Autor: JENY CĂCIULĂ
Premiul III (ex-aequo) la concursul "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)
Iarna amintirilor
Întotdeauna iarna m-a amorțit. Mi-a amorțit trupul,
dar niciodată simțurile. Nu găsesc altă perioadă de timp care să mă inducă în
letargie, să-mi insufle boala trecutului pe care o port pironită în memorie.
Anotimp al amintirilor reci, cărora le persistă aburii calzi în simțuri...
Numai de mi-ar îngheța subconștientul pentru ca apoi să se spargă în mii de
amintiri. Doar dacă ar îngheța și inima, singura flacără ce le încălzește,
atunci ar putea dispărea amintirile.
Iarna
îndeamnă la retragere, la amorțire, la hibernare în neștiință, la confundarea
cu albul, la puritate. Ca un urs obosit de existență, vreau să mă refugiez în
propriul meu bârlog. Ca o vulpe cu blana înroșită de urmele rănilor
amintirilor, vreau să mă ascund în vizuină și să reflectez... Ca un copac fără
măreția coroanei, încerc să îmi ascund ramurile goale și sinistre sub zăpadă.
Ca pasărea phoenix mă readuc la viață, mă reconstruiesc din cenușa trecutului,
ca un ciclu reversibil, fără sfârșit. Ca o vulpe încerc să îmi caut locuința în
care să mă învelesc iarna în căldura tăcerii. Și vreau să mă odihnesc în
trecut... O găsesc înrădăcinată în memorie, dar a devenit una abstractă,
ideală. Casa e bătrână sub zăpadă, pare că trăiește înapoi în veacurile
îndepărtate. O străpung cuțitele de zăpadă, dar a rămas așa cum o știam. A
rămas neschimabată pentru a mă aștepta integră, la fel de rezistentă ca o
amintire. Atâția ani de tristețe nu au dezintegrat-o, adăpostind în continuare
singurătatea, durerea sau fericirea. O zăresc ca un templu ce a avut nevoie de
prea multe jertfe.
Mă
apropii precum un urs de bârlogul său... Îmi e cald fiindcă afară e frig. Îmi e
cald fiindcă văd prin fereastră lumina răspândită de o lampă prizonieră în
înghețul clipei. Lampa este singurul ochi deschis asupra nopții. Frigul iernii
îmi îndulcește cuibul. Căldura pe care o zăresc e roșiatică, venind de la simțuri
spre minte. Văd prin fereastră un om care lucrează. El e o existență încăpățânată
în timp ce eu urmăresc vise frivole. Poate acel om mă așteaptă... Pacea are un
nou trup, unul imobil și vreau să mă adăpostesc în ea. Dar eu vreau să găsesc
pace în singurătate... Vreau doar să dorm în sublimul neștiinței. Dar dacă neștiința
înseamnă inconștiență, iar inconștiența un paradis, un paradis al copilăriei...
atunci prefer infernul conștiinței.
Amintirile cad ca niște pietre de zăpadă... Fulgii sunt mult prea ușori
pentru mine. N-aș putea să topesc amintirile precum speranțele. Le las pe ele
să mă străpungă. Aș prefera să mă descompun în drum spre casă decât să distrug
puritatea zăpezii cu pașii mei întinați care au umblat prin gropi noroioase.
Nici nu aș putea intra în casă de teamă să nu îmi pângăresc templul... Văd de
la depărtare fumul ce se spulberă în rotogoale obosite ca un vis care a ars
purificând. Sufletul meu plânge la auzul colindelor ce cutremură spațiul dintre
mine și casă. În ce pace se scufundă spiritul meu, în ce armonie divină inexplicabilă!
Parcă notele muzicale au împrumutat forma trăirilor. Lacrimi pe portativ...
Amintiri transfigurate în note muzicale. Câte sentimente plâng și cu ce
dificultate ies la suprafață prin lacrimile pe care nu doresc să le descătușez
de mine! N-aș vrea să topesc zăpada ce s-a așezat pe chipul meu. Atât timp cât
dorința mă animă, pot înfrunta explozia sentimentelor ce plâng.
Înaintez
spre casa ce reînvie mituri răsunând a liniște spirituală oferită de colinde.
Înaintez spre locul ce împrăștie căldura capabilă să topească, odată cu zăpada,
și rezervorul sufletului meu înghețat cu amintiri. În raiul alb, casa bătrână
pare o stea ce face parte dintr-o constelație formată de toate celelalte locuințe
luminate. Aurul amintirilor o îmbracă într-o haină luminoasă care mă atrage ca
pe un vânător de comori. În apropierea casei văd eternul lac care acum este
înghețat. Au înghețat lacrimile din el așteptându-și proprietarul... Oglindă a
tristeții mele pe care am vrut s-o scufund pentru a nu-mi pângări copilaria. Tristețea
s-a transformat în adâncuri noroioase. Crusta de gheată de la suprafața lacului
pare suficient de putenică, dar mă înșel. Merg pe ea și piciorul mi se
scufundă. Un picior în trecutul rece, iar altul în prezentul ce se poate
fisura...
Bătrâna
mea locuință pare deznădăjduită sub dominația zăpezii. Doar fumul gros și
lumina plăpândă mă atrag spre căldura atât de familiară. Pătrund în casa
luminată de o lampă ce aruncă raze plăpânde, dar suficient de putenice spre a
fi percepute de mine. Obiectele capătă o culoare roșiatică sub pecetea luminii.
Întreaga locuință scăldată în dulcele roșu pare că a fost victima unei lupte. O
luptă în care obiectele și-au pierdut cealaltă jumătate de culoare, fiind
divizate în aparență. Podeaua veche de lemn a susținut prea mult mersul meu de
copil pentru a nu scârțâi atunci când ghetele mele umede alunecă absent. Doar
sunetul molcom al podelei îmi amintește că mă aflu într-un cadru al realității șubrede,
într-o locuință reală, ci nu într-o altă dimensiune existențială, cea a
accederii spre spațiul paradisiac. Las căldura să îmi învăluie trupul rece,
obosit, înghețat, să îmi săgeteze mădularele cu o dulceață blândă și înaintez.
Oh,
înainte zăresc bătrânul șemineu, loc al visului, al reveriei, al memoriilor...
Încă mai ard amintirile. Raiul se mistuie în flăcări demonice și purificatoare
totodată, alimentate cu dragostea căminului. Iubirea, singurul combustibil al
flăcărilor, răspândește ecoul blând al căldurii în întreaga locuință. Parcă mă
regenerez... Dulapul dinaintea mea mă îmbie să îl deschid. Același lemn de
abanos care mi-a ascuns secretele întunecate, strălucește sub reflexiile
metalice oferite de lumina aruncată de lampă și de amintirile ce mocnesc în șemineu.
Mirosul care mă învăluie la deschiderea unui sertar mă readuce integral la
vremea pe care speram să o reîntâlnesc în casa la care m-am întors. Simțirea
mea se înviorează la umplerea sa cu mireasma dulce, parfumată a săculețului cu
vanilie așezat în sertar. Un întreg univers al memoriei se desfășoară doar
inspirând aroma vaniliei îmbinată cu izul timpului învechit. Nările mele uscate
din cauza frigului se hrănesc acum cu mireasma ce reînvie cele mai parfumate
amintiri. Parcă mă regenerez doar simțind mireasma ambroziei care mă reîntregește.
Ca un zeu mă reîntorc în spațiul etern al copilăriei pe care l-am dominat
deseori. Ca un zeu rănit îmi las simțurile să absoarbă dulceața ce se răspândește
din săculețul cu vanilie. Pot spune că acum m-am regenerat...
Închid
sertarul, șemineul arde amintiri, podeaua scârțâie, lampa își oprește
licăririle de speranță... Ies în frigul realității închizând ușa ce-mi veghează
copilăria...
Cerul
Cât de departe, dar totuși atât de
aproape... când îl zărești unificat cu pământul în orizont alergi disperat și
entuziasmat spre el crezând că a coborât pe tărâmul cel condus de patimi.
Alergi spre el în zadar. Nu trebuie sa alergi, trebuie să fii ușor, lipsit de
greutățile ce îți țintuiesc sufletul de trup pentru a zbura. Dar oricât de ușor
ai fi, gravitația intervine de fiecare dată pentru a-ți readuce pe pământ
fărâma de avânt.
Îl vezi albastru, senin, placid de fiecare
dată. Îl vezi mereu în același loc, neschimbat. Cât de liniștit este... Dar știi
ce ascunde cerul? Știi oare ce furtuni îngrozitoare și zvâcniri de energie
ascunde acest acoperiș al lumii? Știi în câte mii de culori se desfășoară lupta
ce o tăinuiește de văzul muritorilor? Știi cât de adânc este întunericul din
spatele seninătății sale? Gândește-te ca liniștitul cer se sacrifică zilnic
pentru noi... Te-ai gândit ce poate însemna un minut de lumină oferită
muritorilor pentru el? Soarele rănește cu focul suprem ființa suportului său
albastru în fiecare zi. Însă, cerul deține suficientă putere pentru a-și
vindeca rănile. Poți vedea această putere atunci când își are geneza în platoul
întunecat pe care cerul și-l ascunde? Când îi poți zări adevărata energie?
Atunci când toată simțirea sa este zguduită de fulgere de culoare. Îl vezi
plat, simplu, însă numai el poate simți pasiunea ce îl doboară dimineața
coborând din el ca o anihilare a simțurilor din care se frânge un nou răsărit
al vieții.
Cât de înalt este văzduhul! Muritorii
sunt doar niște insecte fărăr aripi ce se târăsc pe pământ în văzul ochiului
albastru. Însă, pe aceste insecte le protejează cu acoperișul său neted. Crezi
că cerul este de neatins? Mii de păsări zboară în înălțimea sa spre a se
reîntoarce pe pământ, acolo unde risipesc în neștiință secretul cerului. Mulți
găsesc în albastrul pur al văzduhului întruparea divinității. Mulți cerșesc
valorile spirituale aparentei liniști zugrăvite pe întinderea cerului, însă acești
oameni ar trebui să ceară înainte de toate îndurare. În spatele calmului senin
sunt tăinuite cele mai clocotitoare furtuni. Acesta eliberează micile insecte
fără aripi de greutatea păcatelor spre a le lua și închide în nebuloasele
întunecate pe care le ascunde.
De puține ori muritorii se confruntă cu
o revărsare a propriilor păcate tăinuite în văzduh. În aceste puține momente au
șansa de a auzi răsunetul glasului ce tună a dojană. Tot atunci au șansa de a
zări lumina orbitoare a puterii ce străpunge nemilos tărâmul fărădelegii. Însă,
de cele mai multe ori, păcatele umanității sunt spălate și curățate cu lacrimi,
nu înainte de a fi mustrate prin întristarea cenușie a cerului. Razele de
lumină și foc străpung cerul, îi lovesc ființa de fiecare dată. Astfel, sfârșirea
unei furtuni lasă o rană însângerată și multicoloră care dispare imediat spre a
ne cruța vederea de imaginea suferinței și a biruinței fărădelegii. Văzduhul își
cruță umanoizii microscopici de învăluirea întunericului. Astfel, noaptea,
cerul suportă cu îndurare flăcările miilor de stele spre a oferi speranțe în
beznă și năzuințe spre lumină muritorilor.
Cerul se îngrijește timp îndelungat de
insectele sale chiar dacă se află departe. Poate că dacă ar fi fost aproape ar
fi sângerat de fiecare dată la întâlnirea cu pământul ce cristalizează
nemurirea impurității sau s-ar fi scufundat in marea deșertăciunilor, procesul
de înăbușire lentă fiind zărit la orizont...
Jeny Căciulă
clasa a X-a F, Colegiul "Mihai Viteazul", Slobozia
"Vă mulțumesc foarte mult pentru premiul acordat la concursul „Scrieți, băieți, scrieți!” " (J.C)
Felicitari! Si succes pe mai departe!
RăspundețiȘtergere