prea rar!

Şi ce mai face mama? Acum vopseşte ceva pe mâna stângă c‑o pensulă pe care‑o ţine în mâna dreaptă.

Cel mai mult îmi place copilul. E frumuşel, dar cam fără vlagă. Se plictiseşte, săracul şi nu‑și prea găseşte locul, cum se plimbă aşa dintr‑o cameră‑n alta fără rost (şi‑i ia ceva timp să le parcurgă pe toate). Uneori, stă mai mult într‑un loc, cu ochii băgaţi într‑un fel de ecran şi mişcă de‑un obiect cu mâna dreaptă. Ce‑o fi făcând atâtea ore în faţa ecranului? Am impresia câteodată că vorbeşte cu el. Păi, cred şi eu, cu cine altcineva să vorbească?

Mai bine‑ar veni să vorbească cu mine – el m‑ar mai învăţa cuvinte noi, iar eu i‑aş spune ce‑am citit despre copii şi jocurile lor frumoase (copilul ăsta pare că nu ştie să se joace).

Am obosit să‑mi lungesc gâtul pe fereastră. Să mai iau o pauză. Vă povestesc ce văd de la înălţimea mea.

În jurul casei sunt patru cutii metalice şi strălucitoare care uneori fac zgomot, când se urcă oamenii în ele – le zice maşini. Ştiu asta că l‑am auzit odată pe copil zicând c‑ar vrea şi el una, „că voi aveţi câte două fiecare”. La care tată‑său, după ce l‑a mângâiat după ceafă (noroc că nu era nici un perete prin preajmă, da’ a venit cu nasu‑n mine, ce sperietură am tras!), i‑a spus – „Lasă, mă golane (nici asta nu ştiu ce înseamnă, dar reproduc exact), să mai creşti puţin şi‑ți ia barosanu’ avion”. Ăla ce‑o mai fi? Da’ m‑am bucurat pentru copilaş, când a auzit asta, şi‑a şters lacrimile şi i‑a apărut un zâmbet pe faţă. Nu prea‑l văzusem zâmbind până atunci.

Dar mă tot munceşte cuvântul ăsta – avion. Vecina mea, care se dă ştiută, mi‑a spus într‑o zi că sunt un fel de păsări fără viaţă, mai mari şi mai zgomotoase, cu ajutorul cărora oamenii se mai omoară uneori între ei. Dar eu n‑am crezut‑o, nişte fiinţe superioare n‑ar face asta! (Încă îi mai divinizam la vremea aceea).

Ce s‑a mai supărat vecina pe mine şi s‑a jurat că nu‑mi mai spune nimic niciodată. Şi s‑a ţinut de cuvânt. Azi, când am întrebat‑o ce‑nseamnă „bani”, a pufnit răutăcios şi mi‑a întors spatele, zicând că ştie, dar nu vrea să‑mi spună, fiindcă n‑o cred niciodată. Ea ştie – zice‑ mai multe, că, înainte s‑ajungă pe drum în bătaia vântului, a fost plantă de apartament şi doar a trăit cu oameni în casă. Şi‑acum mai oftează după vremurile acelea. „Doamne, ce răsfăţată mai eram!” Dar cred că mie nu mi‑ar fi plăcut să fiu plantă de apartament, mai ales acum, când am început să‑nţeleg cum sunt oamenii.

Totuşi aş fi vrut să aflu ce sunt ăia bani, l‑am auzit pe tată spunându‑i aseară fiului „Băiete, să ţii minte de la tac‑tu cât oi trăi – nimic, da nimic în lumea asta nu e mai important decât banii!” Tare m‑a făcut curioasă! Să fi fost hârtiile alea multe pe care le‑a scos într‑o seară dintr‑o valiză mare şi cu care arunca prin casă, de i‑au trebuit apoi menajerei trei ore să le‑adune şi să le pună la loc? Am văzut‑o, dar nu spun la nimeni, cum, în timp ce le strângea, şi‑a dosit şi ea câteva la ciorap. Trebuie că sunt cu‑adevărat importante hârtiile alea, dacă s‑a pretat la aşa o umilinţă, eu n‑aş lua de la vecina mea nici măcar o sămânţă fără să‑i cer!

Doamne, da asta ce mai e? A venit peste mine dintr‑o dată, când nu m‑aşteptam. N‑am apucat decât să văd cum mama a încercat să‑l zvârle spre capul tatălui, noroc că s‑a ferit şi, fereastra fiind deschisă, m‑a nimerit pe mine. Sinceră să fiu mi‑ar fi părut rău pentru el, pare un om bun şi‑apoi el aduce hârtiile alea multe în casă. (Între timp m‑am dumirit întrucâtva. Mi‑am amintit că i‑am văzut cum iau câte un teanc, se urcă‑n maşină şi, când se‑ntorc, aduc nişte pachete mari din care scot nişte lucruri de care ei par să se bucure).

Ce spuneam? A, da! De obiectul care m‑a lovit. Bine măcar c‑am fost eu, dacă l‑ar fi nimerit pe el ar fi putut să‑l omoare şi cine‑i mai lua copilului avion?

Ia să vedem! A, e o carte. O fi a copilului? Scrie pe ea „Istorie”. E chiar bine venită, n‑am mai citit de mult o carte, poate mă mai lămuresc şi eu cum stau lucrurile (cum vă spuneam, am rămas cam în urmă). Să vezi apoi ce‑o să vină vecina la mine să mă‑ntrebe! Dar eu o să‑i spun, nu mi‑e frică de faptul c‑o să devină mai deşteaptă ca mine (am auzit pe cineva zicând odată că numai proştii se tem de asta).

Mă scuzaţi, vă rog, n‑o să mai continui relatarea, vreau neapărat să citesc cartea asta şi promit c‑o să vă povestesc şi vouă. Aşa cum v‑am spus, nu mi‑e frică.

Doamne, de n‑aş mai fi citit‑o!

Pe ce lume am trăit? Cum am putut să cred că oamenii sunt fiinţe superioare? Cum am putut să mă las înşelată?

Dragii mei, aţi auzit voi de războaie, de crime, de torturi, de foamete, de copii ucişi, de câte şi mai câte?

Iertaţi‑mă, ştiu că v‑am promis, dar n‑aş putea să reiau coşmarul povestindu‑vă şi vouă.

Câtă dreptate avea vecina! Barem să mai apuc să‑mi cer scuze de la ea, simt că nu mai am mult de trăit, deja mi s‑au ofilit câteva frunze. Aşa puternică cum sunt, simt că din asta mi se va trage.

Şi nici nu mai vreau să lupt, nici nu mai vreau să trăiesc într‑o astfel de lume.

Mai aveam o speranţă. Credeam că ce‑am citit în cartea de istorie e de domeniul trecutului, că oamenii au devenit mai buni şi şi‑au îndreptat greşelile.

Dar aseară, tatăl familiei a lăsat fereastra deschisă la camera din care se uita la ştiri. Şi‑am auzit pentru prima dată comentariile la acele imagini despre care v‑am povestit. Nu mi‑a venit să cred! Mi s‑au zbârlit toate petalele. Şi‑am înţeles că oamenii n‑au schimbat nimic în afară de armele cu care se omoară. Am aflat şi ce sunt avioanele şi ce fac oamenii cu ele. Că încă se mai moare de foame şi tot mai sunt ucişi copii. Iar celor care trăiesc le‑a dispărut zâmbetul.

Am aflat şi cine erau domnii bine îmbrăcaţi care zâmbeau fermecător şi care‑mi plăceau atât de mult. De ăla cu zâmbetul între urechi chiar mă îndrăgostisem, dar m‑am jenat să v‑o spun. Acum îmi vine să‑mi vărs maţele (pardon, clorofila) numai când mă gândesc la el.

Am închis ochii şi mi‑am astupat urechile. Nu mai vreau să ştiu nimic, nu mai vreau să aud nimic!

O să mă interesez dacă există mediu propice de viaţă pentru mine şi pe o altă planetă. Copilul, cu care între timp m‑am împrietenit, mi‑a promis că din banii adunaţi de taică‑su o să cumpere o navetă spaţială, zice că şi el vrea să plece de aici. O să mă ia şi pe mine şi‑o să mă facă plantă de apartament. Dar nu‑i pot promite că n‑am să mă sufoc din prima zi în care n‑am să mai văd soarele.

A, am uitat să mă prezint. Eu sunt Floarea Soarelui. O plantă neînsemnată. Mulţi mă iubesc pentru semninţele mele, altora le place să mă pună în glastră, dar să ştiţi că unii chiar m‑au pictat. S‑ar zice că sunt frumoasă, voi ce credeţi?

Mi‑e dor de viaţa mea de dinainte de a‑i cunoaşte pe oameni aşa cum sunt. Aşa‑mi trebuie dac‑am vrut să fiu învăţată!

Şi doar îmi spuseseră bunicii mei ce fel de viaţă ar trebui să duc ca să fiu fericită. „Ia aminte, Floarea Soarelui, nu privi nici în stânga, nici în dreapta, dacă vei vrea să‑ți fie bine! Privirea ta nu trebuie să caute decât soarele, capul tău nu trebuie să se întoarcă decât după el. Numai aşa vei fi fericită!” Și chiar am fost. Dar azi, şi dac‑aş încerca să respect ce mi‑au spus ei şi s‑o iau de la capăt, nimic n‑ar mai fi la fel.

Azi dimineaţă, când mi‑am înălţat capul către soare, am observat ceva ciudat – îi apăruseră nişte pete.

Cu coada ochiului am zărit un avion şi nu m‑am putut abţine să mă‑ntreb către ce ţintă se îndreaptă.

Măcar de‑ar apune soarele mai repede să‑mi plec odată capul în pământ!

Titi

Titi a fost vecinul de peste drum al bunicilor mei. Înalt şi slab, „ofticos” cum zicea bunica, tuşind mai mereu (a şi murit de tânăr), muncea de dimineaţa până seara târziu (era şofer, din câte‑mi amintesc) să ducă în spate o familie cu trei copii. Nevastă‑sa, Marioara, şi ea bolnăvicioasă, nu muncea nicăieri, stătea tot timpul acasă şi avea grijă de copii. Cu ei mă jucam uneori, îmi convenea că erau mai mici decât mine şi executau tot ce vroiam, dar mă plictiseau repede. Căutam compania celor mai mari ori mai deştepţi, printre care mă simţeam bine. În curtea lor mai venea o fată, de vârsta mea, cu care, însă, nu aveam voie să mă joc. Habar n‑aveam de ce, nu întrebasem niciodată, ştiu doar că o uram degeaba, nu‑i adresam nici un cuvânt si nici n‑o priveam. Aşa mă învăţase bunica, iar eu, copil ascultător, executam întocmai. Probabil şi ea primise aceleaşi instrucţiuni, ori poate nu îndrăznea să mi se adreseze, căci se manifesta cam în acelaşi mod. Mult mai târziu am aflat, când sărisem bine de copilărie, motivul acelei ciudate interdicţii – mama ei fusese amanta neliniştitului meu bunic. Când a murit femeia aceea, bunica încă trăia, deşi era mai în vârstă, şi a exclamat cu umoru‑i caracteristic – „Mitică, fir‑ai de râs! Se vede treaba c‑ai iubit‑o mai mult ca pe mine, dac‑ai luat‑o prima. De fapt, dacă stau să mă gândesc, ţi‑ai luat toate ibovnicele, numa’ pe mine nu mă vrei. Ei, las! Când oi vrea tu, o să vrei degeaba, că nu mai viu io. Să nu mă‑ngropaţi lângă tac‑tu, că mă scol de‑acolo şi viu la voi!”.

Marioara venea des pe la bunici să‑i întrebe dacă au nevoie de una, de alta, cu ce‑i poate ajuta. Dar cea mai fericită era ea când n‑o găsea pe bunica acasă. Stătea cu bunicul, imobilizat în pat din cauza infirmităţii, să‑i ţină de urât şi să se „cinstească” amândoi. Ştia ea că n‑o lasă nea Mitică să plece fără o ţuiculiţă.

– Ia du‑te, asta mică, şi scoate o cană cu ţuică! Da’ vezi, ia din damigeana aia pe care a pitit‑o mă‑ta mare, d‑aia bună. Şi ai grijă să nu se vadă c‑ai umblat!

Devenisem expertă în a turna cu damigeana în cană, fără să vărs o picătură. Apoi puneam totul la loc, aşa cum găsisem. Nu că bunica ar fi fost o zgârcită, dar medicii fuseseră categorici – să nu‑l lase să bea, orice picătură de alcool îi scurta viata. Dar ţi‑ai găsit!

Când îl mai prindea cu sticluţa (nu se prea încurca cu paharul) şi‑l certa, se răţoia la ea şi o punea la punct:

– Am să mor cu sticla la gură, aşa să ştii! Beau, fumez, şi când oi crăpa, crăp. Când nu mai eşti om întreg, nu mai eşti bun de nimic. De nimic, auzi?

Şi ridica pumnul spre cer, de parcă s‑ar fi luat de gât cu Dumnezeu.

– La ce bun pământu’ ăsta mare, dacă io nu‑l mai pot simţi sub tălpi? La ce bun muzica asta săltăreaţă, dacă nu mai pot să joc măcar o dată pân‑oi cădea lat? La ce bun stelele, dacă, atunci când vreau să mă uit la ele, trebuie să mă rog de tine să mă scoţi afară? La ce bun toate? La ce?

Îmi pare rău că n‑am curaj să‑mi fac felul, să termin odată cu toate poftele pe care nu mai pot să le rabd.”

Şi‑şi pipăia cu mâna dreaptă colţul tainic în care ţinea ascunse batistele înnodate. Când şi când verifica dacă se află la locul lor şi atingerea acelor cârpe îl mai liniştea întrucâtva. L‑am întrebat odată, când l‑am surprins verificând rezistenţa nodurilor, ce face cu ele. Mi‑a spus ca pe o mare taină:

– Le ţin în caz de nevoie. Vezi bara asta de deasupra patului, cu care mă ajut să mă ridic? De ea mă spânzur cu batistele‑astea, dacă s‑o‑ntâmpla să moară mă‑ta mare înaintea mea.

– De ce...să te spânzuri?

– Păi cum, tataie, ai vrea să rămân povară la copii, să‑i chinui, juma’ de om cum sunt? Nu pot să le fac asta, ei trebuie să aibă grijă de voi, nu de mine. Şi nici singur, ca un câine, nu vreau să trăiesc, cu vreun străin pe lângă mine.

– Lasă că stau eu cu tine, am eu grijă, dac‑o fi.

– Nu, nu. Tu ai altă treabă, să te duci la şcoală, n‑ai timp de moşi ca mine. Şi‑apoi, doar nu crezi că mă dau pe mâna voastră, să mă spălaţi, să‑mi puneţi plosca, nu, nu, nici să nu vă gândiţi!

Marioara părea să fie singura care‑l înţelege, ori poate de dragul ţuicii pe care‑o beau împreună, îi promitea a nu ştiu câta oară ceva ce‑o rugase şi‑i tot amintea.

– Marioară, la tine şi la Titi am toată nădejdea, să nu mă lăsaţi, că vă blestem! Dacă moare Joiţa şi m‑o pedepsi Dumnezeu să rămân în urma ei, de n‑oi avea curaj nici atunci, să faceţi voi ceva ce‑oţi şti, ai înţeles? Să‑mi dea Titi una‑n cap, ori să mă târâţi la gârlă să mă‑necaţi.

– Lasă, nea Mitică, n‑ai grijă! Dac‑am zis o vorbă, aia e. Om face noi la un fel cu matale.

– Auzi, da’ vezi să nu mă doară! Hai, dă paharul să‑ţi mai pun una mică! Aşa, noroc! Şi ce zici c‑o să‑mi faceţi?

– Nu ştiu, bre, ai răbdare, să vorbesc şi cu Titi. Ce atâta grabă? Că doar ţaţa Joiţa trăieşte, e zdravănă, în putere. Ce‑ţi veni? Matale eşti bolnav.

– Sunt pe dracu! În afară de faptul că n‑am picioare, sunt sănătos tun. Şi nuş’ ce mi‑a intrat în cap că vrea Dumnezeu să mă pedepsească, lăsându‑mă singur şi infirm, să trăiesc şi să mor ca un câine. Am făcut multe rele la viaţa mea, ce ştii tu? Da’ am făcut şi mult bine. Da’ vezi tu, cum vine asta? Când faci binele, ăla nu se socoteşte nicăieri, da relele! Toate s‑adună pe răboj şi când vine ziua...

– Hai, bre, lasă, nu mă mai amărî şi pe mine! Ce rău ai făcut matale? Că eu te ştiu de om bun, nouă numai bine ne‑ai făcut.

– E‑he! Întreab‑o pe femeia asta! Numa ea ştie, sărăcuţa! Şi‑acu’ tot ea mă poartă‑n cârcă. Cum le mai potriveşte Dumnezeu sau ăl cu coarne, că parcă cine ştie! Ia zi, Titi‑al tău te‑a bătut vreodată?

– Nu, Doamne fereşte! E un om aşa bun, că alţii‑l iau de prost. N‑a ridicat o dată mâna. E, ne‑am mai ciondănit şi noi, ba de una, ba de alta, mai mult de la nevoi, ducea‑s‑ar! Da’ să dea sau să ţipe la mine, nu.

–  Te‑a‑nşelat cu vreo muiere?

– Ce‑ntrebări pui şi matale, om bătrân! De un’ să ştiu eu ce face el când e plecat? Da’ n‑aş crede. Şi dacă m‑o fi‑nşelat, nu l‑am aflat.

– Apăi d‑aia abia‑l mai ţin picioarele. Băutură nu, femei nu,...de mâncat mănâncă? Munceşte ca bou’ toată ziua, vine‑acasă şi se culcă, aşa‑i? Uite, vezi, ăsta o s‑ajungă‑n Rai. Nu‑mi pare rău decât de‑un lucru – că, dac‑o fi cum flencăne popii ăştia de Rai și de iad, io n‑o să mă‑ntâlnesc niciodată cu Titişor prin lumea aia. Da’ să nu uiţi ce mi‑ai promis. Hai noroc!

Uneori îi prindea seara trăncănind. Venea şi bunica de la treburile ei care nu se mai sfârşeau şi‑o lua la zor:

– Vezi, Marioaro, că zbiera unu la tine‑n curte. Mi se pare că era Dănuţ, ăla mic. Îţi vine acu’ omu‑acasă, ce‑i dai să mănânce?

– Aoleu, că bine zici! M‑am luat cu vorba şi‑am uitat că n‑am nimic de mâncare.

– Du‑te, mulge caprele, trânteşte o mămăligă şi le umfli burţile la ăia mici. Da’ de amărâtu‑ăla mi‑e milă, că munceşte toată ziua, treci să‑ţi pun nişte ciorbă, mi‑aduci tu oala. Aşa mi‑o amintesc pe Marioara, bând ţuică şi cărând oale cu mâncare de la noi, aducându‑le înapoi goale.

Mâncam şi eu uneori la ei, în silă, ce‑i drept, că mi se părea totul cam murdar, dar Titi nu concepea să nu m‑aşez cu ei la masă când mă nimeream. Aveau, n‑aveau, îmi făceau şi mie porţie. Mâncam mai mult de teamă că‑ntr‑o bună zi Titi s‑ar putea supăra şi va refuza să mă treacă strada în cârcă până acasă, ceea ce ar fi însemnat un lucru mult mai rău – să dorm la ei. Dormeau toţi de‑a latul pe o dormeză neacoperită cu nimic, îmbrăcaţi cum se nimerea, ăia mici murdari de la joacă şi când îmi ziceau „Rămâi la noi în seara asta!” mă zbârleam toată şi mă uitam rugător în ochii lui Titi – „Mă treci?”.

Zăboveam uneori la televizor (nu prea aveau de niciunele, dar televizor da, lucru cu care nu se putea lăuda multă lume în sat la ei) şi când mă prindea noaptea, eram terorizată de gândul că am să calc pe broaşte. Nu mă puteam bucura de nimic, stăpânită de obsesia hidoaselor animale care, în mintea mea, n‑aveau altă treabă decât să mi se bage sub talpă. Din acelaşi motiv, mai târziu, când mergeam în lanul de grâu, la cules de muşeţel, să facem norma pentru şcoală, priveam cu ciudă şi invidie pe colegii mei care făceau tumbe şi se alergau prin grâu, eu călcând ca pe ace, regretând de fiecare dată că m‑am dus. Totuşi mergeam şi data viitoare, încurajându‑mă singură – „Acum n‑o să‑mi mai fie frică” pentru ca, odată intrată, să‑mi pară imediat rău. Aş fi alergat şi eu cu ei, m‑aş fi tăvălit nebună prin grâul verde. În loc de asta, mergeam pe vârfuri, ca arsă. Ce‑ar fi căutat broaştele în lan, nu ştiu. Era, însă, de‑ajuns că se aflau în mintea mea.

Puţini au fost cei care mi‑au înţeles această fobie, iar unul dintre ei era Titi. Ştia că noaptea rămân paralizată imediat ce treceam pragul casei, asa că mă urca pe umeri şi nu mă punea jos decât dincolo de pragul casei noastre.

– Las‑o, Titi, n‑o mai răsfăţa, că‑i mare! îi striga bunica în semn de „mulţumesc”.

 El, blând, zâmbind cu tusea‑n gât, spunea împăciuitor:

– Nu se poate, mamaie! O fi ea mare, da‘ tot îi e frică. Şi‑apoi, nu vezi că‑i altfel decât ai noştri? Tot mi se pare că dac‑o atingi cu‑n fulg, se răneşte.

Atât de puţine l‑am auzit spunând, atât de puţine l‑am văzut făcând pe omul ăsta uscăţiv!

Şi totuşi...atât de puţin e de‑ajuns uneori să spună ori să facă omul pentru a‑ţi intra definitiv în suflet!

Dar oare‑i puţin? Dacă după ani şi ani cineva încă îşi mai aminteşte un gest de‑al tău, o vorbă, ori chiar un zâmbet, după ani şi ani în care eşti una cu pământul...e, oare, puţin?

V‑aţi dus rând pe rând, voi, suflete care mă răvăşiţi. Nu ştiu nici azi prin ce taină purtăm cu noi amintiri fără însemnătate, prin ce taină de nimeni aflată vă‑nfăţişaţi uneori simţurilor noastre sub forma unui nume, unui miros, unui vis ori gând răzleţ. Sau poate asta să‑nsemne tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte...?

Bunica

Se născuse într‑o zi de toamnă, mirosind încă a vară.

Nu era nici primul, nici ultimul om. Dar avea să fie sortită unei vieţi mult prea vijelioase încă din copilărie, viaţă care n‑a iertat‑o nici acum, prea dureroasă pentru un biet suflet de om.

Până la vârsta de treisprezece ani, are câteva amintiri, unele frumoase, mai ales atunci când povesteşte de „mămica”, altele de care‑ar vrea să scape. Toate străbătute de regretul exprimat cu toată fiinţa, nu doar o dată de‑a lungul întregii vieţi‑ „Dacă trăia mămica, m‑ar fi dat şi pe mine la şcoală...”

Asta şi‑a dorit dintotdeauna – să înveţe. Într‑o lume şi‑n nişte vremuri în care alfabetizarea se făcea cu forţa, când copiii ascundeau trăistuţele ajunse mai târziu ghiozdane în tufele de liliac, rupând‑o apoi la fugă spre gârlă şi pretinzând la întoarcere c‑au fost la şcoală, ea nu avusese decât un vis‑ să înveţe. Şi nu l‑a uitat nici acum, după mai bine de optzeci de ani de viaţă.

La școală o dăduseră ce‑i drept şi mult i‑a mai plăcut, dar, când murise mămica, destinul ei a cotit‑o în unghi drept spre altă lume, spre altă viaţă, mai aproape de pământ şi de condiţia de animal truditor.

Ce şcoală, ce învăţături! Tatăl, rămas singur și alţi şapte fraţi mai mici aveau nevoie ca cineva să‑i îngrijească.

Şi surioara la naşterea căreia mămica murise. A urât‑o toată viaţa pe această soră, despre care credea că‑i luase mama de lângă ea, dar a îngrijit‑o cum a putut mai bine, pentru că tot mămica i‑o lăsase, păpuşă vie şi urlătoare, ca dar de Crăciun. Aşa vine Moş Crăciun la unii…

După un an, când tatăl s‑a recăsătorit, i‑a încolţit din nou speranţa. Acum, că avea cine să se ocupe de casă, poate mergea iar la şcoală. Avea să recupereze, că o ducea mintea şi‑ar fi tras pe brânci.

Dar femeia cea nouă, surogatul cu pretenţii de mamă (deşi ea nu avusese nici un copil) şi‑a impus condiţiile dinainte de‑a trece pragul casei. Ea nu avea să slugărească la copiii altora, şi‑a luat bărbat, nu familie. Şi iar visul s‑a spulberat. Viaţa a devenit şi mai grea, având‑o pe ea tot timpul supraveghetor, mereu pretenţioasă, mereu nemulţumită, zgârcită până la teama de‑a nu‑i consuma cineva aerul din casă şi cu singura grijă ca nu cumva să‑i scape vreun gând frumos, vreo vorbă bună sau vreo mângâiere la adresa copiilor.

Plângea numai noaptea, şi‑atunci pe tăcute, să n‑o audă nimeni. N‑avea unde să se ascundă, erau mulţi și casa mică.

Nu încerca să înduioşeze pe nimeni cu lacrimile, ce rost ar fi avut? Pe fraţii ei nu vroia să‑i supere, iar pe femeia care‑şi luase soţ n‑ar fi reuşit oricum s‑o impresioneze (avea tăria unei stânci de granit şi nu se simţea ameninţată‑n armonia ei decât de teama de‑ai dispărea ceva din bruma de agoniseală pentru care se măritase).

Uneori plânsul dădea să năvălească şiroaie, dar ea ştia că n‑are voie să plângă. Ridica ochii spre soare să vadă cât mai e până vine noaptea, singurul moment când îşi permitea să dea drumul câtorva lacrimi, ca s‑o poată lua a doua zi de la capăt.

Şi‑astfel au trecut anii, vreo şase ani cât cea mai lungă povară. Şi‑n tot timpul ăsta, gândul la mămica o urmărea mereu şi „dac‑ar fi trăit...”

Când îl cunoscuse pe el, răsărise soarele, speranţa a‑ncolţit din nou. Speranţa într‑o altă viaţă. Nu, nu se mai gândea la şcoală, acum era prea târziu. Oricum, ştia să scrie, să citească şi să socotească (ce apucase să înveţe în cei cinci ani de mers la şcoală, până murise mămica).

Ştia, oricum, mai mult decât ştiau majoritatea celor din jur.

Desigur c‑ar fi vrut să cunoască mai multe, mult mai multe, dar avea să‑şi ia cărţi şi să citească. Poate‑o să‑i ceară învăţătorului din sat. Îşi mai amintea şi vreo două poezii, îi plăcea în special una pe care i‑o recita Inei când era mică – „Decebal către popor” de George Coşbuc. Parcă şi‑acum îi sună în urechi vocea uşor tremurată de adâncă emoţie: „Totuna e dac‑ai murit/ Flăcău ori moş îngârbovit/ Dar nu‑i totuna leu să mori/ Ori câne‑nlănţuit”.

S‑au luat „din dragoste” cum zice şi‑acum, oftând, ea ştie de ce (de amintirea dragostei sau de necazurile pe care i le‑a adus, sau poate de‑amândouă).

Tot din dragoste a apărut şi primul copil. Săraci, n‑apucaseră nici măcar să‑şi încropească o casă, stăteau la părinţii lui, c‑o soacră care‑i amintea de mama vitregă şi cu alţii prin preajmă. Dar se iubeau şi se jucau cu fetiţa lor ca şi cu o jucărie, ei înşişi copii, deveniţi peste noapte părinţi.

Doi ani mai târziu a venit şi băiatul. Of, Doamne! Băiatul mamei! Numai ea ştie cât l‑a iubit! Pe toţi i‑a iubit. Şi pe cele trei fete şi pe celălalt băiat, care n‑apucase să trăiască mai mult de cinci luni. Ca şi când n‑ar fi fost de‑ajuns că‑şi pierduse mama, copil fiind, a trebuit să simtă şi durerea cea mai grea dintre toate‑ să‑ţi pierzi copilul.

I‑a iubit, deci, pe toţi, dar băiatul ei, Petrişor, era rupt din suflet. Fetele nu s‑au supărat chiar si atunci când au înţeles, deşi ea nu le spusese niciodată. Dar când o vedeau cu ochii duşi, plecată cu gândul departe, ştiau de ce oftează.

După ce‑a venit băiatul, au reuşit să‑şi facă o căsuţă, mică, mică de tot, dar măcar era a lor (casa mare, aşa cum o apucase Ina, a apărut mult mai târziu).

Când să se bucure, a venit războiul. El plecase în armată şi de‑acolo direct pe front. Şapte ani, atât a durat armata cu tot cu război. Şi‑n tot timpul ăsta, singură, cu doi copii, la început unul la sân, altul pe picioare.

– Nu‑ţi era frică, mamaie, singură‑n casă, cu doi copii atât de mici?

–  Ei, nu‑mi era!

–  Şi ce făceai?

– Ce era să fac? Cântam.

– Cum cântai?

– Aşa cum se cântă. Trebuia oricum să cânt mai tare decât sirena şi decât zgomotele de la bombardamente, ca să nu se sperie copiii. Şi‑apoi, aşa‑mi mai trecea şi mie de urât.

Da, Ina aşa a pomenit‑o, cântând. Cât era ziua de lungă, o apuca – oricât era de muncă – din senin, cântatul. Mult mai târziu a priceput că nu era de bucurie. Mult mai târziu a‑nţeles că, la fel şi ea, cânta mai des când era supărată decât atunci când totul era bine. O moştenise în multe pe bunică‑sa, dar vocea ei nu era atât de frumoasă. Uneori îi vin în minte melodii de nicăieri, care azi nu se mai cântă sau poate prea rar. Le‑a auzit, copil fiind, cântate de bunica ei, aşa cum a auzit multe poveşti inventate de ea, pentru că de cele pe care i le citea, copila se plictisise. Şi ce imaginaţie avea!

S‑a terminat şi războiul şi‑a venit şi el acasă. Întreg la trup, dar Dumnezeu ştie cu câte răni în suflet. Ar fi putut să moară, erou al nimănui, inutilă temelie la statuia cutărui mareşal despre care copiii ar fi citit în cartea de istorie. Din toate poveştile lui de război (de mai târziu, când şi‑a putut descleşta gura să vorbească), Ina‑şi mai aminteşte ceva de foame si degerături, de sete potolită cu apă adunată în urme de copite.

O dată a povestit că prinsese un rus pe picior greşit. A vrut să‑şi facă datoria, dar acesta, în loc de armă, s‑a apărat c‑o fotografie şi c‑o formulă rostită stâlcit româneşte: „Nu trage! Copii.” Şi n‑a tras. L‑a lăsat să se ducă.

– Şi nu ţi‑a fost frică, tataie, că te putea omorî el pe tine?

– Mi‑a fost, nu mi‑a fost, cine s‑a mai gândit atunci? Când am văzut copiii, mi s‑au înmuiat picioarele, că doar lăsasem doi acasă.

Dar de la întâmplarea asta, si‑a dat seama de pericolul la care se expune şi a înţeles că nu‑şi poate face datoria faţă de ţară aşa cum i se cerea. Nu în felul acesta.

A rugat un potcovar să‑l ţină pe lângă el, ca ajutor.

– Te pricepeai la potcoave?

–  Ei, mă pricepeam!

–  Şi ce‑ai făcut?

– Mai întâi, ţineam calul de vorbă. Apoi, ca să nu mă dea de‑acolo, am învăţat. Câte nu face omul de nevoie! Da’ măcar am o mulţumire, că n‑am omorât om.

–  Dar morţi ai văzut?

– Ei...de nu i‑aş mai fi văzut!

S‑a apucat de băutură şi, odată cu asta, au început scandalurile. Mama Inei, cea mai mică dintre cei patru copii, i‑a povestit odată cum, copil fiind, când ştia că se‑apropie ora când el venea acasă, începea să tremure de teamă şi se ruga să vină tata în toane bune. „Nouă, copiilor, nu ne făcea nimic, o palmă nu ne‑a dat, dar pe mama o bătea mereu, fără motiv. La început i le inventa, mai târziu nici măcar nu s‑a mai străduit. Câte nopţi n‑a dormit săraca pe‑afară! Şi se ruga de el să‑i dea drumul în casă spre dimineaţă, că ne trezeam noi. Şi‑aşa numai de somn nu ne ardea!”

Aşa, deci, bine măcar că n‑am omorât om! Dar mai bine omorai, tataie, unu‑doi străini acolo, decât să nu‑i laşi pe cei de lângă tine să trăiască omeneşte, nu cu frica‑n sân. Dumnezeu să te ierte, că are ce ierta! Nu ştiu dacă te‑aş mai fi iubit (şi cât te‑am iubit!) dacă ştiam toate astea când trăiai. Şi când mi‑aduc aminte cum îţi căram băutură pe furiş, să nu mă vadă mamaia!

Cât stătuse Ina la ei, îl cunoscuse altfel, văzuse doar latura bună din el, un om atât de bun şi de milos.

Ce‑i drept, acum nu mai avea nici spor. Dumnezeu îi luase picioarele, şi‑n ultimii patru ani de viaţă a stat în cărucior. Dar cine‑l căra în spate, îl spăla şi‑l îmbrăca? Tot femeia care parcă se născuse victimă.

Când a murit el, a suferit. Şi a vândut şi casa, în ciuda rugăminţilor Inei de‑a nu o da, de‑a nu pleca de acolo.

Cu toate lacrimile de copil, n‑a reuşit s‑o înduplece.

Poate spera că, odată cu casa, îndepărtează şi răul de care‑i amintea. Dar n‑a terminat socotelile cu soarta ei vitregă.

S‑a mutat la copii, de la unul la altul, mai puţin la băiat, care n‑a pus problema. Cu fetele se mai certa, adică ele o certau, că e cicălitoare, că face asta, că nu face cealaltă.

– De ce oftezi, mamaie?

– Ei, mamă, mi‑e dor de băiatul meu!

Şi a rămas cu dorul. Dumnezeu n‑a considerat de ajuns, a lăsat‑o să trăiască să‑şi vadă şi băiatul în mormânt. Băiatul mamei! S‑a tot întrebat de ce n‑a murit ea, că doar n‑o să trăiască două sute de ani. Nimeni nu i‑a dat un răspuns. A trecut un an de atunci şi tot se mai întreabă.

– De ce nu te odihneşti, mamaie, puţin, măcar o jumătate de oră? Până mâine la înmormântare mai e.

– Nu mă culc, mamă. Zice că, dacă stai cu el toată noaptea, îl întâlneşti pe lumea ailaltă. Cum să mă culc?

De‑atunci, Ina n‑a mai auzit‑o cântând. Doar oftează de parc‑ar vrea să‑i iasă sufletul. De plâns, plânge tot noaptea şi tot în surdină.

– Cum îi creşteai, mamaie, la câmp?

– Cum se cresc copiii. Pe Ani – a mare – şi pe Petrică, astea mici n‑au mai apucat vremurile alea. Dădeam zor până la capul rândului şi mă‑ntorceam într‑un suflet să văd dacă nu i‑a mâncat vreo lighioană, să le dau apă şi mâncare, câtă era, că nu prea aveam de unde.

– Şi nu plângeau?

– Plângeau de ţi se rupea sufletul.

–  Şi nu‑ţi era milă?

– Şi dacă‑mi era, ce‑ar fi trebuit să fac? Că doar pământul ne ţinea pe toţi şi ăla trebuie muncit ca să‑ţi dea.

Da’ i‑am crescut cum am putut, i‑am dat şi la scoli, măcar ei să se ducă dacă eu n‑am fost. Unde au vrut, acolo s‑au dus. Numai pe Petrică nu l‑am lăsat să se facă aviator, mi‑era să nu‑l pierd. Da’ uite, când vrea Dumnezeu, tot se duce. Acuma‑mi pare rău, dar nu mai am nici o putere.

– Dac‑ai putea să dai timpul înapoi, ce‑ai schimba?

Tace. Pare c‑a adormit. Dar nu, se gândeşte. La viaţa ei, la cât amar a adunat într‑o sărmană viaţă de om. Deodată îşi aminteşte de Ina si îşi continuă gândul cu voce tare:

– Când eram în MAN, în 60‑65, pe vremea lui Dej, am cunoscut mulţi oameni mari (cu câtă evlavie rosteşte „oameni mari”!). Dar eu eram o biată ţărancă neşcolită, nu m‑amestecam printre ei. Dar eram frumoasă şi, când deschideam gura, nu spuneam prostii. Cu toate că, atunci când vorbea Călinescu, nu‑nţelegeam mare lucru din păsăreasca lui, parcă vorbea altă limbă.

O dată a venit la mine Zaharia Stancu. Zicea c‑ar vrea să mă cunoască mai bine, că el scrie despre ţărani şi să‑i povestesc viaţa mea. Da’ ce, parcă eu timp de poveşti aveam! Că m‑aşteptau copiii acasă şi zmeu’ stătea cu urechea ciulită la difuzor să afle când se termină sesiunea. Atât îmi trebuia să nu fiu plecată cu primul tren din Bucureşti! Şi‑aşa o‑ncasam, că el stătea‑n mat cât eram eu plecată şi turba, că‑i băgau ăia‑n cap că cine ştie ce‑oi face eu pe‑acolo şi pe unde‑oi fi. „Şi ce, mă, tu, adică, eşti mai prost? De ce nu te‑a pus pe tine?” Rareori scăpam nebătută.

Ina strânge din dinţi să‑i rupă. Lacrimile stau să ţâşnească. La cine să urli, pe cine să implori? Dă, Doamne, timpul...!

– Şi totuşi, dac‑ar fi să dai timpul înapoi, ce‑ai schimba?

Tace din nou, se uită într‑un punct, gândind la nimic, legănându‑se a jale, apoi răspunde sec dintr‑un oftat:

– Nimic. N-aș schimba nimic...

După douăzeci de ani

De data asta mă voi duce. La întâlnirea de zece ani n‑am fost. Zece ani nu înseamnă nimic. Când spui douăzeci, deja în tine încep să se adune‑ntrebări. Şi gânduri. Sigur că nu crezi, dar matematica nu te minte – oricum ai socoti, scăzând sau adunând, rezultatul e‑acelaşi.

