Revelația pe care o avu în discuția cu acest prieten fu legată – cum altfel? – de capitolul femei, cel mai sensibil din viața lui. După ce tăvălise și îmbogățise duzine de reprezentante ale sexului frumos, de toate rasele, de toate culorile, mărimile și având diferiți coeficienți de inteligență, de la creatoare de inteligență artificială și până la creatoare de mămăligi, ajunsese la concluzia că nici una nu se ridică la înălțimea femeii visurilor lui. La capătul acestei căutări disperate, pe toate continentele, ale idealului feminin, aproape dăduse în depresie, ajungând la concluzia că așa ceva nu există. Dar tot el își zicea, ca unul care știa bine ce spune, că, atâta vreme cât un lucru există în imaginație (la categoria „lucruri” putând fi incluse fără nicio tresărire a conștiinței și creaturile de sex feminin), atunci e musai să existe și în realitate. Doar el dovedise asta cu multiplele sale descoperiri în domeniul inteligenței artificiale și roboticii, minuni pe care oamenii nici măcar nu și le-ar fi putut imagina cu doar câțiva ani în urmă. Și atunci, ce era de făcut? Se tot învârtea în cerc, precum câinele după coadă, când îl gâdilă niște purici enervanți. Simțea de departe o chemare, a lui cătrea ea, sau a ei către el, dar nu prea știa de unde s-o apuce, pe ea, chemarea. Aici interveni salvator prietenul imaginar, ceea ce-l umplu de admirație pe Ilarion Teasc, zicând că „Uite, mă, există unul chiar mai deștept decât mine!” PI (așa-l vom numi prescurtat pe acest „imaginary friend”, deși n-avea nicio treabă cu multiplele zecimale de după virgulă ale mult mai celebrului număr pi) îl admonestă într-o zi, la cafea, fără niciun menajament, așa cum îi era felul:
- Ești tâmpit, Ilarioane? Pentru ce mi te vaiți ca o babă îmbrobodită care și-a pierdut banii din batista înnodată? Știi bine doar că poți avea orice femeie îți poftește inima. Inima și... alte organe mai puțin nobile. Dacă nu tu, atunci cine?
- Vezi tu, dragă PI, îi răspunse abătut, teoretic, ai dreptate. Dar practic... Unde e, unde e femeia aceea pe care o visez și o aștept de juma’ de secol? Pe care o chem în gânduri, în simțuri, în... Ai văzut-o tu prin zonă? Că eu n-o văd.
- Da, am văzut-o.
- Unde?
- În capul tău.
- Păi vezi...
- În capul tău ăla tâmpit, de deștept ce-i. Așa-i că soluția e prea simplă ca să poată fi văzută de inteligența ta care a uimit omenirea și a întors planeta cu susu-n jos?
- Dacă-i așa simplă, zi-o odată, și nu mă mai fierbe! Da, uite, recunosc – știu că asta aștepți ca un șarpe încălzit la sânul meu ce ești – am și eu limitele mele. Mulțumit?
PI se arătă cu adevărat încântat, nu era ușor să-i smulgi celebrului Ilarion Teasc o astfel de mărturisire. Aruncă un zâmbet sarcastic ce dădea bine în rânjet, apoi, după o pauză de efect, nescăpând ocazia de a-l mai fierbe la foc mic pe prietenul său, îi aruncă de sus:
- Soluția e simplă și la îndemâna ta. Ți-o spun, dar dai o bere, și nu una
d-aia creată cu AI, ci fix din hamei, cum se făcea odată. La banii tăi, n-ar trebui să fie o problemă. Dacă n-ai găsit-o (de femeia visurilor zic), dacă ea nu apare cu niciun chip, o creezi! Așa cum ai creat o grămadă de alte minunății, de la Tesle și alți gărgăuni ce ți-au mai populat mintea ta de om dus cu vaca pe alte planete și pe izlazul vast al inteligenței artificiale.
Ilarion Teasc primi lovitura fix în centrul neuronilor săi fără număr, fără număr și al naibii de prolifici, dar care nu-i folosiseră la nimic când venise vorba de rezolvarea unei probleme atât de simple. Mă rog, simple pentru el. Nu-i veni să creadă că nu se gândise până acum. Din dorința de a se pune cât mai degrabă pe lucru, nici nu mai avut timp să-i mulțumească lui PI. Îi azvârli doar un țeșcălău de bitcoin, cu indicația precisă de a-și procura singur berea aia mult râvnită și el se puse cu burta pe treabă, vasăzică pe femeia visurilor sale. Munci cu frenezie câteva săptămâni, tot schimbând datele inițiale ale proiectului, revenind, refăcând, adăugând, că, dacă tot putea să o facă așa cum îi poftea inimioara, era păcat să nu obțină perfecțiunea întruchipată și întrupată, iată, sub numele de Caterina. Acum stătea și o admira, din toate unghiurile și sub toate aspectele, gata să intre în șoc cardiogenic de la atâta efort de concentrare și mirare.
Caterina era cu adevărat perfectă. Ca frumusețe o întrecea cu mult pe Aishwarya Rai, actrița indiană pe care o considera cea mai frumoasă femeie de pe Pământ. Ca inteligență, îi depășea pe Marie Curie, Alan Turing și Albert Einstein la un loc. Vocea îi suna mai suav decât a unei mierle, manierele sale băteau la fund o întreagă dinastie regală britanică, iar în ce privește... hm... alte apucături, pe care bărbații le apreciază în mod deosebit, aici depășea chiar visurile sale cu toate fanteziile trecute, prezente și viitoare. Nu exista nimic la Caterina, din cele ce sunt pe pământ și în cer, care să nu fie la modul superlativ. Dar, ca să vezi drăcia dracului, ceva nu era în regulă. Bietul Ilarion Teasc, cum stătea cu mâna la inimă, crucindu-se și gâfâind după atâta efort creator (să mai spună cineva că bărbații nu pot să nască!), încerca să dezlege misterul, să afle ce anume nu-l mulțumește, de-i gata să pice iar pe buza depresiei.
Iluminarea salvatoare îi veni tot de la prietenul PI care se întorsese nițel abțiguit după ce dăduse gata două butoaie din berea cea mai adevărată pe care-i fusese dat să o ingurgiteze vreodată. Acesta, când dădu cu ochii de Caterina, avu reacția unui biet ocnaș care stătuse douăzeci de ani în întuneric, lovit brusc de lumina soarelui. Închise ochii, iar după un timp, când prinse curaj a-i deschide iar, scoase un fluierat admirativ, cum fac gloanii de pe bulevardele rău famate, atunci când zăresc umbra unei fuste prin dreptul lor. Fluieratul lui PI îl scoase din sărite pe Ilarion, născătorul Caterinei, și reacționă ca o cloșcă apărându-și puii:
- În puii mei, PI, să nu te prind că te comporți necivilizat în preajma Caterinei! Că dacă te prind, știi tu de ce te prind, și ai să-mi fluieri ascuțit ca un amărât de contratenor. Pricepi?
- Jumătate am priceput eu, hâc! Da’ mi-a dat cam cu virgulă la inteligență faza cu contratenorul, că nu știu ce treabă are amărâtul ăla cu bijuteriile mele, la o adică, hâc!, da pesemne că are, în mintea ta aia încâlcită care le știe pe toate. Hâc de două ori!
- Lasă mascarada! Zi mai bine ce părere ai despre Caterina!
- Păi, eu ce-am avut de zis, am fluierat, n-ai priceput? Ești deștept, Ilarioane, așa cum te știu de mic, ai creat perfecțiunea perfecțiunii, ești genial! Dar ia zi, mămăligă știe să facă? Mi-e o foame de mor, după atâta bere.
- Mămăligă ești tu! Caterina știe șirul lui Fibonacci, numărul de aur, cu toate zecimalele din perioadă, să extragă radical din numere cu zece cifre, îți recită ecuațiile Maxwell-Plank pe de rost și câte și mai câte, și tu, tărane, mă întrebi de mămăligă!
- Mă, perfecțiunea-i perfecțiune! Dacă e așa perfectă cum zici, tre’ să știe să facă și mămăligă. Altfel, nu se mărită.
- Vezi să nu-ți mărit eu una după ceafă! Caterina-i a mea, am creat-o numai pentru mine și pentru nevoile mele (printre care – a propos – nu se numără și mămăliga), dar, că să-ți dovedesc ție, Toma necredinciosul, am să-i cer să facă și asta. Ar trebui să se priceapă, că i-am îndesat în căpățână toate rețetele cunoscute de omenire până acum.
Apoi se adresă Caterinei, cu un zâmbet larg pe față:
- Caterina, darling, iubirea vieții mele, spune-mi te rog, nu că eu aș avea nevoie, dar ca să potolesc suspiciunea acestui nătărău care mă instigă, ai putea fi atât de drăguță încât să ne faci o mămăliguță? Oare știi tu ce-i aia, dragostea mea, și cum se face?
Caterina răspunse dând din genele create anume să bage fiori chiar și în cel mai înrăit misogin:
- Desigur, stăpânul vieții mele! Doar că, pentru a face ceea ce mi-ai cerut (vezi, am depistat singură diminutivul de la mămăligă), aș avea nevoie de câteva ingrediente, cum ar fi: mălai, apă și sare (oare știi tu acestea ce sunt?). În plus, aș mai avea nevoie de mijloace de muncă potrivite: un ceaun, un făcăleț și un aragaz. Plus, un șorț de bucătărie și un elastic să-mi prind părul, că nu se cuvine să-mi folosesc firele de păr cu care m-ai dotat din abundență pe post de ingredient principal în felul de mâncare comandat de tine, inteligentul meu. Însă, din câte am observat, nu dispui de niciunul din elementele enumerate de mine, nici materia primă, nici instalația de preparare, nici măcar bucătărie n-ai, că mi te știu mâncând tot prin restaurante. Așadar, deși teoretic aș putea să fac mămăligă, practic, mi-e imposibil, din cauza lipsei mijloacelor de producție. Că doar n-am s-o fac din circuitele cu care m-ai împânzit.
Și încheie argumentul cu un zâmbet atât de serafic, de-ți venea s-o mănânci. În loc de mămăligă. Ilarion se întoarse mândru către PI, umflându-și pieptul a izbândă:
- Vezi, băi țărane mămăligar, știe fata să rezolve orice problemă.
- Știe pe naiba! Problema ar fi fost rezolvată dacă vedeam mămăliga aburindă pe masă. În schimb, te-a aburit ea pe tine. Bine ți-a făcut! Dar dă-o-n colo, că mi-a pierit și foamea, când am auzit-o pe privighetoarea asta demonstrându-ți atât de suav cum nu se poate ceva ce ea teoretic ar putea și bătându-te cu argumentele tale. Zi mai bine de ce ești amărât, hâc!, că nu de la mămăligă ți se trage! Te-ai pleoștit mai ceva ca mine, după ce a mâncat România bătaie de la Olanda.
- Eh, dacă aș ști, ce bine ar fi! – oftă Ilarion din toți rărunchii. Nu știu, prietene, nu știu ce am de nu mă pot mulțumi după ce mi-am împlinit visul de o viață. Am creat femeia asta perfectă, ce mama mă-sii mai vreau?!
PI zâmbea cu substrat, dar văzând că Ilarion nu se prinde, îi tufli replica-n nas:
- Eu știu. Dar te costă. Încă două butoaie de bere adevărată. Hai, scoate criptomonedele-alea!
- Ce faci, PI, ceri banii înainte, ca la c...
- Vezi cum vorbești în fața Caterinei!
- Ai dreptate. Na! Și zi mai repede, ce am, ce-mi lipsește?
- Păi, tocmai aia e, că nu-ți lipsește!
- Fii, te rog, mai explicit!
- Ilarioane, Ilarioane, te-a făcut mă-ta deștept, dar unde-i multă deșteptăciune, e și prostie. Răspunsul e atât de simplu, dar nu-l găsești în înțelepciunea populară a roboticii prin care te învârți tu. Cată la oameni! Că tu, din câte știu, om te-ai născut și funcționezi după regulile oamenilor, nu ale roboților. Cum știi și tu, sau ar trebui să știi, noi, bărbații, suntem vânători. Ne place mai mult vânătoarea, decât trofeul. Ce folos că ți-ai construit femeia perfectă, cine are nevoie de perfecțiune? – dacă n-ai alergat nițel după ea? Dacă nu ți-a bătut inima la gândul că are să-ți scape, că poate vine alt vânător mai iscusit sau mai cu fibră lucrată la sală, să ți-o salte? Etc. Etc. ... pot să-ți țin un curs de două semestre pe tema asta, dar ai prins tu care-i șpilul, că prost nu ești, chiar dacă ești genial. Ai băgat la cerebel?
Ilarion înțelese deodată că PI are dreptate și, într-un impuls necontrolat, cum îi era firea, apăsă butonul de distrugere al Caterinei care se dezintegră pe loc, în cele din care fusese alcătuită, lăsând în urma ei tot o sârmă și-un circuit, softul ducându-se pe pustii numai el știa unde, iar hardul împrăștiindu-se pe jos în bucăți de aluminiu, oțel și alte „ingrediente”, cum zisese săraca atunci când venise vorba de mămăligă. Ilarion căută în mintea lui o formulă care să semene cu cea care se aplica la oameni: „Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”, dar nu-i veni în minte nimic asemănător, decât poate: „Căci circuit electronic ești și în circuit te vei întoarce”. În circuitul naturii. Desigur – gândea – o să avem o problemă cu protecția mediului, dar o rezolvăm noi cumva și pe asta.
În schimb, PI, trezit din beție ca prin minune, rămase mască și îi reproșă prietenului său, în timp ce încerca să adune bucățile de pe jos și să le lipească la loc, așa cum fac copiii cu picioarele insectelor, după ce le rup și le pare apoi rău:
- Ce-ai făcut, nenorocitule?! Cu ce te-a supărat biata femeie? Nu-ți plăcea, nu-ți plăcea, îți construiai alta sau te duceai la vânătoare. Dar pe asta puteai măcar să o faci cadou prietenului tău de o viață. Eu mă mulțumeam cu ea, chiar așa perfectă cum era.
Enervat de vocea din mintea sa, nu alta decât a prietenului său imaginar, PI, creat tot de el, hotărî că a venit momentul să o termine și cu acesta. Și astfel, Ilarion Teasc, zis și domnul IT, rămase din nou singur. Cel mai singur om dintre cei singuri. Dar avea o consolare: era măcar cel mai bogat și cel mai deștept dintre ei.
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 13 iulie 2024
(Text premiat la Brăila, Întâlnirea Umoriștilor, 2025)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu