Singurătate

Autor: ALEXANDRA MARINELA DOBRE

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Pic. Pic. Pic.

Sunetul picaturilor de apa ce loveau geamul se auzea in camera. Atmosfera era mohorata, cerul acoperit de nori la fel ca si feţele oamenilor care incercau sa ajunga cat mai repede acasa.

Intr-un mic apartament intunecat ce ar fi putut fi considerat parasit daca nu erau vasele proaspat spalate, statea pe canapea, invelita cu o patura veche, o femeie tanara ce privea persoanele ce treceau pe strada.

-Par atat de tristi, atat de preocupati... Viata ar fi mai frumoasa daca ar aprecia lucrurile simple. El zambea mereu...

S-a ridicat incet si s-a indreptat spre biblioteca. Pe raftul din mijloc, deasupra celorlalte carti  era un album foto vechi si prafuit. Femeia l-a luat cu grija, parca cu teama de a nu-l strica, si a sters stratul subtire de praf. L-a deschis si pe prima pagina era fotografia unui tanar care zambea.

-Nu m-am mai uitat de ceva vreme la tine. Aproape ti-am uitat zambetul luminos. Aproape ca ti-am uitat vocea, mirosul...

S-a asezat pe covor sprijinindu-se de fotoliu. A mai dat o pagina- o fotografie veche de cand era copil cu funde colorate in par si genunchii loviti.

-Atunci ne-am intalnit pentru prima oara...  M-ai ajutat cand am cazut in nisip, zambeste usor. Ingerul meu pazitor inca din prima zi.

 Odata cu alta pagina, o noua amintire a aparut din abisul memoriei. Fetita imbracata in uniforma curata statea alaturi de un baiat bosumflat, amandoi tineau cate un buchet de flori de toamna.

-Prima zi de scoala, zise ea. Eram atat de entuziasmata ca voi deveni eleva. Dar tu de ce erai suparat? A stat putin, s-a gandit si a inceput sa rada. Gasisei un pisoi abandonat in parc si voiai sa ai grija de el, nu? Ai fugit imediat dupa ce s-au treminat orele si i-ai dat mancarea ta. Inca mai am zgarda cu clopotei pe care i-ai dat-o. Ai avut atat de multa grija de el...

In josul paginii mai era o fotografie. Zambetul luminos al baiatului aparea din nou chiar daca mainile lui erau pline de zgarieturi. Motanul purta zgarda rosie cu clopotei si statea incordat in bratele lui.

-Atat de mult te-a ranit si tu ai continuat sa ai grija de el. Asa ai fost mereu, nu renuntai usor la ceea ce iubeai. De langa mine ai plecat prea repede...

Lacrimi proaspete au aparut in ochii ei, amenintand sa se prelinga pe obraji. A inchis albumul cu o miscare scurta si l-a aseazat pe masa. Afectata de amintirile de mult uitate s-a miscat incet pana la marginea patului. Apoi, ca si cum puterile ar fi parasit-o, aproape s-a prabusit pe salteaua moale. Lacrimile nu au mai gasit niciun obstacol si au alunecat fara oprire, udandu-i fata si perna pe care o tinea strans in brate. Dupa cateva ore in care a fost mai mult pierduta in gandurile sale, a adormit cu mintea linistita si ochii secati.

O atingere usoara a trezit-o, un zambet mare a aparut in fata ei cand a deschis ochii. Dintr-odata a sarit si l-a imbratisat, l-a strans cu putere fiindu-i frica să nu dispară în secunda urmatoare.

- Ai avut un cosmar? a intrebat-o el surprins. Sunt aici, nu iti face griji, mereu voi fi.

Ea zambeste usor.

-Siroposule.

-Ce-ai spus? Mi s-a parut ca m-ai facut siropos? Asta e chiar un compliment venit din partea ta, distrugatoare de dulciuri. La cat sunt de dulce inseamna ca pe mine ma iubesti cel mai mult.

Au inceput amandoi sa rada, sa se tachineze, sa isi arunce insulte jucause.

- A fost doar un cosmar, a murmurat ea. Esti langa mine, nu m-ai lasat singura, esti aici.

I-au atras atentia caserolele cu fructe, mancare, paharele de pe masa.

-Ce e cu astea aici? Intreaba ea asezandu-se pe un scaun.

-M-am gandit sa mergem la un picnic. Vremea e atat de frumoasa acum si am auzit ca nu o sa mai dureze mult. Struguri sau mere?

-Struguri.

-Pregatesc eu aici, tu cauta cheile de la masina.

-Iar le-ai pierdut ? a intrebat ea zambind.

-Ce te-ai face fara mine ? a spus ea punand cheile pe masa.

-As avea abonament la metrou, a raspuns el.

Erau in masina, in drum spre lacul de la marginea orasului. Soarele imprastia raze calde si o lumina dulce, orasul era linistit, vantul adia usor. Ziua parea promitatoare.

-Uite cafeneaua aceea noua. Vrei sa iti iau ceva? a intrebat el.

Ea a dat din cap.

-Bine, atunci cafea doar pentru mine. Ma intorc repede.

-Nu te grabi.

Nu dupa mult timp el a iesit si traversa strada. De nicaieri a aparut o masina ce mergea cu viteza. El nu a avut timp sa se fereasca. Timpul parca se oprise. Cerul s-a intunecat, a inceput sa planga pierderea lui. Picaturile de apa s-au amestecat cu cele de cafea si de sange. Ea a incremenit pentru cateva secunde. S-a trezit din transa si a coborat din masina, in acelasi timp chemand o ambulanta.

A alergat spre el, dar la cativa pasi de balta de sange s-a oprit. Ochi inlacrimati, corp tremurand, pumni inclestati... Inaintea ei el statea nemiscat cu corpul zgariat de bucatile aspre de sticla, cu mainile indoite in unghiuri ciudate, cu ochii inchisi si cu zambetul pierdut pentru totdeauna.

Un vartej a cuprins-o, o furtuna de amintiri, de zambete si de lacrimi, de rasete si de tipete.

S-a trezit brusc. Camera, apartamentul, goale. L-a strigat, dar a primit doar tacere drept raspuns. Lacrimi au incept sa curga pe fata ei inca uda.

A ridicat privirea si a zarit cerul plumburiu, plangand. S-a ridicat si s-a apropiat de fereastra uitandu-se la infinitul abis acoperit de patura grea de tristete. A inchis ochii, a stat astfel cateva secunde si si-a regasit speranta.

Cu maini tremurande deschide geamul si priveste in jos.

-Doar sapte etaje. Atat ma desparte de tine, a spus ea hotarata.

Dintr-o miscare a parasit podeaua, a imbratisat vantul, intunericul si apoi pe el.

Alexandra Marinela Dobre

Clasa a XI-a E, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia