TUDOR CICU despre „Scrisori netrimise”

Florentina-Loredana Dalian: Fericirea la călcâiul raţiunii

    Am oscilat mult, a mă exprima cu privire la proza Loredanei Dalian, cu privire la sensibilitatea adolescentină (într-o expresie curată, încă nehotărâtă) din „Şi copiii se îndrăgostesc” şi romanul unui virtual cod al sentimentelor materializate prin trăiri, ce-mi sugera o împăcare interioară cu bucuria simţurilor, transmisă fără îndoială şi cititorului. Am ales romanul, ca vorbire explicită către cititorul „prins” în poveste, cu calitate de spectator, legat de tema rostirii în contemporaneitate, dar, mult mai legat pot spune, cu detaliile stilistice ale autoarei, pentru sinceritatea monologului interior. Cu romanul „Scrisori netrimise”, 2011, autoarea trece prin noi, cu amintiri cu vise, cu gânduri cu tot, ca printr-un suflet ce arde să încălzească un pumn de sentimente strânse într-un pumn de cuvinte. Romanul acesta e un început bun, pentru că se simte în el dorinţa Celui-care-scrie, că nu din întrebări şi cercetări se fac poveştile ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoţit mersul lumii şi au tâlcurile şi înţelesurile lor. Pe autorul adevărat îl simţi de la prima citire, cum creşte înlăuntrul cuvintelor, ca-n fântână, apa dintre ghizduri. Parcurgând povestea de dragoste a romanului, cititorul va înţelege repede că nu se află într-un labirint, ca pătruns definitiv în viziuni, să nu mai înţeleagă unde începe şi se sfârşeşte povestea, ci, dinaintea unor oglinzi, unde, cu prima şi ultima frază a romanului << „Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie către tine” (la început) şi ... „o datorie faţă de mine” (la sfârşit)>>, omul cu „faţa acoperită” (Mihnea) deţine una dintre cheile cu care păpuşarul şef (autoarea) îşi coordonează abil eroii, prin te miri ce ochi, cu care îi urmăreşte privirea până la căderea cortinei. Deci: în privinţa rostirii cu exactitate asupra adevărului „refelectat în oglinzi” şi iluminării psihologice a acestui adevăr, în straiele mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce credem a pipăi cu încredere unele dintre realităţile romanului. Ilinca e prizonieră în hăţişul propriului suflet şi în iubirea care îşi cere drepturile. Dar, fericirea se plăteşte cu lacrimi, ştie asta foarte bine Ilinca. Dar, sper că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie) asupra adevărului deja rostit, după o dureroasă despărţire de omul pe care l-a iubit sincer: profesorul Sabin Ladaru. Dar, oare, ce alt adevăr spera Ilinca să mai poată găsi, altundeva, în nordul Italiei? Adevărul dintre ea şi prostituata cu care împarte bancheta maşinii care le duce spre ţara „fericirii”, e o pistă falsă. Atunci, nu ne rămâne decât adevărul „scrisorilor netrimise” de către noul ei iubit, doctorul Mihnea. Sau suntem tentaţi să credem că în cazul acesta va fi altfel? Există un răspuns în astfel de incertitudini. Un prim răspuns îl dă „omul natural” Nina: „De ce te chinui să schimbi lumea? Ce n-ai înţeles? Vezi rufa asta?, îmi arătă un prosop pe care se căznea să-l stoarcă. Aşa suntem noi în mâinile lor”. De ce e Nina un „om natural”? Pentru a ne lămuri, e de ajuns fraza prin care se descrie: „..nu-mi fac iluzii, nu mă mai agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot”. Dar, cine e de cealaltă a adevărului nostru? Nimeni altul, decât Mihnea: „Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat, sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate?” (ori) „Omul (care) se mângâie cu gândul că şi altul îi împărtăşeşte suferinţa”? (Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în sufletele noastre) – asta i-o spusese Ilincăi, însuşi Ladaru. Dar, omul e dator să se agaţe de fericirea lui, ca de un colac de salvare. Tâlcul acestei poveşti de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale, aflată la o răspântie de drumuri în viaţă) poate sta şi în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o existenţă străină, dintr-o viaţă în doi „rămasă pe-afară, cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să afle” unde a greşit. Dacă Pascal credea că nu există nimic în Univers care să nu slujească drept stimul al gândirii, autoarea ne demonstrează şi că în Iubire, acest adevăr e un corolar al luptei pentru propria fericire. Oglinzile autoarei (Jurnalul cu destăinuirile la timpul trecut al lui Mihnea-şi-destăinuirile Ilincăi la timpul prezent al desfăşurării evenimentelor), ne arată că e deţinătoarea celor două chei, pe a creştineştei Iertări şi pe a dureroasei Pedepse.     

Tudor CICU

Buzău, 21 mai 2012

Interviu Antena 1 - 29 noiembrie 2011

Interviul a fost difuzat la Antena 1 Slobozia, în data de 6 decembrie 2011

Aceeasi lansare ... cu altă pălărie („Scrisori netrimise”, Slobozia, 8 noiembrie 2011)

Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”, Slobozia

„Scrisori netrimise” - Lansare Slobozia, 8 noiembrie 2011

Marți, 08 noiembrie 2011, de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia a găzduit un eveniment cultural în care muzica și literatura au adunat în jurul lor iubitori ai artei.

Evenimentul a fost deschis de un recital de flaut și pian, avându-le ca protagoniste pe interpretele Teodora Ducariu (flaut) și dr. Verona Maier (pian), profesoară la Academia Națională de Muzică din București. Piesele interpretate au fost trei sonate pentru flaut și pian de Otar Taktakishvilli, Francis Poulenc și Lowell Liebermann.

După recital, a urmat lansarea cărții autoarei Florentina Loredana Dalian, „Scrisori netrimise”, apărută în 2011 la Editura Fundației Culturale „Antares” din Galați. După cuvântul autoarei, a urmat o prezentare susținută de scriitorul Corneliu Antoniu, Președintele Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România, totodată Directorul Editurii Fundației Culturale „Antares”. Următorul moment a fost o surpriză pregătită de elevii Liceului Pedagogic din Slobozia, coordonați de doamna profesoară Mariana Tărăcilă, care au citit fragmente din carte.

Mass-media a fost prezentă prin reprezentanții săi: doamna Adriana Stoica, realizator de emisiuni la televiziunea Antena 1 Slobozia și domnul Mădălin Sofronie, jurnalist la „Observator de Ialomița”, cărora autoarea „Scrisorilor netrimise” le-a acordat câte un interviu.

Ideea și organizarea evenimentului au aparținut doamnei Doina Roșca, Director al Centrului Cultural „Ionel Perlea”.

Voi lăsa imaginile și muzica să vorbească. Adresez mulțumiri călduroase tuturor celor care mi-au fost atunci și acolo!

Muzica: Constantin Drăghici - A căzut o frunză-n calea ta

Fotografii: Iulia Turc; Gheorghe Dobre

Lansare "Scrisori netrimise" - Slobozia, 08 noiembrie 2011

http://www.ialomita.djc.ro/EvenimenteDetalii.aspx?ID=9257
http://perlea.ro/index.php?evenimente

 

CONSILIUL JUDEȚEAN IALOMIȚA

CENTRUL CULTURAL UNESCO „IONEL PERLEA”

vă invită la:

RECITAL susținut de:

Teodora Ducariu – flaut

Verona Maier – pian

Lansare carte:

„ Scrisori netrimise”

 

      Florentina Loredana Dalian

Marți, 8 noiembrie 2011, ora 17.00,

în Sala de concerte

a Centrului Cultural UNESCO „Ionel Perlea”

Concursul literar "Visul", Orăştie, 2011

Noaptea Bibliotecilor

http://www.noapteabibliotecilor.ro/noaptea-bibliotecilor-tara/biblioteca-judeteana-stefan-banulescu-dinslobozia
 

1 octombrie 2011, 18:00 – 18:30 SALONUL ANUAL DE CARTE, ediţia a XX-a Deschiderea oficială NOAPTEA BIBLIOTECILOR Scriitori şi editori ialomiţeni - prezintă directorul bibliotecii, Mihaela Racoviţeanu Galeriile ARCADIA

18:30 – 19:00 Programul editorial al Editurii ANCA Urziceni prezintă directorul editurii, George Călin Lansarea nr. 19 al Revistei de cultură, artă şi civilizaţie APOLLON 19:00 – 20:00 Lansări de carte, întâlniri cu scriitori Cătălina Stroe, Constelaţia iubirii, Ed. Anca, Urziceni, 2011 Vasile Groza, Alfabetul, Ed. Anca Urziceni, 2011 George Călin, Truditorul dragostei, Ed. Biodova, Chişinău, 2011 Adrian Georgescu, Opera dezvăluită. Proze, Ed. Sieben, Bucureşti, 2011 George Călin, Clopotul, Ed. ANCA, Urziceni, 2011 Nicolae Puiu Iliescu, Mini, maxi...fabule, Ed. Anca, Urziceni, 2011 Theodor Răpan, Evanghelia cerului, Ed. Semne, Bucureşti, 2011 Marian Nicolescu, Acuarele de suflet, Ed Anca, Urziceni, 2011 Galeriile ARCADIA

20:00 – 20:30 Vizitarea bibliotecii şi demonstraţii de acces la colecţii on-line, pe calculatoarele BIBLIONET

20:30 -21:00 Programul editorial al Editurii HELIS Slobozia prezintă directorul editurii, Gheorghe Dobre 21:00 – 22:00 Lansări de carte, întâlniri cu scriitori: membrii Asociaţiei Culturale HELIS Florentina Loredana Dalian, Scrisori netrimise, Ed. Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi, 2011 Gheorghe Dobre, Sărind din piatră în piatră, Ed Helis, Slobozia, 2011 Alexandru Bulandra, Minunata istorie a cărţii lui Iov, Ed. Paideia, Bucureşti, 2011 Dan Elias, Aristocratica, Ed. Elias Expres, Fierbinţi, 2011 Titi Damian, Norul, Ed. EditGraph, Buzău, 2011 Vasile Radu, Felix în valea umbrei morţii, Ed. Vremea, Bucureşti, 2011 Enciu Bobârniche, De la Ceauşescu la Băsescu. Două decenii de viaţă politică în Ialomiţa, Ed. Helis, Slobozia, 2011 Galeriile ARCADIA

22:00 – 22:30 Programul editorial al Editurii STARTIPP  Slobozia-prezintă directorul editurii, Eugen Cristea 22:30 – 23:30 Lansări de carte, întâlniri cu scriitori Ioan Neşu, Ăştia, Ed. StarTipp, Slobozia, 2011 George Stoian, Almanahul Ţăndăreiului, Ed. StarTipp, Slobozia, 2011 Ioan Neşu, Iepuraşul cel viteaz, Ed. StarTipp, Slobozia, 2011 Galeriile ARCADIA

21:00 – 23:00 Vizionare de film (din colecţia de documente electronice a bibliotecii): CUM SĂ ÎŢI DRESEZI DRAGONUL Regia : Dean DeBlois, Chris Sanders. Sala de festivităţi, etajul I  Biblioteca Judeţeană “Ştefan Bănulescu” INTRAREA GRATUITĂ

"Scrisori netrimise" - Prefaţă de Adrian Dinu Rachieru

ALT CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE

          Credeam că Florentina Loredana Dalian, interesată obsesiv de „cotloanele sufletului”, exersându-se dezinvolt pe spaţii mici (ca dovadă, palmaresul scriitoricesc) va ezita să atace genul romanesc, cerând, se ştie, oase tari. Iată că o face totuşi, deşi cartea de faţă nu e chiar roman (în sens canonic). Şi contemplând declinul genului epistolar în era internautică, ea, cu timbru confesiv şi înclinaţie monologală, ne pune în faţa unor scrisori netrimise (poate că un alt titlu era mai potrivit!), provocând, de fapt, dialogul cu sine, încercând a recupera parfumul epistolar (ca irepresibilă dorinţă de comunicare). Şi de comuniune, bineînţeles! Ca deobicei, în prozele d-nei Dalian sunt examinate „sub lupă” destine frânte, invadate de tristeţe, momente de derută, destrămarea fiinţei etc., protagoniştii aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”. Şi care se plăteşte cu lacrimi. Scrisorile din acest volum nu constituie, de fapt, motorul narativ; sunt lungi depoziţii, lucide şi sentimentale, altoite pe suportul unui scenariu al pribegiei (nomadismul românaşilor, căutând împlinirea pe alte meleaguri), vădind însă potenţialul prozastic al autoarei.

          Dacă e să facem niţică teorie va trebui să reamintim că pentru esteticianul şi filosoful M.M. Bahtin orice întâlnire / înţelegere este dialogică, înzestrând pe celălalt cu „voce”. Am putea chiar afirma că voinţa de putere a supraomului lui Nietzsche a devenit azi voinţă de dialog, într-o societate mediatică, suferind mai degrabă de exces comunicaţional. Dar, ne întrebăm, dialogăm cu adevărat? Îl înţelegem pe cel de lângă noi?

          Dureroasa întrebare o frământă şi pe Ilinca, profesoară şi translatoare, voiajând spre Italia, chemată de marea iubire (dr. Mihnea Radian), eroina acestui „roman”. Prilej pentru autoare de a descrie cursele lui Nae, fauna celor doritoare să-şi câştige „existenţialitatea” (ar spune Ligia, sau alte „pupeze” interesate de a agăţa italieni perverşi), purtând stigmatul prostituţiei. Protagonista cărţii, după o despărţire (brutală) de Sabin Ladaru, speră că pedantul şi perfecţionistul Mihnea este omul sortit, lepădând „zorzoanele meschinăriei”. Va cerceta caietele doctorului (conţinând scrisori neexpediate) şi va încerca să afle „rolul” enigmaticei Lăcrămioara. Îndoiala se insinuează, emoţiile, incertitudinile şi chiar certurile fisurează „cuplul”, provocând finalmente înstrăinarea.

          Nu e cazul de a dezvălui textura epică. Analiza psihologică este, neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei (inginer de profesie), străină însă de sofisticatele inginerii textuale. Bună observatoare, cum spuneam altădată, ea coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e seducătoare, decupajele epice sunt colorate sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment ironic (şi chiar autoironic). Iată, aşadar, premisele unei cariere de succes în tagma scriitoricească. „Expertiza” noastră, negreşit prietenoasă, mizează pe ascensiunea d-nei Dalian, capabilă, sunt convins, de mari surprize...

                                                          ADRIAN DINU RACHIERU

Scrisori netrimise - Coperta

„Scrisori netrimise” - în curs de apariție la editura „Antares” din Galați
Autor: Florentina-Loredana Dalian
Coperta: Florin Dănilă

Scrisori netrimise (19)

Ninge. La sfârşit de aprilie. Ieri a fost ziua mea. N-am stat în casă, n-am aşteptat să sune telefonul, n-am ciulit urechea să aud o bătaie în uşă. Căci n-ar fi sunat cine trebuie, n-ar fi bătut cine trebuie… Am fost la Biserică. Am aprins o lumânare şi pentru Mihnea. La vii. Chiar dacă n-am garanţia că mai trăieşte. Pot numai să presupun. Căci, altfel, n-am mai aflat un semn de la el de când am plecat din Italia.

La întoarcere, am mers mult, m-am plimbat pe străzi, golită de gânduri. Zăpada spală totul. M-am jucat cu doi câini. M-am alergat cu ei prin zăpadă. Şi, bineînţeles, n-am mai putut scăpa de ei. Acasă, n-am avut puterea să le închid poarta-n nas. I-am poftit în curte. Omul nu trebuie să fie singur. Apoi, eu am învăţat mereu de la câini. Şi tot n-am învăţat de ajuns. Doctorul Paulescu, într-una dintre lucrările sale, citează pe Brehm cu exemplul unui câine care, separat de stăpânul său, soldat al lui Napoleon I, - la trecerea Berezinei – traversează singur mai mult de jumătatea Europei, pentru a-l găsi în Italia. Iată, eu n-aş fi în stare să traversez măcar jumătate din jumătate, spre a-l căuta pe Mihnea.

Când am trecut pe lângă cutia poştală, am încercat să-mi înving impulsul de-a o deschide. N-am reuşit. Când aştepţi, o cutie goală ţi se arată în toată sărăcia şi inutilitatea ei. Şi-ţi vine să-nfigi toporul în ea. Noroc că n-am topor. Dar cred c-aş rezolva şi cu un ciocan mai mare. Mi-a venit degeaba pe cutie. Pe fundul ei, stătea, stingher, un plic galben. L-am luat cu sfială, încercând să mă conving că nu e cel aşteptat, că poate vreunul dintre prietenii mei îşi adusese, întâmplător, aminte. Cu toate că m-aş fi ruşinat faţă de acel prieten, având în vedere că nu mă mai interesase nimeni de când cu Mihnea. Lumea mea se reducea la el şi mă îndepărtasem, fără urmă de remuşcări, de tot restul.

I-am recunoscut scrisul. Apoi, am văzut ştampila de Italia. Inima îmi bătea atât de tare, astfel că, pentru prima dată, am înţeles ce vrea să zică expresia „gata să iasă”. Sângele năvălind îmi făcea tâmplele să zvâcnească, ochii mi se împăienjeniseră, iar mâinile tremurau. N-am avut răbdare să ajung până în casă. Am deschis plicul acolo, lângă cutie. Am găsit o felicitare cu un buchet superb de lăcrămioare. Am deschis-o. “La mulţi ani… Lăcrămioară! Ce păcat că n-ai înţeles la timp!” Atât. Totul se învârtea. Mi-am adunat forţele să intru în casă căci, dintr-odată, mă cuprinsese un frig cumplit.

         Eu eram! Eu eram Lăcrămioara! Cum de nu-mi dădusem seama? Dintr-un adânc de memorie, mi-am amintit acea discuţie de la masa de după Congresul la care-l cunoscusem. Sala era ornată cu flori care mai de care mai exotice. M-a întrebat dacă-mi plac. Am răspuns: “Sigur. Îmi plac toate florile.” “Şi totuşi, imposibil să n-aveţi o floare preferată. Care este?” Fără să stau o clipă pe gânduri, i-am spus florile mele preferate – lăcrămioarele. “Aş fi jurat!”, zice. M-am arătat mirată, şi atunci s-a explicat: “Dacă ar fi să vă asociez unei flori, atunci aceea n-ar putea fi decât lăcrămioara. Gingăşie, fragilitate, “parfum” discret, dar care nu se uită… Mai vreţi?” L-am oprit, jenată, şi am trecut la alt subiect. Discuţia aceea, dată fiind probabil şi starea de tensiune în care mă aflam ca urmare a concentrării maxime pe timpul translaţiei, îmi ieşise din cap cu desăvârşire. Nici măcar de nenumăratele dăţi în care citisem în caiete “dragă Lăcrămioară” nu mi-o amintisem.

         Dar asta fusese? Pentru asta se îndepărtase Mihnea? Nu poţi pedepsi astfel un om pentru că e uituc. Şi-apoi, între acea conversaţie şi momentul revederii noastre trecuseră trei ani. Iar acum se împlinesc alţi doi de când îl văzusem dispărând, cu o ridicare din umeri.

De ce lăsase să treacă doi ani până să mi-o spună? Poate a aşteptat de la mine un semn în tot acest timp? Dar el? Nu, nu mai vreau să mă gândesc! Am întors problema pe toate părţile, dar, oricâte posibile explicaţii am găsit, niciuna dintre ele nu justifică această înstrăinare. Doar dacă acceptăm inexplicabilul în viaţa noastră, ca pe un musafir nepoftit, căruia nu-ţi vine să-i trânteşti uşa-n nas, cum nu mi-a venit mie să închid poarta celor doi câini. Şi, bineînţeles, dacă acceptăm – deşi e greu – că n-a fost iubire. Iubirea apropie, nu înstrăinează.

         Studenţii mi-au oferit un bonsai. E superb. Dar în clipa asta, realizez toată grozăvia artei bonsaiului şi mi se face rău. Pentru a face din el acest arbore frumos, minuscul şi la îndemână, omul acţionează cu cruzime, chinuindu-l, contorsionându-i tulpina, tăindu-i ramurile, sufocându-l. Pentru ce? Copacul este el însuşi numai în pădure. Acolo unde se poate înălţa, nestingherit, la cer. La fel şi omul. Prins într-o iluzie, doar pare a fi asemeni lui, da-i totuşi altfel. Mult micşorat, chinuit, cu simţirea contorsionată, cu aripile tăiate, sufocat. Pentru a reveni la statura sa, pentru a fi el însuşi, ar trebui, în primul rând, să se elibereze. De angoase, de ură, de gelozie, de frustrări, de iluzii, de… ne-iubire. Doar astfel se poate şi el înălţa, precum copacul, la Cer.

         Ninge. Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie faţă de mine. Să uit, să iert şi să merg mai departe. Mâine voi planta bonsaiul în grădină. Şi, cine ştie? Poate, odată cu el, voi creşte şi eu…

Scrisori netrimise (18)

Drumul înapoi a fost un calvar. Nu datorită condiţiilor exterioare - destul de proaste – cât, mai ales, stării în care mă aflam. Cel mai greu a fost că trebuia să mimez normalitatea. Aş fi plâns, aş fi zăcut… în schimb trebuia să răspund politicos lui Nae la vreo întrebare, să o suport pe tipa de-alături, că tot ne înghesuiserăm în spate trei persoane. Ba vorbea prea tare la telefon, ba avea chef să doarmă, timp în care îşi mai sprijinea capul de mine sau îşi arunca vreo mână la-ntâmplare. Era tot o “ragazza” care semna condica pe autostradă, însă mult mai vulgară şi lipsită de bun simţ decât cea cu care venisem. Astfel că, la un moment dat, ajunsesem s-o regret pe Ligia. În plus, era şi de-o urâţenie rar întâlnită, amplificată de faptul că avea o impresie destul de bună despre sine. Îi tot spunea tipei de dincolo de ea tot soiul de poveşti grobiene. Încercase şi cu mine. I-am răspuns cu tăcere şi, la un moment dat, am închis ochii, prefăcându-mă că dorm. Motiv pentru ea să i se adreseze retoric celeilalte: “Da’ izmenita asta cine mai e? Nu-i şi ea tot o curvă ca noi? Doar că una cu mai puţină căutare după cum văd, că nu prea are cu ce se lăuda.” Bine zis. În mod normal, ar fi trebuit să mă supăr, dar nu mă mai atingea nimic. Sufletu-mi era deja plin de săgeţi, nu mai aveai unde să arunci un ac.

Odată ajunşi în B.M., cum Nae îşi încasase deja banii, nu l-a mai interesat soarta mea. M-a lăsat cu bagajul în mână pe o străduţă lăturalnică, lângă nişte tomberoane de gunoi, mi-a urat drum bun şi m-a sfătuit să iau un taxi până la gară, că el are altă treabă. Scăpase de „marfă”. Asta am ajuns unii pentru alţii – marfă de schimb.

Aş fi putut să-l sun pe Andrei, sau pe Dalia, dar n-aveam niciun chef să-i văd. Tot ce era legat de Mihnea aducea a cuţit răsucit în rană.

Nae nici măcar nu-mi spusese unde-i staţia de taxiuri, aşa că am luat-o pe jos, la-ntâmplare. Nu prea vedeam pe unde merg. La o vreme, traversând strada, am auzit nişte claxoane, frâne şi nelipsitele înjurături pentru astfel de ocazii. Probabil trecusem pe roşu. Nu ştiu cum ajunsesem la gară, cum mi-am luat bilet, cum m-am urcat în tren. Am avut doar un singur moment de „trezire” când m-am căutat după bani, pentru bilet. Vulgara – al cărei nume nu l-am reţinut – mă „operase” la poşetă. Nici prin cap nu-mi trecuse c-aş putea s-o supraveghez. Avusese şi timp (că de tupeu nu mă mir) să-mi scrie un bilet: „Ziii mersii că nu team lăsat lefteră”. Zic. „Şi nu mai fi aşa preţiuasă că vezi bine tot io îs mai deşteaptă.” Mda… ce să zic? Tâmpiţii ăia, la şcoală, nu ne-au învăţat să furăm. Doar să scriem corect. Şi tare-mi e că, oricât de caligrafic şi de gramatical aveam scrisul, n-aş fi convins-o pe casieră să-mi dea bilet doar caligrafiindu-i o cerere pe ghişeu. Ce-i drept, hoaţa fusese generoasă: îmi ajunseseră banii de bilet şi mi-au mai rămas chiar şi de-o sticlă cu apă. De cafea, nici vorbă. Tot drumul, adică 24 de ore, nu băusem cafea şi deja simţeam o durere cumplită în ceafă. Mai aveam de mers vreo 10 şi de aşteptat încă 3. Aşa că am hotărât să mă „distrez” cum nu mă mai distrasem niciodată.

N-am stat mult pe gânduri; am făcut ochii roată prin gară, apoi m-am dus la primul cerşetor şi m-am adresat direct:

-         N-ai să-mi dai şi mie bani de-o cafea? Atâta costă.

Dac-aş fi pocnit din degete în faţa lui şi aş fi făcut să coboare o navetă spaţială cu tot cu fiinţe extraterestre-n ea, ar fi fost, bietul om, mai puţin contrariat. S-a uitat lung la mine, de parcă n-ar fi-nţeles mesajul. Insist:

-         Cu tine vorbesc. Nu te uita la faptul că sunt bine-mbrăcată. Ştii, sunt o persoană destul de generoasă, de obicei împrăştii din mers bani celor ca tine. Acum… chiar nu mai am nici un leu. Vin de undeva, de departe, şi mi s-au furat toţi banii…

Acela, deodată se luminează, părând că-nţelege. Zice:

-         Hă, hă! Las’ că vă ştiu eu! Am şi eu un prieten, iote-l colo, îl vezi ce-nţolit e? Ăla, tot aşa, să duce la lume, face pe omu’ serios, le spune o poveste că vine de departe sau c-o are pă mă-sa-n spital şi i-a luat doctorii toţi banii, sau că i s-a furat geanta cu tot ce-avea-n ea… Hă, hă! Da-i ţine, ştii? Ce de-a fraieri! Dac-aş avea un rând de haine noi, aş face şi eu ca el… scoate mai mult ca mine. Da’ cu zdrenţele-astea, cin’ să mă creadă? Auzi, bre, da’ taman pă mine mă găsişi? Du-te şi matale la d-ăia mai pricopsiţi!

Sublim! Abia atunci am realizat că povestea mea, în faţa lui, nu diferea cu nimic de a prietenului său „profesionist”. Mi-am amintit că, nu doar o dată, mă abordaseră şi pe mine diverşi indivizi, aparent prezentabili, serioşi, cu tot soiul de poveşti. Şi culmea! Îi crezusem. Numai pe mine nu s-a găsit cineva să mă creadă. Ăsta-mi mai ţine şi teorii!

-         Lasă, mă, îi spun, să nu-ţi pară rău că n-ai haine mai acătării! Tu, spre deosebire de ăla, eşti un cerşetor cinstit. Orice-ai face-n viaţă şi orice-ai fi, trebuie să fii cinstit. Mă, cinstiiit, ai înţeleeees? Curvă de-ai fi, să fii una cinstită. Să nu-nşeli oamenii, să nu le spui că eşti una, şi tu alta să fii!

-         Da’ tu de ce spui?, mi-o trânteşte.

Ptiu! Fir-ai de rahat! Îmi bat gura degeaba cu tine. Ăsta mă făcea hoaţă, aia mă făcuse prostituată… dacă mai socializam mult, ajungeam să mă predau singură la Poliţie zicând că eu l-am împuşcat pe Kennedy.

Şi totuşi, cafeaua mea… Brusc, îmi vine o idee strălucită:

-         Măi omule, cum te cheamă?

-         Nu ştiu.

-         Ceee? Cum adică nu ştii? Pe tine cum te strigă?

-         Cine?

-         Nu ştiu. Lumea, acela, prietenul tău…

-         Mă strigă „băăă!”. Şi io tot aşa-l strig pe el.

-         Bine, zic (că, dacă nu zic aşa, o iau razna). Deci n-ai nume.

-         Nu.

-         Foarte bine. Ştii de ce e foarte bine? Pentru că poţi să-ţi spui cum vrei. Cum ai vrea să te cheme?

-         Andreea.

-         Îhm… dar de ce Andreea şi nu Andrei?

-         Fiindc-aşa vreau eu.

Logic. Bine, fie. N-am timp să negociez, că pierd trenul. Să te cheme Andrea, ca pe Andrea Boccelli.

-         OK. Uite, Andrea, ce vreau să-ţi propun. Tu ştii ce-i acela aur?

-         Nu.

Beton! Şi-ncep şi-i ţin teorii… tehnologia extragerii şi prelucrării aurului, îl plimb prin zăcămintele aurifere ale patriei, dac-ai şti ce greu se extrage, uneori pentr-un gram, trebuie să înlături o tonă de steril… ce-i acela? Nu contează… ceva aşa, nefolositor. Aurul se mai numeşte şi metal nobil, ştii de ce? Păi habar n-ai. Pentru că-i atât de grozav că nu-l atacă nici un produs chimic, cu excepţia apei regale, care va să zică un amestec de 3 la 1 de acid clorhidric cu azotic… aşa… apoi ca să faci din el o bijuterie, ştii ce-i aceea? Nu contează, ceva cam tot la fel de nefolositor, doar că mult mai scump… îţi trebuie o adevărată artă. Aurul e cu atât mai scump cu cât are mai multe karate… nu, nu vorbim de tehnica asiatică de apărare, urmăreşte-mă!

Proaspătul meu „fin” se cam plictisise, ba încă începuse să dea semne de iritare („Dă-te, bre, de-aici, nu vezi că nu-mi mai dă nimeni nimic, de când mă ţii de vorbă?”). Avea dreptate. Aşa că m-a convins să trec, în sfârşit, la subiect:

-         Andrea, uite asta! Îi arăt, mândră foc, brăţarea mea. E aur de 18 karate, e foarte scumpă, are vreo 10 grame… îţi propun să îţi dau brăţara mea în schimbul a doi lei amărâţi, de-o cafea, ce zici? M-ai fraierit, dar asta e…

Brăţara o aveam de la Mihnea, mi-o dăduse cadou de Crăciun. Îmi venise să leşin când am primit-o. Nu, nu de emoţie. Bijuteriile nu m-au impresionat niciodată prin strălucirea lor, ci prin ceea ce reprezintă. Simţisem o stare de rău, în primul rând, pentru că eu aşteptam inelul. În al doilea, pentru că cineva îmi băgase în cap o superstiţie, cum că „brăţară înseamnă despărţire”. Acum chiar eram bucuroasă să dau brăţara, căci nu, nu voiam să mă despart de Mihnea. Credeam, speram… nu mai ştiu exact ce simţeam.

          Andrea n-a părut defel că pice pe spate în faţa brăţării, cum nu picase nici în faţa înşiruirii fără rost pe care i-o făcusem mai-nainte. Îmi spun că trebuie să-mi adaptez limbajul la nivelul lui. Unul dintre profesorii de psihologie pe care i-am avut în facultate ne spusese că cea mai corectă definiţie a inteligenţei i se pare aceea că ar fi capacitatea de adaptare la mediu.

-         Andrea, ce-ţi place ţie mai mult şi mai mult? Dacă acum, ţi-aş da bani, ce ţi-ai cumpăra cu ei?

-         Ţigări.

-         Foarte bine. Adică nu e bine, dar mă rog… din cât câştigi într-o zi, câte pachete de ţigări poţi să-ţi cumperi?

-         Dacă am noroc, unul întreg.

-         Bun. Cu această brăţară, ţi-ai putea cumpăra o sută de pachete. Ce zici?

-         Dacă io pot să-mi cumpăr o sută de pachete de ţigări, tu nu poţi să-ţi cumperi cu ea o cafea?

M-a învins. Matematica lui comparativă s-a dovedit fără cusur. N-am mai avut chef să-i explic, stai să vezi, că nu mă pot duce c-o brăţară la cafenea, că aici, acum, n-am unde găsi o bijutierie să vând, etc… Brusc, n-am mai avut chef să explic nimănui nimic. Eu eram cea care avea nevoie de explicaţii. Şi nimeni nu se găsea să mi le dea.

De la călătoria aceea, am rămas cu un set de obiceiuri. Nu-mi mai pun niciodată toţi banii într-un singur loc. Nu mai plec cu de-alde Nae la drum, riscând să împart bancheta din spate cu hoaţe vulgare şi prostituate. Nu mai merg prin gări. Nu mai abordez cerşetori să le cer bani.

Un singur lucru n-am învăţat: să mă feresc de escroci sentimentali. În continuare, dau bani celor bine îmbrăcaţi care mă abordează cu poveşti. Acum ştiu că aceia mint, că o fac cu scop precis de a stoarce bani de la fraieri. Dar am o strângere de inimă la gândul că unul dintre ei ar putea spune adevărul. Mă văd pe mine, într-o gară străină, fără un ban, cu o durere groaznică de cap, încercând să conving, fără succes,  un cerşetor că sunt cinstită. Aşa cum mă văd într-o existenţă străină, azvârlită dintr-o viaţă în doi, rămasă pe-afară, cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să aflu unde-am greşit.

Scrisori netrimise (17)

       Se apropia ziua în care trebuia să mă întorc în ţară şi deja începusem, cu o apăsare crescândă, să număr zilele, când vestea a venit ca un trăznet într-o seară. Întorcându-se de la lucru, fără a saluta mai întâi, Mihnea mi-a spus direct:

-         Mâine dimineaţă trebuie să pleci. Nae are mulţi clienţi de dus şi de adus şi abia ţi-a făcut loc în maşină pentru mâine.

Nu mai ştiu ce făceam în clipa aceea, la ce mă gândisem cu câteva momente înainte sau în ce culori mi se arătase lumea până atunci. N-am scos un sunet, n-am mai putut nici să clipesc; căpătasem o înţepeneală de gheaţă, contrar tumultului interior pe care-l simţeam. Mi-am amintit de acel tsunami care devastase coasta Indoneziei cu câteva zile înainte. Mi-am zis că nici oamenii aceia nu fuseseră pregătiţi pentru ce avea să se întâmple, că şi pe ei valul îi luase pe „nepusă masă”, iar consecinţele fuseseră mult, mult mai devastatoare. Că ceea ce mi se întâmplă mie e „floare la ureche” pe lângă tragedia unora care trecuseră prin aşa ceva: părinţi despărţiţi de copii, oameni rămaşi fără case, fără tot ce agonisiseră în lupta de zi cu zi. Pentru a-mi îndulci situaţia în proprii mei ochi, am încercat să rememorez acele imagini cutremurătoare văzute la televizor, dar, în clipa aceea, n-au reuşit să mă mişte mai mult decât mişcă furnica o rădăcină de copac. „Tsunami”-ul meu era mult mai devastator şi mai aducător de nefericire. Trebuie să pleci mâine… trebuie să pleci mâine…

Ca să nu rămân stană de piatră pentru totdeauna, am început să mă mişc, haotic la început, apoi din ce în ce mai ordonat, cu scopul de a-mi face bagajul. Îmi simţeam mişcările greoaie şi lente, de parcă ar fi fost transmise în reluare. Umblam cu fiecare lucru aşa cum trebuie să umbli cu o operă de artă proaspăt restaurată. Mihnea îmi mai dădea câte ceva la mână. Devenisem sau eram pe cale de a deveni paranoică, privind strâmb chiar şi acest ajutor pe care se străduia, stângaci, să mi-l ofere. „Vrea să scape de mine mai repede.” „Vrea să fie sigur că nu-mi las vreun lucru, să n-am pretext să mă întorc după el.”

          Nu vorbeam. Ce să-ţi spui în câteva ore rămase? Cum mai dispreţuim timpul! Îmi veneau în minte atâtea ore şi ore şi ore pierdute fără rost de-a lungul vremii. Aş fi dat orice să-mi pot aduna orele irosite, să le adaug scurtului timp care-mi mai rămăsese de petrecut cu Mihnea. Dar oare aş fi ştiut ce să fac cu ele? Timpul, când îl ai, ca şi dragostea, ca şi orice, nu-l preţuieşti la adevărata valoare.

A venit cu repeziciune dimineata. Nu putusem să dorm. Nici Mihnea. Doar ne-am foit, dar nu ne-am spus nimic. Auzisem şi cocoşul vecinilor, de care făcusem haz în nopţile anterioare când ne prindea ora 4 râzând, povestind sau ţinându-ne în braţe. Parcă şi cocoşul cânta astăzi altfel.

La 6, Mihnea s-a dat jos din pat, ca de obicei. Peste o oră a plecat la lucru. Nae urma să vină în jur de 9. Nu-mi puteam alunga din minte întrebarea de ce Mihnea n-a putut măcar astăzi să mai rămână două ore, până plecam. Dar nu l-am întrebat. Ar fi sunat ca un reproş. Cine are nevoie de reproşuri? În schimb, lipsa acestui gest din partea lui m-a durut mai tare decât despărţirea însăşi. Ne-am luat „La revedere” în grabă, l-am simţit preocupat să plece mai repede („Trebuie s-apară Battista să mă ia!”). Rămăsesem rezemată de tocul uşii, cu mâinile în buzunarele halatului portocaliu şi sufletul suspendat de o întrebare: „Când ne vom mai vedea?”

Înainte ca Mihnea să-mi întoarcă spatele, am prins glas şi am reuşit să i-o adresez, timid. Mi-a răspuns printr-o ridicare din umeri. Aş fi preferat ca răspunsul să fi fost „Niciodată”. O ridicare din umeri înseamnă că nu ştii, dar nici nu te interesează.

Am rămas multă vreme privind în urmă. Aveam senzaţia ciudată că mă văd pe mine, de undeva de sus. Îmi devenisem exterioară mie însămi şi nu puteam scăpa de gândul straniu că n-o cunosc pe tipa care rezema uşa, cu mâinile în buzunare şi cu privirea „baleind” pe stradă în căutarea unui „ceva”. M-am văzut apoi dată la o parte de Nina şi poftită la măsuţa din curte pe care aşezase cafeaua.

E ciudat cum, în momentele de răscruce ale vieţii, ne „lipim” mintea de lucruri fără absolut nicio însemnătate. Îmi amintesc că farfurioara de sub ceaşca de cafea era albă cu dungă verde, un pic ciobită într-o parte, cam în dreptul locului în care venea codiţa ceştii. Încercam să trasez o dreaptă imaginară, între punctul cel mai de sus al cozii şi punctul acela minuscul de pe farfurie din care sărise materialul. Nu-mi reuşea deloc dreapta aia, tot aveam tendinţa să o curbez. Înnebunisem? Unele dureri par atât de greu suportabile, încât le-ai înlocui cu orice. Fie şi cu o dreaptă care nu e deloc dreaptă. Pe Nina am simţit-o privindu-mă cu milă. Vorbea, dar n-o ascultam. După ce-am dat pace farfurioarei şi ceştii de cafea, am făcut o pasiune pentru un punct de pe unghia inelarului mâinii drepte a Ninei, punct din care îi sărise oja lilá. Chiar nimic nu-i perfect? Totul trebuie să fie ciobit, sărit, curb, frânt? După ce mi-a dispărut pasiunea pentru oja sărită a Ninei, mi-am îndreptat toată atenţia asupra pietricelelor cu care era pavată grădina. Erau pietre mici, albe şi gri, un tot pestriţ, cum e şi viaţa. Când eram copil, priveam fix o anumită piatră şi aşteptam o minune. Construiam o lume imaginară în jurul unei pietre şi eram convinsă că, dacă o voi privi îndeajuns, se va deschide şi din ea vor răsări acele zâne şi acei feţi-frumoşi despre care citisem. Alteori, dintr-o piatră, făceam un castel strălucitor. În care bineînţeles  aş fi intrat dusă de Prinţul-cel-frumos pe calul lui alb. „Şi au trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţi”… până la adânci bătrâneţi. Formula aceasta mă obsedase încă din copilărie, chiar dacă abia mai târziu am înţeles mirajul traiului împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi. Abia mai târziu am înţeles, atunci când n-am mai ştiut sau n-am mai putut să fac dintr-o piatră castel şi dintr-un gând pe Prinţul-cel-frumos.

Acum, nu ştiu ce aşteptam de la pietrele din grădină. Cert e că, la un moment dat, am zărit ceva sclipind. M-am ridicat să văd ce este şi am aflat un inel. Un inel cu piatră. L-am arătat Ninei, dar mi-a spus că nu ştie al cui este şi mi-a propus să-l păstrez. L-am aruncat la loc. Cine l-a pierdut, să-l găsească. În scurtul timp al şederii mele în Italia, primisem două inele: unul de la Lola, altul de la „pietre”. Numai pe cel pe care mi l-am dorit nu-l primisem. Mai lasă, mai lasă-mi inelul… ce nu mi l-ai dat niciodată!

După ce am băut cafeaua şi am „conversat” cu Nina, am găsit energii nebănuite cu ajutorul cărora am reuşit să mă îmbrac. Nae trebuia să sosească. Până atunci, crezusem că nu sunt în stare să urăsc. Am aflat că da şi încă, în mod nedrept, pe cine nu trebuie. Toate frustrările, toate neîmplinirile mele legate de Mihnea le adunasem, le transformasem în ură pe care o revărsam, în gând, asupra lui Nae, vinovat, desigur, nu doar pentru că îndrăznise să se bage în viaţa mea, stricând, cinci zile mai devreme, ceea ce oricum avea să se strice, ci şi pentru faptul că lui Mihnea nici prin cap nu-i dăduse să îmi propună să-mi amân plecarea cu o săptămână, cu două, până când indispensabilul Nae ar fi avut iar maşina liberă.

Când mi-am luat bagajul, am mai aruncat o privire camerei. Văzusem, cândva, un film în care o femeie, împreună cu soţul ei, îşi câştigau traiul astfel: colindau lumea şi dădeau o reprezentaţie în care ea se aşeza ţintă, iar el arunca zeci de cuţite, trasând, astfel, conturul trupului ei. Pentru o clipă, m-am văzut ca fiind eu în locul aceleia. Doar că, pe mine, cuţitele mă nimereau.

Plecam. Şi nici măcar nu aflasem cine-i Lăcrămioara. Am aruncat o ultimă privire spre caiete şi o străfulgerare de gând m-a îndemnat să le iau. Aveam nevoie să termin lectura. Mai ales că Mihnea mă asigurase că, până la sfârşit, voi afla. Dar nu puteam face asta. Din păcate, buna-cuviinţă mi-e ca o haină, chiar şi în momentele de rătăcire a minţii.

Nu fusese rostită nicio vorbă, nici un definitiv „Adio!”, dar am ştiut (chiar nu ştiu cum, de unde am ştiut) că se terminase. Fără să înţeleg de ce, fără să am măcar o bănuială. Un fel de cunoaştere ca un deja-vu; nu ştii cum, unde, când ai mai trăit o situaţie, dar îţi e clar că ai mai trăit-o. Eu cred că o trăisem doar în spaimele mele. Şi aş fi crezut că nu e de-adevăratelea, dacă Nae nu s-ar fi înfiinţat, vesel nevoie mare, să mă scoată din rătăciri:

-         Da’ ce sunteţi aşa supărată? Ştiu că v-am stricat planurile plecând mai devreme, şi-mi pare rău. Dar aveţi toată viaţa înainte. O să vă tot duc şi-o să vă tot aduc, pân-oţi hotărî să v-adunaţi într-un loc. Eu abia aştept să vă iau banii. He, he, he!, încercase Nae să glumească.

Taci, să nu te trezeşti cu una peste ochi!

„Stricat planurile”! Aşa se cheamă la Nae când desparţi doi oameni care se iubesc.

Încă mai credeam că între Mihnea şi mine fusese iubire. Şi nu înţelegeam că, dacă ar fi fost aşa, nimic şi nimeni nu ne-ar fi putut despărţi. Şi că bietul Nae nu „stricase” nimic, pe principiul de bun-simţ că nu poţi strica ceea ce e dinainte stricat.

Când mi-am luat „La revedere” de la Nina, cu lacrimi în ochi (cred că a înţeles că lacrimile nu-i fuseseră adresate), mi-am luat adio şi de la o parte din suflet – fărâme rătăcind printre pietrele din grădină, dansând în jurul strălucitorului inel misterios. Inel, inel de aur…

Plecam. Şi, chiar dacă nimeni nu-mi spusese, am ştiut că nu mă voi întoarce niciodată.