Gânduri viscolite

Azi, despre Rusia "mea"

Regrete: N-am învăţat limba rusă, n-am vizitat Rusia, nu l-am ascultat live pe Ivan Rebroff, nu... Dar, chiar dacă nu înţeleg o boabă, aş asculta această limbă muzicală (mai ales cântată) ore în şir, fără să mă plictisesc. 
Orice mi-ar spune cineva, oricâte argumente mi s-ar aduce, nu mă va putea convinge nimeni că ruşii nu sunt cei mai buni în artă. În toate artele! Şi chiar dacă nu sunt cei mai buni, sunt cei mai pe sufletul meu. Dacă aş fi crezut în teoria reîncarnării, aş fi zis că mi-am petrecut cel puţin o viaţă pe-acolo. 
Oricâte păcate ar avea Rusia (inclusiv faţă de noi, românii), eu le iert pe toate, pentru frumuseţe. Frumuseţea bărbaţilor, a femeilor, a vocilor, a muzicii, a baletului, a literaturii, a filmului, a teatrului, a patinajului, a... 
A! A slujbelor ortodoxe. În Grecia, am participat la o slujbă (la "Sfântul Spiridon") ţinută de un mitropolit rus. Înţelegeam numai "Amin!". Şi cu toate astea, n-aş mai fi ieşit din biserică. 
Mi s-a spus de câteva ori c-aş avea un aer de rusoaică. Cineva mi-a zis chiar "prinţesă rusă picată din alt veac". Picată poate! Dar prinţesă? Una mai în mizerie, aşa... 

E drept că, dacă mi-aş fi putut alege unde să mă nasc, aş fi ales întâi Rusia. Apoi România. Apoi Grecia. Habar n-am de ce. Uite, aşa se-ntâmplă când îţi viscoleşte prin creier. 
Hai! Sunt lucruri mai importante de făcut, decât să pierdem vremea cu prostiile mele. Ce-aş fi făcut, unde m-aş fi născut... Asta-mi aduce aminte de zicala aia: "Dacă baba avea şi-un c..., era ministru de război". 
Să-l ascultăm pe Ivan Rebroff, un (fost) minunat solist de origine rusă, trăit prin Germania (nu se pune! talentul e nativ si în niciun caz nu l-a moştenit de la friţi); basso-profondo (voci extrem de rare şi tot pe la ruşi dai de ele, de regulă) cu disponibilităţi până la tenor (chestie şi mai rară!). Pe mine m-a cucerit. Cucerească-vă  şi pe Domniile Voastre!

Picturi de Andrew Atroshenko (evident, rus)

Doresc să văd chipul lor

Astăzi, de sărbătoarea Sfinţilor trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur – îi cinstim pe toţi trei în egală măsură, aşa cum ei înşişi au dorit. Ca scriitor, însă,  aduc un omagiu o dată în plus, unuia dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor (în modesta mea opinie, desigur) – Sfântul Ioan Gură de Aur. Am ales, spre exemplificare, un fragment din Scrisoarea a VIII-a către Cuvioasa Olimpiada Diaconiţa, unul dintre cele mai tulburătoare texte pe care le-am citit, în care îşi ia “aliat” un alt mare scriitor – Sfântul Apostol Pavel. Despre adevărurile conţinute în epistola de mai jos, va judeca fiecare, după cum îi este priceperea, dar mai ales sufletul…

Stăpânei mele, preavenerabilei şi preaiubitoarei de Dumnezeu diaconiţei Olimpiada, Ioan episcopul, în Domnul salutare.

[…]

11.a. Gândeşte-te la toate acestea! Cântă-le necontenit la urechea sufletului tău şi vei putea împrăştia praful acesta. Dar pentru că, după părerea mea, este şi altceva care te îndurerează, haide să dăm un leac şi acestor gânduri pline de durere şi prin cele ce am spus mai înainte şi prin cele ce am să spun acum. Ştiu că te îndurerează nu numai nenorocirile şi necazurile de acum, ci şi aceea că eşti despărţită de nimicnicia mea. Şi asta te face să plângi necontenit şi să spui tuturora: „Nu mai auzim glasul acela, nu ne mai bucurăm de predicile lui; suntem osândiţi la foamete. Ameninţarea cu care ameninţase odinioară Dumnezeu pe evrei, o îndurăm noi acum; nu suferim de foame de pâine, nici de sete de apă, ci de foame de dumnezeiască învăţătură”⁷⁶.

b. Ce voi răspunde acestor cuvinte? Îţi voi răspunde că în lipsa mea poţi vorbi cu mine, citind cărţile mele. În ce mă priveşte mă voi strădui, dacă reuşesc să am curieri, să-ţi trimit dese şi lungi scrisori. Iar dacă vrei să auzi cuvânt chiar din gura mea, poate că va fi asta şi mă vei vedea iarăşi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar mai bine spus, nu poate, ci neîndoielnic, îţi aduce aminte că n-am spus aceste cuvinte în zadar, nici ca să te înşel şi că nu ştiu ce spun. Da, vei auzi şi prin viu grai, ceea ce-ţi spun acum în scris.

c. Iar dacă te supără întârzierea, gândeşte-te că nici asta nu ţi-i fără de folos. Vei avea mare răsplată dacă ştii să rabzi, dacă nu rosteşti cuvânt nesocotit, dacă dai slavă lui Dumnezeu pentru acestea, după cum şi faci. Nu-i mică lupta asta! Ai nevoie de suflet de tânăr, de minte de creştin ca să înduri despărţirea de un suflet pe care-l iubeşti. Cine spune asta? Cel care iubeşte sincer, cel care cunoaşte puterea dragostei, ştie ce spune.

d. Dar ca să nu umblăm mult în căutarea unor prieteni sinceri - lucru atât de rar – să alergăm la fericitul Pavel. El ne va spune cât e de mare lupta aceasta şi de ce fel de suflet are nevoie. Pavel acesta, care s-a dezbrăcat de carne, care a lepădat trupul, care a umblat prin toată lumea aproape cu sufletul gol, care a izgonit din minte orice patimă, care imitase nepătimirea puterilor netrupeşti, care locuia pe pământ cum ar fi locuit în cer, care stătea sus cu heruvimii, care lua parte cu ei la cântarea aceea tainică, a îndurat pe toate celelalte cu uşurinţă, ca şi cum le-ar fi suferit într-un trup străin, a îndurat temniţele, lanţurile, arestările, bătăile, ameninţările, moartea, lovirile cu piatră, cufundările în adânc, tot felul de pedepse⁷⁷; dar despărţirea de un suflet iubit atât îl neliniştea, atât îl tulbura, încât a plecat îndată din oraşul în care n-a găsit pe prietenul său pe care l-a părăsit, când nu i-au putut arăta pe cel căutat. „Şi venind în oraşul Troada, spune Pavel, pentru Evanghelia lui Hristos, şi uşă fiindu-mi, deschisă în Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, fratele meu, ci, lăsându-i pe ei, am plecat în Macedonia”⁷⁸.

e. Ce înseamnă asta, Pavel? Când erai legat în butuci, când erai în închisoare, când erai plin de răni, când îţi curgea sânge de pe spate, predicai, botezai, aduceai jertfa şi nu treceai cu vederea măcar pe unul care voia să se mântuiască, iar când ai venit în Troada, când ai văzut ogorul curăţit şi gata să primească seminţele, când ai găsit aria plină şi atâta uşurinţă, ai aruncat din mâini un câştig atât de mare, cu toate că veniseşi pentru el – „Veniţi, spui, în Toada pentru Evanghelie” – cu toate că nu aveai nici un potrivnic – „uşa fiindu-mi deschisă” – ai plecat îndată!
- Da, am plecat, ne răspunde Pavel. Tirania marii tristeţi m-a cuprins şi mult mi-a tulburat sufletul absenţa lui Tit. Atât de tare m-a stăpânit şi m-a biruit, că am fost silit să fac asta!

Nu e nevoie să facem presupuneri că din pricina tristeţii a plecat Pavel. O aflăm chiar din gura lui Pavel. A adăugat şi pricina plecării, spunând: „N-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, ci, lăsându-i pe ei, am plecat”.

12.a. Ai văzut că trebuie să dai foarte mare luptă, ca să poţi îndura în linişte despărţirea de un suflet ce ţi-i drag? Ai văzut câtă durere şi câte amărăciune pricinuieşte? Ai văzut că e nevoie de un suflet mare, de un suflet de tânăr? Lupta asta o duci şi tu acum. Cu cât lupta e mai mare, cu atât şi cununile sunt mai frumoase şi răsplata mai strălucită. Aceasta să-ţi fie mângâierea zăbavei mele şi aceea că am să te văd iarăşi negreşit încununată, strigată cu slavă în gura mare şi plină de răsplata pe care ti-a adus-o mângâierea.

Dar cei care se iubesc nu se mulţumesc numai cu legătura sufletească a dragostei; nu le e de ajuns asta spre mângâiere; au nevoie şi de prezenţa trupească; de le lipseşte, se pierde mare parte din bucurie.

b. Şi venind iarăşi la Pavel, tatăl dragostei, avem să vedem că aşa e. Scriindu-le macedonenilor, le grăia aşa: „Iar noi fraţilor, rămânând orfani de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, ne-am sârguit mai mult să vedem cu mult dor faţa voastră; eu, Pavel, am voit să vin la voi şi o dată şi de două ori, dar ne-a împiedicat Satana⁷⁹. De aceea nemaiputând răbda, am hotărât să rămânem în Atena singuri şi am trimis pe Timotei”⁸⁰. Câtă putere are fiecare cuvânt! O arată cu multă claritate flacăra dragostei din sufletul său. N-a spus: „fiind despărţit de voi”, nici: „fiind departe de voi”, ci: „rămânând orfani de voi”. A căutat un cuvânt în stare să arate durerea sufletului lui. Era, e drept, tatăl tuturora, dar rosteşte cuvinte de copii orfani, care şi-au pierdut în vârstă fragedă tatăl; a voit să arate cât îi este de mare tristeţea lui.

c. Ce dureros lucru e să rămâi orfan din frageda vârstă, când vârsta nu ţi-i de nici un ajutor, când cei ce te ajută nu sunt sinceri, iar duşmanii şi uneltitorii apar pe neaşteptate; stai ca un miel în mijlocul lupilor, te sfâşie şi te atacă toţi din toate părţile. Nu se poate înfăţişa prin cuvinte mărimea acestor nenorocirl. De aceea, şi Pavel, trecând pe dinaintea ochilor totul şi căutând să găsească un cuvânt care să arate pustietatea şi cumplita durere a sufletului său, s-a folosit de acest cuvânt, ca să înfăţişeze suferinţa pricinuită de despărţirea de cei iubiţi ai lui. Şi întăreşte gândul lui prin cele ce adaugă: „Am rămas orfani – spune el – nu pentru vreme îndelungată, ci pentru o vreme; am fost despărţiţi de voi, nu cu sufletul, ci numai cu chipul. Dar nici aşa nu puteam îndura durerea despărţirii. Ar fi drept – continuă Pavel – să ne mângâiem din destul că suntem legaţi sufleteşte, că suntem în inima voastră, că v-am văzut ieri şi alaltăieri; dar asta nu ne scapă de tristeţe”.

d. – Dar, spune-mi, Pavele, ce vrei, ce doreşti? Ce doreşti cu atâta tărie?

-  Doresc să văd chipul lor! Că ne-am sârguit mai mult să vedem faţa voastră.

-  Ce spui tu, marele şi vestitul bărbat? Tu, pentru care lumea este răstignită şi eşti răstignit pentru lume⁸¹, tu care ai scăpat de toate cele trupeşti şi ai ajuns aproape fără de trup? Atât ai ajuns de robit de dragoste, că te-ai coborât la trupul cel de lut, la cel din pământ, la cel pătimaş?

-  Da, răspunde Pavel, şi nu mă ruşinez să spun acestea, ci chiar mă laud cu ele. Le caut pe acestea, pentru că am în mine, ca un izvor, dragostea, mama bunătăţilor.

Şi Pavel nu doreşte numai prezenţa lor trupească, ci mai cu seamă doreşte să vadă chipul lor. „Ne-am sârguit mai mult – spune el – să vedem faţa voastră.”

- Spune-mi, doreşti să le vezi faţa, să le vezi chipul?

- Da, răspunde Pavel. Da, doresc să le văd chipul în care sunt adunate toate simţurile. Sufletul singur legat cu alt suflet gol nu poate nici grăi, nici auzi; dar dacă mă desfăt de prezenţa trupească a celor pe care-i iubesc, le şi vorbesc şi sunt auzit de el. De asta doresc să văd faţa voastră, faţa în care este gura care sloboade glas şi-mi vesteşte cele dinlăuntrul sufletului, în care este auzul, care primeşte cuvintele, în care sunt ochii, care zugrăvesc mişcările sufletului şi prin care mă pot bucura mai bine de sufletul iubit.

13.a. Şi ca să vezi cât de mult ardea Pavel de dorinţa de a-şi vedea prietenii, nu s-a mulţumit să spună „ne-am sârguit mai mult”, ci a adăugat „cu mare dor”. Apoi, pentru că nu voia să se amestece cu ceilalţi, a arătat că îi iubeşte mai mult decât ceilalţi. După ce a spus: „Ne-am sârguit mai mult” şi: „am voit să vin la voi”, s-a desprins de ceilalţi şi, rămânând singur, a adăugat: „Eu, Pavel, o dată şi de două ori”. Prin aceste cuvinte a arătat că s-a străduit mai mult decât alţii. În sfârşit, pentru că n-a reuşit să-i vadă, nu se mulţumeşte cu scrisorile, ci le trimite capul, pe Timotei cel împreună cu el, care-i va fi în loc de scrisori. De asta a şi adăugat, zicând: „De aceea, nemaiputând răbda”⁸². Iarăşi, ce cuvânt înalt! Câtă putere are acest cuvânt! Arată dragostea lui nestăpânită. După cum unul care s-a aprins, face totul ca să scape de foc, tot aşa şi Pavel, aprins de dragoste, caută pe cât poate oarecare uşurare: „Nemaiputând răbda noi, am trimis pe Timotei, slujitorul Evangheliei şi împreună-lucrător cu noi⁸³; am rupt de lângă mine pe cel mai de trebuinţă mădular al meu; am schimbat durerea cu durere”. Că nu îndura cu uşurinţă nici lipsa lui Timotei şi că din dragoste pentru tesaloniceni a preferat povara aceasta foarte mare, a arătat-o şi pe aceasta spunând: „Am hotărât să rămânem singuri la Atena”⁸⁴. Ce suflet care se identifică desăvârşit cu dragostea! Sune că a rămas singur, pentru că s-a despărţit de un frate, când erau atâţia cu el!

b.  Cugetă, dar, la acestea necontenit şi tu! Şi cu cât viaţa e mai plină de dureri, cu atât vei avea mai mult de câştigat dacă o înduri cu mulţumire. Aduc nespuse cununi nu numai durerile trupeşti, pricinuite de lovituri, ci şi durerile sufletului; şi durerile sufletului mai mult decât cele ale trupului, când cei loviţi le îndură cu mulţumire. După cum ai primi mari răsplăţi dacă spre slava lui Dumnezeu ai suferi cu curaj biciuirea şi sfâşierea trupului, tot aşa aşteaptă mari răsplăţi şi pentru suferinţele sufleteşti ce le înduri acum. Nădăjduieşte că ai să mă vezi negreşit iarăşi, că ai să scapi de durerea aceea şi ai să ai mare câştig, şi atunci şi acum, de pe urma acestei dureri.

Îţi sunt de ajuns acestea ca să te mângâie; dar mai bine spus, nu numai pe tine, ci chiar şi pe un om cu puţină minte şi cu sufletul de piatră. Dar când e vorba de atâta pricepere, de atâta bogăţie de credinţă, de atâta înălţime creştinească şi de un suflet care a călcat în picioare toate gândurile lumeşti, vindecarea e mult mai uşoară.

c.  Arată-mi, dar, şi aici dragoste, ca să aibă şi scrisorile mele asupra ta mare putere; tot atâta câtă aveam când eram alăturea de tine. Şi mi-o vei arăta negreşit dacă aflu că ai avut un câştig oarecare de pe urma scrisorilor mele; dar mai bine spus, nu numai un câştig oarecare, ci atât de mare câştig cât doresc. Doresc să fii atât de veselă acum pe cât erai când te vedeam. De voi afla aceasta, îmi va fi şi mie mai uşoară singurătatea, în care mă găsesc. Deci, dacă vrei să mă bucur şi eu mai mult – şi ştiu că vrei să te sârguieşti mult – arată-mi că ai alungat din suflet toată povara tristeţii şi că eşti liniştită. Dăruieşte-mi această răsplată pentru prietenia şi dragostea ce ţi-o port. Ştii, doar, ştii bine, cât curaj îmi dai, de faci ce-ţi spun şi dacă-mi arăţi adevărul prin scrisori.

76 Amos  8,11.
77 IICorinteni 11, 23-26.
78 IICorinteni 2, 12-13.
79 Tesaloniceni 2, 17-18.
80 Tesaloniceni 3, 1-2.
81 Galateni 6, 14.
82 I Tesaloniceni 3, 1.
83 I Tesaloniceni 3, 1-2.
84 I Tesaloniceni 3, 1.

(Fragment din Scrisoarea a VIII-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către Cuvioasa Olimpiada Diaconiţa; „Cuvioasa Olimpiada Diaconiţa – o viaţă - o prietenie - o corespondenţă”, editura Deisis, Sibiu, 1997; ediţie îngrijită de Diac. Ioan I. Ică jr. Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/category/cuvioasa-olimpiada/)

Pentru consultarea completă a scrisorilor:  ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Ioan_Gura_de_Aur/Ioan%20Gura%20de%20Aur%20-%20Cuvioasa%20Olimpiada%20Diaconita%20Scrisori.pdf

Mi-ar fi plăcut să cunosc autorul acestei traduceri, a cărui muncă mi se pare, de asemenea, operă de artă. Din păcate, nu l-am găsit menţionat nicăieri, pentru această ediţie. Posibil să fi fost folosită tot traducerea din limba greacă veche, a Preotului Profesor Dumitru Fecioru. 

Tot un fel de şezătoare

De când cu povestea apropiatului summit al NATO, Ghiţă al Gherghinii lu` Săndel nici că mai avea pace. Se certa cu oile, cu porcii, cu toate orătăniile din bătătură, gratulându-le cu tot felul de invective, cu adresă la NATO şi la mama lor de americani: „Niaaa, boală! V-aţi sumiţit şi voi! Nici iarba nu vă mai place! Oţi fi vrând d-aia americănească. Las că vine el sumitu-ăla, să vedeţi ce-mi staţi la arest în coteţ, că doar n-o să vă las să săriţi gardu`, să-i puţiţi lu Buş ăla, buşi-l-ar să-l buşească!”

Nevastă-sa nu scăpase nici ea nefelicitată: „Ce, fă? Ţi-ai luat-o-n cap? Oi fi zicând că vine-americanii să-ţi sape porumbu`, ori să-ţi pună direct mălaiu-n ceaon. S-o crezi tu!”

„Ce-ai, mă Ghiţă, cu mine? îl întrebase femeia; şi până la coadă, de ce vine ăştia, mă, peste noi? N-or avea şi ei porumbu` lor de săpat, care va să zică?”

Chiar aşa, de ce veneau? Uite, vezi, asta nu-i dădea pace lui Ghiţă, de-i sărea ţandăra din te miri ce; că nu prea ştia el cu ce se mănâncă sumitu-ăsta. Că ăia de la televizor vorbeau limbi străine, zici că nu-i făcuse mă-sa tot pe câmp!

Da las` că se duce la Mărin din capu` satului, că ăla prea le ştie pe toate. D-apăi cum să nu le ştie, dacă toată ziulica se zgâieşte la televizor! şi mai are şi-un băiat în „cadrili armate”, care cic-a ajuns mare ofiţer.

Aşadar nu mai e de stat. Înfipse furcoiul în pământ (mai dă-le-n colo de bălării!), scuipă în palme, apoi le şterse de pantaloni, îşi tufli pălăria pe-o parte şi se duse întins la Mărin.

Acesta, cu ţigara aprinsă, tocmai citea un ziar.

-         Ce vânt te-aduce, Ghiţă,  pe la mine?

-         Vântu` dinspre miază-noapte, mea Marine. Că ăla dinspre miază-zi n-are voie să mai bată. Hă, hă!

-         De ce, mă, să n-aibă voie? Nu-i dai tu?

-  Păi n-are – făcu pe deşteptul. Că le suflă-n faţă la americani, şi dacă le răstoarnă sumitu`?

-         Păi ce, mă, summitu-i barcă? (Mărin pronunţase corect, cu accent englezesc, aşa cum auzise la televizor).

-         Da ce-i, car cu boi?

-         Bou eşti tu! Da` fără car, îl admonestă ridicând un deget. Ai grijă cum vorbeşti! Cu-aşa ceva nu se glumeşte.

-         Da` ce se face, bre? Uite... io n-am prea-nţeles ce-i cu asta. D-aia bătui drumu` până la matale, m-oi mai deştepta şi pe mine oleacă.

-         Apăi să te deştepte mumă-ta! Că nu eu am pus-o să te facă c-un prost. Ia zi, care-i treaba? Ce n-ai priceput?

-         Mai nimica...

-         Atunci spune ce-ai priceput!

-         Tot nimica.

Marin stinse ţigara, nu înainte însă de a-şi aprinde alta, şi se ridică în picioare urcând o treaptă, încât să-l poată privi pe Ghiţă cum se cuvine, adică în creştetul capului. Ridică un deget a atenţionare şi zise, plin de importanţă:

-         Ia zi, de şezătoare-ai auzit?

-         Am.

-         Păi vezi? Ai priceput tot.

-         Ce să pricep, bre? Zău aşa, nu-ţi mai râde de mine, că destul râde soarta!

-         Băi Ghiţă, soarta nu râde de orş`ce fraier. Cum ar fi, par igzamplî, să nu râză, când tu habar n-ai pe ce lume trăieşti!

-         Păi d-aia zic, fă-mă şi pe mine să aflu! Ziceai ceva de şezătoare...

-         Ziceam.

-         Şi?

-         Şi nimic.

Marin îl studie preţ de câteva clipe şi, neîntrezărind pe faţa lui nicio urmă de viaţă inteligentă, îl bătu uşor pe umăr, cam cum bătea scroafa pe spinare, când voia s-o consoleze că soarta a hărăzit-o să fie mâncată, după ce o viaţă-ntreagă s-a bălăcit în noroi.

-         Hai să te iau ca pă proşti. Ce se face, Ghiţă, la şezătoare?

-         Se şede, cum altfel, că d-aia o cheamă...

-         Se şede pe mă-ta! Se şede şi mai ce?

-         Şi se mănâncă.

-         Se mănâncă, Ghiţă, sigur că da! Numai la mâncare ţi-e gândul! Tu n-ai pic de conştiinţă d-asta civicoasă?

-         Deh, ştiu şi io? Nu prea mi-a mai rămas nimic, cu seceta-asta...

-         Secetă, ai? Secetă-n capul tău! Cum ziceam... cu şezătoarea. Ce se mai face?

-         Se bea, se joacă, se mai ciupeşte câte-o fată de cur...

-         Îhm… p-ăla ţi l-a pus ţie mă-ta-n loc de cap. Auzi, mă, da` tu de muncă-ai auzit?

-         Şi dacă n-auzeam, tot auzea ea de mine. Că nu se mai termină, termina-s-ar!

-         Apăi vezi? Aşa şi cu summitu.

-         Ai, bre, doar n-o să zici că toate feţele-alea sulemenite s-adună la noi la capitală să rânească la oi!

-         Fiţi-ar oile de rahat! Am zis eu aşa ceva? Să rânească! Dacă tu nu ţi-ai părăsit ograda decât să dai o fugă pân` la cârciumă şi una până la mine, asta-nseamnă că nu mai e şi altfel de muncă pe lumea-asta? Acolo se dezbate, măi, se pune ţara la cale, adică lumea...

-         Cin` să zbate, bre, şi de ce? Că io n-am văzut zbătându-se pă niciunu`.

-         Du-te-n colo, că eşti prost! Dacă n-ai vocabular, să nu te mai prind că-mi calci bătătura! Că n-am vreme de pierdut c-un alfabet ca tine.

-         Ce n-am, bre?

-         Vocabular.

-         Ce-i aia?

-         O zestre, pă care, dacă tac-tu nu ţi-a lăsat-o, tre să ţi-o procuri singur. Să mai înveţi şi tu câte-un simonim, câte-un ologism... ia zi, ai priceput acuma?

-         Îhî.

-         Atâta lume luminată s-adună să-ţi hotărască ţie soarta, şi tu o tratezi cu „îhî”.

-         Da` io n-am cerut la nimeni să-mi hotărască soarta.

-         Vezi să nu ţi-o hotărăsc eu cu vreun dos de palmă. Vorba vine. Dacă trăiai în Afganistan sau în Kosovo, tot aşa nu mai cereai? Sau dacă trăiai pe la ăia pe unde se moare de foame, ce te făceai? Zi!

-         Zic că, dacă puteam să trăiesc cu foamea, puteam şi să mor de mâna ei.

-         Atuncea mori! Du-te-n sărăcia ta şi să nu-mi mai vii la poartă, pân-oi muri de mâna cui vrei tu! Pentru mine eşti dus, Ghiţă, şi ireperabil.

Irecuperabilul Ghiţă îşi îndesă cu năduf pălăria şi părăsi curtea înţeleptului şi cosmopolitului Marin şi mai bâtă decât venise, înjurând nu de zei, ci de „ologisme” şi „simonime” cu tot cu mamele lor.

         

          Ajuns acasă, îşi aprinse şi el ţigara, îşi luă o mină deşteaptă, cum văzuse la nea Mărin, şi se adresă de sus neveste-sii:

- Auzi, Lenuţo, nu-i nicio sfârâială cu summitu-ăsta (na, că era să-şi scrântească limba!); e, şi la ăia, un fel de şezătoare ca pă la noi. Şi la ei să stă, să bea, să mănâncă, nu ştiu dacă şi-ntre ei... doar că ăia, în loc să joace, să zbate. Pă vocabularu` meu, Lenuţo, ca peştele pă uscat să zbate!

Slobozia, aprilie 2008

Reclamaţie (2)

- Să trăiţi, dom’ comandant!
- Săru’mâna, tataie! Nu sunt comandant, sunt subcomisarul Popescu.
- Ptiu! Cum să fii, bre, sub comisar? Ce eşti d-ăla? Am auzit şi io la televizor că s-a-ntors lumea cu susu-n jos, da’ nici chiar aşa, să vă lăudaţi cu asta!
- Tataieee, ăsta e rangul meu în poliţie, aşa se cheamă – subcomisar, cum e-n armată sublocotenent.
- Măiculiţăăă! Unde-am nimerit? Ce treabă am io cu ranga matale? Sublentu-i sublent, apăi io n-am cunoscut d-ăştia cu măpile, care pune steagu’ pă ‘artă şi ‘ce că prostu’ să să-nhigă fix în steagu’ lui, să dea-n cap la enamic. Io-s om bătrân şi-am făcut războiu’ cu arma-n mână.
- Stai jos şi spune-ţi păsul. De ce-ai venit?
- Io? Să-l reclam pă vecinu’, ‘tu-i reclamaţia mă-sii! Că, dacă era după mine, îi luam gâtu’ şi mă lipseam de voi. Da’ copiii cică nu, că nu să mai face dreptatea ca pă vremea mea. Acuma să umblă cu farafastâcuri d-astea boiereşti, să te jeleşti mai întâi în scris, şi-apăi dacă s-o găsi vr’unu’ să te bage-n seamă, ţi-oi găsi dreptatea după fun an. Că uiţi şi ce-ai avut cu omu’ d-apăi ce mai vrei de la el. Apăi, domnu’ cum vă zice, nu era mai cinstit aşa? „Ce-ai cătat, mă nenorocitule,-n curtea mea?” Şi, pân’ să zică „au!”, l-ai şi plesnit cu toporu-n moalele capului.
- Scrie cum îţi spun. Subsemnatul...
- Ce-ai, bre, cu sub ăsta? Mă faci pă mine d-ăla?
- Tataie, aşa se cheamă, adică cel care scrie şi semnează mai jos.
- Bine. Jossemnatu’ şi mai cum?
- Subsemnatul. Apoi scrii numele şi prenumele matale.
- Numele n-ajunge? Aşa... Fane al Gherghinii care s-a ţinut cu-alu’ Spoitoru’ care era din neam dă...
- Hei, tataie! Numele şi prenumele. Atât.
- Adică cum pronumele?
- Fane, Ştefan, ăsta-i prenumele. Şi mai cum te cheamă?
- Atât.
- Dă buletinu-ncoace! Ai buletin?
- Am. Că m-am gândit, când am plecat de-acasă, că s-o găsi vr’un prost să mi-l ceară. Ia!
- A! Te cheamă Ştefan Ştefan.
- Io ţ-am zis, da’ n-ai vrut să mă crezi.
- Ia, scrie acolo: Subsemnatul, Ştefan Ştefan...
- Di ce, bre, dă două ori? Ce-s bâlbâit?
- N-oi fi matale, da’ tată-tu precis a fost. Sau ăla de te-a scris în document. Zi mai departe... doresc să reclam pe...
- Io nu doresc, bre, să reclam pă nimeni. Vreau numa’ să-i dau cu toporu-n cap.
- Oi vrea, da’ nu poţi să scrii asta acolo.
- Unde scrie că nu poci? Mă pui să şi minţ acuma? Io-s om cinstit, nu umblu cu minciuni. Şi mai suntem şi-n post, Doamne iartă-mă!
- Scrie! Pe numitul... cum îl cheamă pe vecinul?
- Auzi? Prea vrei să le ştii pă toate.
- Eu nu vreau, dar...
- Păi, dacă nu vrei, ce te bagi?
- Tataie, vrei sau nu să faci reclamaţia?
- Nu vreau, da’ cic-aşa trebe.
- Atunci scrie: pe numitul... zi cum îl cheamă...
- Pă numitu’ zi cum îl chiamă...
- Pentru următoarele fapte. Două puncte.
- Care două, bre? Că mi-a făcut belele grămadă. Două, auzi!
- Bine, bine. Enumeră faptele-acolo, că eu mai am şi altele pe ziua de azi.
- I-auzi, mă! Bine vă şade! Di ce să le număr io? Ce, pă mine mă plăteşte statu’? Număraţi-le voi, că doar ce treabă-aveţi?
- Tataie, îmi pierd răbdarea.
- Pagubă-n ciuperci! Io mi-am pierdut un picior în război, şi n-am mai jelit atâta. Îşi pierde răbdarea! Las’ că pui alta-n loc. Ce, io n-am pus un picior de lemn? Şi tot ăla sunt, doar că tropăi niţel mai tare şi, dacă te calc cu stângu’, zici că te-a călcat trenu’.
- Hai, spune cu ce te-a supărat vecinul!
- Da’ cu ce nu m-a supărat! N-ar fi mai bine să le zic p-astea?
- Nu. Trebuie să scrii explicit, punct cu punct, ce ţi-a făcut. Care fapte din cele săvârşite de el fac obiectul reclamaţiei dumitale.
- Vorbeşte, bre, româneşte!
- Hai, tataie, zici astăzi?
- Io zic azi, da’ s-ar putea să dureze şi mâine.
- Deci?
- Ce?
- Vecinul!
- Unde-i? Mă duc să-i rup gâtu’.
- Nicăieri. Ziceam...
- Cum să nu fie nicăieri? O fi-n casa lui, dărâma-s-ar pă el!
- Dacă în următoarele trei secunde nu începi relatarea, te dau afară! Unu...
- Bine. Tu ai vrut-o. Mai întâi, mi-a furat-o pă Mariţa.
- Cine-i Mariţa?
- E moartă, fie-i ţărâna uşoară.
- Şi... cum ţi-a furat-o?
- Aşa cum să fură.
- M-am prins: Mariţa-i vaca. Ai tăiat-o şi...
- Vacă-i mamă-ta, dacă te-a-nvăţat să vorbeşti aşa de Mariţa!
- Îmi cer scuze. Am crezut...
- Să nu mai crezi! Ce, io am bătut atâta cale, să te-ntreb ce crezi? Mariţa-i mândra mea din tinereţe. Şi ăla mi-a luat-o când am fost la cătănie, că el a scăpat, că să dăduse lovit cu plasfus d-ăla.
- Platfus. Aşa, şi? Ce vrei să fac eu, dacă vecinul ţi-a furat-o pe Mariţa acum... câţi ani?
- Cin’zeci şi-oleacă. Io nu vreau să faci nimic, da’ tu ai zis să-ncep... aia, cum îi zice?
- Relatarea.
- Aşa.
- Continuă, dar pe scurt şi la obiect!
- Dup-aia mi l-a furat şi pă Ghiţă.
- Ghiţă cine mai e? Băiatul matale?
- Te-am înjurat io azi, de mă jâgneşti? Ghiţă-i porcu’. Un porc mai cu moţ aşa, că era ver. Mi l-a luat să-i … mă-nţelegi… scroafa şi dup-aia l-a dat peste gard. Barem nu l-a băgat la loc în coteţ, de mi-a stricat toate brazdele.
- Asta când a fost?
- Ca ieri. Da’ ce, io mai ştiu, la câţi porci am avut? Şi pă toţi i-a chemat Ghiţă. Mai bine-i botezam Ion, după măgaru-ăla dă vecin.
- Zi-mi ceva mai concret!
- Adică cum?
- Adică mai la obiect.
- Mai la obecte, vrei să spui, că e mai multe: furcoiu, sapa, coasa, grebla – şi-aia mare şi p-aia mică...
- De unde ştii că vecinul ţi le-a furat?
- Da’ cine?
- Ai dovezi, ai martori?
- Ce vrei mai dovadă decât că mi-a luat-o pă Mariţa? Dacă a fost în stare dă una ca asta, cum să nu ia şi ouăle din cuibare, ha?
- Stai, măi omule, că asta-i altceva. Mariţa a fost o femeie, un om. Nu poţi s-o furi ca

pe-un balot de paie.
- Balot de paie eşti tu! Ţi-am zis să nu te legi de Mariţa! Ce, io te-am înjurat dă nevastă?
- Şi-apoi, ştii ceva? Nu ţi-ar fi luat-o, dacă ea nu s-ar fi dus. Na!
- Ahaaa! Care va să zică o faci şi curvă! Ia dă-ncoace altă foaie!
- Ce să faci cu ea?
- Să te reclam.
- Să mă reclami?!?
- Da. C-ai făcut-o pă mândra mea-n toate felurile, că i-ai luat apărarea lu’ vecinu’, că

m-ai făcut neam cu porcu’...
- Trezeşte-te! Adu-ţi aminte c-ai venit să-l reclami pe vecinul!
- Pă vecinu’? Da’ ce să am cu el?
- Nu ziceai...
- Şi dacă ziceam, ce? N-are voie omu’ să zică, de-alde voi care le-ntoarceţi pă toate feţele. Dă să scriu, c-a-nceput să-mi placă! Aşa... care va să zică....
Suptsemnatu’ Ştefan de două ori din comuna Hârtoapele din vale vă aduc la conştiinţă următoarele. Două puncte.
Punctu unu’ – nu zic că n-am fost supărat fleaşcă pă vecinu’ din dreapta cum stai cu faţa la stradă de-i zice Ion. Am fost şi poate-oi mai fi că mi-a furat tot ce să putea fura din casa unui gospodar cu tot cu anexe de la nevastă care trebuia s-o iau şi pân’ la vier care trebuia s-o ia pă scroafa lu’ Ion printre alte ouă furcoaie sape săpăligi si ce mai are omu’ pă lângă casă. Da’ suntem creştini şi ca mâine ne trezim că nu mai suntem. Şi mai ne aflăm şi-n postu’ Paştelui care ne spovedim şi-mpărtăşim peste o săptămână şi ce-o să zică popa şi lumea din sat că nici după cinj’ dă ani nu ne-a trecut că ca mâine-i suta.
D-aia zic!
Punctu’ doi – că nu-i bine ca vecinii să stea învrăjbiţi că doar ce dacă-şi mai împrumută de la unu’ la altu’ ba furcoiu’ ba sapa ba ouăle. Cu muierea-i mai greu că nu prea-ţi vine s-o dai împrumut da’ tot am avut şi io una la o adică pă care i-am furat-o lu’ Sandu Mutu că ce vină am io că era şi mut şi surd şi când ea-i zicea una ăla făcea din contra.
În încheiere care va să zică mai lăsaţi oamenii-n pace şi nu vă mai băgaţi un’ nu vă hierbe oala! Am zis, ‘trăiţi!
Io Fane Fane al Gherghinii lu’ Trăscău care s-a ţinut cu-a lu’ Spoitoru din neam dă ursari care cum s-a-mpreunat am reieşit io pă la anu’ unamienouăsuteoptuşpe care-am făcut războiu' cu arma-n mână şi cu mâna-n ghips că mă trântise calu’ să mor nu alta da’ tot m-am ales cu mâna ruptă şi fo două coaste lipsă că dacă tot am scăpat dă cal m-a nimerit obuzu’ de m-a despropretărit de-un picior cu care m-am târât cum am putut până-n tranşei unde un camarad leat cu mine mi-a zis Dumnezeu să-ţi ajute Fane să mori liniştit şi mie să-mi ajute s-o iau pă Mariţa când m-oi întoarce teafăr acasă care mi-a aprins ş-un chibrit pă post dă lumânare da’ io când am auzit asta n-am mai murit numa’ bine că-ntre timp ne-o suflase la amândoi vecină-miu Ion ’tu-i năravu' mă-sii cu cin’ l-a făcut domnu’ comandaaant! Nu-ţi mai smulge păru’! Mai bine dă o foaie-ncoace, că m-am răzgândit. Îl reclam pă nenorocit! Barem, dacă nu l-oi nimeri cu toporu-n cap diseară, să ştiu măcar că l-am reclamat.

Slobozia, aprilie 2006

Reclamaţie (1)

Subsemnata, Maricica Mintenam (da’ nici nevoie), natural blondă şi artificial creaţă, domiciliată în strada Înţelepţilor, la nr. 69 bis de trei ori, de profesie... de profesie, declar pe propria răspundere şi totalmente nesiluită dar completamente jignită în profunzime, următoarele:
         În seara zilei de 16 februarie anul cursiv, mă întorceam – n-are importanţă de unde – la volanul maşinii mele - albastre precum ochii marca Chevrolet Kalos şi Marea Neagră când bate-n verde – o mândreţe de maşină pe care mi-am cumpărat-o-n linsing după îndelungi străduinţe de-a pune ban lângă centesimă – mă întorceam aşadar, indubitabil spre casă.
Ah! Viaţa mea! Tocmai îl ascultam pe stimabilul şi inexprimabilul domn Guţă declarându-mi din casetofonul meu de trei mii de euro cu boxele aferente „Ce zâmbet de femeie ai!”. Şi parol, stimată poliţie, chiar avea dreptate! Şi eu care nu mă gândisem pân-atunci că zâmbetul poate fi şi el de sex feminin şi masculin! Aşadar, tot la două minute mă priveam în oglinda retrovizoare, să-mi studiez zâmbetul despre care stimabilul mă asigurase că e de femeie. Şi ce vedeam, poliţie dragă? Ce vedeam, vedea-l-aş paratrăsnet p-ăla care mi-a spart-o! Oglinda, vreau să spun, cu tot cu partea din faţă, ah! Maşinuţa mea! Vedeam o mândreţe de femeie cum nu e alta pe o rază de o sută de kilometri cu diametru cu tot. Totul era minunat şi uanderful, motorul sfârâia, domnul Guţă îmi whisperea-n boxe, iar oglinda îmi confirma – pentru a câta oară – că ochi ca ai mei nu mai are nimeni. Îmi spusese mie odată un domn pe care l-am servit ca la carte (că aflasem că-i cărturar, adică avea multe cărţi de credit): „Tu, Maricică, ochii tăi sunt atât de expresivi, că până şi-un peşte fiert te-ar invidia!”. Am plâns atunci de emoţie şi bucurie. Mai fusesem comparată cu alte vieţuitoare, ba cu o mâţă care zgârie rău, ba cu o căţea-n călduri, chiar şi cu o vită-ncălţată, dar aşa compliment nu-mi mai făcuse nimeni. Vă imaginaţi? Pisicuţele, căţeluşele, văcuţele sunt animăluţe frumoase. Dar peştele e de-a dreptul inteligent. Am citit c-ar conţine fosfor, care cică ajută la creier. Ce poet a putut să fie cărturarul acela, spunându-mi într-un mod atât de elegant că sunt inteligentă! E drept că n-am prea înţeles de ce trebuia să fie şi fiert peştele, dar aşa-s poeţii, mai ciudaţi.

Dar am deraiat de la subiect. Spuneam că totul era minunat, când ce credeţi? Din sens total diametral şi neregulamentar opus, a apărut în faţa ochilor mei unici un nesăbuit într-o Dacie roşie de-atâta rugină, cu care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se urce sub mine. Acuma, să nu vă luaţi după ce spune el, cum că eu l-aş fi încălecat! Eu nu fac asta, inestimabilă poliţie, că mie nu-mi place deasupra. Dar vă rog să nu mă forţaţi în intimitatea mea cu astfel de amănunte nesingnificative. Parcă ce mai contează!
Neobrăzatul a mai avut şi tupeul, după ce mai întâi m-a violat din priviri, să-mi adreseze vorbe ofensive şi injurioase, cum ar fi: „Ce-ai, cucoană, nu ţi-e bine? Ce cauţi pe banda mea?”. Dar i-am răspuns şi eu ca la carte, că nu degeaba am vreo cinci metri de cărţi acasă: „În primul rând, cucoană-i mă-ta! Şi-n al doilea, dacă te lauzi c-o bandă, e treaba ta şi-a neveste-ti. Eu nu mă urc pe-a nimănui, decât în cazul în care e de comun acord şi victima”. După care, graţioasă poliţie, mi-a violat şi urechile, cu vorbe pe care nu le-am auzit nici măcar la domnul Guţă, cât sunt eu de melomanelistă. Aşa să ştiţi.
Şi-acum, că v-am derulat întregul fir epicentric al modului inacceptabil şi inopozabil în care au decurs ostilităţile, doresc să reclam pe numitul... pentru următoarele:
1.viol, o dată (cu ochii);
2.viol, de două ori (cu gura);
3.viol, de trei ori (cu maşina);
4.încălcarea dreptului la replică, întrucât eu fiind mai puţin vexată în a folosi un limbaj grosier, am rămas mută, perplexoidă şi cu maşina şi fusta şifonate în faţa avalanşei de cuvinte de negăsit în dicţionarul exprimativ;
5.încălcarea dreptului la legitimă apărare în faţa unei namile de unu nouăzeci, eu fiind o biată domnişoară complet nevinovată şi neagreată, despre care lumea zice că;
6.îngrădirea accesului la cultură, căci, în urma ciocnirii impactului, domnul Guţă, grav avariat mecanic şi electric deopotrivă, a tăcut definitiv şi ireversibil, până la următoarea mea abatere într-un magazin de electronice din Paris, în vederea procurării numitului;
7.încălcarea legislaţiei de protecţie a mediului, distrugându-mi totodată conformitatea Euro 3, cu catalizatorul aferent;
8.încălcarea codului manierelor elegante, a codului samurailor şi altor coduri secrete;
9.încălcarea dreptului la frumuseţe, eu rozându-mi unghiile până la carne, de emoţie şi sperietură, cu care nu mă mai pot prezenta nici la piaţă, darămite;
10.încălcarea proprietăţii private de care m-a deposedat pe jumătate cu motor cu tot, că de oglindă nu mai vorbesc;
11.încălcarea altor drepturi, cum ar fi: drepturile copilului, dreptul la viaţă, dreptul la exprimare, drepturile minorităţilor (eu fiind, cum am declamat, o minoritate unică pe o rază de o sută de kilometri) şi altele;

12. încălcarea drepturilor de autor, numitul fiind considerat de către Poliţie coautor la săvârşirea faptei abdominabile.
           În încheiere, mai ţin morţiş să precizez că sunt în deplinătatea facultăţilor mele, patru la număr, una la fefe, două la mare distanţă şi una-n curs, despre care multe-aş mai avea de spus dar, fiind foarte obosită de solicitarea intelectuală la care-am fost sedusă, simt că-mi pică ochii-n gură şi centrul de greutate peste cel al domnului poliţist, drept peste care mă prăvălesc în următoarele cinci secunde, ca semn al aprofundatului respect ce-l port Poliţiei Române cu Procuratură cu tot.
Cu nestăpânită şi indezirabilă stimă, a dumneavoastră oricând, Maricica.

Slobozia, februarie 2006

Dama de pică

Sunt Dama de pică. Da` pică rău! Şi rău şi prost (dacă nu cumva proastă), în cele mai multe situaţii. Ce dacă nu corespund descrierii specialiştilor în domeniu, conform cărora aş fi mai degrabă când de roşu când de ghindă, după cum bate vântul şi-mi zvârle-n ochi tot praful Bărăganului, având consecinţe de schimbare de culoare şi dispoziţie a acestora, din păcate nu şi a prostiei de la purtător.

De ce atunci de pică? Păi fiindcă dama asta are o dambla: să pice - ba câte-un examen (al vieţii), ba în butoi (cu melancolie, se înţelege), ba în câte-o plasă, adică mai multe, ditamai, de poţi să le zici şi năvoade (sau năvozi?), de n-o mai descurcă nimeni şi rămâne aşa încurcată şi debusolată. Cel mai naşpa a picat pe spate în faţa a una bucată hombre, aşa cam la unu` optzeci, ochi tulburător de albaştri, voce ameţitor de sexoasă, că de altele nu mai vorbim. A picat şi-a rămas aşa, deşi hombre zice să se ridice şi să stea-n p... mă-sii acasă, până i-or pica toate plombele de bătrâneţe, că el n-are nevoie de cucoane, nici picate nici despicate – nici în braţe, nici pe jos, nici pe spate şi nici pe părţile laterale. Aşa.

         Odată, un domn mi-a declarat: „Doamna Ariana, sunteţi o dulce, o scumpă, da’ n-aş vrea să fiţi în grădina mea.” Hopa, Gică! De parcă grădina ta ar fi vreun fel de Eden în mărime naturală! Pe mine m-ai întrebat dacă mă interesează oferta? Ce-i drept, îl cam speriasem, săracul. Mă invitase la o cafea şi, ca să-l dezarmez dintr-o singură mişcare, i-am declarat că eu cafea nu mai beau de la grădiniţă, de când, o dată, când dădusem peste termosul educatoarei, am băut atât de multă, că mi s-a aplecat. Noroc cu sticla de whisky furată de frate-miu de la domnul învăţător. Am dat-o pe gât şi m-am dres ca prin minune. De-atunci, cafeaua zilnică la mine s-a înlocuit cu licoarea salvatoare. La întrebarea lui bulbucată (pardon! Numai ochii erau aşa) dacă nu mă simt rău, i-am răspuns că s-a întâmplat o singură dată, ocazie cu care am descoperit antidotul, pe care îl port mereu în geantă, să fie... Cum care? Câteva grame de haşiş.

Aşa că bietul om s-a tot dus în grădina lui sau ogradă, ce-o fi fost, să-şi pască liniştit mioarele sau mariţele sau cum le-o fi chemând, neuitând s-adauge politicos că i-a părut bine de conversaţie. La care eu, ingenuă, nesedusă şi totuşi abandonată pe jumătate, l-am întrebat: „Cu invitaţia la cafea cum rămâne?”. Întrebare care a avut asupra lui efectul pe care-l avea inelul asupra lui Rumburak, atunci când acesta îl răsucea, făcându-l să dispară instanataneu şi premeditat, ceea ce n-am putea totuşi să afirmăm şi despre efectul Vanish asupra petelor de pe covor, fie el zburător sau nu. La faza asta, el a picat. Nu covorul. Nici Rumburak. Ziceam de domnul cu invitaţia. Dacă ar fi fost bărbat, mă provoca la o halbă de whisky, ocazie cu care ar fi-nţeles după prima înghiţitură de ce mi se spune dama de pică, eu neavând defel rezistenţă la băutură, dimpotrivă şi deopotrivă totodată.

         Sunt urâtă. Deşi lumea zice uneori c-aş fi frumoasă. Bărbaţii mi-o spun nu doar prin vorbe, ci şi din priviri. Mă rog, aş putea crede că sunt interesaţi. Dar culmea e că mi-o spun şi femeile, pe care nu le poţi suspecta de vreun interes, eventual numai de puţină invidie. Că dacă-i mai multă, nu te-ar complimenta nici picate cu ceară. Odată, ţiganca, femeia de serviciu, a-ncremenit cu mătura-n mână când m-a văzut şi a mărturisit neîntrebată: „Doaaamna Ariana, ce femeie frumoasă sunteţi!”. Hait! Taci, bre, să nu mă deochi! Când ţi-o pune ţiganu` o uitătură, nu te mai mişti trei zile. Dau să mă fac cât mai mică, mai schioapă şi mai cu ochii încrucişaţi, doar-doar şi-o reveni din extaz şi-oi scăpa şi eu nedeochiată şi neadunată pe făraş de pe jos. Ba încă o mai şi consolez: „Lăsaţi, doamna Astru (auzi ce nume de ţigan!), că frumuseţea e trecătoare. Ba mai mult, nici măcar nu e o condiţie sine qua non pentru fericire.” „Sineva cum?” se zborşeşte la mine, gata să mă ia la alergat cu mătura. „Ba eu, dacă eram măcar pe jumătate frumoasă cât sunteţi, aş fi ajuns departe, hăăăt!” Mda, cred şi eu. În loc să fi ajuns în closet să faci curăţenie, ajungeai tot în locul cu pricina, dar ca să-ţi verşi maţele deodată cu iluziile spulberate. Iar seara, în loc să ajungi în braţe la ţiganul de Astru pentru o partidă de amor fierbinte, te aruncai în braţele disperării, după ce mai întâi dădeai o tură pe la duş, că doar şi-acolo tot fierbinte se cheamă că este, mai ales dacă ridici temperatura apei la maximum. Chit că preţul gazului a cam crescut.

Madame făraş nu se lasă: „Şi nu sunteţi numai frumoasă, da` şi deşteaptă foc. Doooamneee, ce de calităţi!”, se tânguieşte, în timp ce mie îmi vine să-i bag pămătuful pe gât. Ripostez cum pot: „Ce de calităţi bune la nimic!”. „Cum puteţi, doamnă, să spuneţi asta? E păcat de Dumnezeu să vorbiţi aşa! Cred că aveţi toţi bărbaţii la picioare - şi tineri şi bătrâni, şi holtei şi însuraţi.” Trebuie să lămuresc problema, altfel femeia nu mai doarme la noapte: „Uitaţi cum stă treaba, nu zic că, dacă mi-aş propune, n-aş putea avea toţi bărbaţii, dar nu la picioare, ci între. Mă rog, chestie de nuanţă. Sau de prepoziţie, dacă e să ne menţinem în registrul strict lexical. Ceea ce însă nu mă interesează. Mie îmi trebuie unul singur, şi dacă acela nu mă vrea, restul pot să mi se urce şi-n cap, nu-i de niciun folos.”

„Din toată povestea, eu am înţeles doar ceva de poziţie. Dar nu ştiu care-i prostul să nu vă vrea. Eu, dacă aş fi bărbat, nu v-aş mai da drumul.”

Ptiu, ptiu, ptiu! Mulţumescu-Ţi, Doamne, c-ai făcut-o femeie!

         Cam asta, în mare, despre cum mă bârfeşte lumea pe faţă. Că pe la spatele meu n-am fost niciodată, să vad ce se spune. Altfel, sunt fată de treabă. Cu alte cuvinte, mă aflu mereu în treabă, atât într-a mea, cât şi într-a altora, ce dacă nu mă priveşte. Că vorba ceea: „Când eşti în treabă, toţi te-ntrebă”.

Slobozia, 27 martie 2009

Trei cântece de Ziua Unirii

Interpretează: Corul Armatei Române (Hora Unirii şi Treceţi batalioane române Carpaţii) şi Corul Prometeu din Chişinău (România - Cântec de unire)

Singurătate

Autor: ALEXANDRA MARINELA DOBRE

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Pic. Pic. Pic.

Sunetul picaturilor de apa ce loveau geamul se auzea in camera. Atmosfera era mohorata, cerul acoperit de nori la fel ca si feţele oamenilor care incercau sa ajunga cat mai repede acasa.

Intr-un mic apartament intunecat ce ar fi putut fi considerat parasit daca nu erau vasele proaspat spalate, statea pe canapea, invelita cu o patura veche, o femeie tanara ce privea persoanele ce treceau pe strada.

-Par atat de tristi, atat de preocupati... Viata ar fi mai frumoasa daca ar aprecia lucrurile simple. El zambea mereu...

S-a ridicat incet si s-a indreptat spre biblioteca. Pe raftul din mijloc, deasupra celorlalte carti  era un album foto vechi si prafuit. Femeia l-a luat cu grija, parca cu teama de a nu-l strica, si a sters stratul subtire de praf. L-a deschis si pe prima pagina era fotografia unui tanar care zambea.

-Nu m-am mai uitat de ceva vreme la tine. Aproape ti-am uitat zambetul luminos. Aproape ca ti-am uitat vocea, mirosul...

S-a asezat pe covor sprijinindu-se de fotoliu. A mai dat o pagina- o fotografie veche de cand era copil cu funde colorate in par si genunchii loviti.

-Atunci ne-am intalnit pentru prima oara...  M-ai ajutat cand am cazut in nisip, zambeste usor. Ingerul meu pazitor inca din prima zi.

 Odata cu alta pagina, o noua amintire a aparut din abisul memoriei. Fetita imbracata in uniforma curata statea alaturi de un baiat bosumflat, amandoi tineau cate un buchet de flori de toamna.

-Prima zi de scoala, zise ea. Eram atat de entuziasmata ca voi deveni eleva. Dar tu de ce erai suparat? A stat putin, s-a gandit si a inceput sa rada. Gasisei un pisoi abandonat in parc si voiai sa ai grija de el, nu? Ai fugit imediat dupa ce s-au treminat orele si i-ai dat mancarea ta. Inca mai am zgarda cu clopotei pe care i-ai dat-o. Ai avut atat de multa grija de el...

In josul paginii mai era o fotografie. Zambetul luminos al baiatului aparea din nou chiar daca mainile lui erau pline de zgarieturi. Motanul purta zgarda rosie cu clopotei si statea incordat in bratele lui.

-Atat de mult te-a ranit si tu ai continuat sa ai grija de el. Asa ai fost mereu, nu renuntai usor la ceea ce iubeai. De langa mine ai plecat prea repede...

Lacrimi proaspete au aparut in ochii ei, amenintand sa se prelinga pe obraji. A inchis albumul cu o miscare scurta si l-a aseazat pe masa. Afectata de amintirile de mult uitate s-a miscat incet pana la marginea patului. Apoi, ca si cum puterile ar fi parasit-o, aproape s-a prabusit pe salteaua moale. Lacrimile nu au mai gasit niciun obstacol si au alunecat fara oprire, udandu-i fata si perna pe care o tinea strans in brate. Dupa cateva ore in care a fost mai mult pierduta in gandurile sale, a adormit cu mintea linistita si ochii secati.

O atingere usoara a trezit-o, un zambet mare a aparut in fata ei cand a deschis ochii. Dintr-odata a sarit si l-a imbratisat, l-a strans cu putere fiindu-i frica să nu dispară în secunda urmatoare.

- Ai avut un cosmar? a intrebat-o el surprins. Sunt aici, nu iti face griji, mereu voi fi.

Ea zambeste usor.

-Siroposule.

-Ce-ai spus? Mi s-a parut ca m-ai facut siropos? Asta e chiar un compliment venit din partea ta, distrugatoare de dulciuri. La cat sunt de dulce inseamna ca pe mine ma iubesti cel mai mult.

Au inceput amandoi sa rada, sa se tachineze, sa isi arunce insulte jucause.

- A fost doar un cosmar, a murmurat ea. Esti langa mine, nu m-ai lasat singura, esti aici.

I-au atras atentia caserolele cu fructe, mancare, paharele de pe masa.

-Ce e cu astea aici? Intreaba ea asezandu-se pe un scaun.

-M-am gandit sa mergem la un picnic. Vremea e atat de frumoasa acum si am auzit ca nu o sa mai dureze mult. Struguri sau mere?

-Struguri.

-Pregatesc eu aici, tu cauta cheile de la masina.

-Iar le-ai pierdut ? a intrebat ea zambind.

-Ce te-ai face fara mine ? a spus ea punand cheile pe masa.

-As avea abonament la metrou, a raspuns el.

Erau in masina, in drum spre lacul de la marginea orasului. Soarele imprastia raze calde si o lumina dulce, orasul era linistit, vantul adia usor. Ziua parea promitatoare.

-Uite cafeneaua aceea noua. Vrei sa iti iau ceva? a intrebat el.

Ea a dat din cap.

-Bine, atunci cafea doar pentru mine. Ma intorc repede.

-Nu te grabi.

Nu dupa mult timp el a iesit si traversa strada. De nicaieri a aparut o masina ce mergea cu viteza. El nu a avut timp sa se fereasca. Timpul parca se oprise. Cerul s-a intunecat, a inceput sa planga pierderea lui. Picaturile de apa s-au amestecat cu cele de cafea si de sange. Ea a incremenit pentru cateva secunde. S-a trezit din transa si a coborat din masina, in acelasi timp chemand o ambulanta.

A alergat spre el, dar la cativa pasi de balta de sange s-a oprit. Ochi inlacrimati, corp tremurand, pumni inclestati... Inaintea ei el statea nemiscat cu corpul zgariat de bucatile aspre de sticla, cu mainile indoite in unghiuri ciudate, cu ochii inchisi si cu zambetul pierdut pentru totdeauna.

Un vartej a cuprins-o, o furtuna de amintiri, de zambete si de lacrimi, de rasete si de tipete.

S-a trezit brusc. Camera, apartamentul, goale. L-a strigat, dar a primit doar tacere drept raspuns. Lacrimi au incept sa curga pe fata ei inca uda.

A ridicat privirea si a zarit cerul plumburiu, plangand. S-a ridicat si s-a apropiat de fereastra uitandu-se la infinitul abis acoperit de patura grea de tristete. A inchis ochii, a stat astfel cateva secunde si si-a regasit speranta.

Cu maini tremurande deschide geamul si priveste in jos.

-Doar sapte etaje. Atat ma desparte de tine, a spus ea hotarata.

Dintr-o miscare a parasit podeaua, a imbratisat vantul, intunericul si apoi pe el.

Alexandra Marinela Dobre

Clasa a XI-a E, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia

Fuga somnului

Autor: ELENA ADINA SÂMBETEANU

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Ai plecat afara.. sa vezi bolta pierduta, era seara ingereasca si o fuga neinduratoare a ceasului. Mintea mea indura spaima, ma dezleg de asteptare si te caut... Iti vad umbra picioarelor pale prin odaia involburata de fum... Ochii tai negri au imbatat cerul, caci e infasurat in taina... E cald si rece si iti apune aripa somnului...

Ma gandesc la tine ca un pastor desteptat, inima mea suspina nedeslusit... Truda aerului mocneste sfintire.. Iti iubesc cantecul, dar fara cantecul tau ma sting... sunt surd si mai aud doar un ceas rau, e inauntrul meu, e hrana neagra ce imi sporeste frangerea... Cat as vrea sa te ating, cum o faceam demult, oftand langa trupul sarutat de lumina... sa-ti ascult unduirile sfioase si sa-ti ridic mainile zugravite cu miere si flori, cu parfum cald... sa-ti las parul sa pluteasca  printre priviri, sa anine lumina.

Tesuta din freamat si racoare, clipa ma scalda... si ma cufund in alungarea ei.

Pasul insangerat  suit de topiri murdare ale zdrentelor ce imi sunt acoperamant, ma poarta sucit si ametit... Am sa dezmint tulbure ca te-am ranit...nu! nu te-am ranit! 

Ti-am inchinat un imn al somnului  fugar, ce il infrunt si ma stapaneste..

Te-am iubit fecioara cu buze arse de sete, framantate de clestar si ceara... uzurparea tineretii.  Pasare sfioasa de noapte, intoarce-te la mine, nu sunt calau, sunt gatit cu o inima de argint, plivita de auz si vaz...pomana  aripilor..

Imi intind pasii in sunete ca valuri... si te caut iarasi.E un vuiet cuprins de o istovire rece... si eu colind sub o presimtire rece si imi calc cugetul  sub nesfarsita singuratate. Tezaurul noptii spinteca intuneric si pe mine ma apuca de  maini si ma trage spre vecie.

Sa ma simt pieire? Sa ma simt lumina? Mânia curge prin sangele neadormit si prinde aripi rana si se inalta. Nu te gasesc cununa a vazduhului si linistea ma inspaimanta. Domneste neimplinirea si eu oftez molatic... sunt silit sa port cu mine mangaieri nestinse. Mangaierea ta ma adulmeca in vis, m-am nascut  zborului fara culoare. Imi simt pieptul inclestat in veghe si doare..si ma frange.

Se stinge o lacrima, prin sunetul pasilor moi se aude un cantec, printe degete frica se strecoara... Inertia creste disperare. Pornesc in sunet viu si  mut, palpaind in candela simtirii. Cotul de sticla ma impinge spre mustrare.. 

S-a starnit frigul sub sira oaselor putrezite. Ma izbesc de pamant... e frig  si disperarea naste in  mine maladie.. Nevazutii pasi imbratiseaza regasirea..

Chipul tau porneste un joc pagan in memoria mea.. devin bolnav si slab..

Unde esti pacat al noptii?

Elena Adina Sâmbeteanu

Clasa a XII-a F, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia