Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Iarna amintirilor; Cerul


Autor: JENY CĂCIULĂ

Premiul III (ex-aequo) la concursul "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Iarna amintirilor

Întotdeauna iarna m-a amorțit. Mi-a amorțit trupul, dar niciodată simțurile. Nu găsesc altă perioadă de timp care să mă inducă în letargie, să-mi insufle boala trecutului pe care o port pironită în memorie. Anotimp al amintirilor reci, cărora le persistă aburii calzi în simțuri... Numai de mi-ar îngheța subconștientul pentru ca apoi să se spargă în mii de amintiri. Doar dacă ar îngheța și inima, singura flacără ce le încălzește, atunci ar putea dispărea amintirile.
      Iarna îndeamnă la retragere, la amorțire, la hibernare în neștiință, la confundarea cu albul, la puritate. Ca un urs obosit de existență, vreau să mă refugiez în propriul meu bârlog. Ca o vulpe cu blana înroșită de urmele rănilor amintirilor, vreau să mă ascund în vizuină și să reflectez... Ca un copac fără măreția coroanei, încerc să îmi ascund ramurile goale și sinistre sub zăpadă. Ca pasărea phoenix mă readuc la viață, mă reconstruiesc din cenușa trecutului, ca un ciclu reversibil, fără sfârșit. Ca o vulpe încerc să îmi caut locuința în care să mă învelesc iarna în căldura tăcerii. Și vreau să mă odihnesc în trecut... O găsesc înrădăcinată în memorie, dar a devenit una abstractă, ideală. Casa e bătrână sub zăpadă, pare că trăiește înapoi în veacurile îndepărtate. O străpung cuțitele de zăpadă, dar a rămas așa cum o știam. A rămas neschimabată pentru a mă aștepta integră, la fel de rezistentă ca o amintire. Atâția ani de tristețe nu au dezintegrat-o, adăpostind în continuare singurătatea, durerea sau fericirea. O zăresc ca un templu ce a avut nevoie de prea multe jertfe.
      Mă apropii precum un urs de bârlogul său... Îmi e cald fiindcă afară e frig. Îmi e cald fiindcă văd prin fereastră lumina răspândită de o lampă prizonieră în înghețul clipei. Lampa este singurul ochi deschis asupra nopții. Frigul iernii îmi îndulcește cuibul. Căldura pe care o zăresc e roșiatică, venind de la simțuri spre minte. Văd prin fereastră un om care lucrează. El e o existență încăpățânată în timp ce eu urmăresc vise frivole. Poate acel om mă așteaptă... Pacea are un nou trup, unul imobil și vreau să mă adăpostesc în ea. Dar eu vreau să găsesc pace în singurătate... Vreau doar să dorm în sublimul neștiinței. Dar dacă neștiința înseamnă inconștiență, iar inconștiența un paradis, un paradis al copilăriei... atunci prefer infernul conștiinței.
      Amintirile cad ca niște pietre de zăpadă... Fulgii sunt mult prea ușori pentru mine. N-aș putea să topesc amintirile precum speranțele. Le las pe ele să mă străpungă. Aș prefera să mă descompun în drum spre casă decât să distrug puritatea zăpezii cu pașii mei întinați care au umblat prin gropi noroioase. Nici nu aș putea intra în casă de teamă să nu îmi pângăresc templul... Văd de la depărtare fumul ce se spulberă în rotogoale obosite ca un vis care a ars purificând. Sufletul meu plânge la auzul colindelor ce cutremură spațiul dintre mine și casă. În ce pace se scufundă spiritul meu, în ce armonie divină inexplicabilă! Parcă notele muzicale au împrumutat forma trăirilor. Lacrimi pe portativ... Amintiri transfigurate în note muzicale. Câte sentimente plâng și cu ce dificultate ies la suprafață prin lacrimile pe care nu doresc să le descătușez de mine! N-aș vrea să topesc zăpada ce s-a așezat pe chipul meu. Atât timp cât dorința mă animă, pot înfrunta explozia sentimentelor ce plâng.
      Înaintez spre casa ce reînvie mituri răsunând a liniște spirituală oferită de colinde. Înaintez spre locul ce împrăștie căldura capabilă să topească, odată cu zăpada, și rezervorul sufletului meu înghețat cu amintiri. În raiul alb, casa bătrână pare o stea ce face parte dintr-o constelație formată de toate celelalte locuințe luminate. Aurul amintirilor o îmbracă într-o haină luminoasă care mă atrage ca pe un vânător de comori. În apropierea casei văd eternul lac care acum este înghețat. Au înghețat lacrimile din el așteptându-și proprietarul... Oglindă a tristeții mele pe care am vrut s-o scufund pentru a nu-mi pângări copilaria. Tristețea s-a transformat în adâncuri noroioase. Crusta de gheată de la suprafața lacului pare suficient de putenică, dar mă înșel. Merg pe ea și piciorul mi se scufundă. Un picior în trecutul rece, iar altul în prezentul ce se poate fisura...
      Bătrâna mea locuință pare deznădăjduită sub dominația zăpezii. Doar fumul gros și lumina plăpândă mă atrag spre căldura atât de familiară. Pătrund în casa luminată de o lampă ce aruncă raze plăpânde, dar suficient de putenice spre a fi percepute de mine. Obiectele capătă o culoare roșiatică sub pecetea luminii. Întreaga locuință scăldată în dulcele roșu pare că a fost victima unei lupte. O luptă în care obiectele și-au pierdut cealaltă jumătate de culoare, fiind divizate în aparență. Podeaua veche de lemn a susținut prea mult mersul meu de copil pentru a nu scârțâi atunci când ghetele mele umede alunecă absent. Doar sunetul molcom al podelei îmi amintește că mă aflu într-un cadru al realității șubrede, într-o locuință reală, ci nu într-o altă dimensiune existențială, cea a accederii spre spațiul paradisiac. Las căldura să îmi învăluie trupul rece, obosit, înghețat, să îmi săgeteze mădularele cu o dulceață blândă și înaintez.
      Oh, înainte zăresc bătrânul șemineu, loc al visului, al reveriei, al memoriilor... Încă mai ard amintirile. Raiul se mistuie în flăcări demonice și purificatoare totodată, alimentate cu dragostea căminului. Iubirea, singurul combustibil al flăcărilor, răspândește ecoul blând al căldurii în întreaga locuință. Parcă mă regenerez... Dulapul dinaintea mea mă îmbie să îl deschid. Același lemn de abanos care mi-a ascuns secretele întunecate, strălucește sub reflexiile metalice oferite de lumina aruncată de lampă și de amintirile ce mocnesc în șemineu. Mirosul care mă învăluie la deschiderea unui sertar mă readuce integral la vremea pe care speram să o reîntâlnesc în casa la care m-am întors. Simțirea mea se înviorează la umplerea sa cu mireasma dulce, parfumată a săculețului cu vanilie așezat în sertar. Un întreg univers al memoriei se desfășoară doar inspirând aroma vaniliei îmbinată cu izul timpului învechit. Nările mele uscate din cauza frigului se hrănesc acum cu mireasma ce reînvie cele mai parfumate amintiri. Parcă mă regenerez doar simțind mireasma ambroziei care mă reîntregește. Ca un zeu mă reîntorc în spațiul etern al copilăriei pe care l-am dominat deseori. Ca un zeu rănit îmi las simțurile să absoarbă dulceața ce se răspândește din săculețul cu vanilie. Pot spune că acum m-am regenerat...
      Închid sertarul, șemineul arde amintiri, podeaua scârțâie, lampa își oprește licăririle de speranță... Ies în frigul realității închizând ușa ce-mi veghează copilăria...



Cerul

Cât de departe, dar totuși atât de aproape... când îl zărești unificat cu pământul în orizont alergi disperat și entuziasmat spre el crezând că a coborât pe tărâmul cel condus de patimi. Alergi spre el în zadar. Nu trebuie sa alergi, trebuie să fii ușor, lipsit de greutățile ce îți țintuiesc sufletul de trup pentru a zbura. Dar oricât de ușor ai fi, gravitația intervine de fiecare dată pentru a-ți readuce pe pământ fărâma de avânt.
       Îl vezi albastru, senin, placid de fiecare dată. Îl vezi mereu în același loc, neschimbat. Cât de liniștit este... Dar știi ce ascunde cerul? Știi oare ce furtuni îngrozitoare și zvâcniri de energie ascunde acest acoperiș al lumii? Știi în câte mii de culori se desfășoară lupta ce o tăinuiește de văzul muritorilor? Știi cât de adânc este întunericul din spatele seninătății sale? Gândește-te ca liniștitul cer se sacrifică zilnic pentru noi... Te-ai gândit ce poate însemna un minut de lumină oferită muritorilor pentru el? Soarele rănește cu focul suprem ființa suportului său albastru în fiecare zi. Însă, cerul deține suficientă putere pentru a-și vindeca rănile. Poți vedea această putere atunci când își are geneza în platoul întunecat pe care cerul și-l ascunde? Când îi poți zări adevărata energie? Atunci când toată simțirea sa este zguduită de fulgere de culoare. Îl vezi plat, simplu, însă numai el poate simți pasiunea ce îl doboară dimineața coborând din el ca o anihilare a simțurilor din care se frânge un nou răsărit al vieții.
       Cât de înalt este văzduhul! Muritorii sunt doar niște insecte fărăr aripi ce se târăsc pe pământ în văzul ochiului albastru. Însă, pe aceste insecte le protejează cu acoperișul său neted. Crezi că cerul este de neatins? Mii de păsări zboară în înălțimea sa spre a se reîntoarce pe pământ, acolo unde risipesc în neștiință secretul cerului. Mulți găsesc în albastrul pur al văzduhului întruparea divinității. Mulți cerșesc valorile spirituale aparentei liniști zugrăvite pe întinderea cerului, însă acești oameni ar trebui să ceară înainte de toate îndurare. În spatele calmului senin sunt tăinuite cele mai clocotitoare furtuni. Acesta eliberează micile insecte fără aripi de greutatea păcatelor spre a le lua și închide în nebuloasele întunecate pe care le ascunde.
       De puține ori muritorii se confruntă cu o revărsare a propriilor păcate tăinuite în văzduh. În aceste puține momente au șansa de a auzi răsunetul glasului ce tună a dojană. Tot atunci au șansa de a zări lumina orbitoare a puterii ce străpunge nemilos tărâmul fărădelegii. Însă, de cele mai multe ori, păcatele umanității sunt spălate și curățate cu lacrimi, nu înainte de a fi mustrate prin întristarea cenușie a cerului. Razele de lumină și foc străpung cerul, îi lovesc ființa de fiecare dată. Astfel, sfârșirea unei furtuni lasă o rană însângerată și multicoloră care dispare imediat spre a ne cruța vederea de imaginea suferinței și a biruinței fărădelegii. Văzduhul își cruță umanoizii microscopici de învăluirea întunericului. Astfel, noaptea, cerul suportă cu îndurare flăcările miilor de stele spre a oferi speranțe în beznă și năzuințe spre lumină muritorilor.
       Cerul se îngrijește timp îndelungat de insectele sale chiar dacă se află departe. Poate că dacă ar fi fost aproape ar fi sângerat de fiecare dată la întâlnirea cu pământul ce cristalizează nemurirea impurității sau s-ar fi scufundat in marea deșertăciunilor, procesul de înăbușire lentă fiind zărit la orizont...

         Jeny Căciulă
clasa a X-a F, Colegiul "Mihai Viteazul", Slobozia



"Vă mulțumesc foarte mult pentru premiul acordat la concursul „Scrieți, băieți, scrieți!” " (J.C)

Un comentariu: