Doar praful rămăsese la fel. Drumul era tot așa de prăfos ca în vremea
copilăriei, când își înfunda tălpile până la glezne, bucurându-se de atingerea
moale și catifelată. Era una dintre senzațiile copilăriei care n-o părăsise
niciodată, dar pe care n-o mai încercase de atunci. Parcă fusese în altă viață,
acum mai multe vieți. Memoria afectivă e cel mai bun prieten al omului. Prieten,
dușman, cine știe? Fusese de-ajuns ca mașina să intre-n câmpie, și toate
amintirile dăduseră năvală. Richard conducea concentrat, parcă un pic iritat,
încercând, totuși, ca orice englez, să nu-și lase nimic la vedere din stările
prin care trecea. Era bun bărbatul acesta al ei, îi plăcea educația lui,
puterea de acceptare chiar și a celor pe care nu i le putea înțelege... și
totuși, cât ar fi vrut ca el să înțeleagă! Să nu mai simtă hăul acela căscat
între ei, de parcă i-ar fi separat întreg universul. Nu era vorba de
incompatibilitate. Ci de incapacitate. Incapacitatea cuiva trăit în puf, într-o
lume civilizată, superioară, de a pricepe realități ale existenței altora, pe
care mintea nu le poate cuprinde. Îi povestise, dar acum era altceva. Acum îl
adusese să vadă. Spera cumva ca el să înțeleagă, să și-l apropie. Să poată
înțelege de unde vin spaimele, angoasele, sfielile celebrei mezzo-soprane Liddy
Robinson, cea mult aplaudată și adulată, atunci când ea redevine cea de care n-a
putut scăpa: Lida Mariei și-a lui Culai. Să priceapă și Richard o dată pentru
totdeauna că cea care, acum, își duce existența prin case de lux ale marilor
capitale europene nu plecase niciodată din coliba de lut în care se născuse și
copilărise.
Erau mulți acasă și viața grea. Cea mai mare din cei nouă copii, locuia
împreună cu bunicul, în coliba din aceeași curte cu a lor, doar o idee mai
răsărită. Tata-mare, așa-i zicea. Într-o zi, scăpat de sub control, o pusese
să-i aducă vin de la beci. Și turnase, și turnase, până când... i s-a năzărit
că el moare. Se făcuse noapte și zăpada se vedea viscolind prin ochiul mic de
geam, fără perdea.
- Lido, adă, tată-mare, o
lumânare, că io mor!
Copil de vreo opt ani, se vedea
picotind deasupra lumânării aprinse, ruptă de somn, cu singura dorință să poată
dormi, acolo, jos, la gura sobei, unde era mai cald.
- S-a stins, tată-mare, m-a ars la degete. Ce fac?
- Aprinde tată, alta, că io sigur mor.
Mai aprinsese vreo două, le privise cum se topesc,
ascultând simfonia iernii, detectând sunete pe care alții nu le-ar fi perceput
la fel. Somnul venea în valuri, ca și zăpada, gata s-o răpună.
- Hai, bre, tată-mare, nu mai mori odată?!
- Stai, fata tatii, hai că nu mai e mult, buși-o-ar
boala de moarte! Că de nimic nu-i bună, nici să vie când o aștepți!
O mai așteptase mult și bine, vreo alți treizeci de
ani. Murise bătrân și drept, fără să sufere de nicio boală, împiedicându-se de
repezit ce era.
Îi povestise lui Richard,
el schițase un zâmbet de complezență, dar se vedea clar că nu ajunsese la
substrat. Nu conta! Îi spusese mai demult: „Liddy, I love you anyway, whoever
you are!”1) Ce mama mă-sii
nu-mi ajunge?! Omul ăsta mă iubește, mi-a pus lumea la picioare, m-a ajutat să
ajung celebră. Iar eu aștept să simtă ca mine mirosul de lut ars al vaselor din
care mâncam, să perceapă atingerea colbului pe picioare. Sheet! vorba
americanului.
Satul părea acum mult
mai mic, semăna cu o machetă de jucărie. Când vii din marile aglomerări urbane,
totul pare o glumă. Și dimensiunea caselor, a curților, și lejeritatea
străzilor, pe care găștele stau nestingherite, nefiind obișnuite cu vehicule
motorizate care să le tulbure lipăiala, dar și limpezimea cerului. Gata să nu
mai recunoască poarta, năpădită de buruieni. Strigase cam brusc: „Stooop,
Richard, stooop!”. Frânase, neieșindu-și din calmul lui englezesc, totuși
uimit, parcă neînțelegând de ce a trebuit să oprească. Îi spusese că au ajuns,
privindu-l atent. Doar lângă tâmpla stângă o venă se zbătea cam tare, în rest
era același Richard din totdeauna, cu zâmbetul lui permanent care nu știai ce
ascunde.
Cumpăna fântânii se strâmbase,
găleata nu mai era, iarba crescuse până deasupra tubului superior. Știa că acolo
era fântâna, punctul ei de sprijin din anii petrecuți acasă, locul din care îl
vedea trecând pe cel care-i însenina zilele și-i schimbase destinul. Amintirile
năvăliseră, precum buruienile din jurul fântânii. Îi spusese că vrea să rămână
acolo, cu tinerețea ei. Îl convinsese, după îndelungi proteste, să plece la un
hotel în orașul apropiat, s-o lase acolo, că nu i se va întâmpla nimic rău.
Nici de data aceea nu înțelesese, dar acceptase, în virtutea aceleiași
îngăduințe cu care o trata mereu.
Privea mașina cum se
depărtează stârnind valuri de praf. Vreo două babe ieșiseră, curioase, la
porți. Din curtea de-alături, apăru, ca și alte dăți, Emilian. Tot timpul se
întrebase dacă mai stă acolo. Îl găsise, statornic, ca și fântâna, reper de
care să te agăți în momente de restriște. Nu era concert la care, înainte să
intre în scenă, să nu-i evoce scurt amintirea, să-și amintească ceea ce-i
spunea adeseori: „Poți, Lidia, tu ești făcută pentru muzică! De fapt, nu,
muzica s-a inventat anume pentru tine.” Emilian fusese cel care-i deschisese
ochii asupra muzicii, îi predase primele noțiuni; tot el o dusese la înscriere,
la liceu. De-atunci încolo, destinul și-a făcut datoria. Era fiul preotului din
sat, mai mare decât ea; tot absolvent de teologie, n-ajunsese preot, spre marea
tristețe a părintelui său, pentru că nu se însurase. Rămăsese profesor de
muzică în sat. Poate că menirea lui asta fusese: să-i dea ei avântul, să-i
schimbe viața. Înainte ca Emilian să-i ia destinul în mâini, cea mai înaltă
aspirație a ei fusese s-ajungă croitoreasă. Acum, aflând ce are de gând, o
convinsese să rămână la el peste noapte, argumentând că în casa lor nu se putea
locui, ceea ce chiar era adevărat. O văzuse numai: o paragină de colo până
colo.
Emoția revederii fusese
mai mare decât toată emoția adunată de prin concerte. Era ceva unic și indescriptibil.
Se iubiseră cândva. Cu iubirea aceea platonică, neștirbită de nimic, un
sentiment care crește și tot crește, în loc să scadă cu trecerea timpului. Acum
constatau că tăvălugul anilor trecuți peste ei nu schimbase nimic. Dimpotrivă! Conversau
banal, dar ochii și inimile vorbeau altă limbă.
- Te-am urmărit în concerte, m-am bucurat de succesele tale, să văd cum
ai crescut cu fiecare an.
Nu zicea nimic de contribuția lui, asta o trecea cu discreție sub
tăcere.
- N-aș fi fost nimic, dacă nu erai tu. Știi doar...
- Lasă asta. Eu am fost doar unealta prin care s-a lucrat.
- Mai știi când mă învățai cheia sol?
- Iar tu nu pricepeai de ce nu seamănă cu-o cheie!
- Emilian, nu ți-am mulțumit niciodată!
- Cu plăcere!
- Dar să știi...
Îi făcu semn să tacă, propunând mai bine să cânte, ea voce, acompaniată
de el la pian. Pianul era singurul lui tovarăș în serile lungi de tristețe. Își
petrecuseră noaptea cântând și rememorând amintiri. În rest, câteva strângeri
de mână și îmbrățișări timide.
- Mi-am găsit sufletul acasă! În sfârșit!
- Până acum unde-a fost?
- Pe diverse scene. Ce-ai spune dacă aș rămâne aici? Pentru totdeauna!
- Ce-aș spune? Eu ce-aș spune? Cunoști răspunsul, Lidia, dar asta nu
depinde de mine.
A doua zi, pe la ora
prânzului, se înfățișase Richard, căruia îi explicase prin telefon unde o
găsește. Îi povestise despre Emilian, atunci, la începuturile căsniciei lor. Concluzia
fusese: „OK”. Făcuse prezentările. Vena de la tâmpla stângă a lui Richard
prinsese iar aripi. Atât. În rest, același zâmbet condescendent. Fără nicio
pregătire, îl înștiințase că vrea să rămână cu Emilian. Răspunsul a venit sec,
însă destul de repede, ca și cum s-ar fi așteptat la asta:
- You can't, Liddy, you just can't! I'm waiting in the car.2)
Atât zisese și plecase la mașină.
Lidia
privea, sfâșiată, spre cele două lumi. Una, cu tot ce-și poate dori un om
normal într-o viață, material, în profesie, în căsnicie, pe culmile succesului,
cu sclipirea, cu bogăția ei, cu promisiunile de mai bine, alături de faimosul și
râvnitul dirijor Richard Robinson. Cealaltă, o lume a simplității, a
anonimatului, a traiului la limita decenței, împreună cu un profesor de muzică
de la țară, într-un sat în care încă n-ajunsese asfaltul. Dar o lume a bogăției
interioare, a dragostei depline și a unei adevărate înțelegeri. Cu Emilian,
încă de când se știau, se înțelegeau din
priviri, aproape telepatic. Lui Richard era nevoie să-i explice de zeci de ori,
pentru ca, la final, să nu fie niciodată convinsă că el a simțit exact ceea ce
voia să-i spună. Se prăbușise pe pat, plângând mocnit. Richard aștepta în
mașină, la cum îl știa, era în stare să aștepte o săptămână, fără să
protesteze; Emilian tăcea, nu schița niciun gest, nu avea nicio reacție. Și-ar
fi dorit ca el să fie hotărât, s-o roage să rămână sau chiar să-i ordone. Însă
știa că n-o va face. Ar fi fost peste firea și peste educația lui.
- Ce spui? îl întrebase.
Săltase din umeri. Richard, măcar, avusese ceva de
zis. Se ridică, simțindu-și picioarele ca de plumb, îl sărută pe gură, apoi îi
luă mâinile și le sărută, umplându-le de lacrimi. El îi mângâie părul cu un
gest ca o adiere.
- Ai ales bine, Lidia, să nu-ți pară rău!
În mașină, plânsese pe umărul lui Richard până ce simțise
că dă afară tot amarul. Apoi, îi făcu semn să plece.
- Are you sure?3), o întrebă înainte de a
demara.
Dăduse afirmativ din cap, fără să mai arunce nicio
privire înapoi. I se păru numai că zărește în oglinda retrovizoare cumpăna
fântânii parcă îndoindu-se mai mult. Și iarba aplecându-se într-o parte și-n
alta, foșnetul ei punându-i aceeași enervantă întrebare: Ești sigură?
Răspunse inutil, pentru sine: Nu, nu sunt sigură. Parcă poți fi vreodată sigur?
Slobozia,
23/ 24 august 2015
1) (EN) Te
iubesc oricum, oricine-ai fi
2) (EN) Nu
poți, Liddy, pur și simplu nu poți. Aștept în mașină.
3) (EN) Ești
sigură?
Pictură de Konstantin Razumov
