Umor la Humor

 

(Gura Humorului, 24-26 iulie 2026)

 

Borna 36. Adică a 36-a ediție a Festivalului-concurs „Umor la Gura Humorului”. Un motiv suficient să plec de-acasă, la invitația organizatorului, profesor, epigramist și poet, Constantin Moldovan.

La Muzeul Obiceiurilor Populare, lumea e deja adunată, caricaturiștii sunt la posturi, desenând de zor chipurile (că nu-i frumos să zicem „moacele”) doritorilor. După îmbrățișările de rigoare (întotdeauna revederea ne bucură, pe oriunde ne-am afla), Cătălina ne ia pe sus, pe câțiva dintre noi, și se oferă să ne fie ghid în muzeu. Acolo, intrăm în altă lume. Lăsăm, pentru moment, lumea prezentului din „timpul ce ni s-a dat” (Annie Bentoiu) și pătrundem cu sfială în trecut, în lumea satului, pe când totul se petrecea într-o ordine lăsată de Dumnezeu. Suntem impresionați și emoționați de întoarcerea la rădăcini, fie și numai prin câteva obiecte expuse, dar a căror vibrație reverberează departe, în suflet. Cred (sau îmi place să cred) că orice om care a crescut la sat, îl poartă cu sine oriunde, prin indiferent ce mari metropole și-ar plimba pașii.

Seara, ne continuăm socializarea în localul „La Bomba”, unul mai cu dichis, așa, întrucât aparține unui poet cunoscut, umoristul Sorin Poclitaru, care și-a făcut și o stradă pe unul din rafturile bibliotecii care tronează pe pereții localului. Ce va să zică să ai „bomba ta”! Mă întrebam cum se face că am ajuns la o bombă, de bine ce tocmai mă ratase drona picată prin județul Buzău. Da’ vorba românului: „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Acolo, am fost, într-adevăr, bombardați cu licori și bucate din cele mai alese. Dar gata cu războiul!

Ziua de sâmbătă s-a lăsat cu vizite la Vama, unde tot Cătălina ne-a ghidat prin Muzeulu Oului (deja renumit) aparținând surorii sale, Letiția, și prin lumea minunată a păpușilor, colecție personală a Cătălinei care, probabil, și-ar fi putut cumpăra Taj Mahal-ul cu banii dați pe păpușile adunate într-o viață. Aici, a fost întoarcerea la copilărie. Ne-a dat și un joc frumos de făcut: să căutăm fiecare păpușa întruchipând câte un personaj. Mie mi-a picat Făt-Frumos, stuchi-l-ar mâțele, că îl aștept de o viață și tot nu l-am găsit. A fost nevoie să mi-l arate Cătălina. Stătea ascuns pe un raft de jos (că doar nu era să m-aplec după el!), în apropiere de Adnana comandorului Kaiter (da’ las’ că nici el n-a găsit-o!). Nici Radu n-a găsit miresele (ori n-o fi vrut să le găsească, atunci când a auzit că sunt mai multe). În schimb, alții au fost mai norocoși, cum ar fi, de exemplu, Petrică Gârda, care a găsit copacul (în ciuda interdicției impusă de Cătălina, de a nu se cățăra în vreun nuc).

Ne-am continuat plimbarea prin minunatul parc Ariniș, unde am avut ocazia să vedem peisajul în toată splendoarea, urcând cu telescaunul și apoi cu telepicioarele în turn. Bineînțeles, n-am ratat ocazia să facem fotografii. La acest capitol, s-au întrecut în măiestrie Todo, Vali și Laurențiu.

Spre seară, ne-am adunat în natură, pe o vreme splendidă, unde era improvizată o scenă cu tot dichisul, care ne-a suportat cu tot cu poeziile și epigramele noastre. I-a suportat chiar și pe câștigătorii concursului, premiați în acest cadru inedit. Totodată, a avut loc și premierea elevilor și sportivilor merituoși ai localității (extrem de mulți, raportați la numărul de locuitori) și a îndrumătorilor lor, profesori și antrenori. Cinste celor care îi încurajează! (Numim, desigur, Primăria Gura Humorului, condusă de domnul primar Ursaciuc).

După vizionarea spectacolului pregătit de organizatori, ne-am întors la bomba noastră (adică a Poclitarului) unde, pe lângă mâncare și băutură, ni s-a dat și de gândit. Două concursuri ad-hoc de epigrame au fost, dar gândirea și stomacul plin nu sunt tocmai compatibile. La unul dintre ele, spre surprinderea mea, am luat mențiune. Premiile acordate au fost umoristice, adică de tot râsul. Premiul I a primit o sticlă plină cu un lichid (o fi fost vin, o fi fost afinată, o fi fost cerneală?), premiul al doilea – o sticlă pe jumătate plină cu probabil același lichid, premiul al treilea – o sticlă cu un sfert de lichid, iar mențiunea – ați ghicit, o sticlă goală. Nu vă râdeți! Dar e o sticlă care are o etichetă frumoasă pe care scrie „Afinată de Gura Humorului”. Îi voi face reclamă acestei afinate, mergeți de luați!  Chimist cum sunt, garantez că are aceeași compoziție ca a aerului, adică 78% azot, 21% oxigen, 0,93% argon și restul de 0,07% - alte gaze (aici vă puteți folosi imaginația). Mă întreb ce șanse există să mă îmbăt din treaba asta. Dar, oricum ar fi, o păstrez ca pe un trofeu prețios, că doar nu m-au bulucit până acum premiile la epigramă. Plus, că se putea și mai rău: să fie goală, dar să n-aibă nici măcar fund.

Acum, pentru dragii mei CUCi constănțeni: știți ce veți bea la următoarea voastră vizită la mine!

Nu mă mai lungesc... a, ba da, că era să uit tocmai de modul în care am încheiat seara (spre noapte) în holul elegantului hotelul Best Western (unde am fost cazați), în formulă restrânsă, cu vinul familiei Lungescu, mai bun decât vinul zeilor (nu știu cum o fi ăla, dar sigur nu poate fi mai bun).  

Aprecierile mele se îndreaptă către organizatori și către toți prietenii umoriști prezenți la acest festin/ festival, cărora le mulțumesc pentru bucuria împreună-aflării sensurilor din și dincolo de cuvinte, pentru sentimentul de apartenență la ceva care ne unește, pentru miracolul de a ne fi unii altora, într-o lume în care verbul „a fi” pare să fie pus în umbră de „a avea”.

Felicitări și mulți ani înainte festivalului!

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 29 iulie 2026

„Scriitori buzoieni” – lansare de poveste

 

Buzău, 18 aprilie 2026

 

Prolificul și neobositul scriitor buzoiano-ialomițean, prof. Titi Damian a mai făcut o „năzbâtie” literară, în stil mare, cum îi e obiceiul, adunând în jurul cărții lansate mulțime de prieteni și personalități, veniți de prin multele colțuri ale țării: București, Sibiu, Slobozia, Sinaia, Ploiești, Râmnicu-Sărat și, desigur, Buzău, ba chiar și Muscelu-Cărămănești.

Din Ialomița, ne-am pornit trei, cu Romeo (Aurelian Ilie) la volan, eu – pe post de copilot cicălitor (m-a mai temperat puțin amintirea de acum peste 20 de ani, când alții mă cicăleau pe mine) și cu Gică Dobre în spate, el pe post de – cum altfel? – redactor șef al revistei noastre de suflet, cu nume solar - „Helis”. Când am ajuns în eleganta Vilă Albatros, din parcul Marghiloman, sala era plină, o bucurie pe care o simți ori de câte ori vezi oameni de litere adunați în jurul cuvântului.

Prezidiul era deja format din personalități marcante ale literaturii, toți prieteni sau/ și mentori ai scriitorului, pe care îi voi numi în „ordinea numerelor de pe tricou” (adică ordinea așezării de la stânga la dreapta, căci altfel cine/ cum ar putea stabili o ierarhie a importanței acestora, câtă vreme fiecare dintre ei are un aport esențial în literatura română): profesor universitar dr. Tiberiu Dumitru Costăchescu, Radu Voinescu – președintele filialei Critică a USR București, Passionaria Stoicescu – poetă, traducătoare, redactor al cărților domnului Damian, Florentin Popescu – „tatăl” revistei „Bucureștiul Literar și Artistic”, Ion Nicolescu – sponsor generos al volumului lansat, organizator al recent înființatului festival-concurs „Ion Băieșu”, scriitorul Tudor Cicu, precum și Constantin Toma – primarul Buzăului.

Fiecare a luat cuvântul, la invitația doamnei Elena Căpățână, organizatoare și moderatoare a manifestării. S-au spus cuvinte calde, autentice, din suflet, legate de autor și de cartea lansată, care au ajuns la inimile publicului, dovadă fiind faptul că timp de trei ore s-a ascultat în liniște, fără semne de plictiseală sau oboseală. Starea de bine poate a fost simțită și datorită binecuvântării primite de la părintele Mihail Milea, în deschidere, care i-a adus în atenție și pe scriitorii buzoieni plecați la Domnul, oameni care și-au lăsat amprenta asupra vieții culturale a spațiului în care au viețuit.

„Cuvinte care sar... în ochi” a fost cea de a doua carte lansată (autor Elena Căpățână, vorbitor: Mihaela Roxana Constantinescu). Ne-am bucurat și de un scurt program artistic (putem, deci, spune că a fost o lansare cu cântec) susținut de eleve din cadrul școlii de artă din Buzău.

Cartea „Scriitori buzoieni”, cu autograful autorului Titi Damian, s-a epuizat rapid, însă bunul nostru prieten ne-a amenințat la plecare că „o să arunce cu cărămida” după noi (astea sunt cuvintele mele, dumnealui are un vocabular mult mai elevat). Cu această ocazie, Gheorghe Dobre i-a spus domnului Damian, folosindu-se de un banc mai vechi, că nu e problemă că s-a epuizat cartea, noi o acceptăm și așa, epuizată.

Ca de obicei, plec acasă cu sentimentul că n-am socializat pe cât de mult aș fi vrut cu prietenii, cu cei mai mulți schimbând doar câteva cuvinte sau numai zâmbete ori priviri. Dar bucuria revederii îi cuprinde pe toți: Ștefan Teodor Cabel, Mihaela Roxana Boboc, Mihai Macovei, Ramona Muler, Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu, Mihai Sălcuțan, Gina Zaharia, Adriana Anghelescu, Luminița Leșevschi, Viorel Frâncu și alții pe care îi voi fi uitat acum.

Felicitări tuturor, felicitări pentru organizare, domnului Damian pentru efortul imens de a scrie despre atât de mulți confrați și, bineînțeles, acestora, căci... de n-ar fi (scris), nu s-ar povesti. Mulțumiri pentru invitație și pentru frumusețea de a fi împreună! „Cât e Buzăul de mare”, mulți și faini scriitori are! Cred că aceasta va fi concluzia la care vor ajunge cei care se vor încumeta să citească volumul de aproximativ 700 de pagini.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 18 aprilie 2026

Gala Berbecilor 2026

 

Maraton de poezie - 21 martie 2026

 

„Drum fără sfârșit” - lansare de carte

 

„Mariaj în Do Major”

 

Sau cum s-a născut o piesă

 

Fiecare act de creație are la bază o succesiune de întâmplări, de întâlniri faste cu anumiți oameni, de confruntare cu felurite situații din viață. Așa a fost și cazul piesei „Mariaj în Do Major”, a cărei premieră a avut loc joi, 18 decembrie 2025, la Teatrul „În Culise” din București. Niciun „produs” artistic nu vine de nicăieri și nu reprezintă doar meritul unei singure persoane – creatorul – cu atât mai mult în cazul unei piese de teatru, în care actanții sunt mulți și de categorii diferite, dar care, împreună, trebuie să formeze o echipă sudată care să confere coeziune și sens actului creator.

Am fost dintotdeauna o mare iubitoare de teatru, încă de pe vremea când, copil fiind, jucam (ba chiar și regizam) în piesele pe care le prezentam la serbările școlare. În studenție, am vrut să mă înscriu la Teatrul „Podul” (despre care ulterior am aflat, de la actrița Olga Delia Mateescu, formată acolo, că a fost o pepinieră de mari actori), dar întrucât urmam o facultate (poli)tehnică, care îmi secătuia resursele intelectuale și de timp, am renunțat. M-am consolat cu statutul de spectator, de care m-am folosit la maximum, cât am putut, mai cu seamă în perioada studenției din anii 1987-1992 când, în marile teatre bucureștene am avut șansa de a vedea piese de referință din istoria dramaturgiei românești, jucate și regizate de mari artiști. De acolo și din acea perioadă cred că mi-am luat „țăcăneala” de dramaturg (deși cu sfială îndrăznesc a mă numi astfel, având în vedere „greii” categoriei).

Prin 2008 mi-a încolțit dorința de a scrie teatru. Dar nu pentru că-mi place să-l scriu (dintre toate genurile/speciile literare, e cel mai greu, mai chinuitor și mai dătător de neliniști), ci pentru că-mi doream să-mi văd jucată o piesă. Am scris proză și poezie, am publicat cărți, dar asta e altceva. Doar cine a trăit sentimentul pe care l-am trăit eu joi seară poate să înțeleagă ce înseamnă să vezi/ să auzi cum replicile pe care le-ai așternut pe hârtie în liniștea casei tale prind viață prin rostirea actorilor, transmițând stări și neliniști în sufletele mai multor spectatori deodată.

Așa că m-am apucat, chit că nu prea știam de unde să m-apuc. M-am gândit că cea mai bună școală e lectura pieselor marilor dramaturgi. N-aveam răbdare să citesc mult teatru (Cine are? Lectura dramaturgică e plictisitoare), totuși m-am străduit și l-am citit pe Cehov, dramaturgul care îmi e cel mai aproape de suflet. Apoi am scris și am scris, motivată și de cele câteva (puține) concursuri de dramaturgie de la noi din țară. Am ascultat sfaturile celor binevoitori (puțini și ei) care mi-au citit piesele, am băgat la cap criticile constructive (uneori mi s-a spus: „Ai grijă că teatrul nu-i proză! Replicile trebuie să fie scurte și firești! Rostește-o pe fiecare cu voce tare și vezi dacă ție, ca spectator, ți-ar spune ceva!”). Am trimis la concursuri și, cu ușoară uimire, am constatat că piesele mele se situau adeseori pe locuri fruntașe. Dar după premii și festivitatea de premiere, eventual și o publicare în vreo antologie de concurs, lucrurile se opreau acolo.

Aici vreau să fac o paranteză: Lumea teatrului țipă și se vaită că nu există dramaturgie contemporană, dar acei puțini care o scriu nu sunt maxim încurajați, cu rare excepții. În plus, ceea ce vedem adeseori pe scenele din țară mai degrabă confirmă ideea că nu există dramaturgie contemporană (deși există câțiva, printre prietenii scriitori, ale căror piese ar merita jucate și rejucate). Dar, ca de altfel și în alte domenii, degradarea a pătruns și în lumea teatrului.

Revin. Piesa de care facem vorbire am scris-o prin 2015 și avea pe atunci numele „Dirijorul”. O scrisesem special pentru un concurs de dramaturgie cu două personaje. La acel concurs n-a obținut nicio distincție, dar la un altul, ulterior, a fost evidențiată, iar în 2023 chiar jucată ca spectacol lectură la Teatrul „Vasile Alecsandri”, din Iași, sub numele „Simfonia Minciunii fără sfârșit”. Aceasta, față de piesa inițială, fusese completată astfel încât să devină din teatru scurt, ceva mai lung, pretabil la o piesă de peste o oră. Și asta s-a datorat regizorului Vasile Toma, cu care am avut una dintre acele întâlniri mirabile în 2022, într-o excursie organizată de Uniunea Ucrainenilor din România. M-am trezit invitată acolo de cantautorul și poetul Traian Chiricuță, și chiar mă întrebam ce caut eu acolo. Acum am aflat ce-am căutat, trebuia să-l întâlnesc pe Vasile. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că este actor și regizor, jucase și regizase în mari teatre bucureștene, că acum se ocupă mai mult de teatrul independent; mai cu teamă, i-am zis că măzgălesc și eu câte ceva, m-a rugat să-i trimit, și prima piesă care mi-a picat la tastatură a fost „Dirijorul”. A citit-o, i-a văzut potențialul, dar mi-a spus că e prea scurtă, să mai adaug una-două scene. Mi-a picat cerul în cap (nu scriu la comandă), dar m-am înverșunat și am scris-o (cu mâna pe inimă spun că n-aș mai fi umblat la piesa aia și n-aș mai fi dezvoltat-o, dacă nu mi-o cerea el. Dar nu voiam să-l dezamăgesc, era primul regizor care mă lua în seamă. Plus că îmi trimisese filmarea unei piese regizate de el – „Comedie de modă veche” de Arbuzov, și îmi plăcuse maxim, altfel poate nu l-aș fi luat eu în seamă pe el.) Ulterior, a încercat să facă piesa cu diverși actori, care mai de care mai ocupați. Uneia dintre actrițe îi datorez faptul că a cerut mai multă „substanță”, astfel că am adăugat cele două monoloage (preluate din prozele mele scurte: „Când Dumnezeu era impiegat” și „Balerina”) care dau greutate piesei. Iar celor doi protagoniști – Magda Băcescu și Ștefan R. Apostol – le datorez faptul că și-au dorit să joace în piesă și astfel, împreună cu regizorul Vasile Toma, au adus la viață, la stadiul de produs finit, piesa care își aștepta actorii. Acestora li s-au alăturat (fericită asociere!) scenograful Valeriu Panait și designerul Marian Stăiculescu. Tuturor le adresez mulțumiri pentru munca și talentul pe care l-au pus în fiecare detaliu, astfel încât premiera piesei „Mariaj în Do Major” (așa cum a rămas titlul final, după mai multe căutări) să fie un succes. Nu voi face o cronică, întrucât, eu fiind autorul, aș putea fi subiectivă. În schimb, dramaturgul Constantin Venerus Popa a scris o cronică laudativă chiar de a doua zi după premieră, fapt pentru care îi sunt/ suntem recunoscători.

Calde mulțumiri și recunoștință adresez și domnului director al teatrului, Adam Q. S. David, regizor la rândul său. Nicio piesă nu poate fi jucată, dacă nu există un teatru și cineva avizat care s-o gireze.

Nu în ultimul rând, aș vrea să adaug prețuirea și mulțumirile mele pentru publicul care a ales să ne fie aproape, pentru impresiile „livrate” la cald, chiar după premieră, în foaierul teatrului, atât de primitor și gătit de sărbătoare.

Dintre cei apropiați mie, nu pot să nu-i amintesc pe cei care au ales ca, după o zi obositoare de muncă, să se înhame la traficul infernal al Bucureștiului de la acea oră, pentru a veni să-mi fie alături într-un astfel de moment important: sora mea, Alina Carmen, prietena poetă Vali Șerban (venită de la Slobozia), fosta colegă de bancă din liceu, Tatiana, mai vechea prietenă, Gabi, cu toată gașca ei de alți șapte prieteni și rude, fostul meu coleg de școală generală, Nelu (care a fost chiar o supriză, întrucât nu mă așteptam). Au fost și alți oameni dragi pe care i-am întâlnit acolo, cunoștințe comune ale mele și ale actorilor sau regizorului, scriitori sau din alte categorii profesionale, astfel încât m-am simțit ca într-o familie.

Pentru toate momentele frumoase, încărcate de emoție, de bucurie, pentru aplauze, flori, zâmbete sau doar simpla prezență, mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte! Mulțumesc, de asemenea, celor care au transmis gândurile și felicitările lor, pe facebook, chiar dacă nu s-au putut afla, fizic, în sală.

Închei cu îndemnul de a veni/ reveni la Teatrul „În Culise” și pentru alte piese care se joacă acolo și bineînțeles la următoarea reprezentație a „Mariajului...” care va avea loc tot acolo, în data de 24 Ianuarie 2026.

Scriam, prin 2013, o poezie care începe așa: „Sunt zile când viaţa-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.” Dragi spectatori, nu lăsați sălile de teatru goale, ele au fost create pentru voi! Chiar dacă teatrul ne poartă într-o lume iluzorie, el e despre fiecare dintre noi, iar prin teatru, și viețile noastre devin ceva mai luminoase.  

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 20/21 decembrie 2025

 

Salvatoarea din zborul 962

Când mi-am făcut check-in-ul online pentru zborul de întoarcere din Atena, după alocarea locului, am fost pusă să răspund la trei întrebări, având în vedere că mi se alocase locul de lângă ieșirea de urgență: dacă am peste 15 ani, dacă declar că nu am dizabilități majore și dacă mă consider în stare să ajut echipajul în cazul unei situații de urgență. Am dedus că asta e procedura obișnuită în astfel de situații. Dacă la una dintre întrebări răspunsul ar fi fost negativ, ar fi urmat să mi se aloce un alt loc, dar la check-in în aeroport. Cum n-aveam chef să mai stau la o coadă, am răspuns afirmativ la toate. La primele două, n-am avut dubii, la ultima m-am gândit puțin, dar am decis că da, mă simt în stare. Am lucrat în industria chimică și sunt familiarizată cu situațiile de urgență (cel puțin teoretic), la capitolul viteză de reacție, sunt chiar mai rapidă decât mi-aș dori, uneori (pe mine, să nu mă pui să am răbdare, dar când vine vorba să acționez rapid, îmi pică mănușă), în plus, știu să urmez instrucțiunile date de alții, că doar n-ar fi urmat să conduc eu intervenția. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că probabilitatea de a fi fost necesar era foarte mică, iar eu plec întotdeauna cu gândul optimist că nimic rău nu se va întâmpla, iar dacă se întâmplă, înseamnă că așa era scris.

După check-in, am și uitat de asta. Dar mi s-a reamintit constant. Avionul a întârziat două ore (că vremea, că ploaia, că lipsa personalului etc). După exercițiul de răbdare impus, mă așez la rând la controlul documentelor înainte de îmbarcare, bucuroasă că mă situez destul de în față și n-am nevoie de alt exercițiu de răbdare. Aș! Când mi-a venit rândul, operatoarea mi-a oprit documentele și m-a pus să aștept. Răbdareeee! După ce s-au scurs toți călătorii pe lângă mine, timp în care băteam tactul când cu stângul, când cu dreptul, operatoarea mă ia la întrebări. De fapt mi-a adresat una singură (văzuse cu ochiul liber că am peste cinș’pe ani și că nu sufăr de dizabilități majore, de vreme ce stătusem în două labe cât s-a scurs pe lângă mine un sfert din populația Greciei și României la un loc): dacă sunt capabilă să ajut în caz de urgență, având în vedere că... Zic un „da” grăbit și foarte sigur, că autobuzul care ne ducea până la avion dădea semne că ar vrea să plece.

Îmi ocup locul de la fereastră, unde am văzut, într-adevăr, menționat: „Ieșire de urgență” și mă pregătesc de un somn lin. Dar dușmanii liniștei mele nu se lasă. După ce s-a terminat cu foaiala specifică și toți zburătorii și-au ocupat locurile, cu tot cu bagaje, o stewardesă se îndreatpă către noi (eu și cei doi bărbați de lângă mine) și ne întreabă și ea, mai întâi dacă știm engleză, apoi dacă suntem în stare să ajutăm în caz de... Toată lumea a răcnit „da” în cor. Doar că eu, ca o tipă care simt nevoia să mă instruiesc în orice am de făcut, chiar dacă știu că poate nu voi face lucrul acela niciodată, întreb ce anume va trebui să fac. Domnișoara scapă repede de mine, spunându-mi că am instrucțiunile pe măsuța din față. Acolo, erau doar niște desene pentru copii de grădiniță, fără nicio indicație, din care n-am priceput mare lucru, în afară de faptul că maimuțoiul ăla desenat, cu pretenții de om, mă întruchipa pe mine, în toată splendoarea. Așa că mă adresez sfrijitului de lângă mine. El, mai întâi, încearcă să mă convingă că n-o să se întâmple nimic. Asta știam și eu, dar, bre, dacă te afli în afara curbei lui Gauss, în procentul ăla de unu la un miliard, și dacă totuși se va întâmpla, eu chiar trebuie să știu ce am de făcut, nu să stau ca moaca, dacă tot și-a pus avionul nădejdea în mine, cu tot cu echipaj. Văzând că nu scapă de gura mea, sfrijitul îmi dă indicațiile într-un mod cât se poate de profesionist:

-        Trageți de mânerul ăla, ... dar nu acum!

-        Mersi! Nu-mi spusese nimeni pe ziua de azi că sunt tâmpită! Chiar mă gândeam să trag de el.

-        Apoi luați ușa și o aruncați în afară.

-        Cine, eeeu?!

Pe bune, pricăjitule, mă vei pe mine în stare să zvârlu ușa aia, când eu nu reușesc, cu mâinile astea, să desfac dopul unei sticle de apă? Mai grav e că nu te prea văd nici pe tine. Totuși adaug:

-        În cazul ăsta, mă bazez pe dumneavoastră! (În realitate, mă bazam pe capacitatea mea genială de a delega responsabilități.)

Și arunc un ochi discret asupra fizicului celui de-al treilea ocupant din șirul nostru de oropsiți în caz de urgență. Ăla părea mai bine legat, dar era și nițel legat la neuron, că, în timp ce lumea discuta treburi de importanță majoră, el îi dădea raportul unei iubi sau nevastă – ce-o fi fost – și, într-o evaluare rapidă,  mi-am zis că ăsta nu-i în stare să meargă nici la budă fără acordul nevestei, d-apăi s-arunce o ușă. Drept care, am decis că nădejdea stă tot la mine. Bine, mai întâi la Dumnezeu, pe care l-am rugat cam așa: Dă Doamne să nu se întâmple nimic, iar dacă se întâmplă, lucrează Tu cumva cu forțele fizicii, să se zvârle singură ușa aia, înainte să mă fac de rahat. Și am vrut să mă culc, că așa-mi mai place să dorm în avion, dar creierul meu, care de obicei adoarme la comandă, acum n-a mai vrut, că pesemne se simțea pătruns de importanța misiunii încredințate. Și nu-i frumos să dormi ca o balegă, în timp ce alții și-au pus nădejdea în tine. Iaca motiv de insomnie, la mine, care nu prea știu ce-i aia, de fel!                           

 Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 12 octombrie 2025

 

Film 𝐅𝐞𝐬𝐭𝐢𝐯𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐍𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐂𝐫𝐞𝐚ț𝐢𝐞 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐫ă „𝐈𝐨𝐧 𝐁ă𝐢𝐞ș𝐮”-Prima ediție- ...

Sâmbătă de februarie

 Gânduri dulci-amărui

 

Sunt Moșii de iarnă și eu bănănăi prin ger, dar nu fără scop. Cumva, are legătură cu stră-moșii. Așteaptă și ei de la noi un semn, cum și noi așteptăm, poate. Cândva, nu m-aș fi gândit că suntem atât de legați prin atât de multe fire nevăzute. E de bine, e de rău? E!

Deși e ger de crapă pietrele, se arată un soare care te cheamă la viață. Dar la un moment dat, sunt nevoită să intru în subteran. Metroul bucureștean e așa cum l-am lăsat. Bărbatul din cabina stației prin care rar trece vreun călător – doarme. Dau să-i adresez o întrebare, dar nu aude. Lasă-l să doarmă! Cine știe ce lupte o fi avut de dus azi-noapte. Din partea mea, ar putea nici să nu fie, istituția n-ar avea nimic de pierdut, căci nu sunt genul care să treacă fără să plătească. E mult din vremea studenției, de când ne mai încumetam să trecem câte doi o dată, pe un bănuț. Eram și mai curajoși, și mai nevoiți, și mai supli, de puteam să încăpem doi între cele două bare. Iar între timp am aflat și că pentru orice trecere neplătită există o plată undeva, care te așteaptă după colț, când te aștepți mai puțin.

Călători puțini, majoritatea absenți, cu gândul la destinație, uitând să fie prezenți în propria viață, aici și acum. Și eu mă gândesc la destinația mea, dar îmi place și să simt clipa, studiindu-mi companionii.

Mai am de mers pe jos vreo zece minute, care se fac cincisprezece, dat fiind zăpada făcută morman pe alocuri. Dar mă încântă. Zăpadă și soare – e combinația perfectă rece-cald.

Ajung într-un loc cu energie bună, unde e liniște și o stare de bine. Maria mă întâmpină radioasă. Cu timpul, îi cunosc și pe ceilalți, ușor, ușor. Cu unii rezonez mai mult, cu alții mai puțin, dar fiecare e special în felul său. Ne facem treaba, sau joaca, sau treaba în joacă, dar cu seriozitate. Cu seriozitatea copiilor când se joacă. Mai rămânem pe gânduri, mai râdem, mai lăcrimăm, în consonanță cu vremea de-afară. Viața se-ntâmplă în multe moduri. Dar, până la urmă există un numitor comun. Cineva opinează cu umor: „E-așa o liniște dătătoare de optimism, când vezi că toți suntem în rahat!”. Și râdem iar – semn de vindecare. Când ne luăm la revedere, e ca atunci când parcă ne-am ști demult.

Drumul înapoi nu mai e prin soare, ci prin noapte și vălătuci de ceață, venind valuri, valuri înspre mine, parcă voind să confirme că viața nu e mereu numai soare. Dar am trecut de ei, și știu că nu putința mea m-a ajutat să fac asta. Ce faci când vin norii groși către tine? Te pui în mâinile lui Dumnezeu și mergi înainte. Te călăuzește El cumva, dacă nu-ți e frică. Și dacă nu faci ca Petru pe apă, să-ți audă urechile „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit!?”.

Maria mi-a spus apoi: „Știam că vei trece prin nori.” Mai trecem uneori și prin nori. Cum trecem prin viață, călători grăbiți.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 24 februarie 2025

„Frumusețe străină” la Urziceni – lansare de carte și expoziție de acuarelă și ilustrații

 

14 decembrie 2024

 

 

Au fost mai multe lansările cărții mele de proză scurtă, dar cea mai dragă a fost cea de azi, de la Urziceni, Casa Municipală de Cultură, organizată magistral de Nicolae Petrache, amfitrion al multor altor manifestări culturale de excepție. Fiecare lansare a fost specială în felul ei, dar cea de azi a avut un plus, ori mai multe. La Urziceni a încolțit ideea unei cărți realizate împreună: pe de o parte, prozele mele, pe de alta, ilustrația lui Marian Avramescu. Pentru prima dată a participat și el la lansarea cărții noastre, pentru prima dată s-a reunit „familia tradițională” (artistică, desigur) cum ne-a numit Marian, în jurul copilului literar născut anul acesta, prin vară. Și mai e ceva acolo, la Urziceni, la Nicu, oameni cu deosebit simț artistic, public luminat și înconjurat de o energie bună a locului, propice unor astfel de întâlniri frumoase.

Sunt profund recunoscătoare celor deja amintiți, dar și scriitorului Titi Damian, care a vorbit atât de profesionist despre carte, celor care m-au însoțit de la Slobozia (scriitorul Gheorghe Dobre, ziaristul Nicolae Tache, poeta Vali Șerban și buna mea prietenă Maria Iordache), prietenilor, mai noi sau mai vechi, din Urziceni, fiecare dintre ei cu acea prezență activă, exprimând păreri, zâmbind, oftând, povestind, ascultând, fotografiind.

S-a lansat o interesantă dezbatere pe tema sintagmei „Frumusețe străină”, așa cum fiecare și-o reprezintă, și asta m-a bucurat enorm, căci ce este omul care se apleacă asupra cuvântului, decât un căutător de sensuri, de frumos? Că frumusețea străină ar fi despre singurătate, că ar fi despre intangibil, despre dor sau despre tot ce te distrage și te-ar putea abate din drumul spre desăvârșire. Și eu cred că e puțin din toate și toate la un loc.

Publicul prezent a avut bucuria de a admira și lucrările artistului Marian Avramescu: 10 peisaje în acuarelă și 10 ilustrații din cartea lansată. Unii chiar și le-au dorit să le aibă acasă, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Așa cum și-au dorit și alte cărți ale mele, printre care două aveau copertele realizate tot de Marian Avramescu. Însă publicul a apreciat nu doar lucrările sale, ci și generozitatea de care a dat dovadă, realizând portretul fiecăruia dintre cei prezenți, un dar minunat în prag de sărbători.

Cumva, a fost cu noi și umoristul Ananie Gagniuc, atât de prezent cândva la Revelioanele Caricaturiștilor organizate la Urziceni, cartea noastră comună „De râsul CUC-ilor” fiind una dintre cele mai solicitate. Cumva, au fost prezenți și doi dintre cei care nu mai sunt sau care sunt într-o altă dimensiune acum: poetul urzicenean Ion Văduva – plecat de curând dintre noi - și poetul binecunoscut Lucian Avramescu (fratele lui Marian), de la a cărui plecare s-au împlinit recent 3 ani. În memoria celor doi s-a ținut un moment de reculegere. Am citit o poezie de Lucian Avramescu, a cărei primă și ultimă strofă exprimă poate unele dintre cele mai frumoase versuri de dragoste scrise vreodată din categoria iubirilor neîntâmplate (cum, de altfel, își intitulase poetul ciclul acesta):

„mi-e dor de tine cum mi-e dor de mine
mi-e dor de un neîmplinit păcat
aproape că de stele mi-e rușine
că între noi nimic nu s-a-ntâmplat”

Nimeni nu este uitat, câtă vreme a făcut parte din familia aceasta mai mare a visătorilor. Și-mi vine-n minte acum versul Magdei Isanos: „Doamne, unde-ai să ne-așezi pe noi, visătorii?”

Vă mulțumesc tuturor, visătorii mei dragi!

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 14 decembrie 2024