Nu mă încearcă nici un fel de emoţie. Doar curiozitate. Pe cei mai mulţi dintre colegi nu i‑am văzut de când am terminat liceul. Aşa că mă grăbesc să confirm participarea, îi las banii Sandrei, să‑i dea ea cui ştie şi aştept să vină ziua.

Ajungând în curtea liceului, în care n‑am mai călcat de tot atâta timp, îmi spun că nimic nu s‑a schimbat. Doar noi. Transformaţi şi totuşi aceiaşi. Ne recunoaştem, ne pupăm, ne mai mirăm uneori, urmăriţi de flashurile aparatelor şi de camerele de filmat.

Într‑un colţ, zăresc profesorii – acei câţiva care‑au venit. Par cam stingheri şi oarecum lipsiţi de prestanţa pe care‑o aveau în trecut sau pe care numai le‑o atribuiam noi. Mă străfulgeră ideea că în mine se află o parte din fiecare dintre ei – mai bună sau mai rea. Nu mai pot să privesc într‑acolo. Urăsc să‑mi fie milă!

În drum spre sala de festivităţi, Tania îmi aminteşte c‑am trădat‑o în clasa a zecea, mutându‑mă cu Sandra în bancă. Îi spun că e unul dintre păcatele de care îmi pare cel mai rău, care îmi tulbură uneori liniştea şi pe care‑am să‑l mărturisesc primul când mă voi spovedi – în cazul în care‑am să mă hotărăsc vreodată s‑o fac. Râde. Eu nu râd. Dintre toate trădările omenirii, cel mai tare mă dor acelea pe care le‑am săvârşit. Crudă tinereţe! Cum ne mai îndemni să călcăm pe sentimentele oamenilor! Fără nici o ezitare, fără nici un regret. Îmi amintesc că atunci Tania a plâns. Am repezit‑o şi i‑am întors spatele. Definitiv. Ce dacă era prietena mea? Pe‑atunci credeam că prietenii sunt presăraţi la fiecare colţ de stradă, nu trebuie decât să‑ntinzi mâna şi să‑i culegi. Ei, vezi? Tinereţea nu‑i doar crudă, mai e şi proastă pe deasupra. Noroc că nu doare. Ştiu că ea m‑a iertat, dar eu n‑am să uit.

După formalităţile de rigoare, ne îndreptăm spre sala de clasă. Holul e la fel, întunecat şi răcoros, ca‑ntr‑o poezie de Bacovia. Aşezându‑mă‑n bancă, stupoare! Simt cum picioarele mi se‑nmoaie şi inima începe să bată mai tare, ca atunci când aşteptam profesorul să intre la oră, transpirând toată până să aflu unde se deschide catalogul. Ce dac‑au trecut douăzeci de ani! Ce dacă nu mă mai ascultă! Memoria afectivă nu dă doi bani pe toate argumentele mele. Parcă simt şi‑un gol în stomac. Aceeaşi senzaţie. Fără să spun un cuvânt, Sandra îmi mărturiseşte că şi ei i se întâmplă acelaşi lucru. Ea întotdeauna a fost mai deschisă. Ne‑am înţeles bine, chiar dacă suntem diferite, şi trebuie să recunosc faptul că a fost o colegă extraordinară. Nu‑i port pică pentru că m‑a ispitit, alegerea a fost a mea. Îmi dă o secundă prin cap, ce‑ar fi să fac o mişcare bruscă, să o zbughesc lângă Tania (stă singură, colega ei n‑a venit). Nu! Atâta lucru am priceput din viaţă, că sunt greşeli ce nu mai pot fi reparate nicicum.

Privesc la colegii aşezaţi în bănci, fiecare pe locul pe care obişnuia să‑l ocupe, iar senzaţia de întoarcere‑n timp e mai pregnantă ca oricând. Golul din stomac se transformă în nod în gât. Mi‑am dorit atât de mult să scap de liceu, nu l‑am regretat nicio clipă! Poate‑mi explică cineva de ce atunci aş vrea să dau timpul înapoi!

Uite‑o pe Magda, vedeta clasei. Ajunsă între timp vedetă naţională. Aceeaşi blondă cu ochi albaştri, pe care‑am invidiat‑o‑n secret. Parol! Chit că viermele invidiei nu şi‑a prea găsit loc în sufletul meu de‑a lungul vieţii. Încerc să analizez ce anume a stârnit în mine un sentiment atât de străin mie atât înainte de‑a o cunoaşte, cât şi după aceea. Nu cred să fi fost succesul pe care‑l avea la băieţi, pe care sunt sigură că l‑aş fi avut şi eu dacă l‑aş fi căutat şi, eventual, mai făceam şi ceva pentru asta. Apoi, s‑a purtat întotdeauna frumos cu mine, n‑am avut nici o dispută, nimic de împărţit. Ba chiar ştiu că într‑o vacanţă de primăvară am locuit o săptămână la ea, s‑a oferit să mă cazeze (gratuit) în vederea repetiţiilor zilnice de la grupul satiric. A încercat atunci o apropiere de mine şi trebuie să recunosc că s‑a străduit. N‑am putut! O simţeam falsă, rece şi căutând să‑şi satisfacă un interes, chiar şi atunci când dădea impresia că te iubeşte. Porecla de Pisica i se potrivea de minune. Dumnezeule, şi totuşi de ce‑am invidiat‑o pe fata asta? M‑am luminat. Pentru siguranţa de care dădea întotdeauna dovadă, pentru convingerea interioară (răzbind în gesturi, în trăsături) că tot ce face este bine, că tot ce‑şi doreşte poate avea. Şi chiar a avut, cu vârf şi‑ndesat, de toate. Bravo ei! Măcar de‑aş fi ştiut şi eu de pe atunci că ăsta‑i secretul reuşitei în viaţă! Să fie de‑ajuns să vrei (dar să ştii ce vrei!) şi să crezi că poţi. Restul vine de la sine. Tocmai această siguranţă mi‑a lipsit de‑a lungul vieţii şi – mai ales – mi‑a lipsit ţelul. M‑am lăsat purtată de val, dusă aproape de marginea prăpastiei de judecăţi false, doborâtă de complexe (nici acum nu ştiu unde‑şi au rădăcina!), plutind ca o corabie în derivă, la îndemâna oricărui val, purtată spre cine ştie care ţărm. Magda, însă, nu are vreo vină pentru toate astea. Eu ‑ da. Chiar o admir că nu‑şi dă aere de vedetă ajunsă (de fapt, ea a fost o vedetă dintotdeauna, pentru că şi‑a dorit să fie, fapt care acum o face să pară firească). Gata. M‑am „împăcat” cu ea. I‑am înţeles misterul şi de‑acum pot s‑o privesc în ochi fără teama că ar putea citi ce nu vroiam să se vadă. Dar oare ea l‑a înţeles pe al meu?

Clara, colega ei de bancă, e mai grasă şi mai urâtă ca oricând. N‑am putut s‑o sufăr pentru slugărnicia ei faţă de Magda şi pentru strădania de a-i face mereu pe plac. Ea n‑a putut să mă‑nghită pentru că Dragoş o părăsise pentru mine, în clasa a XI‑a, după o scurtă tatonare din care ea spera să iasă o relaţie. Totuşi, ne‑am pupat ca două bune colege, când ne‑am revăzut (da, timpul le rezolvă pe toate). Am prins un moment în care, din proprie iniţiativă, i‑am făcut rezumatul: după nouă ani de convieţuire şi un copil avut împreună, am apucat fiecare pe cărări diferite. Acum cred că şi ea s‑a „împăcat” cu mine. Şi parcă i‑am citit o lumină de triumf în ochi. Problema ei!

Iat‑o şi pe doamna Georgette, mama lui Andu, care ne‑a fost şi profesoară de engleză. S‑a aşezat cuminte în bancă, pe locul lui, având dispoziţie să‑l reprezinte cu orice preţ. Cine‑ar fi crezut? Băiatul ăsta era cel mai liniştit şi tăcut din clasă. Gândea, în loc să facă orice altceva. De altfel, avea lumea lui, în care noi n‑aveam loc defel. Un geniu! Aflăm că lucrează ca profesor universitar în Canada şi e implicat într‑un studiu privind nu ştiu care zbor în spaţiu din 2007. Şi ăsta e unul care şi‑a simţit de mic vocaţia şi‑a respectat cu sfinţenie chemarea lui. Aproape nu îmi vine să cred că e însurat şi are şi copil (aşadar, e şi el om?).

Nu mai am timp să‑mi studiez colegii. Uşa se deschide şi apare dirigintele. Acelaşi. Privindu‑l, ai zice că timpul n‑are nici o putere asupra lui. Ţine sub braţ catalogul îmbrăcat în pânză roşie, pe care sunt lipite literele albe – XII C. Blestemată hârţoagă! Nu te‑au casat? Na, că nu mai mi‑e frică de tine! Ne ridicăm în picioare şi ne aşezăm numai după ce auzim îndemnul „luaţi loc!”. Aş vrea să ştiu dacă azi elevii se mai ridică la intrarea profesorului în clasă.

Se strigă catalogul. Ne ridicăm pe rând, rostind obişnuitul „prezent”. Câţiva nu răspund la apel. Profesorul de sport şi una dintre colege nu mai sunt printre noi. Dumnezeu să‑i odihnească! Poate de undeva ne privesc şi ei. Lui, îi mai aud şi‑acum fluierul, dând startul la proba de viteză. Pe ea o văd zbănţuindu‑se neliniştită printre bănci. Ce rămâne?

Dirigintele evocă unele întâmplări despre noi. Fantastică memorie! Mărturiseşte însă că suntem generaţia care l‑a marcat cel mai tare (şi nu minte gratuit) dintr‑o carieră de peste patruzeci de ani. Nu‑şi explică însă de ce. Nici noi. L‑am iubit toţi pe acest om care ne‑a învăţat despre viaţă mai mult poate decât unii dintre părinţi. Am colindat cu el toată ţara, cu rucsacurile în spate, ne‑a studiat – fără să băgăm de seamă – şi ne‑a înţeles personalitatea mai bine decât oricine altcineva. Le‑aş da unor profesori adresa lui, să meargă la meditaţie.

În continuare, rămânem să împărtăşim impresii la o şampanie. Se formează grupuri‑grupuri. La un moment dat, o zăresc pe Georgette stând singură, aproape de uşă. Nu‑mi place s‑o văd aşa, izolată. Mă duc la ea. Nu ştiu ce‑i voi spune, dar nici nu mă interesează. Important e să nu fie singură. Şi aici. Îi dau bună ziua şi tac. Mă salvează ea, pronunţându‑mi atât numele cât şi prenumele, să văd că‑şi aminteşte. Sunt impresionată. Îmi spune că arăt neschimbată, că nu‑i vine să creadă. Ei, nici chiar aşa! Zice că la fel e şi Alina de la A, doctoriţa. Pe Alina nu mi‑o amintesc, dar ştiu c‑am primit cel mai mare compliment din viaţa mea. Tocmai pentru că vine de la ea, care nu ne‑a iertat niciodată, spunând tot timpul ce gândeşte, jignindu‑ne la tot pasul. Eu i‑aş spune ceea ce toată lumea a observat, că ea arată mai bine ca acum douăzeci de ani, dar n‑o fac, de teamă să nu se simtă prost pentru cum arăta atunci. Mă întreabă dacă mai sunt cu Dragoş, îi spun că nu, am divorţat demult. „Dar voi nici nu vă potriveaţi. De nici un fel!” mi‑o trânteşte. Da. Şi a fost şi singura care mi‑a spus asta la vremea respectivă. Evident c‑am urât‑o. Acum i‑am spus doar că, la momentul acela, nu aveam cum s‑o cred, şi mi‑a dat dreptate. „Desigur – îmi zice – nimeni nu ascultă de nimeni, nici eu n‑am fost o excepţie”. Mă întreabă dacă acum sunt singură şi aproape strigă la mine cu vocea‑i bărbătească la auzul răspunsului afirmativ: „Să nu stai aşa! Singurătatea e cumplită, hidoasă, mai ales după o vârstă.” Şi ce să fac? îmi vine s‑o‑ntreb. Apoi îmi povesteşte cum o hăituia securitatea, în ce şedinţe o băgau, cum o considerau spioană doar pentru că‑n tinereţe se îndrăgostise de un străin, având cu el şi‑un copil. Cum au dat‑o afară de la Universitate, trimiţând‑o la noi. Ce triste şi ascunse poveşti poartă oamenii după ei! Acum înţeleg motivul pentru care arăta căzută cu douăzeci de ani în urmă, de ce nu zâmbea niciodată şi ne fericea cu tot soiul de invective. O biată femeie singură care‑a avut puterea să crească doi copii – şi nu oricum. Şi Andu...veşnic lucrând, până şi‑n pauze, la matematică şi la fizică, fără să scoată o vorbă. Acum mă gândesc că poate‑ar fi fost mai comunicativ, dar cine ştie dacă nu fusese instruit astfel, de teamă. Căci profesoara îmi mai spune că aveam turnători în clasă. Nu dă nume şi nici n‑o întreb, dar mintea îmi zboară la singurul coleg care n‑avea ce căuta într‑o clasă de elită, cel care, în mod evident, era favorizat de toţi profesorii. Noi credeam că asta se întâmplă pentru că taică‑său era vicepreşedintele organizaţiei locale de partid. Hm...lucrurile se leagă. Acum de ce n‑o fi venit? Oricum, a ajuns poate cel mai bogat din clasă, patron de hoteluri...Ce să fi făcut cu şcoala? Încep să mă simt rău şi schimb subiectul. Îi spun, să se bucure, că mai învăţ engleză şi‑acum şi că mare parte din ce ştiu îi datorez. Îmi place femeia asta. Îmi vine s‑o strâng în braţe, dar rigiditatea care mă caracterizează mă împiedică să mă exprim prin gesturi, uneori. Sunt însă convinsă că simte şi înţelege.

Seara, la restaurant, stau – cum altfel? – între Tania şi Sandra. Nu pricep de ce Magda strâmbă din nas de la masa din spate. Aflu, când o aud bombănind lângă noi, că nu‑i place unde stă. Nu înţeleg. Apoi hotărăsc că‑i cazul să gândesc. Bineînţeles! N‑o fi murit ea de dragul nostru niciodată, dar pe Victor se pare că l‑a iubit. Victor stă chiar în faţa noastră, cu acelaşi aer de superioritate dintotdeauna, cu distincţia care‑l caracterizează. A fost iubirea Magdei din liceu. Acum fiecare are familie, dar simt, mai ales la el, o oarecare nostalgie. Sandra‑mi spune o poveste ciudată (de unde le‑o fi ştiind şi fata asta pe toate?), cum că au vrut să se căsătorească în anul I de facultate, dar părinţii lui nu au fost de acord. Dar el unde era? I‑au „oferit” o altă fată, care le convenea. O studiez cu discreţie. Nu‑i urâtă, dar nici frumoasă, palidă, cu un aspect neîngrijit, incomparabilă oricum cu strălucitoarea Magda. Îi adresez două vorbe, ca să‑i pot prinde privirea. Pare docilă şi cu o doză destul de mare de bun simţ. Ştiind că banii nu sunt o problemă la ei, mă‑ntreb către Sandra de ce‑o fi îmbrăcată ca o bucătăreasă, la care îmi dă răspunsul rapid: „pentru că aşa e şi tratată”. Într‑adevăr, Victor a expulzat‑o la două scaune diferenţă, el aşezându‑se între colegi. Nu‑i adresează nici măcar o privire. Mi se pare nedrept şi revoltător, pentru fiecare dintre ei. Până la urmă, nimeni nu ştie adevărul curat, doar sufletele noastre se‑ngreunează de‑atâtea adevăruri nerostite. Dar m‑am săturat să gândesc la nefericirea altora.

Dansez cu Tudor. Vorbim şi vorbim. Melodiile se succed una după alta, aproape nu mai sesizăm schimbarea de ritm. La un moment dat, muzica se opreşte. Ne oprim şi noi şi rămânem singuri pe ring, să ne continuăm discuţia. Îi spun despre mine şi Dragoș, se tot minunează, el ne vedea ca pe unul singur. Vorbeşti din cărţi, îmi vine să‑i spun. Apoi îmi zice de greşelile lui, de suferinţe, de cele două căsnicii ratate. Cu ultima nevastă a hotărât, după doi ani, să se împace, pentru copii. „Încercăm să dregem căruţa”. Îi spun că nu cred în aşa ceva: „Cârpeli, bune la nimic!” Îmi dă dreptate, dar argumentează că au decis să se sacrifice ei pentru binele copiilor. Apoi îmi vorbeşte de bulversarea pe care‑a simţit‑o la unul din zborurile cu avionul, când, pentru prima dată, asculta mai atent instrucţiunile dinainte de decolare (cum să foloseşti vesta, masca de oxigen, în caz de necesitate). L‑a şocat indicaţia: „Dacă sunteţi cu copii, puneţi‑vă întâi dumneavoastră masca, apoi puneţi‑le‑o lor”. Cădem de acord că, pe orice părinte l‑ai întreba, ţi‑ar spune că salvează întâi viaţa copilului. Greşit! Cei de la zboruri au dreptate. Dacă tu nu mai apuci să te salvezi, cum să ai cruzimea să‑l laşi în urmă? Pe mâinile cui? Traumatizat pe viaţă, la o vârstă prea fragedă pentru a înţelege şi a reuşi să răzbească de unul singur. Doar egoismul nostru și teama de suferinţă ne îndeamnă să‑i salvăm pe ei primii. Mă dau bătută. Nu mai ştiu. Nu mai ştiu cum e mai bine. Tudor mă consolează: „Dacă cineva ar fi ştiut, s‑ar fi scris o carte şi toată lumea ar fi fost fericită”. Nu mai apuc să‑i spun: „Dar cartea aceea s‑a scris, cu două milenii în urmă, doar că noi încă mai bâjbâim să‑i dezlegăm tainele”.

Spre dimineaţă ne risipim, rostind promisiuni ce vor rămâne doar vorbe.

A doua zi trebuia să ne vedem la Casa Verde, în cadru mai restrâns. Mi‑ar fi plăcut, dar nu mai am puterea. Fizic, mă simt odihnită, dar încărcarea emoţională e atât de mare încât simt nevoia să zac pentru a‑mi reface puterile. Mâine e o altă zi în lupta cu viaţa, care nu trebuie să ne prindă nepregătiţi. Îmi vine‑n cap o lozincă, aparent fără legătură: „Noi nu renunţăm niciodată, noi doar obosim din când în când...” Şi, ca să scap de tot ce‑am acumulat într‑o singură zi, pun mâna pe stilou şi scriu.

Destăinuiri (1)

De un sfert de oră, bărbatul stă în faţa mea, absent, întors în sine. Îşi fumează a doua ţigară şi urmăreşte concentrat fumul, de parcă toate amintirile s‑ar fi adunat în perdeaua cenuşie, aşteptând să fie rostite. Mă foiesc discret, îmi simte nerăbdarea şi se hotărăşte:

– Nu ştiu cu ce să încep…

– Ţi‑aş sugera ordinea cronologică.

– Mda. Ştii, mă gândeam... Nu‑ţi pot vorbi despre mine fără ca, mai întâi, să‑ţi spun despre mama mea.

–  Te rog!

Stinge ţigara şi aprinde alta imediat. Mă tem să‑i atrag atenţia că n‑ar trebui, mai ales că gestul său îmi transmite aceeaşi dorinţă de a fuma şi îl imit precum maimuţa. În scrumieră s‑au adunat patru resturi de ţigări, iar pe foaie nici un rând. Tac, totuşi, de teamă că s‑ar putea răzgândi; probabil gestul de a fuma îl ajută să se concentreze.

–  Mi‑e greu...

–  Trebuie!

– Da, trebuie. Când ţi‑am promis că‑ţi voi povesti viaţa mea, – cu bune şi cu rele – nu mi‑am imaginat că n‑o să‑mi pot aduna gândurile.

Îmi ghiceşte dezamăgirea şi adaugă grăbit:

– Nu te teme! Dac‑am promis, o voi face. Ai să scrii?

–  Da.

–  Tot?

–  Tot.

– Crezi că va citi cineva?

–  Vom vedea.

– Ţi‑am spus că am trăit cât alţii‑n zece vieţi, sunt multe de spus, de‑aceea e poate greu, iar după atâţia ani, unele se amestecă ciudat cu trăiri de dată mai recentă. Ar trebui mai întâi să‑mi fac ordine‑n gânduri.

Deodată ochii‑i strălucesc precum LASER‑ul şi pare că se înveseleşte:

– Ştii, mi‑a venit o idee. Ce‑ar fi s‑avem prima noastră discuţie la o partidă de pescuit? Simt că m‑ar ajuta foarte mult să m‑adun.

Aprob din cap, neconvinsă. Îi spusesem cândva, când mi‑a dezvăluit această pasiune a lui, că nu‑mi place pescuitul şi motivasem şi de ce. Dar ţineam prea mult la destăinuirile pe care avea să mi le facă. Mi se păruse un om interesant, viaţa lui de asemenea, deşi, aşa cum susţinea, nu era nimic spectaculos.

L‑am întrebat dacă nu s‑a gândit niciodată să scrie. „Ba da. Am şi scris, dar numai pentru mine. Am câteva talente, însă darul scrisului m‑a ocolit (binecuvântaţi sunt aceia care‑l au). Nici nu ştiu dacă m‑aş exprima corect gramatical. Ştiu totodată că sunt un bun povestitor. Aşa că amintirile mele ţi le dau ţie, să faci cu ele ce‑oi şti. Am citit ceva din ce‑ai scris şi cred că te pricepi.”

După ce stabilim ziua şi ora, se ridică grăbit, de parcă tocmai îşi amintise brusc ceva.

– Aşa rămâne, atunci!

 Şi râde, îndreptându‑se spre ieşire, ca de o glumă bună, doar el ştie de ce. Mă mai priveşte o dată şi râde iar cu poftă, zicându‑mi „la revedere!”

 Pe malul apei, îşi pregăteşte atent instrumentele, privindu‑mă ghiduş. Simt că‑i gata să‑l umfle iar râsul dar, dintr‑un motiv anume, şi‑l reţine. Îmi zic că, probabil, m‑am îngălbenit, la gândul ororii de a vedea peştele cum se zbate.

–  Ai să prinzi mulţi?

– Daaa! De obicei am noroc.

– Cât de mulţi?

–  Ţi‑e frică?

Fac pe viteaza:

– Frică, mie? De ce să‑mi fie frică? Doar nu m‑agăţ eu în undiţă.

De data asta nu‑şi mai poate stăpâni râsul şi dă drumul unui hohot sonor. Deşi sunt intrigată – e clar că râde de mine – trebuie să constat a nu ştiu câta oară că‑mi place mult cum râde, cu poftă, din inimă, cu gura, cu ochii, cu toată faţa şi cu tot trupul.

Protestez printr‑un zâmbet strâmb. După ce se potoleşte, îşi şterge lacrimile şi face un gest de împăcare din mână, ceva de genul „lasă, nu contează!”, de parcă el ar fi trebuit să fie supărat.

– Îţi propun ceva. Te prinzi?

– Mai întâi propune‑mi!

– Vrei să dau drumul în apă tuturor peştilor pe care‑i prind?

– Mai încape vorbă! De ce mai întrebi?

– Pentru că asta te va costa.

– Care‑i preţul? Îi numărăm şi ţi‑i cumpăr pe toţi din piaţă. Sau îţi dau dublu.

– Dacă mă mai jigneşti o dată aşa, nu mai arunc nici peştele în apă şi nici nu‑ţi mai spun nimic.

– OK, am greşit. Atunci care‑i preţul?

– Pentru fiecare peşte salvat, îmi răspunzi la o întrebare. Ce zici?

             Ce să zic, am încotro? Văd că deocamdată el pune condiţiile. Mă rog doar să prindă cât mai puţini, ca, între picături, să mai aflu şi eu ceva.

– Bine, fie!

Dă din cap mulţumit şi aruncă undiţa. La scurtă vreme apare prima victimă. Se grăbeşte să scoată cât mai repede peştele din cârlig şi îl aruncă înapoi cu un gest teatral, regesc.

– Du‑te! Nu‑i nevoie să‑mi mulţumeşti. Dacă era după mine, diseară ai fi sfârâit pe grătar.

Se întoarce spre mine satisfăcut şi în privirea‑i jucăuşă citesc o ameninţare. Aştept încordată întrebarea.

– La ce te gândeai în momentul în care am aruncat peştele?

– De unde ştii că mă gândeam la ceva?

– Eşti culmea! Deocamdată eu pun întrebările. Totuşi, pentru că‑mi eşti prietenă, am să‑ţi răspund – am trăit prea mulţi ani, aproape dublu cât tine, şi am văzut prea multe la viaţa mea, ca să nu‑mi dau seama când un om care stă lângă mine gândeşte sau doar mimează. Atât deocamdată. Şi‑acum dă‑i drumul! Te avertizez însă că va trebui să fii absolut sinceră. O dată, fiindcă între noi nu‑şi au loc meschinăriile, a doua, pentru că – din aceleaşi motive arătate mai înainte – detectez cu uşurinţă orice urmă de fugă sau eschivare din faţa adevărului. Cu prima ocazie când mă prind, te‑am salutat din mers.

– Nu pui cam multe condiţii?

– Poate. Dar astea sunt condiţiile mele. Îţi place – bine, nu...

– Se‑nţelege că voi fi sinceră. Spun doar că mă deranjează un pic tonul tău autoritar.

– Ăsta sunt. Ca să poţi scrie despre mine, va trebui să mă cunoşti. Nu‑mi place să m‑ascund după degete. Am avut mult de pierdut de‑a lungul vieţii din motivul ăsta dar, şi de‑ar fi s‑o iau de la capăt, tot nu m‑aş schimba. Îmi place de mine aşa cum sunt. Dă‑i drumul, că s‑ar putea să vină următorul!

Preţ de câteva minute mă gândesc cum să formulez răspunsul, astfel ca să folosesc cât mai puţine cuvinte şi totodată să nu‑l determin să‑şi ia zborul.

– Mă gândeam că la fel şi viaţa noastră, ca şi a acelui animal, depinde al naibii de mult de întâmplare. Depinde în undiţa cui nimereşti. Că poate cineva despre care nici n‑avem habar ne poate hotărî destinul. Chestii d‑astea.

– Eşti previzibilă, ştiai?

– Nu, nu ştiam.

– N‑am vrut să te jignesc. Poate nici nu eşti, ci doar ne asemănăm prea mult. Şi eu tot la asta mă gândeam. Crezi?

– Asta‑i deja altă întrebare.

– Bine, atunci uit‑o! Sunt altele mai importante. Nu vreau să‑mi irosesc şansele.

– Aşa ai procedat mereu?

– Mă priveşte mirat.

– Cu şansele, vreau să spun.

– Eşti şmecheră. Dă‑mi voie să‑ţi spun că astăzi numai tu vei răspunde la întrebări. Abia de la întâlnirea viitoare voi vorbi eu. Şi nu‑ţi fie teamă, sunt un om de cuvânt.

– De ce? De ce numai eu?

– Ai să afli. La timpul potrivit. Deocamdată pregăteşte‑te de a doua, simt că trage. Aşa, l‑am salvat şi pe ăsta. De ce‑ai întors capul?

– S‑o consider întrebarea aferentă peştelui?

– Nu, nu. Dă‑mi voie, dragă prietenă, pentru că sunt mai bătrân decât tine, să‑ţi dau un sfat – nu mai închide ochii în faţa întâmplărilor care te afectează! Eşti prea deşteaptă ca să nu ştii că nu asta‑i soluţia. Dimpotrivă, ţine ochii larg deschişi, ascute‑ţi toate simţurile şi pune‑ţi mintea la treabă, gândeşte ce ai putea să faci tu, ca să poţi schimba situaţia. În privinţa asta, deja ai făcut ceva – m‑ai convins pe mine, pescar înrăit, să dau drumul tuturor peştilor pe care‑i voi prinde, fără ca măcar să le cer să‑mi îndeplinească trei dorinţe. De râsul curcilor! Nu ţi se pare destul? Priveşte atent peştele următor, fără să întorci capul! Uită‑te la el cum se zbate şi spune‑ţi că tu i‑ai schimbat destinul – pentru câtă vreme nu se ştie, dar ce contează?‑ şi că, tot aşa, poţi schimba şi viaţa oamenilor pe care‑i atingi într‑un fel sau altul şi chiar societatea. Nu râde! Ştiu şi eu că nu se face primăvară c‑o floare. Dar mai e o vorbă, ţine‑o bine minte! – pic cu pic se face marea. Şi‑acum răspunde‑mi – îţi place peştele? Să‑l mănânci vreau să spun.

– M‑ai prins! Da, îmi place foarte mult, dar...

– Opreşte‑te! Nu‑i nevoie de explicaţii în plus. Dacă n‑ar fi insensibili ca mine, care nu se jelesc pe umărul unui peşte de mila lui, mă tem că nu l‑ai mai savura.

– Aşa este. Dar cred că m‑aş putea lipsi de asta.

– Şi totuşi nu te lipseşti.

– Adevărat.

– Deci eşti de acord că, la fel cum tu te bucuri de o masă copioasă bazându‑te pe zbaterea acestor fiinţe – care zbatere altfel îţi repugnă – şi‑n viată procedăm la fel? Ne construim binele, fericirea pe suferinţa altora.

– Da, am avut uneori sentimentul acesta.

– Bun. Am vrut să m‑asigur de asta.

– De ce?

Mă priveşte indulgent, ca un tată blând.

– Va trebui să înveţi să ai răbdare.

– Mă tem că n‑am să pot niciodată.

–Te voi învăţa, dacă voi mai avea suficient timp. Gândeşte‑te că la anii mei, încă îmi mai fac planuri, visez cu ochii deschişi, deşi e posibil să rămân cu ei aşa în orice moment.

– Mă sperii.

– Nu trebuie. Oricui i se poate întâmpla. Din partea mea, stai liniştită – voi muri singur. Îmi voi căuta dinainte locul, precum elefanţii.

– De unde ştii?

–  Ştiu.

Pe faţă îi trece o umbră, iar ochii aruncă altfel de lumini. Îşi mută privirea deasupra apei şi rămâne astfel pentru multă vreme. Evit să‑i tulbur tăcerea, deşi o suport greu. Noroc că peştele nu s‑a sfiit să‑l deranjeze. După ce execută ritualul de salvare, îşi aminteşte parcă unde‑a rămas. Sau poate se gândise la asta tot timpul.

– Nu te‑ntrista! Voi trăi o sută de ani. Cel puţin.

– De unde ştii?

– E singura întrebare pe care poţi s‑o pui astăzi? De unde? Mi‑am propus.

– Crezi că se poate? Vreau să spun să trăieşti peste o sută de ani doar fiindcă ţi‑ai propus.

– Da! se răsteşte aproape. Cred asta. E dreptul nostru. Nu alegem nici când, nici unde ne naştem, avem prea rar de ales de‑a lungul vieţii, cum spuneai şi tu – de multe ori alţii aleg pentru noi. E tot ce ne‑a mai rămas – să ne alegem sfârşitul. Dac‑am hotărât că mai am unele lucruri de făcut...

– Cum ar fi?

– A câta oară‑ţi amintesc că tu răspunzi astăzi? A propos – ce crezi despre prietenie?

– Credeam că ştii deja.

– Să presupunem că mai vreau să aud o dată.

– Cred că e unul dintre lucrurile cele mai importante din viaţa unui om.

– Vag. Sunt multe lucruri importante.

– Ei bine, cred că viaţa e mult mai frumoasă atunci când ai prieteni, dar, în acelaşi timp, e foarte greu a avea prieteni adevăraţi, că mulţi se cred prieteni, dar în situaţii limită clachează. Prietenia poate fi o povară grea pe umerii multor oameni.

–  Dar tu?

–  Eu ce?

– Tu poţi fi o adevărată prietenă?

– Da, sunt.

– E rândul meu să întreb „de unde ştii?”.

–  Aşa simt.

– Lasă ce simţi. Fapte! Dă‑mi exemplu de o situaţie limită de care‑mi vorbeai, căreia i‑ai făcut faţă, spune‑mi ceva ce ai făcut într‑o situaţie în care alţii ar fi procedat altfel! De câte ori ţi‑ai luat pâinea de la gură ca s‑o dai prietenului la fel de flămând? Atenţie! – nu te întreb de câte ori ai împărţit pâinea cu el sau orice altceva. Ci de câte ori te‑ai privat pe tine de un lucru – orice, fie chiar timpul tău – pentru a sări în ajutorul cuiva.

Tac, contrariată de faptul că nu‑mi vin în minte astfel de exemple. Mă eschivez într‑un protest:

– Mi‑ai pus o mulţime de întrebări într‑una singură!

– Nu se pune, întrucât sunt pe aceeaşi temă. Vezi, buna mea prietenă, e uşor să‑i judeci pe alţii până n‑ai fost chiar tu într‑o anume situaţie. O vreme, când eram tânăr, şi eu am gândit la fel. Nu te îmbufna, nu te judec, ştiu că tu poţi fi o bună prietenă. Si‑acum spune‑mi ce crezi despre prietenia dintre o femeie şi un bărbat.

– Se poate. Şi e la fel de frumoasă ca oricare dintre ele.

Mă priveşte ciudat, amestec de ironie cu neîncredere, ridică din sprâncene a întrebare „chiar crezi?”

– Ce vrei să spui? Am avut câţiva prieteni bărbaţi.

– Unde sunt acum?

– Mă rog, unul câte unul au dispărut din viaţa mea.

– De ce?

– De una, de alta.

–Aha! Să‑ţi spun eu? Fie prietenia s‑a transformat în altceva, fie aveau soţii sau iubite geloase, ori te‑au curtat şi‑au fost refuzaţi, ori nici măcar n‑au îndrăznit, ori au fost geloşi când aveai pe cineva. Ce zici?

– Nu ştiu, se poate. Totuşi vreo doi au rămas.

– Atunci pe ăia să‑i numeşti prieteni.

– Şi‑apoi eşti tu.

– Eu nu intru în calcul. Dacă aveam măcar zece ani mai puţin, altfel stăteau lucrurile.

– Cum aşa?

– Aşa, simplu. N‑aş fi acceptat să‑mi fii doar prietenă.

– Cu alte cuvinte...

– Da. Când iubeşti sufletul unei femei, vrei mai mult. Dar asta nu strică prietenia, dacă te pricepi, ba chiar o întăreşte. Sunt totuşi cazuri rare. Uite‑l că vine! Ar fi trebuit să le pun semne să văd dacă e vreunul atât de bleg să se agaţe a doua oară.

– Tu ce crezi?

– Nu cred nimic. N‑am mai făcut asta până acum. Nu mă pot pronunţa fără dovezi. Altfel stau lucrurile cu oamenii.

– Ce vrei să spui?

– Că unii prind momeala şi de două‑trei ori. Noi toţi ne întoarcem poate la acelaşi cârlig, conştienţi de ce ne aşteaptă. Cel puţin peştele ar avea o scuză – creierul lui nu‑i atât de mare. Răspunde‑mi – crezi în oameni?

–  Da.

–  Nu te‑au dezamăgit niciodată?

–  Ba da. Nu doar o dată.

–  Şi ce‑ai făcut?

–  M‑am îndepărtat de ei şi‑am încercat să uit. Am căutat alţii. Oricum, m‑a durut mai tare când eu am înşelat încrederea cuiva.

– Ai făcut‑o des?

– Nu. Şi fără intenţie.

– Dacă te‑a durut e semn bun. Ai învăţat ceva din asta?

– Da.

– Ce?

– Că nici o suferinţă nu este mai mare decât aceea pe care o provoci.

– Bun. Acum referitor la cei care te‑au dezamăgit – Până când vei căuta oameni în care să poţi avea încredere?

– Până când nu vor mai fi oameni pe pământ.

– Aşa te vreau. În privinţa asta, parcă te‑aş fi făcut eu.

Următoarea întrebare a venit după ceva mai multă vreme.

– Crezi în viaţa veşnică a sufletului?

– Da.

– Pe ce te bazezi?

– Ă..., pe inexistenţa dovezilor.

–  Mai clar!

– Până acum am văzut trupuri moarte, dar nu şi suflete moarte.

– Dar vii ai văzut?

– Da, adică nu. Le‑am... simţit.

Ca şi cum răspunsul meu era tot ce aşteptase, scoate undiţa din apă hotărât.

– Nu mai vreau să pescuiesc. Am aflat ce mă interesa.

– Acum pot să te întreb?

– La „şedinţa” următoare.

– Sper că n‑ai de gând să mă inviţi la o vânătoare.

–  Ha, ha! Nu, asta nu‑mi place nici mie. Când eram copil şi se tăia porcul la noi acasă, îmi astupam urechile să nu‑l aud.

– Parcă spuneai că nu trebuie să fugi din faţa ororilor, dimpotrivă...

– Eram copil, draga mea. E mult de‑atunci. Între timp am învăţat să‑l ţin. Ce‑i drept, cuţitul nu l‑am înfipt niciodată.

– Ai...ţinut animalul la tăiat?

– Îţi place carnea de porc?

– Nu începe iar! Şi nu mai sunt obligată să‑ţi răspund.

De data asta râde dându‑se pe spate.

– Ţi‑a plăcut?

– Ce?

– La pescuit.

– Da, doar că nu ne‑am atins obiectivul.

– Care obiectiv?

– Să‑mi spui despre tine.

Mă priveşte serios, parcă nevenindu‑i să creadă.

– Nu te‑ai prins, aşa‑i?

– Să mă prind?

– Da. A fost premeditată. N‑aveam de gând să‑ţi spun nimic înainte să îţi pun câteva întrebări. Trebuia să fiu sigur că îmi pun întreaga viaţă în mâinile cui trebuie. Ce‑am aflat mi‑a fost de ajuns cât să mă conving că n‑ai să râzi de mine, nici n‑ai să mă judeci. Gândim la fel în câteva puncte esenţiale, iar ăsta‑i semn că ne vom înţelege.

Şi pentru că nu ştiam cum altfel să stăpânesc avalanşa de întrebări care ar fi venit dinspre tine, mi‑a venit ideea cu pescuitul.

– Deci îţi amintiseşi ce ţi‑am spus, că‑mi face rău?

–Se‑nţelege. De ce crezi că râdeam? Oricum, te‑ai descurcat. Şi acum concluzia – ce‑am învăţat astăzi?

– Astăzi? Cum se prinde peştele.

– Asta poate‑ai învăţat tu, deşi m‑aş mira. Iar eu am învăţat cum se aruncă‑n apă după ce‑l prinzi. Dar altul e pontul.