Dragă prietenă

Autor: SABINA DINU

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Dragă prietenă,

         De când am plecat în acea seară m-am tot gândit cum să-ți cer iertare. Mi-am format fraze întregi în minte, dar până acum nu am avut curajul să-ți vorbesc. Sunt conștientă că vorbele nu vor putea reproduce vreodată sentimentele mele cu acuratețe. În comparație, îmi par sterpe, reci… dar încerc, de dragul tău.

         Aș înșira pagini întregi cu scuze și păreri de rău, dar presupun că știi deja că regret tot ce am făcut și că niciodată nu am vrut ca seara să sfârșească astfel. Nu am vrut să te dezamăgesc, nu am vrut să surprinzi latura ființei mele pe care am ținut-o atât de mult timp ascunsă luminii. Dar nu-mi pot retrage faptele și iată-mă acum, adunându-mi curajul să-ți scriu. ”Curajul”…  Cum se poate numi întocmirea unei scrisori act de curaj când am putea fi față în față și să-ți vorbesc sau măcar să te sun… Atâtea moduri de a comunica, iar eu aleg scrisoarea! E doar o dovadă de lașitate.

         A trecut atât de mult timp de atunci, dar memoria îmi este încărcată de tot ce am simțit. Ar trebui să scriu o listă lungă de cuvinte care să numească starea mea din acele momente. Am făcut deja asta pe una dintre “ciornele” mele. Îmi este mult prea greu să le scriu pe toate. E ca o frontieră ce nu o pot trece. Printr-un singur cuvânt pot, însă, defini cum m-am simțit: expusă. Simțeam că tot ce țineam ascuns tocmai se dezvelea întregii lumi, iar eu nu puteam face nimic să împiedic procesul. Un proces lent și chinuitor… Nu știam ce cuvinte trebuia să folosesc, nu știam cum să reacționez. Eram o marionetă disfuncțională eliberată în lume. Nu era prima oară. Mai gustasem trăirea aceasta de zeci de ori, iar ea continua să se întoarcă loială la mine, ca și cum numai mie îmi aparținea. Asemenea unui handicap, mă bântuia și îmi reamintea că sunt inofensivă, naivă, fără voință. Amintiri triste, pe care în zilele precedente le încuiasem și mă lepădasem de ele în speranța că nu-mi vor mai întina judecata, mă sfidau și reveneau, iar sufletul meu mă privea și se umplea de lacrimi, știind că va trebui să îndur tristețea lor din nou. Minutele scurgându-se, mă închideam tot mai mult în mine. Încercam să mă distanțez de tot ce era real, palpabil. Știi ce îmi proiectam în minte în timp ce vorbeau? Un câmp întins cu iarbă crudă, înaltă, brăzdat de vântul răcoros, din care evadează un stol grațios de fluturi albi și se ridică la cer. Dar mă întrista și mai mult și parcă îmi reproșa că nu sunt mai puternică, că am nevoie de un peisaj jalnic pentru a mă calma, că sunt imatură. Nimic nu mă putea ajuta…

         Am încercat să privesc în jur, să mă agăț cu privirea de ceva să îmi suprime disperarea, dar m-am ciocnit de ochii lor agresivi. Mă vedeau ca pe o pradă și îmi urmăreau fiecare mișcare. Te căutam în încăpere. Erai la câțiva pași de mine, te uitai în direcția mea,  dar nu mă vedeai. Nu observai frica ce gravita în jurul corpului meu și simțeam că noi trăiam în alte universuri, că mii de ani lumină ne despart și mi se frângea inima. Simțeam că îmi pierd rațiunea și că în orice secundă mă voi sparge în sute și sute de bucățele, cioburi dureroase de suflet.

         Așa că am plecat. Mi-am luat haina fără veste și am ieșit în frigul iernii. Iar tu m-ai urmat... și nu credeam entuziasmul ce-l simțeam când ți-am întâlnit ochii îngrijorați. Mă înșelasem oare? Înțelegeai tortura mea? Nu, dar încercai. Eu făceam tot posibilul să mă ascund de mintea ta, tu îmi puneai nenumărate întrebări ce rămâneau fără răspuns. Stând înțepenite în strada părăsită, îți priveam expresia feței cum se modela în timp ce tu pricepeai încetul cu încetul ce se întâmplase și îmi dezlegai slăbiciunile. Le citeam pe toate: îngrijorare, dezamăgire, teamă, dar cea mai puternică era mila, iar mila ta îmi trezea lacrimi pe care nu voiam să le vezi. Era mila aceea față de un animal rănit pe care simți că trebuie să-l protejezi confundată cu ura pentru cei care au fost atât de cruzi cu el. O putere necunoscută mi-a luat atunci din senin șirul vorbelor și următorul lucru pe care îl știu e că țipam și plângeam și te învinuiam pentru toate problemele cu care mă confruntasem în seara aceea. Eram distrusă. Câteva cuvinte aruncate redeschiseseră plăgi cumplite și tu îmi vedeai o altă față, imaginea dezolării și a fricii necontrolate. Încercai să mă liniștești, iar în timp ce te întorceai înăuntru să-ți iei haina, ai privit pentru câteva secunde în urmă cu un ușor voal de nesiguranță. Simțeam că va sosi momentul unei decizii, momentul când vei fi nevoită să alegi. Și aveam dreptate... Cât timp te-am așteptat afară am încercat să-mi găsesc calmul, să mă întorc la normal, dar ceva înăuntrul meu se răzvrătise. Dintr-odată am fost copleșită de rușine. Nu voiam să-ți mai îndur mila, nu voiam să-ți mai aceept grija. Era un gând ce îmi infectase mintea și dicta tot ce făceam.

         Așa că am fugit, am părăsit totul în infantila mea credință că cele întâmplate îmi vor pierde urma; am luat decizia în locul tău (sper că vei fi fericită). Mergeam grăbită pe străzile pustii cu ochii ațintiți în pământ, iar de fiecare dată când îmi aminteam ce am făcut, ce nu am facut, grăbeam pasul mai mult, până când am conștientizat că nu știu unde mă îndrept. Voiam să merg într-un loc ascuns, ca o cavernă, care să-mi purifice gândul și fapta, iar la întoarcerea în lume totul să fie șters din memoria universului. Orice loc care să mă ferească de judecata oamenilor era potrivit. Din păcate, nu existau astfel de locuri în oraș, iar în disperarea mea, știi ce am făcut? M-am trântit fără speranță pe trotuarul rece și m-am contopit cu el, amândoi fără de viață. Nu mă îngrijoram de privirile altora. La ora aceea nu avea cine să vadă o biată fată prinsă în ideea că lumea și viața se sfârșesc acolo, cu ea. Acum, când revăd scena, am convingerea că ea aparține unei drame fără gust, scrisă de un scenarist încuiat la minte. Sincer, este umilitor să admit că aceste gânduri mi-au aparținut mie, niște gânduri încărcate cu o supracantitate de emoție specifică adolescenței, supraapreciată de mulți. E jalnic. Le-am respins întreaga mea viată și am negat existența unor sentimente atât de inutile în sufletul meu, dar iată că m-au copleșit în cel mai nepotrivit moment, iar adevărul acesta mă înfuria până la lacrimi. Și le-am lăsat neputincioasă să cadă în timp ce îmi imaginam ce făceai tu în acea clipă. Mă căutai? Sau te-ai resemnat imediat ce ai văzut că am dispărut? Erai supărată, erai la fel de furioasă ca mine sau îmi tolerai comportamentul și încă mă protejai în fața celorlalți? Încă mă întreb asta...

         Restul este înecat în ceață. Cum m-am ridicat, cum mi-am continuat mersul, cum am ajuns acasă, cum am petrecut ce mai rămăsese din noapte...? Ți-am văzut nenumăratele apeluri, am văzut mesajul, dar îmi pierdusem demnitatea în fața ta. Nu mai eram capabilă să-ți răspund.

         Nu mă aștept să mă ierți, mai ales că te-am părăsit într-o seară atât de importantă pentru tine. Știu, am stricat totul. Gândul acesta rulează în mintea mea ca o bandă de film stricată de mult prea multe zile. Am tot ignorat vina ce îmi răvășea gândurile de fiecare dată când te vedeam, dar am decis că astăzi e momentul să-i dau pacea cuvenită. Recitind scrisoarea, îmi dau seama că e ca o lungă listă de marturisiri scrise cu gândul că la final toate păcatele îmi vor fi iertate. Eu- omul păcătos, tu-Dumnezeu. Ciudat, nu? Și nici nu știu dacă ochii tăi vor descoperi vreodată scrisoarea aceasta. Cred că îmi e de ajuns doar că am scris aceste rânduri.M-am eliberat și am încredere că pot trăi cu sentimentul că nu vei mai vorbi vreodată cu mine la fel cum vorbeai înainte.Te ințeleg… Ai văzut prea mult.

Cu drag,

prietena ta vinovată

Sabina Dinu

clasa a IX-a A, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia