(ESEU de Sherzod
Artikov)
Când, împreună cu prietenii mei apropiați, Dan Blebea și
Florentina Dalian, în Renault-ul lui
Dan, am mers să vizităm Transilvania, tărâmul legendarului conte Dracula, un
ținut străvechi și fermecător, cu aspect misterios și istorie bogată, dorul
după cățelușul prietenului meu, drăgălașul Bobiță care mi-a amintit cumva de
Kashtanka lui Cehov prima dată când l-am văzut, îmi zdrobea inima, iar setea
provocată de căldura toamnei românești, asemănătoare cu a noastră, în prima
lună de vară, începuse deja să-mi irite gâtul. La fiecare zece-cincisprezece
minute, îmi udam gâtul cu una dintre apele minerale oferite de generosul Dan și
îmi lingeam buzele, gândind încă o dată că viața este o binecuvântare supremă,
iar eu mă bucuram de ea. Nu încetam să-i spun prietenului meu: „Cățelul tău mă
place.” El zâmbea ușor, cu calmul firii și vârstei lui luminate, învârtea de
volanul mașinii, își îndrepta ochelarii negri pe nas și privea cu calm
geolocația de pe ecranul telefonului din fața sa.
O altă prietenă a mea, Florentina, care călătorește pe locul
din spatele meu, pe care o numesc cu afecțiune „mama mea română”, iar asta îi
place și ei, uneori se adreseză cuiva în românește, la telefon, alteori îmi
împărtășește informațiile necesare, fără a-și lua ochii de la fascinantul
peisaj, despre maiestuoasa pădure a Argeșului, care ne înconjoară din ce în ce
mai mult, despre care, până acum citisem numai în cărți, ca și despre pădurile
Transilvaniei. Uneori, se așternea o lungă tăcere, toți eram tăcuți, iar în
interiorul mașinii se auzea numai sunetul motorului mașinii, care rula la
viteză moderată. Întrucât nu eram obișnuit cu asemenea tăceri, mi-am luat ochii
de la drum și mi-am angajat, pe rând, ambii interlocutori, încercând să le
vorbesc despre orice îmi trecea prin minte. Uneori îl distrăgeam pe Dan de la
drum, întrebându-l despre orașul românesc cu acea varietate mare de struguri
care îmi plăcuseră la masa lui, alteori mă întorceam către Florentina,
întrebând-o rețeta mămăligii lor naționale sau despre literatura română
modernă.
La un moment dat, un cântec frumos a început în CD-playerul
mașinii. M-am gândit că e românesc. Cânta o femeie cu voce magică, un suflet
viu pe care îl ascultam în absență, împărtășindu-și durerea cu toți.
„Tatiana Stepa cântă” – a spus Florentina, apropiindu-se de
locul meu. „Cântecul se numește Copaci
fără pădure.” După răspunsul ei, m-am uitat involuntar la copacii din jur
care, deși era sfârșit de septembrie, nu își pierduseră încă verdeața, la
măreția pădurii, unde începuse granița nesfârșită.
„Urs, urs!” – zise Dan, încetinind „Reno”-ul, trăgând pe
marginea drumului și arătând spre partea cealaltă.
Mașinile din fața și din spatele nostru au oprit, iar
pasagerii tuturor priveau la ursul mare de pe partea opusă a drumului. La
marginea drumului însorit, ursul și-a deschis gura, și-a arătat dinții mari,
lovind aerul cu labele uriașe, în joacă, ținându-și ochii fixați pe mașini și
pe curioșii din interiorul acestora.
Și chiar, cu una din lăbuțe ridicate, părea să îi salute pe
privitori. Toți trei ne-am amuzat de asta. „Ursul ăsta se crede star de
Hollywood” – am zis râzând către Dan.
Sincer, până acum am văzut urs viu doar la grădina zoologică.
A fost pentru prima dată când am întâlnit un urs în natură, în mediul său. După
ce am stat câteva minute cu ursul, gândul mi s-a întors la același cântec, pe
când ne continuam drumul. Cântecul nu se oprise. Durerile Tatianei, absorbite
în cântec, mi-au pătruns tot mai mult în adâncul inimii. „Copaci cu pădure” am spus când am ieșit din tunel și am ajuns la
barajul Lacului Vidraru, referindu-mă la copacii din jur, făcând un joc de
cuvinte. Florentina a râs, iar Dan a zâmbit, după ea: „Ai dreptate.”
Pe pod, Dan a oprit. Cei trei mușchetari (cum ne-am numit eu,
în glumă) au coborât. Am decis să ne odihnim puțin aici, să mâncăm în una
dintre bucătăriile artificiale aliniate la capătul podului. Dan a adus niște
știuleți de porumb copt, învelit în hârtie. Mie mi-a dat doi. M-am uitat la
Lacul Vidraru timp de zece sau cincisprezece minute, cât mi-am mestecat
porumbul. Îndrăgostindu-mă de măreția acestuia, mi-am atins fața rece ca
gheața, acoperită de o ceață. Inima îmi bătea cu putere, întrucât vedeam pentru
prima dată un lac atât de mare, fascinația mea pentru acesta crescând în
fiecare secundă, foamea de frumusețe din inima mea era insațiabilă, indiferent
cât de mult aș fi privit lacul, focul din priviri îmi ardea tot mai mult, mă
simțeam de parcă nimerisem în Rai.
Dar chiar și aici,
cântecul Tatianei nu-mi dispărea din urechi. Pe când ne continuam drumul, aș fi
pus melodia la CD iar și iar, de fiecare dată dorindu-mi să nu se termine, iar
atunci când se termina l-aș fi pus imediat din nou. Dan și Florentina nu se
împotriveau. Nu acordau atenție capriciilor mele, așa cum părinții suportă
capriciile unui copil, dimpotrivă, amândoi erau fericiți că o descoperisem pe
Tatiana.
„Spune-mi despre Tatiana Stepa!” – i-am zis Florentinei, în
timp ce deschideam geamul mașinii, să simt respirația pădurii verzi.
Ea mi-a spus tot ce știa despre solista folk contemporană a
României.
„Este moartă?” – am întrebat, simțindu-mă ciudat când am
auzit de plecarea ei.
„Da” – zise Florentina, scuturându-și capul cu tristețe. „A
murit de cancer, în 2009”.
Păreau să lipsească informații, sau motivul pentru care am
devenit interesat de Tatiana lipsea. N-am fost mulțumit de ce am aflat, așa că
am început imediat să o caut pe Tatiana Stepa pe Internet. Am aflat că se
născuse în 1963 (aici, m-am gândit că era de aceeași vârstă cu mama mea),
cântecele ei au devenit cunoscute în România de la o vârstă tânără, a creat în
special muzică folk și a murit de cancer într-un spital militar în 2009. Pe
Wikipedia scria că mormântul ei se află la Cimitirul Bellu.
Îmi închid telefonul, aproape într-o stare de blocare și mai întâi șoptesc: „București”, „Spitalul Militar”, cu buze tremurânde. În ziua în care am mers la București, trecusem pe lângă magnificul Spital Militar, un exemplu de arhitectură de nedescris. La momentul acela, îl privisem uimit, admirându-i arhitectura. Acum, aș fi dorit să mă întorc acolo, să trec de ușă, pentru a căuta camera în care a murit Tatiana, să simt pereții, să mă întind pe patul pe care a stat întinsă, chiar să caut doctorul care a tratat-o și asistenta care a avut grijă de ea, să-i întreb despre ultimele zile ale solistei care mi-a cucerit inima. În câteva minute, eram într-o asemenea stare de extaz, încât n-am mai știut ce făceam sau ce gândeam. De parcă mi s-ar fi oprit inima și creierul, doar Tatiana și lucrurile legate de ea mi se învârteau în minte.
„A fost înmormântată la Bellu, Florentina!”, am zis cu inima
frântă.
„Așa e”, răspunse ea, cu voce stinsă. „Îmi pare rău că nu
ți-am spus de Tatiana în ziua aceea.”
„Am găsit mormântul lui Eminescu, l-am fi putut găsi și pe al
ei”, am continuat, regretând tot mai mult.
„Ai vizitat mormântul socrului ei, poetul Adrian Păunescu”, a
încercat Florentina să mă consoleze. „Tatiana a compus în special pe versurile
acestuia, chiar el este autorul poeziei Copaci
fără pădure.”
De fapt, am putut vizita mormintele
multor poeți și scriitori români, inclusiv al unuia dintre poeții mei favoriți,
Mihai Eminescu, al cărui mormânt l-am căutat special în Bellu, am înghețat ca o
statuie și m-am rugat pentru ei. Printre acestea, se aflau mormitele lui Ion
Luca Caragiale, Marin Preda, Alexandru Macedonski, Adrian Păunescu. Am rătăcit
prin Bellu, care se află pe o mare întindere. Deci, mormântul Tatianei era în
fața mea, dar neștiind-o, am ingnorat-o, am trecut indiferent.
Acest gând m-a chinuit. Tatiana a
intrat puternic în inima mea, cu melodia ei dureroasă, timp de câteva ore, iar
de atunci și-a ocupat un loc sigur, iar acum vreau să cunosc absolut orice
despre ea, neîncetând să-i întreb pe Dan și Florentina. „Ce fel de persoană era
Tatiana pe când trăia?” „A creat în special folk?” „De ce a făcut cancer?” Nu
i-aș fi slăbit nicio clipă cu întrebări ca acestea, iar dacă n-aș fi avut
informație suficientă, aș fi devenit nervos și mi-ar fi explodat furia.
Tatiana era de aceeași vârstă cu mama.
Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit șaizeci de ani zilele acestea, la fel ca mama.
E interesant că am început să o iubesc așa cum îmi iubeam propria mamă. Deși
CD-ul își continua cântecul, urechile mele nu l-au mai putut auzi. Deoarece ea
începuse deja să cânte în inima mea, și chiar dacă vocea ei murea pe CD, nu va
muri în inima mea ani de zile. Îi părea tot mai rău pentru copacii fără pădure
și își înghițea durerea. Privind la copacii din jurul meu, care aveau pădure,
aș fi strigat: „Îți pare rău pentru copacii fără pădure, dar ce spui de moartea
prematură a Tatianei, care a cântat despre ei?” De parcă i-aș fi întrebat pe
Dan, Florentina și acești copaci despre cum era tot pământul românesc rămas
fără Tatiana, cum era atunci când era în viață. Aș fi vrut să îmi vorbească mai
ales copacii care sunt înalți cât cerul, tăcerea copacilor mă rănea o dată,
destinul Tatianei mă durea de două ori.
Pe de altă parte, adăugarea Tatianei în rând
cu Edith Piaf, Lara Fabian și Yasmin Levy, care mi-au făcut inima bucăți cu
melodiile lor de fiecare dată, îmi arătau acum că durerea și suferința umană
create de aceste reprezentante ale sexului frumos vor crește și vor deveni prea
intense, încât mintea îmi amintea că era puțin probabil ca inima mea sensibilă
să le poată suporta, că era imposibil să trăiești așa, adică să mori de un
milion de ori.
Chiar și atunci când „Renault”-ul a
virat spre Voineasa, un oraș stațiune situat pe pantele pădurii argeșene, încă
nu scăpasem de aceste sentimente ca de plumb, în cuvintele lui Somerset Maugham:
„un vârtej de dureri și pasiuni omenești”. Voineasa este o localitate mică și
liniștită, cu multe lumini stradale care amintesc de filmul lui Chaplin „Lights
of the big city” (Luminile marelui oraș). Întrucât era noapte și ploua puternic
când am ajuns, nu am putut vedea nimic pe stradă, nicio ființă nu se afla în
fața ochilor noștri, aparent locuitorii dormeau profund. De asemenea, nu am
putut acorda atenție orașului din pricina epuizării. În situația în care mă
aflam, nu am putut decât să remarc faptul că, deși casele formau un ansamblu ciudat,
mi-au adus aminte de colibe de basm a căror arhitectură vorbește de trecut. Chiar
și atunci când mașina noastră s-a oprit în fața uneia dintre pensiuni în care
urma să dormim (Dan făcuse rezervare anterior), în mintea mea se învârteau doar
memoria Tatianei, soarta ei amară, oda poetului Păunescu dedicată copacilor ce
nu aveau pădure, iar în cele din urmă, acel cântec mă omorâse într-o zi,
uluitor. Fredonam melodia, involuntar. Cele trei cuvinte „Copaci fără pădure”
erau singurele cuvinte ale versurilor aflate în memoria mea (Nu am reținut
versurile în întregime). De cele mai multe ori, urmam tonul. Cum spuneam, afară
ploua cu spume. În camera mică rezervată pentru mine, stăteam pe canapea și îmi
încălzeam ochii dornici cu picăturile de ploaie care foșneau pe fereastră, cu
prospețimea Voineasei peste care se întindea cortina întunecată a nopții,
sclipind cu ajutorul nenumăratelor lumini, cu liniștea pădurii misterioase care
acoperea împrejurimile și era colorată de cer. Mi-am simțit corpul cedând, din pricina
unei zile grele (merseserăm cu mașina aproape 160 de kilometri) și o altă
durere în inima mea fusese adăugată.
Tatiana zăcea singură în cimitirul
Bellu, în pământul rece și uscat, într-un coșciug aproape putrezit, iar eu
stăteam întins pe o parte, pe canapea. Acum, ea nu mai cântă, nu mai vorbește,
nu mai vede, nu miroase, nu râde, nu plânge. În afara scheletului ei, nu mai
era în sicriu nicio urmă a ochilor ei blânzi ca de gazelă, a buzelor albe,
subțiri, a părului blond, a mâinilor lungi și subțiri care învățaseră să țină
chitara. Mintea mea nu putea să priceapă asta. Când ascultam sau îmi imaginam
cântecul „Copaci fără pădure” în Voineasa, era ca și cum Tatiana stătea în fața
mea, vorbind cu mine, în timp ce bea cappuccino. Cu cât mă uitam la pădure, cu
atât îi invidiam mai mult pe copaci. Pe undeva, soarta copacilor fără pădure mă
întrista (probabil Tatiana cântase despre copaci în Brașov, Sighișoara, Sinaia
sau în alte orașe din România fără pădure, zăcând în pustiu și probabil, la
vremea cuvenită ei s-au uscat și au devenit fără rost, exceptând lemnul de
foc.)
În cele din urmă, aproape de zori, am
adormit. Pe când închideam ochii, m-am gândit la ce spusese bunica odată. Obișnuia
să spună că „adesea întâlnim oameni târziu sau care nu mai trăiesc, pe care-i
căutăm o viață, cu care am vrea să vorbim ore în șir și pe care îi iubim.” Din
păcate, am avut aceeași soartă și era târziu pentru Tatiana.
2024,
ianuarie
Sherzod Artikov
Traducere
din engleză în română de Florentina Loredana Dalian
Traducere
din uzbecă în engleză de Maftuna Abdurasulova
